Edictul de Expulzare din 1290 a fost un act istoric semnificativ din Anglia, emis de regele Edward I, cunoscut și sub numele de Edward “Picioare Lungi”. Acest edict a avut ca efect expulzarea evreilor din Anglia și a pus capăt prezenței lor în țară timp de aproximativ 350 de ani.
În secolele XII și XIII, evreii au început să trăiască și să se stabilească în Anglia și au devenit o comunitate relativ mică, dar bine dezvoltată. Ei erau implicați în diverse ramuri ale comerțului și finanțelor, furnizând împrumuturi bănești și servicii bancare.
Motivația lui Edward I:
Regele Edward I a emis Edictul de Expulzare în contextul unei creșteri a antisemitismului și pentru a-și îndeplini propriile obiective financiare. Acesta dorea să elimine datoriile față de comunitatea evreiască și să confiște bunurile acestora pentru a-și umple propriile trezorerii.
Detalii ale Edictului:
Edictul de Expulzare a fost emis pe 18 iulie 1290 și a dat evreilor din Anglia termen de aproximativ trei luni pentru a părăsi țara.
Evreii au fost forțați să vândă proprietățile lor la prețuri reduse și să își lichideze activele înainte de plecare.
A fost interzisă întoarcerea lor în Anglia pentru mai mulți ani.
Consecințele:
Expulzarea evreilor a lăsat o mare gaură în sectorul financiar și de credit din Anglia, deoarece evreii erau principali furnizori de servicii bancare și împrumuturi bănești.
Comunitățile evreiești au fost dislocate și s-au răspândit în alte părți ale Europei.
Evreii nu au fost oficial readmiși în Anglia până în 1656, în timpul perioadei Interregnumului englez.
Edictul de Expulzare din 1290 a rămas în vigoare până în timpul domniei lui Oliver Cromwell, când evreii au fost oficial autorizați să se întoarcă în Anglia. Această perioadă întunecată din istoria Angliei reflectă tristele realități ale antisemitismului și persecuției evreilor în Europa medievală.
