581

CUVÂNT ÎNAINTE
Pasiunea mea este să cercetez oameni morţi. Acest lucru mi s-a spus în
nenumărate rânduri; mi l-au spus prietenii, colegii, studenţii şi iubita mea.
Aceia dintre ei care n-au apucat să mi-l spună încă nu îl conştientizează,
dar îl simt. Pe unii îi încurcă, pe alţii îi amuză, îi plictiseşte sau îi încântă.
Unii trivializează, alţii îmi sunt alături. Pasiunea mea generează sentimente
diverse printre toţi oamenii cu care intru în contact. Dincolo de orice
doctrină, dincolo de catalogări, clase, sinteze şi supoziţii, omul „mort” învie
prin acte, prin evenimente, texte şi cultură materială. A fi mort este o stare
fizică: inima s-a oprit, creierul a paralizat, braţele nu mai tresar şi sângele
nu mai curge. În funcţie de părerile mortului însuşi sau de cele ale grupului
căruia îi aparţine etnic sau social, sufletul lui continuă să existe sau se
desface în particule. Pentru unii, sufletul nu există deloc. Colectivul asumă
soarta trupului prin înhumare, incineraţie sau revalorificare, iar soarta lui îl
preocupă atât de mult, încât uneori mortul transcede în metafizic şi este
venerat. Prezenţa morţilor o simţim oriunde, ei sunt forma sub care istoria
capătă o identitate. Eu am în urma mea un lung şir de morţi. Sunt născut
într-un oraş moldovenesc, din părinţi moldoveni, descinzând la rândul lor
dintr-un lung şir de strămoşi, al căror nume îl cunosc sau nu în funcţie de
cât de mult s-au întipărit în memoria familiei. Familia este, la urma urmei, un
dat social: te naşti şi trebuie s-o accepţi ca atare. Părinţii îi iubeşti pentru că
te iubesc, rudele le accepţi pentru că te acceptă. Nu alegi, primeşti.
Istoria nu o face însă familia, ci interacţiunea forţată sau liberă cu indivizi
necunoscuţi. Am 25 de ani, şi în timpul acesta scurt am adunat o serie de
amintiri: instantanee cu oameni, perspective cu clădiri sau natură moartă cu
obiecte. O serie de obiecte îmi amintesc un şir de oameni. Mă înconjur de
obiecte care au aparţinut cuiva şi mi-l aduc aminte sau mi-l închipui.
Clădirile pe care le revăd în oraşul în care locuiesc, străzile pe care trec în
aproape fiecare zi şi camera în care îmi petrec timpul lucrând sunt simple
perspective, pe care le poţi privi artistic, axonometric sau economic. Eu le
depopulez de toţi cei pe care nu-i cunosc şi reconstruiesc imagini cu cei pe
care mi-i amintesc cândva acolo. Spaţiul fizic există, coordonatele nu se
schimbă, se schimbă numai scenariul. Amintirile recurente sunt cele
animate. Memoria mea reţine flash-uri, instantanee aproape fotografice:
chipuri fericite, chipuri triste, ochi miraţi, mâini ridicate. Ele compun prezenţa
volatilă a unor oameni pe care îi cunosc. Sufletul meu se bucură atunci
când suprapun instantaneele şi obţin un film; oamenii se mişcă şi prind
contur – fumează, râd, privesc şi aleargă. Atunci când memoria auditivă se
adaugă, efectul este aproape complet. Reconstruiesc o lume care îmi lipsea
cu câteva secunde înainte. Singurul lucru care mă diferenţiază de un nebun
Vladimir AGRIGOROAEI
este importanţa pe care o acord amintirii. Un nebun vorbeşte cu amintirile,

eu nu pot. Lipseşte o altă formă a memoriei, cea tactilă, pentru ca amintirile
să prindă viaţă. Şi mirajul se volatilizează, desfăcându-se în aceleaşi
instantanee, perspective şi naturi statice. Ştiu că este o iluzie. Dar toţi aceşti
oameni sunt vii sau morţi recenţi. Amintirile despre ei îmi aparţin, le ştiu, le
permut şi le desfac. Oamenii despre care scriu în această lucrare sunt
oameni morţi, morţi demult. Nu îi cunosc. Amintirile pe care le am cu ei sunt
clişee verbale, lăsate în urmă de cronicari şi analişti. Unele dintre ele sunt
chiar acte lăsate în urmă de acel om mort. Pot reface perspectivele: pot
vedea cetăţile, străzile, peisajul, relieful; pot reface naturile statice:
costumele, armele, decorul; uneori pot reface, cu ajutorul unor texte,
monede, sigilii sau portrete, chiar şi chipul acelui om. Nu pot să-l fac însă să
vorbească. Îmi lipsesc aşadar cu mult mai multe detalii decât îmi lipseau la
contemporanii mei. Cunosc însă un obiect: arhivolta modeneză. El este
real, există, îl pot vedea, îl pot atinge. Pot să-mi verific memoria ori de câte
ori doresc. A existat atunci şi continuă să existe, rămânând dovada unei
foste realităţi. Nu am pretenţia că aş putea s-o refac, pot să refac doar iluzia
ei. Prin bunul simţ care ne însoţeşte în viaţa de zi cu zi ştim că au existat şi
există nenumărate realităţi. Ele aparţin fiecăruia dintre noi în momentele în
care acţionăm. Curiozitatea şi spiritul de detectiv mă fac să caut atât
realităţile care se ascund în spatele obiectului meu de studiu cât şi subiectul
lor.
Pasiunea arturianisticii am deprins-o în urmă cu mulţi ani. O sumedenie de
clişee vizuale, animate sau statice, m-au îndemnat să îmi închin cea mai
mare parte a studiilor dinaintea unui personaj legendar, regele Arthur, a
cărui figură a patronat fanteziile copilăriei multora dintre noi. Cinematograful
a suplinit în adolescenţă ceea ce cărţile fundaseră încă din copilărie, iar
maturitatea a prelucrat toate aceste asimilări. Dintr-un copil a cărui
imaginaţie debordantă crease un univers paralel, cu domniţe, cavaleri,
jurăminte, turniruri şi un rege ideal, adultul a selectat doar pretextul şi a
format obiectul unei cercetări serioase. Nici acum nu sunt însă în stare să
mă desprind de fanteziile copilăriei. Studiile mele universitare în filologie
clasică au devenit o bază de cercetare, nu o cercetare per se; ghidată de
abilităţi, atenţia mi s-a îndreptat către corpus-ul arturian din secolul al XII-
lea, perioadă în care cele mai multe texte sunt redactate în limba latină.
Arhivolta de la Modena este însă un obiect. Ea leagă două pasiuni vechi:
cea pentru regele Arthur şi cea pentru „oamenii morţi”.
Mulţumesc prietenului Nicolae Roddy pentru fotocopiile lucrărilor care îmi
erau inaccesibile şi prietenilor Tiberiu Vasilescu şi Valentin Sălăgeanu
pentru scanarea a numeroase imagini. Nu în ultimul rând, mulţumesc lui
Adrian Papahagi pentru cele două extrase din Ordericus Vitalis, în lipsa
cărora ipoteza mea nu ar fi fost confirmată cu adevărat. De asemenea, nu-l
pot uita pe Cătălin Cârnei, cel fără de care pasiunea arturianisticii nu m-ar fi
împins la redactarea acestui studiu.
2
Legenda arturiană în Italia secolului al XII-lea
METODA
Arhivolta catedralei de la Modena este una dintre cele mai stranii variante
ale legendei arturiene. Pe portalul nordic al acestei catedrale (Portale della
Pescheria), sunt reprezentaţi şase cavaleri, trei de o parte, trei de cealaltă,
care asediază un castel. Cinci dintre cei şase poartă nume (Artus de
Britania, Isdernus, Galvaginus, Galvariun şi Che) care duc cu gândul la
nume celebre ale regelui legendar şi ale cavalerilor Mesei Rotunde: regele
Arthur, Yder, Gawain şi Kay. Ei se luptă cu un pitic (Burmaltus) şi cu un alt
cavaler (Carrado), iar în castel se află o domniţă (Winlogee) şi un alt bărbat
(Mardoc). Povestea pare simplă: regele Arthur a plecat în căutarea doamnei
sale, Winlogee, pe care o ţine prizonieră un cavaler rău, Mardoc. Aliatul lui
Mardoc, cavalerul Carrado, se luptă cu sir Gawain în partea dreaptă, pe
când un pitic (Burmaltus) îi iese dinainte regelui Arthur în cea stângă.
Mardoc se înfricoşează în castel şi vrea să se urce în turnul din dreapta, iar
Winlogee aşteaptă tremurând rezultatul luptei.
De-a lungul vremii, ipotezele formulate cu privire la interpretarea portalului
au fost dintre cele mai diverse. Prima menţiune îi aparţine lui L. Vedriani1
(1662), care amintea „sculpturile atât de misterioase împreună cu cele
douăsprezece luni ale anului şi alte opere lucrate pe un lintel”; trecând apoi
în revistă, cu multe erori de transcriere, cele nouă nume incizate pe
arhivoltă. Prima ipoteză apare abia în 1738, când D. Vandelli şi E. Lucarelli2
considerau că scenariul arhivoltei reprezenta asediul cetăţii Modena de
către Attila şi de către regele Arthur, aliatul lui Odoacru, iar arhivolta
devenea una dintre cele mai vechi sculpturi, aparţinând primei catedrale
modeneze (secolul al VI-lea). Interpretarea a fost respinsă la o jumătate de
secol după aceea de către Tiraboschi3 (1784), care datează arhivolta la
începutul secolului al XII-lea. Primul pas către o interpretare arturiană îi
aparţine lui C. Borghi4, care punea în 1845 bazele viitoarelor ipoteze:
scenariul de pe arhivoltă părea a fi asediul castelului Camelot de către
Arthur; în castel se refugiase uzurpatorul Mordred care o ţinea prizonieră pe
1
L. Vedriani, Raccolta di Pittori, Scultori ed Architetti modenesi più celebri, Modena, 1662,
p. 19, cf. Roberto Salvini, Wiligelmo e le origini della scultura romanica, Aldo Martello
editore, Milano, 1956, p. 178, nota 1.
2
D. Vandelli şi E. Lucarelli, Meditazioni sopra la Vita di S. Geminiano scritta dal Dr.
Pelegrino Rossi, Venezia, 1738, pp. 238-240, cf. R. Salvini, ibidem.
3
Tiraboschi, Bibliotheca Modenese, Modena, 1786, vol. IV, p. 453; vol. VI, p. 432; vol. VII,
p. 43.
4
C. Borghi, Il Duomo, ossia cenni storici e descrittivi della Cattedrale di Modena, Modena,
1845, p. 68-71. Ipoteza lui Borghi a fost acceptată de Amico Ricci, Storia dell’Architettura in
Italia, vol. 1, Modena, 1857; F. de Dartein, Etudes sur l’architecture lombarde, Paris, 1865-
1882, p. 435 şi de către Cappelletti, Le chiese d’Italia, XV, p. 269.
3
regina Wennorca, iar pe lintel erau reprezentate Fata Morgana, sora regelui
Arthur, şi diverse alegorii animaliere ale trădării. Interpretarea lui Borghi s-a
bucurat de un succes nemăsurat, dar în 1895 G. Fregni5 lansa o nouă
ipoteză fantezistă: pe arhivoltă este reprezentată zeiţa Cibele, onorată de
preoţi în costume de cavaleri, printre care se află şi Atis, păstorul frigian; pe
lintel aceeaşi zeiţă călăreşte pe un căluţ de mare de-a lungul fluviului Gallo,
prin mare şi de acolo pe Tibru către Roma. Tot pe lintel urmau fabula
cocoşilor lui Cibele şi a măgarului mort, precum şi fabula lupului şi a
cocorului. Ipoteza a fost criticată şi respinsă la scurtă vreme după aceea, iar
trei ani mai târziu W. Förster6 lansa o nouă variantă arturiană. El pornea de
la o variantă a unei legende dintr-un roman în care protagonist este
Lancelot, şi în care cavalerul Caradoc îi ţine prizonieri în castelul său pe
Gawain şi pe iubita acestuia. Cavalerii Mesei Rotunde vin să-i elibereze, se
luptă cu Caradoc, iar Lancelot intră în castel, unde îi întâlneşte pe cei doi. În
mod similar, pe arhivolta de la Modena Winlogee şi Mardoc sunt ţinuţi
prizonieri de către cavalerul Carrado, iar Artus de Bretania, Isdernus,
Galvaginus, Galvariun şi Che vin în ajutorul lor şi se luptă cu apărătorii
castelului. Mult mai importantă decât identificarea subiectului este datarea
pe care o presupune cercetătorul german: 1130. Abia de acum studiile se
vor concentra şi asupra identificării datei exacte a reprezentării.
În 1904, Venturi7 confirma datarea portalului în primele decenii ale secolului
al XII-lea, iar în 1907, F. Patetta8 presupunea că Burmaltus este acelaşi cu
protagonistul legendei lui Durmart le Gallois, observând în plus asemănările
dintre armamentul cavalerilor reprezentaţi la Modena şi cei de pe tapiseria
de la Bayeux. La doi ani după aceea, Bertoni9 accepta variantele de
interpretare propuse de predecesori, dar considera că portalul trebuie datat
între 1099-1106. De asemenea, ipoteza lui Förster a fost preluată şi
refăcută de Arthur Kingsley Porter10 (1917), moment în care E. Mâle11 (1918
şi 1922) a reacţionat violent: arhivolta trebuie datată după creaţia
sculptorului modenez Wiligelmo, ea aparţinând unui probabil artist
provensal de la sfârşitul secolului al XII-lea. Reacţia lui Arthur Kingsley
Porter a fost imediată12 (1918), prilej cu care şi-a susţinut datarea pentru
începutul secolului. Marea schimbare s-a produs abia o dată cu
5
C. Fregni, Sulla Porta della Pescheria nel Duomo di Modena, Modena, 1895.
6
W. Förster în Zeitschrift f. romanische Philologie, no. 20, 1898, p. 243, cf. R. Salvini,
ibidem, p. 179.
7
Venturi, Storia dell’Arte italiana, Milano, 1902-1903, vol. III, p. 160.
8
F. Patetta, Studi storici e note sopra alcune iscrizioni medievali, Modena, 1907, p. 167.
9
Bertoni, Atlante storico paleografico del Duomo di Modena, Modena, 1909, planşa X.
10
Arthur Kingsley Porter, Lombard Architecture, New Haven, 1917, vol. 1, pp. 280, 436;
vol. 3, p. 44.
11
E. Mâle, L’architecture et la sculpture en Lombardie à l’époque romane; à propos d’un
livre récent, în « Gazette des Beaux-Arts », no. LX, 1918, p. 35 ; E. Mâle, L’art religieux du
XIIe siècle en France, Paris, 1922, p. 268.
12
A. Kingsley Porter, The Rise of Romanesque Sculpture, în „American Journal of
Archaeology”, no. XII, 1918, pp. 399-342.
4
numeroasele studii ale lui Roger Sherman Loomis13, care, preluând datarea
lui Porter, a atras atenţia asupra asemănării cu arhivolta portalului dei Leoni
a bisericii San Nicola di Bari. Influenţa compoziţiilor de la Bari era pusă pe
seama şederii ducelui de Bretagne la Bari în iarna anilor 1096-1097, cu
prilejul primei cruciade. Legendele ar fi migrat astfel printr-un intermediar
breton. Totuşi, atenţia lui Loomis nu se concentrează asupra
intermediarului, ci asupra poveştii: Winlogee, regina lui Artus, a ieşit să se
plimbe însoţită de cavalerul Isdernus, fiind răpită de Carrado, un cavaler al
lui Mardoc. Artus de Bretania şi însoţitorii săi sunt înştiinţaţi de Isdernus,
care nu poartă echipament pentru că o însoţea pe regină în plimbare, şi
pornesc către castelul lui Mardoc, unde, după ce înfruntă rezistenţa
apărătorilor, o găsesc pe Winlogee şi o eliberează. Reconstrucţia lui Loomis
se bazează pe compararea mai multor legende arturiene, printre care şi
cele două deja amintite (Lancelot în proză şi Durmart le Gallois), iar
scenariul de la Modena ar avea la origine un mit irlandez, în care eroina
Blathnat este răpită de Curoi mac Daire (Caradoc), al cărui epitet este cel
de bachlach („poartă secure” – Burmaltus). În acest mit, salvatorul este
eroul Cuchulinn, unul dintre primele modele arturiene. De asemenea,
Loomis atrăgea atenţia asupra asemănărilor dintre legenda reprezentată la
Modena şi cea a castelul de pe Cealaltă Lume păzit de cei trei stăpâni ai
Iadului. Studiile lui Loomis au fost urmate de numeroase critici şi interpretări
pro şi contra14, care nu s-au dovedit însă pe măsura cercetărilor sale. Multe
dintre ele preferau o datare mult mai târzie, către sfârşitul secolului al XII-
lea, deoarece socoteau că legenda de pe arhivolta portalului della
Pescheria este o urmare a invaziei arturiene care a început o dată cu
scriitorul Geoffroi de Monmouth (1135-1137). R.S. Loomis a respins aceste
13
Roger Sherman Loomis, The Origin and Date of the Bayeux Embroidery, în „Art Bulletin”,
no. VI, 1923, p. 3; Roger Sherman Loomis, The Story of the Modena Archivolt and Its
Mythological Roots, în „Romanic Review”, no. XV, 1924, p. 266, Roger Sherman Loomis,
Medieval Iconography and the Question of Arthurian Origins, în „Modern Language Notes”,
no. XL, 1925, p. 570, Roger Sherman Loomis, Celtic Myth and Arthurian Romance, New
York, 1927, pp. 6-9, Roger Sherman Loomis, The Date, Source and Subject of the
Arthurian Sculpture at Modena, în „Medieval Studies in Memory of G. Schoepperle
Loomis”, New York, 1928, pp. 209-211, Arthur Kingsley Porter, Roger Sherman Loomis, La
legénde archéologique à la Cathédrale de Modène, în „Gazette des Beaux-Arts”, no. LXX,
1928, p. 109, Roger Sherman Loomis, Arthurian Legends in Medieval Art, London-New
York, 1938, pp. 32-35.
14
P. Deschamps, La légende arturienne à la cathédrale de Modène et l’école lombarde de
sculpture romane, în „Monuments Piot”, nr. XXVIII, 1925-1926, p. 69; Toesca, Il Medioevo,
Milano, 1927, pp. 781, 886; G.H. Gerould, Arthurian Romance and the Modena Relief, în
„Speculum”, nr. X, 1935, p. 355; L. Olschki, La Cattedrale di Modena e il suo rilievo
arturiano, în „Archivum Romanicum”, nr. XIX, 1935, p. 145; R.B. O’Connor, The Mediaeval
History of the Double-Axe Motif, în „American Journal of Archaeology”, nr. XXIV, 1920, p.
151; Francovich, Viligelmo da Modena e gli inizî della scultura romanica europea, în
„Rivista del R. Instituto di Archeologia e Storia dell’Arte”, nr. VII, 1940; R. Jullian, L’Eveil de
la Sculpture italienne. La Sculpture romane dans l’Italie du Nord, Paris, 1945; M. C.
Nannini, Il rilievo arturiano, în „Atti e Memorie della Deputazione di Storia Patria per le
antiche provincie modenesi”, S. VIII, vol. VI, 1954.
5
interpretări cu diverse ocazii, iar cercetările moderne nu s-au mai oprit

asupra lor.
Cel de al doilea mare pas în identificarea legendei arturiene de la Modena îi
aparţine lui Roberto Salvini15 (1954), care s-a concentrat mult mai mult
asupra interpretării portalului în sine, decât asupra arhivoltei arturiene.
Compoziţia întregului portal, deşi extrem de variată, pare a fi creaţia unui
singur sculptor, pe care Salvini l-a numit Maestro di Artù, iar datarea
întregului ansamblu este preferată pentru începutul secolului al XII-lea, dar
fără fixarea unui interval sigur. Linia cercetărilor sale este una eminamente
artistică, ceea ce a adus după sine identificarea unui sculptor anonim şi a
unor influenţe tematice şi compoziţionale din mediul burgund. Legătura cu
arhivolta de la Bari este explicată prin prezenţa târzie la Modena a unor
sculptori din sudul Italiei.
Ultimul mare studiu16 (1963) are doi autori: Jacques Stiennon şi Rita
Lejeune. Primul dintre ei (Stiennon) se opreşte exclusiv asupra unei
cercetări paleografice detaliate a inscripţiilor. Reuşeşte astfel să identifice o
datare mai sigură: inscripţiile de pe arhivoltă au fost incizate între 1120-
1140, cu mai mari şanse între 1120-1130. În ceea ce priveşte cea de a
doua parte a studiului, cea redactată de Rita Lejeune, ea apropie scenariul
de pe arhivolta modeneză cu o serie de sculpturi de pe cel de al doilea etaj
al turnului-campanilă din acelaşi oraş. Identifică un rege Arthur călărind o
ovină, o Guinevra cu o floare în mână şi un cuplu Arthur-Guinevra, care au
toate legătură cu o reprezentare sud italică de la Otranto. Aici un REX
ARTVRVS călăreşte un animal fantastic, de talia unui cal, dar cu
caracteristici de ţap. O dată cu Rita Lejeune, interpretările arturiene ale
portalului della Pescheria intră în contextul mai larg al tradiţiei cavalereşti şi
curteneşti în întreaga peninsulă italică. Studiile privitoare la arhivolta
portalului de la Modena se pot rezuma aşadar la concluziile formulate de
patru cercetători: R.S. Loomis, R. Salvini, J. Stiennon şi R. Lejeune.
Cunoştinţele de la care plecam la redactarea studiul nostru erau doar
datarea portalului (1120-1140), presupusele scenarii de interpretare bazate
pe legendele arturiene, trei posibile legături cu mozaicul de la Otranto, cu
campanila de la Modena şi cu arhivolta catedralei San Nicola di Bari,
precum şi identificarea unui sculptor anonim în persoana unui Maestro di
Artù.
Cazul de care ne ocupăm este unul aparte, fie straniu, fie exotic; el intră în
mod indirect sub incidenţa criticii de artă, iar metoda cu care trebuia abordat
şi interpretat se cuvenea să fie una nouă – iar dacă nu va fi una nouă,
trebuia să fie totuşi adaptată necesităţilor. Nu am fi putut cerceta arhivolta
numai cu mijloacele oferite de studiile arturiene, pentru că acestea au
dovedit-o în prealabil drept un exemplu exotic. De asemenea, nu am fi
15
Roberto Salvini, ibidem, pp. 171-189.
16
Jacques Stiennon, Rita Lejeune, La légende arthurienne dans la sculpture de la
cathédrale de Modène, în „Cahiers de Civilisation Médiévale”, Poitiers, VI, nr. 3, 1963, pp.
281-296.
6
putut-o cerceta cu mijloacele criticii sau istoriei de artă, pentru că ele nu

sunt interesate de evoluţia legendei arturiene. Dincolo de aceste două
domenii se întindea marea tuturor posibilităţilor, dintre care nu eram încă
siguri pe care să le selectăm. Cercetarea se afla, la începutul ei, într-un
impas. Interesul trezit de prezenţele arturiene în Italia secolului al XII-lea,
printre care se numără, alături de arhivolta de la Modena, şi mozaicul
catedralei de la Otranto, se poate rezuma trei de întrebări concise: de ce
Arthur? de ce în Italia? Şi de ce astfel reprezentat? În baza acestora, putem
continua cu altele de ordin secundar: sunt două tipuri de Arthur, sunt mai
multe? cine şi de ce a comandat lucrarea? şi în ce scop? Întrebările pot
continua la nesfârşit, iar problema rămâne departe de a fi rezolvată. Ceea
ce poate fi clarificat pe scurt este că, după secolul al XII-lea, dată la care
sunt atestaţi Arthur-ii de la Modena şi Otranto, imaginea regelui legendar se
schimbă în arhipelagul britanic: apar detalii inedite ale întâmplărilor la care
ia parte, detalii care nu pot fi explicate decât printr-un contact cu un alt tip
de civilizaţie decât cea britanică insulară sau cea franceză continentală, cei
doi mecenaţi ai legendelor cu subiect arturian. Reprezentările italiene ar
trebui să fie, astfel, parte a unei evoluţii: legendele au ajuns acolo pe o cale,
prin intermediul cuiva.
S-ar putea ridica apoi problema operei de artă: aceste reprezentări
arturiene sunt nişte imagini sau nişte opere de artă? Din păcate, problema
aceasta nu coincide cu demersul nostru: pentru moment nu ne interesează
dacă avem de a face cu o simplă imagine sau cu o operă. Graniţa dintre
cele două este un joc de nuanţe şi o chestiune de perspectivă. Renunţăm la
diferenţa operă-imagine în favoarea unei chestiuni stringente: ceea ce
trebuie discutat este felul în care trebuie interpretat textul care însoţeşte
reprezentarea modeneză. Ne interesează oare textul sau imaginea? La ce
slujeşte textul, la ce slujeşte imaginea? Există trei posibile răspunsuri la
ultima întrebare: textul poate fi o trimitere către o serie iconografică de
Arthuri deja cunoscută, poate fi un mod de identificare a personajului din
cele două reprezentări sau un posibil suprasemn. Primul caz face apel la
cunoscătorii reprezentărilor arturiene din arhipelagul britanic (dar care vor fi
fost acestea?), cel de al doilea, la cei care nu le cunosc, iar hiper-marcarea
amintită în cel de al treilea rând, la comanditarul lucrării.
Trebuie să excludem de la bun început cel de al doilea caz, cel al
necunoscătorilor de mit arturian, pentru că reprezentările nu aveau un scop
de popularizare. Prin textul redus la onomastică şi lipsa unui scenariu în
etape, de felul celui din mozaicurile didactice de la sfârşitul antichităţii,
arhivolta trimite la nişte elite, ale căror plăceri didactice fuseseră deja
împlinite prin cunoaşterea prealabilă a poveştilor. Cazul particular al
arhivoltei de la Modena ar putea fi „didactic”. Ne interesează aşadar doar
primul şi ultimul caz, care ar putea să coincidă dacă cunoscătorul de
legende arturiene ar fi şi comanditarul arhivoltei. Cunoscătorii din primul caz
ar putea să fie astfel nişte englezi, galezi, bretoni sau normanzi francezi,
cărora temele le vor fi fost familiare. În cazul în care textul inclus sau
7
alăturat imaginii acţionează ca un suprasemn, imaginea devine ea însăşi un

semn. Relaţia este valabilă şi pentru cazul contrar, în care imaginea,
compusă din semnificant (formă) şi semnificat (sens), obligă suprasemnul ei
la aceeaşi structură. Diferenţa dintre cele două forme de expresie este
eliminată de coincidenţa celor doi semnificaţi. Cu alte cuvinte:
imaginea regelui Arthur = regele Arthur

textul Artus de Bretania = regele Arthur.
Textul ar fi în acest caz egal ca semnificaţie cu imaginea, dar acest lucru nu

indică confuzia dintre ele, ci existenţa unei relaţii de subordonare. Cine pe
cine include? Textul imaginea sau imaginea textul? Dacă textul ar include
imaginea, regele Arthur ar fi un simplu personaj literar, caz pe care îl
urmează R.S. Loomis în căutarea unei legende care să explice arhivolta de
la Modena. Dacă imaginea ar conţine textul, literatura pe care o invocă ca
premisă Loomis s-ar pierde în opera de artă şi mesajul concret al celor
două reprezentări nu ar fi acela al unor trimiteri bibliografice, ci unul de
interpretare strict artistică, caz în care Arthur nu ne mai interesează (R.
Salvini). Subordonarea poate fi însă reciprocă şi numai perspectiva creează
două variante; semnificanţii nu se confundă, ci se suprapun parţial. Tocmai
de aceea s-ar cuveni să tratăm cu egală atenţie şi textul, şi imaginea.
Cele trei ipoteze anterioare s-au îndreptat spre trei direcţii de interpretare
relativ apropiate: J. Stiennon şi R. Lejeune tratează obiectul ca operă de
artă, evaluând, R. Salvini este interesat de artist, apreciind astfel tehnica, iar
R. S. Loomis tratează povestea reprezentată, fiind preocupat de semnificat
(sens). Pentru toate aceste interpretări, sintaxa artei este una simplă;
„fraza” s-ar reduce la o structură de tip S.P.O. (Subiect + Predicat + Obiect),
adică: „artistul (S.) creează (P.) opera (O.)”. Salvini se interesează de
subiect, Stiennon şi Lejeune de predicat, iar Loomis de obiect. Dar acesta
este un tip de fraza minimală, iar pe lângă cele trei părţi de frază se numără
şi o serie de circumstanţe, care trebuie luate şi ele în considerare. Arta nu
este un proces izolat şi îşi are propriile sale canoane şi modalităţi de
interpretare. Obiectul (arhivolta) nu posedă o valoare artistică intrinsecă, iar
mesajul său se raportează în mod continuu la natura autorului, la gestul lui
şi la mentalitatea epocii. Ceea ce ne va stârni interesul nu este cuprins în
formula unei fraze minimale, ci în mulţimea de circumstanţe.
Definim circumstanţele ca toate ariile de influenţă care se intersectează în
spaţiul semantic ocupat de obiectul în discuţie. Cele mai dominante dintre
circumstanţele unei acţiuni voluntare sunt cauza şi scopul, pe când cele ale
unor acţiuni involuntare sau accidentale sunt mai ales condiţia, consecinţa,
consecuţia etc. Atât acţiunile voluntare cât şi cele involuntare posedă
acelaşi set de circumstanţe, cărora le acordă o mai mare sau mai mică
importanţă.
8
Acţiunea pe care o discutăm în cazul de faţă este una voluntară, deoarece

artistul, perfect conştient, a dat formă unui sens pe care îl cunoştea în
prealabil. Ea are aşadar nevoie de o cauză şi de un scop, anume cine a
dictat reprezentările arturiene de pe arhivolta de la Modena şi pentru cine
au fost create. Tradiţia nu confirmă existenţa artistică a motivului arturian
înainte de reprezentarea modeneză, ceea ce ne îndeamnă să credem că nu
ea a fost cea care a dictat reprezentările. Pe de altă parte, artistul romanic
nu putea să inoveze de la sine putere într-atât de mult, deoarece canonul
acţiona în mod tiranic. Cel care a dictat reprezentarea nu poate fi altcineva
decât comanditarul lucrării, persoana care a pus la dispoziţie suma de bani
cu care să fie plătit artistul. Scopul lucrării nu era, desigur, să amuze cu
subiecte exotice nişte neiniţiaţi. Cei care puteau să se bucure de povestea
lui Artus de Bretania erau acelaşi comanditar şi apropiaţii săi; ei vor fi fost
segmentul de public vizat. Cauza şi efectul se reunesc aşadar în persoana
comanditarului. Opera de artă există numai prin intermediul lui, iar
interpretarea ei se va face abia după ce îl vom găsi sau atunci când vom
identifica intermediarul.
Dacă ne interesează mai mult comanditarul decât motivul iconografic nu
înseamnă că renunţăm automat la interpretarea imaginii, dar în locul unei
serii iconografice am avea o serie de comanditari. Relaţiile de cauzalitate nu
ar mai acţiona înăuntrul seriei iconografice, ci între nişte grupuri de oameni
unite printr-un „clişeu” arturian. Singurele lucruri pe care le putem specula în
legătură cu persoana comanditarului sau cu cea a sursei sale sunt că
măcar unul dintre ei nu era autohton şi că a ajuns sau era originar din
arhipelagul britanic sau Franţa, teritoriile din care legendele arturiene şi-au
pornit „migraţia” literară. Legendele care stau la baza motivului de la
Modena nu s-au născut spontan, ci au fost importate.
Cum putem să aflăm cine era acest comanditar misterios? Există trei direcţii
de cercetare: putem căuta în actele oficiale din prima jumătate a secolului al
XII-lea, la fel şi în scrisori, fie oficiale, fie particulare, sau în cronici şi anale.
Prin selectarea tuturor acestor informaţii vom găsi faptul istoric. Personajul
nostru purta un nume, avea un rol social şi unul politic, aparţinea unui grup,
al cărui exponent era. A doua direcţie ne duce către cercetarea motivului
iconografic: comanditarul va fi dorit să i se reprezinte motive familiare, pe
care le va fi întâlnit în alte ţări sau pe care le va fi cunoscut înăuntrul
grupului său social; vom căuta afinităţi iconografice între numeroasele
arhivolte ale secolului XII. Iată faptul artistic. Exista o poveste sau chiar mai
multe care au stat la baza reprezentărilor: numai atunci când vom fi aflat
prototipul poveştii, prin identificarea sa cu un text literar sau prin
combinarea mai multora, vom putea şti care era mesajul ei. Comanditarul
este sub directa influenţă a faptului literar. Ne-am întors aşadar la aceeaşi
structură de tip S.P.O.; direcţiile urmărite ar putea fi aceleaşi cu cele care i-
au ghidat, înaintea noastră, pe Salvini, Loomis, Stiennon şi Lejeune. Ceea
ce deosebeşte demersul nostru de cele precedente este sintaxa largă a
interpretării, căci, pe lângă aceste trei fapte (istoric, artistic şi literar),
9
metoda ne impune raportarea constantă la politica17 şi mentalitatea epocii,

influenţe directe ale faptelor artistic şi literar. Finalitatea cercetării nu va
eşua însă în exegeze şi discuţii pe marginea obiectului în sine, ci asupra
circumstanţelor sale.
Un deceniu sau două sunt pentru un istoric fundamentale, iar pentru un
arturianist neglijabile. Specialitatea aceasta jonglează cu secole, cu date
aproximative, cu mii de presupuneri şi cu texte literare. Arturianistul este un
specialist în literatură comparată. Atunci când capătă o altă substanţă, se
transformă în arheolog fantezist sau liric anacronic care visează scenarii
pre-rafaelite. El evită mereu concretul, pentru a se ascunde în propriul lui
imaginar. Nu trebuie să ne mire că cercetările care au clarificat unele
probleme legate de portalul de la Modena nu sunt cele ale arturianiştilor.
Încercarea de faţă este o alternativă. O fugă în real. Portalul este, aşa cum
aminteam în Pledoarie, o probă de cultură materială; încercăm să
reconstruim povestea lui, nu şi scenariul pe care îl înfăţişează. Cercetările
lui R.S. Loomis au rămas doar o ipoteză de lucru, pentru că spera să
identifice scenariul, ca şi cum acesta ar fi fost cheia tuturor enigmelor. Dacă
din miile de poveşti arturiene care au circulat în evul mediu, una singură nu
a fost transcrisă şi nu ne-a parvenit, acest lucru nu înseamnă că ea nu a
existat. Este foarte probabil ca, oricât am dezgropa toate variantele şi
scenariile Mesei Rotunde, să nu putem găsi scenariul perfect. De ce să mai
încercăm? El nu dovedeşte nimic pentru istoria legendelor arturiene: pe
baza scenariului nu putem identifica nici mediul şi nici intermediarul, pe care
îl vom denumi vehicul al legendei. Istoria regelui Arthur nu este istoria
permutărilor legendelor, ci aceea a unei continue interacţiuni umane.
Oamenii au schimbat legenda, aşa cum ar schimba mobila unei camere,
pentru că anumite scenarii nu se potrivesc cu anumite decoruri. Legenda
atestată la Modena poate fi o prelucrare locală, lombardă, a unui scenariu
de import.
În plus, spre deosebire de schema bipolară a enunţului structuralist,

legenda trebuie studiată tripartit (sursă-emiţător, intermediar-vehicul şi
public-receptor). Legenda are astfel un creator necunoscut, dar real, un
intermediar, vehiculul scenariului şi factorul lui de variaţie, şi un public-
receptor. Cea de la Modena este necunoscută, iar cercetarea ei nu va duce
la nici-un rezultat. Renunţăm aşadar la faptul literar. Dar nu suntem siguri
că reprezentările arturiene de la Modena beneficiază de un autor. Nu ştim
dacă l-am putea identifica drept artistul, publicul sau chiar patronul
arhivoltei. Premisele de la care pornim sunt că opera îşi are punctul de
formare în publicul său, că existenţa autorului este posibilă în cadrul operei,
petrecându-se simultan cu aceasta, şi că autorul este reperabil abia atunci
când opera dovedeşte o funcţie instauratoare. În cazurile contrare, avem de
17
Considerăm că evenimentele sunt declanşate de înşiruirea lor logică; numai prin
înţelegerea fenomenului în întreaga sa amploare vom afla rolul pe care îl joacă
comanditarul.
10
a face cu o copie, iar artistul devine un simplu scrib sau artizan. În evul
mediu autorul există în contextul operelor cu caracter ştiinţific, dovedindu-se
o garanţie a verosimilităţii acestora. Numai funcţia descriptivă a numelui său
este cea care permite relaţia, pentru că funcţia denominativă (de
desemnare) se află într-o strânsă legătură cu persoana fizică a autorului,
motiv pentru care trebuie exclusă. Coeziunea unui corpus de texte sau
opere de artă este posibilă tocmai datorită funcţiei descriptive, iar dacă vom
cerceta cu atenţie cazul particular al legendelor cu subiect arturian, vom
observa însă o serie de caracteristici, care nu permit identificarea imediată
a unor funcţii descriptive pentru fiecare operă în parte. Seria de texte cu
subiect arturian (la care se adaugă şi reprezentarea italică), îşi are propria
sa istorie. Dată fiind natura metodologică a demersului, nu ne vor interesa
lucrările minore, de tipul analelor sau poemelor fragmentare, ci vom căuta
cu precădere lucrări care vădesc o anumită coeziune. Propunem
următoarea selecţie, ordonată cronologic:
Gildas De excidio Britanniae 500 p.Chr.

Nennius Hystoria Brittonum 850 p.Chr.
Maestro di Artú arhivolta de la Modena 1120 p.Chr.
Geoffroi de Monmouth Historia Regum Britanniae 1139 p.Chr.
Chrétien de Troyes Yvain, Erec et Enide etc 1175 p.Chr.
Layamon Brut 1190 p.Chr.
Thomas Mallory La mort Darthur 1500 p.Chr.
Gildas, cel de la care se revendică fără nici un motiv viitorii « cronicari »

arturieni, dovedeşte în virtutea unei tradiţii istoriografice antice o perspectivă
proprie asupra evenimentelor contemporane. Interpretând istoria imediată,
el doreşte să-i motiveze păcatele printr-o comparaţie continuă cu temele
biblice. Deoarece finalitatea lucrării este una imediată şi se adresează în
primul rând publicului contemporan, textul lui Gildas se decriptează numai
în cititor. Tocmai din această cauză el este un « autor » şi, deşi invocă o
calitate impersonală de profet al secolului al V-lea., este deplin responsabil
pentru lucrarea pe care o compune. Ruptura cu această sinceritate se va
petrece o dată cu Nennius, un pseudo-istoriograf din secolul al IX-lea, când
istoria se transformă într-o fantezie frumos ordonată. Este prima abatere de
la canonul precedent, iar scuzele oferite de cronicar în deschiderea lucrării
sunt o penitenţă a lipsei sale de talent, şi nu o motivaţie a pseudo-istoriei pe
care o închipuie. Deoarece îşi recunoaşte propria perspectivă el rămâne în
continuare un autor, dar finalitatea operei nu mai rezidă în publicul
contemporan, ci în cel viitor. Opera sa nu mai are valoare instauratoare
clară. Fenomenul ia amploare în lucrarea lui Geoffroi de Monmouth, cel
care va produce adevărata ruptură. El « traduce » o cronică pierdută
galeză, al cărei titlu şi autor nu le consemnează. Pe calea deschisă de
Nennius, fantezia ia proporţii uriaşe, opera sa nu mai are valoare
instauratoare şi nici el nu mai este un autor pentru că îşi ascunde
11
identitatea în spatele unei cronici închipuite. După acelaşi model alţi trei
scriitori (Gaimar, Wace şi Layamon) se ascund şi ei în spatele cronicii lui
Monmouth. Nici ei nu doresc să fie autori şi continuă linia operelor non-
instauratoare. Un caz aparte sunt romanele lui Chrétien de Troyes. Aceasta
este calea alternativă, pur literară, o dată cu care începe naşterea autorului
în legenda arturiană. Faptul că şi el se pretinde traducător sau compilator
de poeme epice nu îi permite însă o funcţie auctorială reală. Întoarcerea la
modelul lui Gildas este posibilă numai o dată cu Sir Thomas Malory, un nou
« autor ». El îşi recunoaşte responsabilitatea pentru lucrarea pe care o
concepe, devenind autor deplin. Mallory este totuşi un scriitor elisabetan, iar
textul lui este mult prea târziu.
La fel ca şi marea parte a scriitorilor arturieni, sculptorul de la Modena
preferă anonimatul, iar funcţia instauratoare pe care o căutam este
inexistentă. Putem să spunem aşadar că între cele două limite date (Gildas
şi Malory), legendele arturiene trec printr-un stadiu auctorial nedefinit. Din
cauza tiraniei operei, autorul nu are curajul să se afirme. Faptul că scriitorii
« traduc », iar artiştii nu se numesc reprezintă un anonimat voit. Ei încearcă
să eludeze responsabilitatea creaţiei. Lucrarea cu subiect arturian nu are
nevoie de un autor, pentru că îşi este sieşi suficientă. Auto-referenţialitatea
aceasta face imposibilă identificarea autorului mult dorit cu patronul sau cu
publicul lucrării, căci ei permit existenţa reprezentărilor şi a textelor. Nu
vom încerca aşadar să atribuim arhivolta de la Modena unui nume, pentru
că ea nu a avut un autor. Interesul nostru se va îndrepta către
caracteristicile care permit aderenţa la corpus-ul arturian medieval. Ele sunt
aceleaşi circumstanţe. Renunţăm în parte şi la faptul artistic. Îl păstrăm
numai ca pe un apendice.
Dintre toate cele trei fapte pe care le evaluasem la început ne rămâne doar
faptul istoric. Fiecare dintre cele trei cercetări anterioare s-au raportat la el,
dar nu i-au acordat atenţia cuvenită: R.S. Loomis se folosea de el pentru a
explica obiectul, R. Salvini pentru a explica subiectul, iar R. Lejeune şi J.
Stiennon pentru a explica predicatul arhivoltei. Spre deosebire de toţi
aceştia, cercetarea noastră se va îndrepta numai asupra lui, iar subiectul,
obiectul şi predicatul vor fi folosite cu un rol auxiliar. Vom cerceta întregul
context al arhivoltei de la Modena, iar circumstanţele vor juca un rol
preponderent. Prin acest demers sperăm să identificăm comanditarul,
vehiculul sau sursa legendei.
12
LEGENDA ARTURIANĂ ÎN
SECOLUL AL X II–LEA
Evoluţia legendei arturiene ocupă o perioadă îndelungată. Naşterea ei s-a

produs probabil în cursul secolelor al V-lea şi al VI-lea p.Chr., când
personajul istoric cunoscut sub numele de Aurelius Ambrosius a devenit
căpetenia britanilor în lupta împotriva invadatorilor saxoni. Originile legendei
arturiene sunt însă cu mult mai vechi. La baza ei stau figurile a patru
împăraţi romani mai puţin cunoscuţi: Carausius (287-293), Magnus
Maximus (383-387) şi Constantinus al III-lea (407-411), care au fost toţi
nişte uzurpatori proclamaţi de către legiunile romane din Britania. Ultimii doi
au ocupat şi provincia Galia, iar amintirea lor a rămas adânc întipărită în
legendele britanilor, creând poveştile eroilor Maxen Wledig şi Kustenin,
transferate la o dată mai târzie asupra celei a regelui Arthur. După părăsirea
provinciei Britania (ca. 408-410), administraţia romană a fost conservată
sub şefii celţi locali, iar invadatorii saxoni, angli, frisieni şi iuţi şi-au făcut
apariţia în număr din ce în ce mai sporit pe coastele de vest ale insulei.
Acesta este momentul în care Gildas, un călugăr britan, şi-a redactat
lucrarea De Excidio Brittonum18, de la care se vor revendica toate cronicile
arturiene. Gildas nu aminteşte însă numele eroului legendar, ci pe cel al lui
Aurelius Ambrosius.
Nu cunoaştem nimic despre apariţia numelui şi personajului Arthur. A fost
interpretat ca Artúr mac Aedan, un prinţ scoţian din a doua jumătate a
secolului al VI-lea, ca Lucius Artorius, un centurion roman din secolul al III-
lea19, sau ca Artognou, un nobil din cetatea Tintagel20. Oricare va fi fost în
realitate Arthur, ştim cu siguranţă că nu era un rege, ci doar un lider local, a
cărui faimă a căpătat cu timpul amploare, a dat naştere unei legende, şi-a
asumat figurile altor eroi, pentru a-şi face apoi apariţia în textele din cursul
secolului al VIII-lea ca lider al rezistenţei britane. Momentul este marcat de
lucrarea Hystoria Brittonum, atribuită unui anumit Nennius, despre care,
deşi prologul spune că autorul era un discipol al Sfântului Elvod, nu ştim cu
exactitate când a fost terminată21. În cronica lui Nennius, fragmentul în care
18
i.e. lat. „Despre sfârşitul britonilor”.
19
Pentru amândouă supoziţiile v. Michelle Ziegler, Artúr mac Aedan of Dalriada, în „Heroic
Age”, no. 1, Spring-Summer, 1999.
20
Placa ceramică de la Tintagel va fi analizată în capitolul următor.
21
Sfântul Elvod era episcopul din Bangor, un oraş din Ţara Galilor, în preajma anului 755.
Pe baza acestor informaţii, textul a fost datat multă vreme ca aparţinând sfârşitului de secol
VIII sau începutului de secol IX. O serie de studii au demonstrat însă că datează de fapt de
la sfârşitul secolului al IX-lea sau de la începutul secolului al X-lea, iar Nennius este o
invenţie, la fel ca şi cele mai multe dintre evenimentele narate în cronică. Anonimul care a
redactat textul era probabil un galez, iar subiectul lucrării era o trecere în revistă a istoriei
britane din perspectiva populaţiei celtice, în care saxonii sunt duşmanii şi invadatorii. Unul
13
este menţionat regele Arthur este scurt şi urmează vieţii sfântului

Patricius22, dar se concentrează, în ciuda laicităţii personajului şi a
caracterului naţionalist pe care s-ar fi cuvenit să îl îmbrace povestirea,
asupra laturii profund creştineşti. Pasajul arturian se deschide cu premisele
campaniilor purtate de eroul legendar23, povestind evenimente istorice
reale, menţionate de asemenea şi în Cronica Anglo-Saxonă. Apare apoi
Arthur, cu rang înalt, atribuţii bine circumscrise şi un caracter conturat cu
exactitate: Tunc Arthur pugnabat contra illos in illis diebus cum regibus
Brittonum, sed ipse erat dux bellorum24. Primele lui şapte bătălii sunt
confruntări strict militare, narate printr-un lung şir de toponime care să ajute
la localizarea lor25. Urmează una dintre celebrele lui victorii, care este
posibilă doar sub semnul Sfintei Fecioare26, pentru a reveni apoi la
înşiruirea care culminează cu Muntele Badon, apogeul carierei lui Arthur în
această cronică.27. În cele din urmă, Nennius se întoarce de la aceste
singur dintre capitolele cronicii era dedicat lui Arthur, restul cronicii povestind faptele altor
eroi.
22
i.e. lat. pentru v.irl. Padraig, sfântul Patrick, actualul apostol al Irlandei.
23
In illo tempore Saxones invalescebant in multitudine et crescebant in Brittannia. Mortuo
autem Hengisto Octha filius eius transivit de sinistrali parte Britanniae ad regnum Cantorum
et de ipso orti sunt reges Cantorum. i.e. lat. „Şi pe vremea aceea Saxonii creşteau în
mulţime şi prindeau puteri în Britannia. Iar, de îndată ce a murit Hengist, Octha, care era
fiul lui, a trecut în partea stângă a Britanniei, către regatul din Kent, şi de atunci îşi au
neamul regii din Kent.” (Nennius, Historia Britonnum, IV, 56). Pentru textul original şi tradus
al lui Nennius, v. Nennius, History Of The Britons (Historia Brittonum), Project Gutenberg
edition, The ASCII Etext prepared by Bert Olton, HTML Markup by Evian Blackthorn şi
Historia Brittonum, Theodore Momsen edition, precum şi Nennius, History Of The Britons
(Historia Brittonum), translated by J.A. Giles, In Parentheses Publications, Medieval Latin
Series, Cambridge, Ontario, 2000.
24
i.e. lat. „Pe atunci se lupta împotriva lor Arthur împreună cu toţi regii Britannilor, şi el
însuşi era căpetenie în războaie.” (Nennius, ibidem, IV, 56).
25
Primum bellum fuit in ostium fluminis quod dicitur Glein. secundum et tertium et quartum
et quintum super aliud flumen, quod dicitur Dubglas et est in regione Linnuis. sextum
bellum super flumen, quod vocatur Bassas. septimum fuit bellum in silva Celidonis, id est
Cat Coit Celidon. i.e. lat. „Prima luptă a avut loc la vărsarea râului care se cheamă Glein; a
doua, a treia, a patra şi a cincea pe un alt râu, care se cheamă Dubglas şi se află în ţinutul
Linnuis; a şasea luptă (a avut loc) pe râul ce se numeşte Bassas. Cea de a şaptea s-a ţinut
în pădurea Caledoniei, adică la Cat Coit Celidon.” (Nennius, ibidem, IV, 56).
26
Octavum fuit bellum in castello Guinnion, in quo Arthur portavit imaginem sanctae Mariae
perpetuae virginis super humeros suos et pagani versi sunt in fugam in illo die et caedes
magna fuit super illos per virtutem domini nostri Iesu Christi et per virtutem sanctae Mariae
genetricis eius. i.e. lat. „A opta luptă a avut loc la cetatea Guinnon, unde Arthur a purtat pe
umeri în acea zi imaginea Sfintei Maria şi păgânii au fugit, retrăgându-se, şi au fost
măcelăriţi cu ajutorul virtuţii Domnului Nostru Iisus Christos şi a (maicii sale), născătoarea
Sfântă Maria.” (Nennius, ibidem, IV, 56).
27
Nonum bellum gestum est in urbe Legionis27. Decimum gessit bellum in litore fluminis,
quod vocature Tribruit. Undecimum factum est bellum in monte, qui dicitur Agned.
Duodecimum fuit bellum in monte Badonis, in quo corruerunt in uno die nongenti sexaginta
viri de uno impetu Arthur; et nemo prostravit eos nisi ipse solus, et in omnibus bellis victor
extitit. i.e. lat. „A noua luptă a avut loc în Oraşul Legiunii (Caerleon); a zecea s-a petrecut
pe malul râului care se numeşte Tribruit, iar cea de a unsprezecea pe muntele numit
Agned. Cea de a douăsprezecea a fost la muntele Badon, când Arthur a doborât dintr-un
14
fantezii legendare către realitatea istorică, povestind pe scurt despre cum

saxonii au ajuns să stăpânească Britannia28.
Nennius este un cronicar care îmbină fără discernământ faptul istoric cu
legenda, dar nu haotic, ci ghidat de un plan care vizează propriul lui scop
propagandistic. Arthur este descris ca un brav militar care a reuşit să ucidă
nouă sute şaizeci de duşmani numai prin braţul lui. Până la cronica lui,
regele Arthur era un erou local, de mică importanţă şi fără conotaţii creştine.
Prin ecuaţia în care britanii sunt creştini, iar saxonii păgâni, eroul galez
devine şi el o copie a lui prototipurilor monarhice europene29. În afară de
aura sfântă pe care i-o conferă, Nennius nu circumscrie personajul în nici
un alt fel. El este doar un împuternicit al Domnului şi capătă „mandatul
ceresc”, necesar misiunii sale sacre.
La începutul secolului al XII-lea, Arthur evoluase de la stadiul incipient de
erou local la unul de lider al rezistenţei britanilor împotriva invadatorilor
saxoni. În plus, legenda sa încorporase deja faptele lui Ambrosius Aurelius,
precum şi poveştile depre foştii împăraţi romani Magnus Maximus şi
Constantinus al III-lea. O dată cu Nennius, Arthur devenea un conducător
creştin şi era cunoscut în întreg arealul britan. Calea urmată în continuare
de legenda arturiană a urmat trei direcţii distincte, fiecare dintre ele fiind
rezultatul circulaţiei motivului. Prima dintre acestea este cea care a dus la
definitivarea variantei britane, evoluţia ei petrecându-se în Ţara Galilor şi în
peninsula Cornwall. Cea de a doua a creat corpusul normando-angevin, în
care Arthur se dovedeşte a fi o copie fidelă a suveranilor Angliei, iar ultima a
dus la apariţia variantei continental-franceze. Se cuvine să ne oprim asupra
fiecăreia dintre ele.
MÂNTUITORUL. ŢARA GALILOR ŞI CORNWALL
Prima atestare a lui Arthur se găseşte în Annales Cambriae („Analele Ţării

Galilor”)30, dar ea este probabil mult prea târzie. În textele vernaculare
singur atac nouă sute şaizeci de oameni. Şi nimeni altcineva nu i-a culcat la pământ pe
aceştia în afară de el singur. Ci în toate luptele a ieşit învingător.” (Nennius, ibidem, IV, 56).
28
Et ipsi, dum in omnibus bellis prosternebantur, auxilium a Germania petebant et
augebantur multipliciter sine intermissione et reges a Germania deducebant, ut regnarent
super illos in Brittannia usque ad tempus quo Ida regnavit, qui fuit Eobba filius. Ipse fuit
primus rex in Beornica. i.e. lat. „Şi, pentru că erau doborâţi în toate luptele, au cerut ajutor
din Germania; numărul lor a sporit continuu şi periodic şi regii din Germania au tot debarcat
cu gând să domnească peste cei din Britannia, până în vremea în care a domnit Ida, care a
fost fiul lui Eobba. Acesta a fost primul rege al Berniciei.” (Nennius, ibidem, IV, 56).
29
Caracterul creştin al lui Arthur la Nennius este determinat de două modele: De Rebus
Gestis Aelfredi a călugărului Asserius şi Vita Karoli Magni a lui Eginhardus.
30
În lema anului 516 este trecută menţiunea Bellum Badonis, in quo Arthur portavit crucem
Domini nostri Ihesu Christi tribus diebus et tribus noctibus in humeros suos et Brittones
victores fuerunt. (i.e. „Lupta de la Badon, în care Arthur a purtat pe umerii săi crucea
Domnului nostru Iisus Hristos preţ de trei zile şi trei nopţi şi Britanii au fost victorioşi”). De
asemenea, în lema anului 537: Gueith Camlann in qua Arthur et Medraut corruerunt, et
15
galeze există multiple atestări ale formelor incipiente, deoarece, deşi aceste
manuscrise datează începând cu secolul al XII-lea, se presupune că
structura lor compoziţională exista cu multă vreme înainte. Un astfel de caz
este cel al textului Englynion y Beddau31, păstrat în manuscrisul Llyfr Du
Caerfyrddin32. Strofa care ne interesează poate fi datată însă în secolul al
IX-lea sau în al X-lea şi menţionează în trecere existenţa mormântului lui
Arthur, laolaltă cu mormintele altor eroi33. Un alt text, păstrat şi el în acelaşi
manuscris, este poemul Mi A Wum34, a cărui origine datează însă din
secolul al X-lea sau al XI-lea. În acest caz, el este amintit doar prin fiul său,
numit Llachau; în restul strofelor, războinicii menţionaţi sunt cunoscuţi fie
din corpus-ul arturian, fie din alte povestiri galeze. Arthur din Mi A Wum este
un simplu războinic, faimos, dar nu de talia unui rege.
Tot în Llyfr Du Caerfyrddin se găseşte şi poemul intitulat Gereint fab Erbin35,
unde regele legendar este pomenit în strofa a opta, cu rangul de „împărat”.
Pe lângă aceste trei menţiuni poate fi amintit şi Pa Gur yv y Portaur, un text
din secolul al XI-lea, care începe printr-un dialog între Arthur şi portarul
Glewlwyd, dar se transformă într-o lungă listă a vitejilor care îl însoţesc. Ar
urma apoi Caer Goddau36, unul dintre cele mai faimoase poeme profetice
ale bardului Taliesin, care însă nu conţine decât o singură referinţă la
Arthur, în care acesta este pus în legătură cu druizii, cu prorocirile, cu
povestea Potopului, Crucificarea lui Hristos şi cu Judecata de Apoi. Tot în
Llyfr Taliesin este cuprins şi textul numit „Carul Prinţului”, în care Arthur este
descris ca un suveran bătrân, de trei ori înţelept şi binecuvântat. S-ar cuveni
amintit apoi Kanu y Meirch37, în care este trecut în lista altor eroi galezi,
printre care Gwythur şi de Gwawrddur, la fel ca şi în Englynion y Beddau,
dar această ocurenţă s-ar putea datora faptului că numele celor trei
personaje rimează şi textul are cursivitate.
mortalitas in Brittannia et in Hibernia fuit. (i.e. „Gueith Camlann, în care Arthur şi Medraut s-
au înfruntat şi s-a murit în Britania şi în Hibernia”). Nu putem afirma că acesta ar fi stadiul
incipient al dezvoltării legendei arturiene, pentru că, dacă prima menţiune aminteşte una
dintre primele faze ale legendei, cea de a doua foloseşte un stadiu avansat.
31
i.e. galeză medie „Strofele de pe Morminte[le Vitejilor]”.
32
i.e. galeză medie „Cartea Neagră de la Carmarthen”.
33
Bet y March, bet y Guythur,
bet y Gugaun Cledyfrut;
anoet bid bet y Arthur.
i.e. galeză medie
„Este un mormânt pentru Marc, un mormânt pentru Gwythur,
un mormânt pentru Gwgawn Spadă-Nsângerată,
şi, minune a lumii, un mormânt pentru Arthur.”
34
Numele titlului este dat după primele cuvinte: „eu am fost…acolo unde…” – care se
repetă la începutul fiecărei strofe.
35
i.e. galeză medie „Gereint, fiul lui Erbin”.
36
i.e. galeză medie „Bătălia Copacilor”. Text se păstrează în Llyfr Taliesin („Cartea lui
Taliesin”).
37
i.e. galeză medie„Poemul Cailor”, păstrat şi el tot în Llyfr Taliesin.
16
Urmează apoi poemul Y Gododdin, păstrat în ciclul de texte Llyfr Aneirin38,

despre care se presupune că este unul dintre cele mai vechi poeme galeze,
redactat de către un alt bard legendar, pe nume Aneirin. El conţine o
singură referire la Arthur, care poate să fi fost interpolată ulterior: un alt
războinic este comparat cu el prin sintagma „deşi nu era un Arthur”. Postura
lui este cea a unui luptător crud şi viteaz, dar nicidecum cea a unui rege.
Cele mai multe atestări le o vom găsi însă în Trioedd Ynys Prydein39, în
care se află nu mai puţin de zece menţiuni ale lui Arthur, care poartă
epitetele de „distrugător roşu”40, „generos”, „bine înzestrat” şi „unul dintre cei
trei care au luat o decizie greşită”. Celelalte menţiuni se referă la implicarea
lui în conflicte legendare cu porcarul Drystan ap Tallwch sau atunci când i
se menţionează cele trei neveste, cele trei amante, cei trei invitaţi sau cele
trei căpetenii de la curtea lui. Arthur din Trioedd Ynys Prydein este pentru
prima oară un rege.
Deşi pentru majoritatea textelor galeze Arthur nu era un mare suveran, ci un
simplu comandant militar, în Gereint fab Erbin el este deja înregimentat în
categoria monarhilor, prilej cu care devine „împărat”. La început, personajul
mitic nu era însă nici împărat, nici rege. Primul pas către valorificarea lui
este transformarea din Trioedd Ynys Prydein. Abia după ce va atinge acest
stadiu, Arthur va deveni treptat, prin extinderi succesive, cunoscutul rege
legendar. Aceste schimbări de perspectivă sunt generate de un context
istoric cu mult mai larg. Stadiul care ne interesează, cel din secolul al XII-
lea, cade sub incidenţa invaziei normande.
Relaţiile galezilor cu englezii de dinainte de cucerirea normandă se
alteraseră profund după moartea lui regelui Alfred cel Mare al Wessex-ului.
La data la care William I Cuceritorul îl înfrângea pe Harold la Hastings
(1066), Ţara Galilor era din nou ostilă regatului Angliei, dar nu unită, pentru
că nu exista un singur regat apt să-şi extindă influenţa asupra celorlalte, ci
mai multe41. Printre ele se numărau Gwynedd, Powys, Deheubarth şi alte
regate de dimensiuni mai mici. Gwynedd fusese nucleul unităţii galezilor
sub regele Rhodri Mawr, iar Deheubarth în vremea regelui Hywel Dda;
amândouă erau la fel de puternice şi rivalizau în lupta pentru
autoritate. La data apariţiei baronilor normanzi în teritoriile de est,
denumite mai târziu Marchia Wallia42, regatele galeze erau din nou
38
i.e. galeză medie „Cartea lui Aneirin”.
39
i.e. galeză medie „Triadele Insulei Britannia”, o colecţie de strofe despre care se crede că
au fost compuse în scopul de a sluji ca instrument mnemotehnic barzilor.
40
Adjectivul „roşu” este determinat de simbolistica galeză a culorilor; roşul era culoarea
dragonului galez, spre deosebire de alb, culoarea celui saxon.
41
Aceste regate sunt organizate în jurul a patru regiuni fertile capabile a fi nucleul unor
regate: Gwynedd este situat în partea de nord a Ţării Galilor, în jurul câmpiilor fertile din
insula Anglesey, Powys era situat în centru, pe valea râului Severn, iar Deheubarth în sud,
în jurul văilor Glamorgan şi Tywi. În plus, în sud-estul Ţării Galilor existau alte patru regate:
Gwynllwg, Brycheiniog, Morgannwg şi Gwent, a căror autoritate politică şi militară era mult
scăzută.
42
Termenul de marchia îşi are originea în v. engl. mearc („graniţă”). Wallia („Ţara Galilor”)
îşi are originea în v. engl. Wealas sau Walas, un plural care denumea atât poporul cât şi
17
autonome, ieşite aproape în întregime din sfera de control a monarhiei

anglo-norvegiene.
Abia după anul 1070, când îşi adusese sub control zonele nordice şi estice
ale regatului, William I Cuceritorul şi-a îndreptat atenţia către Ţara Galilor: în
calitate de rege al Angliei, el putea pretinde vasalitatea regilor din Ţara
Galilor şi Scoţia. Luptele dintre diversele regate din Ţara Galilor nu îi
impuneau acelaşi respect ca şi regatul scoţian, unit şi stabil, motiv pentru
care în 1081 se părea că nici-unul dintre regatele din Ţara Galilor nu va
rezista eventualei cuceriri normande. Cu toate acestea, William nu avea
însă nici cea mai mică intenţie de a le anexa. Temându-se totuşi de
incursiunile galezilor în teritoriile lui, singura precauţie luată a fost cea de a-i
aşeza la graniţă pe trei dintre oamenii săi de încredere: pe Hugh, earl de
Chesire, pe Roger de Montgomery, earl de Shropshire, şi pe William
FitzOsbern, earl de Herefordshire43.
Cei trei nu puteau pierde ocazia de a-şi spori domeniul şi aşa se face că,
înfrângerea armatelor unite ale regilor din Deheubarth şi Morgannwg
(1086), William FitzOsbern, aliat cu un alt normand, Walter de Lacy,
cucereşte regatul Gwent. Avansarea normanzilor urmează acelaşi parcurs
ca şi cea a armatelor romane; ea s-a produs pe trei flancuri: earlul de
Chester a atacat Gwynedd-ul, earlul de Shropshire a atacat Deheubarth-
ul44, iar în ultimul flanc Robert FitzHamon, Bernard de Neufmarché şi Fitz-
Baldwin au cucerit valea Glamorgan, regatul Brycheiniog şi valea Towy. În
urma acestei ofensive, mai rămăseseră libere doar părţi din regatele
nordice Gwynedd, Deheubarth şi Powys. Reacţia galeză a fost însă
promptă, cea mai mare parte a teritoriilor cucerite răsculându-se în anul
următor şi alungând pe invadatori, pentru ca la sfârşitul secolului al XI-lea
situaţia politică să devină din nou stabilă: normanzii nu mai stăpâneau decât
cele patru regate din sud-est45. În timpul domniei lui Henry I (1100-1135)
graniţa dintre Marchia Wallia şi Pura Wallia46 a rămas neschimbată, dar
Marchia Wallia nu se afla sub autoritatea monarhului englez şi nu se
supunea legilor regatului, pentru că nu făcuse parte din Anglia pre-
normandă şi pentru că William I Cuceritorul şi succesorii săi conferiseră
ţara. Există şi forme alternative, ca Guallia, Gualia, Walonia, Walae, Walis sau Wales.
Toate aceste variante sunt cel mai adesea atestate în textele latineşti anglo-normande sau
în scrisorile şi tratatele încheiate de nobilii galezi cu regele sau nobilii din Anglia. Galezii se
numeau pe ei şi propria ţară Cymry (plural de la Cymro, „locuitor din aceeaşi localitate”).
Cele două forme deja amintite datează din prima jumătate a secolului al XII-lea. Înainte de
această perioadă, ambele limbi foloseau termenii Britanni, Britones, Britannia (lat.) şi
Brytaniaid, Prydein (galeză medie). Huw Price, British or Welsh? National Identity in
Twelth-Century Wales, în „English Historical Review”, September, 2001.
43
Lynn H. Nelson, The Normans in South Wales, 1070-1171, Austin and London,
University of Texas Press, 1966, pp. 24-28.
44
Expediţiile lui Hugh de Chester, earl de Chesire, Roger de Montgomery, earl de
Shropshire şi Robert FitzHamon au avut loc în cursul anului 1093. Cea a lui Bernard de
Neufmarché avusese loc între 1088-1089. Lynn. H. Nelson, ibidem, pp. 81-107.
45
Gwyllnwg, Brycheiniog, Morgannwg şi Gwent.
46
Marchia Wallia desemna teritoriul galez ocupat, pe când Pura Wallia, cel liber.
18
numeroase privilegii lorzilor de la graniţă. Abia în urma răscoalelor nobilimii

normande regele Henric I Beauclerc ajunge să preia o mare parte din
teritoriile acestora şi să le treacă sub autoritatea coroanei engleze: întâi
Pembrokeshire, apoi Glamorgan în 1105 şi Gower în 1106. De cealaltă
parte, Gruffydd ap Cynan, suveranul din regatul Gwynedd, a încercat şi el
unirea teritoriilor galeze libere47. Relaţiile dintre earlii din Marchia Wallia şi
galezii din regatele Gwynedd, Powys şi Deheubarth erau în continuare
tensionate: regii galezi erau cel mai adesea aliaţi ai regelui Angliei împotriva
baronilor de la graniţă. Fostele regate galeze Morgannwg, Gwyllnwg,
Brycheiniog, Gwent şi o parte din regatul Powys rămăseseră însă sub
stăpânirea lor şi în aceste teritorii s-a dezvoltat o nouă societate, cea
cambro-normandă, ale cărei legende aveau o dublă sursă, galeză şi
normandă. Poemele pe care le-am amintit la începutul capitolului reprezintă
varianta galeză nealterată, perpetuată în Pura Wallia ca o reacţie la
ocupaţia normandă sau la pericolul ei iminent. Invazia normandă se
producea ca o repunere în posesie a mai vechii autorităţi britane. În corpul
expediţionar normand au existat şi numeroase trupe bretone. Cronicile lui
Guillaume de Jumièges şi Guillaume de Poitiers atestă importante
contingente din Bretagne48 venite împreună cu normanzii „în ajutorul”
confraţilor lor de peste mare. Nobilii bretoni participanţi la expediţia lui
William I Cuceritorul au fost şi ei recompensaţi cu domenii din teritoriul
saxon sau din cel galez, iar acest amalgam de naţionalităţi a înlesnit şi mai
mult comunicarea legendelor în timpul dominaţiei normande.
În ceea ce priveşte peninsula Cornwall, ea a fost înglobată în coroana
engleză în scurt timp după invazia din 1066. În 1068, în urma revoltei de la
Exeter, William I Cuceritorul a întreprins o campanie de cucerire a întregii
peninsulă, pe care a dat-o în feudă contelui Brian de Bretagne. Alegerea lui
William se motiva prin identitatea de limbă şi civilizaţie a teritoriilor de o
parte şi de alta a Canalului Mânecii, precum şi prin legăturile dintre ele,
existente încă din neolitic Cele două popoare care locuiau în Cornwall şi
Bretagne vorbeau în 1066 dialecte ale aceleiaşi limbi celtice. În 1075, în
urma unei revolte a nobililor, regele a retras feuda contelui Brian şi a dat-o
earlului Robert, contele de Mortain şi fratele său. Nu se cunosc multe detalii
cu privire la viaţa acestuia, iar informaţiile care ne-au parvenit se referă la
sprijinul constant acordat lui William I şi la revolta faţă moştenitorul acestuia,
William II Rufus, instigată de celălalt frate, episcopul Odo de Bayeux. De
asemenea, Mathieu de Paris aminteşte o poveste în care se spune că earlul
47
Gruffydd ap Cynan anexează în 1118 Powys-ul liber, apoi Rhos şi Rhufoniog, iar Dyffryn
Clwyd în 1124. Ultima cucerire a lui a fost regatul Ceredigion (1137), cu puţină vreme
înainte de a muri.
48
Prin termenul breton ne referim la peninsula Bretagne (Armorica), pe când prin cel britan,
la insula Britanii. Circulaţia de o parte şi de alta a Canalului Mânecii a făcut ca cele două
teritorii să comunice direct multă vreme după terminarea cuceririi saxone. Campania din
1066 a înlesnit şi mai mult circulaţia, deoarece suveranul din Bretagne îl însoţea pe ducele
William. Comunitatea bretonă de la Monmouth a fost stabilită probabil acolo de către
Wihenoc, un nobil breton vasal al regelui Angliei. Lynn H. Nelson, ibidem, pp. 171-172.
19
Robert de Mortain ar fi întâlnit fantoma regelui William II Rufus pe când se

afla la vânătoare49. Toate aceste informaţii nu au nici-o legătură cu istoria
normandă a peninsulei Cornwall. Din lipsa surselor şi din cauza stăpânirii
normande neîntrerupte se consideră că acest teritoriu a fost ocupat fără
probleme şi stăpânirea lui nu a generat eforturi suplimentare. În 1086, la
data redactării recensământului cunoscut drept Domesday Book, Robert de
Mortain deţinea 227 dintre cele 350 de proprietăţi din Cornwall, restul fiind
în posesia unor saxoni (67), britani sau flamanzi. A murit probabil între
1089-1097, fiind urmat de fiul său, William de Mortain, a cărui stăpânire s-a
încheiat în 1106, în urma unei revolte împotriva regelui Henric I Beauclerc.
Henric a redistribuit proprietăţile din Cornwall către diverşi feudatari,
păstrându-şi autoritatea regală asupra întregului teritoriu. Abia în 1135
regele Ştefan I al Angliei l-a dat din nou contelui de Bretagne, pe nume
Alain, pentru ca în 1141 să-şi schimbe din nou seniorul cu Reginald de
Dunstanville. Teritoriul era aşadar una dintre cele mai sigure feude ale
coroanei engleze, iar populaţia din Cornwall, vorbitoare de limbă britană, nu
era la fel de războinică precum cea din Ţara Galilor, fapt explicabil prin
continua dominaţie saxonă.
Spre deosebire de Ţara Galilor, Cornwall-ul nu avea în secolul al XII-lea o
literatură proprie, ceea ce nu implică totuşi absenţa regelui Arthur din acest
areal. Prezenţa lui nu se manifestă însă în sfera literaturii scrise, ci în cea a
toponimiei şi a oralităţii. Cele mai faimoase situri arturiene se găsesc în
Cornwall, dintre care vom inventaria doar patru, strâns legate de evoluţia
legendei în secolul al XII-lea: Tintagel, South Cadbury, Glastonbury şi
Bodmin.
Primul dintre acestea este castelul Tintagel, situat în partea vestică a
peninsulei. Geoffroi de Monmouth (1139)50, cel care a pus bazele variantei
normande a regelui Arthur, plasa locul conceperii şi naşterii acestuia în
castelul Tintagel, despre care spunea că este sediul ducelui de Cornwall51.
La baza invenţiei lui Monmouth stăteau de bună seamă variante neatestate
ale legendelor arturiene. Aceleaşi legende l-au determinat în 1233-1236 pe
Richard de Cornwall52, fratele regelui Angliei, să cumpere de la seniorul
49
J. R. Planché, The Conqueror and His Companions, Somerset Herald. London: Tinsley
Brothers, 1874, capitolul Robert, Comte de Mortain and Earl of Cornwall.
50
Cronica lui Geoffroi de Monmouth, fiul unui colonist breton din Monmouthshire, teritoriu
din sud-estul Ţării Galilor, va fi discutată pe larg în capitolul următor, împreună cu celelalte
texte normande.
51
Geoffrey de Monmouth, History of the Kings of Britain, translated by Aaron Thompson,
with revisions by J.A. Giles, In Parentheses, Medieval Latin Series, Cambridge, Ontario,
1999, p. 142.
52
Richard de Cornwall a cumpărat între 1233-1236 insula Tintagel, precum şi proprietatea
învecinată de la Bossiney de la seniorul local, pe nume Gervase de Tintagel. Ulterior a
cumpărat şi proprietatea adiacentă de la Trenewith, precum şi alte terenuri, mai
îndepărtate, aparţinând diocezei de Bodmin. Ridicarea unui castel la Tintagel era probabil
determinată de prestigiul arturian al sitului, fiind sediul ducelui de Cornwall. Or, Richard
tocmai fusese înzestrat cu acest rang. Mark Page, Cornwall, Earl Richard and the Barons’
War, în „English Historical Review”, February, 2000.
20
local insula şi terenul învecinat, şi să ridice acolo un castel, terminat în

1245. Situl arheologic de la Tintagel păstrează totuşi urmele a patru alte
fortificaţii anterioare celei ridicate de earlul Richard. Prima dintre acestea îşi
are originea în secolul al cincilea p.Chr. (ca. 450), iar ultima este una
normandă53. De asemenea, tot la Tintagel a fost descoperită în 1998 o
placă ceramică cu o inscripţie care a stârnit interpretări şi ipoteze
entuziaste: + PATERN[…] COLIAVI FICIT ARTOGNOU […] COL[…] FICIT.
Cele mai multe ipoteze încurajează asimilarea personajului Artognou cu
regele Arthur54, mai ales din cauza datării în secolul al şaselea, dar
identificarea cu regele legendar este mult hazardată. Lăsând la o parte
controversa legată de inscripţia descoperită în 1998, prezenţa arturiană de
la Tintagel este astfel una dintre cele mai timpurii, iar în secolul al XII-lea
situl va fi coagulat un corpus propriu de legende.
Un al sit arheologic pus în legătură cu regele Arthur este fortul de la South
Cadbury, în Somerset, adesea identificat cu cetatea Camelot. Camelot este
însă o fabricaţie a lui Chrétien de Troyes, un scriitor francez din secolul al
XIII-lea, iar legendele galeze plasează curtea lui Arthur la Caerleon, în Ţara
Galilor. Există numeroase dovezi care atestă identificarea fortului de la
South Cadbury cu cetatea regelui Arthur, dar cele mai multe aparţin epocii
tudoriene.
Anticarul şi călătorul John Leland identifica în 1530 situl cu capitala
legendară, dar o serie de studii întreprinse de cercetători contemporani55 au
53
Cele cinci etape de evoluţie ale castelului de la Tintagel sunt următoarele: 450-700 (fort
post-roman), ca. 700 (etapa necunoscută), 700-1100 (fortificaţie târzie celtă, cu urme
saxone), 1100-1245 (fortificaţie normandă) şi 1245-prezent (fortificaţia ridicată de Richard).
Săpăturile efectuate au început în 1930, atunci când C.A. Raleigh Radford a fost delegat
de autorităţile britanice să cerceteze situl. Michelle L. Biehl, A Short Survey of Arthurian
Archaeology, în „Archaeology of Europe”, University of Minnesota, 1991.
54
Descoperirea aparţine arheologilor Rachel Harry şi Kevin Brady de la Universitatea din
Glasgow, iar tăbliţa are 8 cm lăţime şi 14 cm lungime. Textul a fost interpretat de profesorul
Charles Thomas de la Universitatea din Exeter ca „Artognou, dintr-un tată care a fost
urmaşul lui Col, a pus să se construiască”. O reexaminare a lui Gordon Machan a dovedit o
literă în plus, care a schimbat inscripţia la forma + PATERN[…] COLIAVI FICIT
ARTOGNOU COL[I] FICIT, extinsă apoi la + PATERN[OSTER] COLIAVI FICIT
ARTOGNOU [MEMORIAM] COL[IAVI] FICIT şi tradusă ca „Artognou a ridicat această în
amintirea bunicului său Col”. O altă reexaminare a inscripţiei de către Robert Vermaat a
condus la varianta întregită + PATERN[US FILIUS] COLIAVI FICIT ARTOGNOU
[MEMORIAM] COL[IAVI] FICIT, tradusă ca „Paternus, fiul lui Colus, a ridicat aceasta în
amintirea lui Artognou”. Deasupra acestei inscripţii este incizat, cu litere mult mai mari,
textul […]AXE[…], întregit ca MAXENTIVS. Pentru detalii suplimentare vezi Early Medieval
Tintagel, An Interview with Archaeologists Rachel Harry and Kevin Brady, în „Heroic Age”,
Issue 1, Spring-Summer 1999, Roger Irving Little, Maxentius and the 'Arthur' Stone, A Late
Roman inscription from Tintagel, Cornwall, în „Coast Lines”, 2000, p. 15 şi Chris Morris,
Tintagel 1998, în „Council for British Archaeology South West”, no. 2, 1999, pp. 6-9.
55
Există un interes al monarhilor angevini în această zonă, situată în apropierea abaţiei de
la Glastonbury, care a determinat pe Caroline Shenton să afirme că fortul de la Cadbury,
asimilat capitalei legendare, a fost vizitat de către Edward I şi Edward al III-lea. Este posibil
ca situl să fi fost vizitat şi de către Henric II Plantagenet şi Richard I „Inimă-de-Leu”.
21
dovedit că originea poveştilor este cu mult mai veche, datând cu siguranţă

încă din secolul al XIII-lea şi probabil chiar din cel anterior. Fortul de la
Cadbury atestă suprapunerea a patru niveluri, dintre care cel mai timpuriu
este cel din epoca fierului, iar ultimul, unul post-roman56. Apropierea de
castelul Tintagel va fi determinat aderarea la acelaşi corpus legendar.
La o distanţă mai mare de fortul South Cadbury se află abaţia benedictină
de la Glastonbury, unde se spune că s-ar afla osemintele regelui Arthur şi
ale reginei sale, Guinevere. Mănăstirea este o ctitorie anglo-saxonă, pe
bazele unui mai vechi locaş celtic, iar săpăturile arheologice au dezvelit o
parte din abaţia saxonă cunoscută din timpurile Sfântului Dunstan. Partea
cea mai bine păstrată din întreaga abaţie este Lady’s Chappel, construită în
perioada normandă pe ruinele unei fundaţii ale aceleiaşi mănăstirii celtice57,
ceea ce atestă existenţa unui loc sfânt la Glastonbury încă înainte de
ocupaţia saxonă a comitatului Somerset. De asemenea, tradiţia religioasă
celtică se baza pe autonomia fiecărui lăcaş, cea ce a determinat bogăţia de
sfinţi şi sfinte58 de tradiţie celtică la Glastonbury, necunoscuţi în restul
mănăstirilor din întreaga Anglie. Importanţa abaţiei a sporit în timp prin
donaţiile regilor din Wessex59, ajungând a doua mănăstire ca importanţă din
Anglia după Canterbury, cu care a şi rivalizat multă vreme.
Probabil că legenda că Iosif din Arimatheea a fost îngropat la Glastonbury
împreună cu pocalul sfânt, viitorul Graal, datează din această perioadă. O
dată cu asumarea legendei, abaţia devine prin amplasare şi prin moaştele
sfinte un loc predilect al fanteziilor arturiene. Aşa se face că Henric II
Plantagenet a ales Glastonbury ca loc al mirabilei descoperiri din 1191: cu
prilejul săpării unei gropi în care urma să fie înmormântat unul dintre
călugări, au fost descoperite două schelete sub doi tumuli, deasupra cărora
se afla o cruce de plumb pe care era scris HIC IACET SEPVLTVS
Caroline Shenton, Royal Interest in Glastonbury and Cadbury: Two Arthurian Itineraries,
1278 and 1331, în „English Historical Review”, November, 1999.
56
Prima fază cuprinde intervalul 3000 a.Chr. (neolitic)-45 p.Chr. (La Tène), fiind urmat de
un fort roman, de un fort post-roman, în straturile căruia au fost descoperite fragmente
ceramice corespunzând celor din primul nivel de la Tintagel (ca. 450-700 p.Chr) şi o altă
fază post-romană, imposibil de datat. Primele săpături au avut loc între 15 iulie – 6 august
1966, fiind urmate de altele în vara anului 1970. Michelle L. Biehl, ibidem, 1991.
57
Bryan Little, Abbeys and Priories in England and Wales, B.T. Basford Ltd., London,
1979, p.179-180.
58
La Glastonbury sunt atestaţi numeroşi sfinţi vizitatori, sfinţi rezidenţi, precum şi
numeroase relicve, toate de sorginte celtică.
59
Tot în comitatul Somerset, la o distanţă de cel mult 20 de kilometri de Glastonbury, peste
dealul Polden, aproape de confluenţa râurilor Tone şi Parrett, se găseşte Athelney, locul
unde Alfred cel Mare şi-a comasat trupele în prima fază a ofensivei sale împotriva lui
Guthrum, liderul Vikingilor din Danelaw. Registrul de la Athelney spune că Alfred, după ce
a înfrânt toate trupele Vikingilor lui Guthrum, a fundat acolo o mănăstire benedictină, în
locul în care Sfântul Aethelwine i-ar fi oferit adăpost. Numele de Athelney îşi are originea în
vechea engleză, iar Asserius, în De Rebus Gestis Aelfredi îi dă numele de Aethelingaeg,
de la v. engl. aetheling (i.e. „prinţ” sau „nobil”). Numele ar putea însemna Insula Nobililor,
iar zona mlăştinoasă din jur explică de ce Glastonbury, abaţia vecină, şi-a asumat, prin
dublă influenţă, importanţa insulei Avalon.
22
INCLITVS REX ARTVRIVS IN INSVLA AVALONIA60. Această cruce de

plumb a fost însă „descoperită” ca urmare a unei mistificări, pentru că
evenimentul a fost regizat de Henric al II-lea. Giraldus Cambrensis afirmă
că Henric ar fi auzit un bard britan spunând că trupul neînsufleţit al regelui
Arthur va fi descoperit la 16 picioare sub pământ, şi nu într-un mormânt de
piatră, ci într-un stejat scobit. Or, în 1184 abaţia de la Glastonbury fusese
distrusă aproape în întregime de un incendiu, iar regele Henric al II-lea a
finanţat cu generozitate reconstrucţia mănăstirii, astfel încât călugării îi erau
datori. Ei aveau tot interesul să descopere ceea ce regele le-ar fi poruncit.
Acesta a ales Glastonbury pentru că mitica insulă Avalon era considerată
până atunci drept insula Anglesey, în partea de nord-vest a Ţării Galilor, dar
acest loc nu era propice scenariului, deoarece galezii îi erau ostili. Pe de
altă parte Glastonbury este foarte apropiată de Tintagel şi South Cadbury,
iar „insula” este explicată prin terenurile mlăştinoase din jurul abaţiei. Ca
urmare a continuelor revolte ale galezilor, în care se vehicula că regele
Arthur se va întoarce şi Britania se va ridica din nou, Henric II Plantagenet
a încercat “să îl demonstreze mort şi să îl reinventeze ca eveniment
turistic”61. În jurul evenimentului s-au creat variante secundare, care
garantau că alături de regele Arthur a fost descoperită şi regina Guinevere,
iar mai apoi nepotul şi fiul său, Mordred. În 1278 un alt angevin, regele
Edward I62, a continuat încurajarea acestor fantezii arturiene, mutând
osemintele în interiorul bisericii. Legenda va fi apoi luată din ce în ce mai în
serios, ajungându-se ca în ultimul capitol al cărţii lui Thomas Malory
Guinevere să fie adusă şi îngropată la Glastonbury de către Lancelot.
Faptul că Glastonbury se afla în plin teritoriu de dominaţie normandă îşi are
astfel motivaţia în contraponderea retoricii vehiculate de galezi. În 1113 a
avut loc în apropiere incidentul de la Bodmin, o localitate din Devon, unde
60
i.e. lat „Aici zace îngropat renumitul rege Arturius în insula Avalonia”.
61
Michael Wood, In Search of England. Journeys into the English Past, Penguin Books,
London, 2000, pp. 24-25.
62
Regele Edward I era unul dintre cei mai înflăcăraţi simpatizanţi ai legendei regelui Arthur.
În 1284, după ce a cucerit Ţara Galilor, a luat şi a adus la Londra coroana rege Arthur şi un
fragment din Sfânta Cruce, relicve sfinte şi simboluri naţionale ale galezilor. În iulie 1284,
acelaşi Edward I a ţinut în Nefyn o masă rotundă, concretizată într-o mare adunare de
baroni şi cavaleri din Anglia şi de peste mări; festivităţile erau organizate pentru a celebra
victoria asupra galezilor, obţinută cu un an şi jumătate în urmă. Nu departe de Nefyn, la
Caernarfon, se „descoperise” în 1283 corpul lui Magnus Maximus, devenit de astă dată
„tatăl nobilului împărat Constantin” şi străbunic al regelui Arthur iar aceste rămăşiţe au fost
reîngropate în biserica de acolo la porunca şi în prezenţa lui însuşi Edward I. Probabil că
Edward I a încercat să aducă cât mai mult cu regele mitic. Când fiul său s-a căsătorit cu
Margareta de Franţa în septembrie 1299, cronicarul care a descris ceremonia s-a bazat
cuvânt cu cuvânt pe descrierea încoronării regelui Arthur la Caerleon din Historia Regum
Britanniae a lui Geoffroi de Monmouth, iar cronica de la Bury St. Edmunds vedea imperiul
lui Edward încă din 1296: „Anglia, Scoţia şi Wales-ul sunt sub sceptrul lui. El a adunat
astfel vechea monarhie a întregii Britannii, atât de multă vreme fărâmiţată şi trunchiată”.
R.R. Davies, The First English Empire (Power and Identities in the British Isles). The Four
Lectures Delivered in the University of Oxford in Hillary Term 1998, OUP, Oxford, 2000, p.
32.
23
nişte călugări francezi din Laon au fost agresaţi în momentul în care au

refuzat să accepte credinţa generală a populaţiei că regele Arthur este
nemuritor şi se va întoarce63. Aceasta este prima mărturie asupra credinţei
în Arcturus, rex quondam rexque futurus64. Cei nouă călugări se aflau într-o
călătorie în Anglia, ducând cu ei relicve sfinte, în speranţa de a-şi reconstrui
catedrala arsă cu câţiva ani în urmă. Ajunşi în localitatea Bodmin, li s-a
spus că se aflau în ţara regelui Arthur şi le-au fost arătate numeroase locuri
cu rezonanţă arturiană, printre care scaunul şi cuptorul acestuia. Un om
bolnav a vrut să atingă relicvele şi să obţină astfel leacul de care avea
nevoie, prilej cu care a început o discuţie cu cei nouă călugări din Laon, în
care susţinea că regele Arthur nu a murit şi se va întoarce. Francezii au râs
de el, locuitorii din Bodmin s-au alăturat bolnavului şi a pornit o răscoală
generală, care nu a putut fi oprită decât printr-o intervenţie militară. Locul
probabil al acestor evenimente este biserica Saint Petroc din Bodmin,
deoarece călugării francezi călătoreau din dioceză în dioceză. Evenimentul
din 1113 atestă existenţa în Devon a cel puţin două toponime arturiene,
ceea ce presupune o dezvoltare considerabilă a mitului până la începutul
secolului al XII-lea. Celelalte trei situri „arturiene” de la Glastonbury, South
Cadbury şi Tintagel se înscriu în linia aceleiaşi evoluţii.
Originea lor poate fi identificată prin punerea în legătură cu variantele
galeze ale legendei. Regele Arthur s-a dezvoltat astfel în mediul Ţării Galilor
şi al peninsulei Cornwall, mai întâi ca erou, pentru a se desprinde apoi
treptat din marea masă a celorlalţi eroi din perioada post-romană şi pentru a
deveni în cele din urmă regele legendar atât de familiar nouă. În 1113 el era
deja socotit nemuritor şi mântuitor. Se credea că Britania se va putea ridica
din nou sub conducerea lui şi invadatorii vor fi alungaţi. Aceeaşi retorică
este atestată cu mult mai devreme, în poemul Armes Prydein („Profeţie
despre Britania”), databil în preajma anului 930 p.Chr., în care autorul
doreşte ca galezii să se unească cu irlandezii, cu oamenii din Dublin, cu cei
din Cornwall şi cu cei din Strathclyde pentru a-i înfrânge pe saxoni. „Cei din
Dublin” sunt o populaţie irlandezo-norvegiană rezultată în urma stabilirii
regatului viking; cornubienii, locuitorii din Cornwall, sunt, la fel ca şi cei din
Strathclyde şi din Ţara Galilor, ultimele rămăşiţe ale populaţiei britane
alungate de invadatorii saxoni în extremitatea vestică a insulei. Toate
aceste populaţii sunt puse sub comanda unui lider, al cărui nume nu este
dat, dar care este considerat drept originea sau stadiul incipient al viitorului
rege Arthur65. Coaliţia viza alungarea stăpânirii saxone, singurul duşman al
tuturor britanilor66. Textul poemului Armes Prydein este cuprins în Llyfr
Taliesin şi a fost redactat îndată după înfrângerea unei alianţe britane de
63
Michael Wood, ibidem, pp. 24-25. evenimentul este amintit în cronica lui Hermann de
Tournai, De Miraculis S. Marie Laudunensis (« Despre miracolele Sfintei Maria din Laon »),
redactat în 1146.
64
i.e. lat. „Arcturus, rege odinioară, rege în viitor”.
65
Hugh Price, ibidem, 2001.
66
Tim Clarkson, The Gododdin Revisited, în „Heroic Age”, Issue 1, Spring/Summer 1999.
24
către regele Athelstan al Wessex-ului. În poem se deplânge evenimentul şi

se doreşte o nouă alianţă între mai multe popoare, iar cel care face această
profeţie este bardul Myrddin, viitorul Merlin67. Suprapunerea figurii regelui
Arthur în această coaliţie profetică este probabil de dată mult mai târzie,
poate ca urmare a întoarcerii lui Rhys ap Tewdwr în regatul Deheubarth,
moment în care în literatura galeză apar motive literare din Bretagne68.
De o parte şi de alta a canalului Bristol, cele două populaţii britane, galezi şi
cornubieni, credeau şi povesteau legendele regelui Arthur, pe care îl
socoteau nemuritor şi mântuitor. Credinţa aceasta era limitată doar la
arealul lingvistic britan, pentru că în Anglia se credea că acelaşi rege Arthur
era mort, iar osemintele lui erau îngropate la Glastonbury.
NORMANDUL. REGATUL ANGLIEI
În partea estică a Ţării Galilor s-a dezvoltat, începând cu 1066-1067, o nouă

societate, pe care cercetătorii au denumit-o cambro-normandă69. Era
formată dintr-un amestec de galezi, normanzi, bretoni, flamanzi şi
scandinavi, cu o arie de extindere care includea comitatele din Marchia
Wallia (Chesire, Shropshire şi Herefordshire), precum şi fostele regate
galeze din Gwyllnwg, Brycheiniog, Gwent şi Morgannwg, ocupate acum de
nobilii normanzi. Ca orice societate de frontieră, cea cambro-normandă
îmbina toate tendinţele culturale într-una singură, focalizată asupra
caracterului dominant: cel normand. În conflictul cu principii şi nobilii galezi,
baronii normanzi au întâmpinat de nenumărate ori rezistenţa ideologică a
acestora. La curţile normande din Chester, Hereford şi Shrewbury s-a
dezvoltat în paralel o contra-propagandă care să ţină piept celei galeze.
Discursul galez se baza pe o serie de puncte cheie: întâietatea britanilor la
domnia asupra întregii insule, existenţa unor mari monarhi britani unificatori
şi, în cele din urmă, profeţia din Armes Prydein, conform cărora toate
celelalte naţiuni din insula Britaniei trebuiau să se unească pentru a alunga
stăpânirea saxonă. La toate acestea se adăuga nemurirea regelui Arthur,
mântuitorul politic aşteptat. O dată cu cucerirea normandă din 1066, o parte
a profeţiei se împlinise: saxonii nu mai erau de acum stăpânitorii întregii
insule şi regii galezi nu mai trebuiau să jure fidelitate suveranului anglo-
norvegian, dar un nou suveran, William I Cuceritorul, stăpânea de acum
67
O.J. Padel, Recent Work on the Origins of the Arthurian Legend: A Comment, în
„Arthuriana”, no. 5.3. Autumn, 1995, pp. 103-114.
68
William F. Skene, The Four Ancient Books of Wales, Cardiff, 1868, pp. 19-22.
69
Lynn H. Nelson, The Normans in South Wales, 1170-1171, Austin and London:
University of Texas Press, 1966, pp. 151-162. Există şi alte interpretări privind originea lui
Geoffrey de Monmouth: s-a propus şi identificarea lui drept galez, cornubian (din Cornwall)
şi chiar normand. Identitatea sa naţională nu prezintă însă nici-un interes în mediul de
cultură colonial din Marchia Wallia de la începutul secolului al XI-lea. Michelle R. Warren,
Making Contact: Postcolonial Perspectives through Geoffrey of Monmouth’s Historia
Regum Britannie, în “Arthuriana”, no. 8.4., Winter, 1998, p. 117.
25
regatul Angliei. La început, regii galezi au sprijinit toate iniţiativele

normande, până când baronii din cele trei comitate de graniţă au invadat
micile regate din sud-vest. Reacţia galeză a fost promptă, toate teritoriile
ocupate s-au răsculat şi regii de drept au revenit la conducerea lor.
Campaniile normande din 1093-1094 au determinat o schimbare în
propagandă: duşmanul nu mai era de acum saxon, ci normand. În rest,
celelalte puncte cheie rămâneau neschimbate. La rândul lor, normanzii au
reacţionat atât militar cât şi ideologic. Deoarece nu îşi puteau motiva
întâietatea la conducerea insulei, ei au asimilat ideologia galeză şi au reuşit
în cele din urmă să o neutralizeze.
1135 – GEOFFROI DE MONMOUTH: HISTORIA REGUM BRITANNIAE
Momentul în care s-a produs prima adaptare ideologică a legendei arturiene

la canoanele normande datează din prima jumătate a secolului al XII-lea.
Responsabilul ei era Geoffroi de Monmouth, fiul unui breton stabilit o dată
cu alţi conaţionali în Monmouthshire, sub stăpânirea nobilului Wihenoc,
originar şi el din peninsula Bretagne. Prima atestare sigură a lui Geoffroi
este într-o cartă din 1129 de la Oxford, unde şi-a petrecut cea mai mare
parte a vieţii70. Înainte de toate se ridică problema dedicaţiei. Historia
Regum Britanniae poartă trei dedicaţii diferite, fiecare dintre ele fiind
redactată într-un context politic diferit. De asemenea, toate cele trei sunt
răspunsurile voalate ale lui Geoffroi la adresa a două cronici normande,
care povestesc istoria Britaniei începând cu Iulius Caesar sau cu invazia
saxonă. William de Malmesbury socotea că adevăratul lider britan salvator
era Ambrosius, asimilat cu regele Arthur, despre care galezii „delirează
bazaconii” (nugae delirant)71. Într-un alt pasaj al cronicii sale spune că
Arturis sepulcrum nusquam visitur, unde antiquitas naeniarum adhuc eum
venturum fabulatur72. Singura referire cu privire la regele Arthur pe care o
face Henric de Huntington, celălalt cronicar normand, este un pasaj succint
în care aminteşte bătăliile purtate de el. Episodul arturian este un apendice
şi se situează între descrierea Saxonilor de West şi cea a Saxonilor de
Est73. Importanţa pe care o acordă legendei este nulă, iar sursa invocată
este Gildas, deşi urmează de fapt Hystoria Brittonum a lui pseudo-Nennius.
70
Lynn H. Nelson, ibidem, p. 171.
71
Willelmi Malmesbiriensis Monachi De Gestis Regum Anglorum Libri Quinque, Historiae
Novellae Libri Tres, ed. W. Stubbs, în RBMAS, Rolls Series, London 1887/1889, I, 8, vol. I,
pp. 11-12
72
i.e. “Mormântul lui Arthur nu a fost văzut niciodată, din care pricină şi acum [bazaconiile]
vechi neniene mai povestesc venirea lui”. Willelmi Malmesbiriensi…, III, 287, vol. II, p. 342.
Termenul prin care William de Malmesbury se referă la cronicile sau textele britane care
profeţesc întoarcerea regelui Arthur este nenniae, o creaţie proprie de la numele lui
Nennius, pseudo-autorul lucrării intitulate Hystoria Brittonum. Am adăugat în traducere
termenul “bazaconii” pentru a putea întregi fraza; alegerea a fost motivată de nugae, un alt
termen folosit de William în legătură cu poveştile britane.
73
Henry, Archdeacon of Huntignton, The History of the English (A.C. 55 – A.D. 1154), in 8
books, ed. by Thomas Arnold, RBMAS, London, 1879, pp. 48-49.
26
Henric de Huntington nu ştia de existenţa textului lui Geoffroi de Monmouth

până în 113974. Geoffrey şi-a dedicat lucrarea lui Robert, earl de
Glouchester, pentru că William de Malmesbury şi-a dedicat acestuia; la fel,
a dedicat aceeaşi lucrare lui Alexandru, episcop de Lincoln, pentru că
Henric de Huntington i-o dedicase în prealabil75. Au existat trei variante de
dedicaţii76, în funcţie de contextul politic şi de speranţele lui Geoffrey de a fi
patronat. Nici-una dintre ele nu i-a atras vreun patron şi nici bani77.
Răspunsul lui Geoffrey de Monmouth la cele două cronici a fost interdicţia:
le porunceşte celor doi cronicari normanzi să tacă (!), pentru că nu au acces
la cronica pe care a consultat-o el şi pe care i-o încredinţase Walter,
arhidiaconul din Oxford. Face o excepţie doar într-un al treilea caz, cel al lui
Caradog de Llancarfan, un hagiograf galez contemporan, pe care îl lasă (!)
să scrie, dar despre regii saxoni78. „Cearta” lui Geoffrey de Monmouth cu
Caradog de Llancafran, William de Malmesbury şi cu Henric de Huntington
se explică prin bogăţia surselor pe care aceştia le-au folosit (acte oficiale,
cronici, scrisori etc.) şi prin sărăcia surselor lui. William de Malmesbury şi
Henric de Huntington îşi sfătuiesc patronii şi publicul normand să privească
trecutul saxon, pe când Geoffrey oferea calea alternativă a trecutului pre-
saxon, britanic79. Le interzice tuturor celor trei autori să scrie despre aceşti
regi britani, pentru că el este singurul care acces la sursa originală, acea
cronică închipuită, asupra căreia cei mai mulţi dintre contemporanii săi
aveau dubii încă din 1136.
74
Quaeris a me, Warine Brito, vir comis et facete, cur patriae nostrae gesta narrans, a
temporibus Julii Caesaris inceperim, et florentissima regna, quae a Bruto usque ad Julium
fuerunt, omiserim. Respondeo igitur tibi quod nec voce nec scripto horum temporum
saepissime notitiam quaerens invenire potui. […] Hoc tamen anno, [qui est ab incarnatione
Domini MCXXX. nonus,] cum Romam proficiscerer [cum Theobaldo Cantuariensi
archiepiscopo], apud Becc[um, ubi idem archiepiscopus abbas fuerat], scripta rerum
praedictarum stupens inveni. i.e. „Mă întrebi, britanule Warin, [nobil] gentil şi fin, de ce,
atunci când am povestit istoria patriei noastre, am început de la vremurile lui Iulius Caesar
şi am lăsat deoparte prea înfloritoarele domnii care au fost de la Brutus până la Iulius
Caesar. Aşadar îţi răspund că nu am putut să găsesc [vreo] ştire spusă sau scrisă despre
aceste vremuri, deşi am întrebat foarte adesea. […] Totuşi în acest an, care este al o mie o
sută treizeci şi nouălea de la întruparea Domnului, pe când am purces la Roma împreună
cu Theobald, arhiepiscopul de Canterbury, am descoperit cu uimire la Bec, unde acelaşi
arhiepiscop fusese abate, un text depre cele pomenite mai înainte.” După The Chronicle of
Robert of Torigni, ed. R. Howlett, în Chronicles of the Reigns of Stephen, Henry II., and
Richard I., în RBMAS, Rolls Series, London 1889, vol. IV, pp. 65-66.
75
D.R. Howlett, The Literary Context of Geoffrey of Monmouth: An Essay on the
Fabrication of Sources, în “Arthuriana”, no. V, 3, Autumn / 1995, pp. 25-69.
76
Prima dintre ele se adresa doar lui Robert, earlul de Gloucester, cea de a doua aceluiaşi
Robert şi lui Waleran, contele de Meulan, iar ultima, regelui Ştefan I de Blois şi lui Robert.
D.R. Howlett le datează pe baza contextului politic din arhipelag : după 1 decembrie 1135
(data morţii regelui Henric I Beauclerc), înainte de 22 martie 1136 - Paşte (Waleran
devenise tată la acea dată) şi respectiv între 22 martie şi 26 aprilie 1136 (regele Ştefan I de
Blois se afla la Oxford).
77
D.R. Howlett, op.cit., pp. 25-69.
78
ibidem, pp. 25-69.
79
ibidem, pp. 25-69.
27
În ciuda frumoasei poveşti pe care o prezintă la începutul lucrării, cum că ar

fi descoperit o carte veche în care se povestea tot ce va povesti şi el, se ştie
că sursele lui Geoffroi erau doar Nennius şi cronicile britane80, din care a
preluat detaliile esenţiale cu privire la Arthur. De asemenea, el a respectat
în parte şi textul lui Sfântului Beda81, speculându-i însă golurile, pentru a le
putea completa după bunul lui plac cu propriile fantezii istorice. În ciuda
modelelor saxone, el a preluat însă în primul rând tradiţia galeză, fapt
explicabil prin locul naşterii şi copilăriei sale82. Numele armelor lui Arthur
sunt adaptate după cele galeze: sabia Caliburnus, viitoarea Excalibur, este
transliterarea lui Caledfwlch, atestată şi în legendele din Mabinogion, lancea
Ron este urmaşa lui Rhongomyniad, iar scutul Pridwen este numele unei
corăbii în textul „Prăzile din Annwfn”. Restul numelor din Historia Regum
Britanniae sunt toate de origine celtă şi aparţin unor eroi legendari din
poemele galeze sau sunt create pe baza unor toponime. Arthur al lui
Geoffroi de Monmouth este cel care formează într-o mitistorie paralelă un
imperiu mondial. Are trei mari campanii, dintre care prima este războiul dus
cu saxonii lui Colgrin, care stăpâneau întreg teritoriul situat la nord de râul
Humber până la marea Caithness. Colgrin, în fruntea unor forţe compuse
din saxoni, scoţi şi picţi, luptă cu regele Arthur la râul Duglas, după care se
retrage la York. Ajutoarele venite din Germania sub comanda lui Cheldric
au determinat retragerea lui Arthur la Londra, pentru ca mai apoi să revină
împreună cu 15.000 de soldaţi trimişi de Hoel, ducele de Armorica şi să-i
înfrângă pe saxoni, facându-şi-i vasali, şi o dată cu aceştia întregul teritoriu
nord-britanic. Cea de a doua campanie imaginară este pornită împotriva
regelui Guillamurius din Irlanda, despre care ni se spune în prealabil că îi
ajutase pe saxoni şi picţi în luptele anterioare. Pentru această nouă
campanie, Arthur construieşte o flotă puternică, prin intermediul căreia
supune Irlanda, îndreptându-se apoi împotriva Islandei, pe care şi-o
anexează în grabă. Speriaţi de prestigiul lui, regele din Gothland şi regele
din insulele Orkney se supun şi ei de bună voie. Cea de a treia campanie s-
a îndreptat către Norvegia şi Dacia, termen prin care se înţelege de fapt
„Danemarca”, ţara Danezilor. El încearcă să repună pe tronul norvegian pe
Lot, nepotul lui Sichelin, regele de odinioară al Norvegiei. Înfrânge pe
uzurpatorul Riculf şi anexează teritoriul acesteia, împreună cu cel al
„Daciei”. Se îndreaptă apoi către Gallia, administrată de „tribunul” roman
Flollo, unde îşi împarte armata în câteva corpuri şi cucereşte tot teritoriul
80
Aşa cum am demonstrat deja, sursele britane scrise erau la acea dată numai galeze,
întrucât peninsula Cornwall şi regatul Cumbriei fuseseră mai întâi cuprinse în sfera politică
saxonă, iar apoi în cea normandă. Legendei arturiană căpăta în aceste teritorii amprenta
oralităţii.
81
Sfântul Beda, cunoscut şi ca „venerabilul Beda” este cel mai important cronicar saxon.
Opera sa, redactată în latineşte, acoperă intervalul a trei secole (V-VIII p.Chr.).
82
Comitatul Monmouthshire, unde s-a născut şi a copilărit Geoffroi, şi al cărui nume şi l-a
luat drept titlu, se află în Ţara Galilor, la sud de comitatul Herefordshire, la est de
Glamorgan, pe valea râului Usk. Înainte de cucerirea normandă, teritoriul era parte
componentă a regatului galez Gwent.
28
vorbitor de limbă franceză la 1100, precum şi cel de până la munţii Pirinei.

Universul pe care îl descrie Monmouth nu se aseamănă celui din hărţile
contemporane. Lumea lui este formată din două părţi: nordul şi sudul.
Arthur este rege al nordului, în care includem toate ţările deja enumerate,
pe când oponentul său, împăratul roman Lucius Tiberius este suveran al
sudului, căci aliaţii săi sunt regi din Mediterana şi din Orientul Mijlociu83.
Imaginaţia lui Geoffroi alătură lumea greacă lumii arabe, şi o aliază cu
Roma, centrul universului său. Hărţile contemporane sunt însă de două
tipuri: Y sau T, cel de al doilea fiind cel mai răspândit în secolul al XII-lea în
Europa creştină. Litera T (în greceşte tau) este formată din trei mări
cuprinse între cele trei continente cunoscute (Europa, Asia şi Africa), şi
reprezentarea aşază estul în partea de sus, cu Ierusalimul în poziţie
centrală. Monmouth inventează un univers paralel, în care Roma este
centrul universului, Mediterana şi Africa sunt anti-arturiene, iar nordul este
în întregime sub autoritatea regelui legendar.
Imperiul european al lui Arthur se aseamănă mai mult cu cel al lui Knut cel
Mare decât cu cel al împăratului european prin excelenţă, Charlemagne.
Ceea ce se păstrează din figura acestuia în textul lui Geoffroi este relaţia cu
toţi cavalerii de la curtea sa84. Imperiul se extinde într-o primă fază la
dominaţia Mării Nordului şi a Atlanticului septentrional: prin stăpânirea
Norvegiei şi a Danemarcei, cumulat cu cea a Angliei, Scoţiei şi a insulelor
Orkney, regele Arthur deţine controlul tuturor rutelor comerciale din Marea
Nordului. Acest control al mărilor septentrionale este probabil ecoul a două
fapte istorice: invazia vikingă şi imperiul lui Knut cel Mare. Primul dintre
acestea, invazia vikingă, a avut loc pe parcursul secolelor IX-X, iar
stăpânirea acestora cuprindea părţi importante din Irlanda, colonii în Ţara
Galilor, insulele Shetland şi Orkney, Scoţia de nord şi de est, Anglia de est,
Danemarca, Norvegia şi Islanda. Ei erau aşadar cei care controlau rutele
maritime din Marea Nordului. Cel de al doilea fapt pe care îl luăm în
considerare este imperiul lui Knut cel Mare (1016-1035), care era în acelaşi
timp rege al Angliei, Norvegiei şi Danemarcei. Urmaşii acestuia, Harold
Harefoot (1035-1040) şi Harthaknut (1040-1042) sunt regii anglo-norvegieni
ai Angliei, fiind urmaţi de o scurtă restaurare anglo-saxonă: Edward
Confesorul (1042-1066) şi Harold Godwinson (1066), pentru ca apoi să aibă
loc cucerirea normandă. La un secol diferenţă, amintirea dinastiei anglo-
norvegiene era încă destul de puternică, iar primele mari cuceriri ale regelui
Arthur sunt probabil ecoul imperiului lui Knut. Ultima fază a cuceririlor
arturiene, cea continentală, este însă determinată de alte modele.
83
Geoffroi enumeră în cartea a X-a, capitolul I, un lung şir de monarhi inventaţi:
Epistrophius al Grecilor, Mustensar al Africanilor, Alifantinam al Spaniei, Hirtacius al
Parţilor, Baccus al Mezilor, Sertorius al Libiei, Teucer al Frigiei, Serses al Itureanilor,
Pandrasus al Egiptului, Micipsa al Babilonului, Polythetes al Bitiniei, Evandru al Siriei,
Aethion al Beoţiei şi Hippolytus al Cretei.
84
Este foarte posibil ca aceste trăsături să fi evoluat din chansons de geste de la sfârşitul
secolului al XI-lea, printre care socotim de primă importanţă Chanson de Roland a
normandului Turold.
29
Legendele britane şi galeze aminteau în nenumărate rânduri cuceririle

continentale ale diverşilor eroi (Maxen Wledig şi Constantinus), cele mai
multe fiind ecouri ale unităţii târzii gallo-britane de la sfârşitul imperiului
roman. De asemenea, peninsula Cornwall este legată din punct de vedere
cultural şi politic de Armorica şi exista o circulaţie continuă în Canalul
Mânecii. Totuşi, nu acestea sunt adevăratele cauze ale campaniei galice pe
care o duce regele Arthur în Historia Regum Britanniae. Adevăratul pretext
era dubla stăpânire a Normandiei şi Angliei, pe care o exercitau suveranii
normanzi, la care se adăugau şi alte teritorii franceze (Maine, Bretagne,
Flandra). În plus, lucrarea lui Monmouth este redactată după moartea
regelui Henric I Beauclerc, în plin război civil între Matilda, fiica acestuia şi
regenta lui Henric II Plantagenet şi Ştefan I de Blois şi Champagne,
autoproclamat rege în Anglia. Or, stăpânirile acestora însumate ocupau mai
mult de jumătate din spaţiul francez. Cea de a treia campanie a regelui
Arthur era ecoul stăpânirilor normande contemporane şi anticipa viitoarele
domenii angevine.
De asemenea, se presupune că Oraşul Legiunilor85 sau Caerleon, locul
unde îşi are curtea regele Arthur, este creat tot după un model imperial, dar
de sorginte orientală. El nu seamănă nici cu Londra, nici cu Parisul sau cu
alte reşedinţe regale apusene. Descriind oraşul, Monmouth pomeneşte
existenţa a două biserici86, a unei mănăstiri canonice, a unui colegiu de
astronomi şi aminteşte un ceremonial straniu: în timpul slujbei, femeile merg
la o biserică separată, ţinându-şi apoi un banchet al lor, simultan cu cel al
bărbaţilor. Aceste date au îndemnat pe unii cercetători să considere că
Geoffroi a reinventat oraşul Caerleon după modele constantinopolitane87.
Modelele lui Monmouth au fost însă dintre cele mai diverse. Se pot face
numeroase paralele cu fragmente biblice, pentru că Brutus, fondatorul
legendar al dinastiei britane, este de multe ori alcătuit după tiparul lui Moise.
Alte modele sunt cele romane, cele mai multe inspirate din epopeea
vergiliană, dar şi aluzii la un trecut comun britano-roman: căsătoriile din
Historia Regum Britanniae sunt adeseori încuscriri cu familii romane,
troianul Brutus este fiul lui Enea, iar Roma a fost cucerită sau înfrântă în trei
rânduri de către britani (fraţii Belinus şi Brennius, Constantinus şi regele
Arthur). Se observă însă că pentru Geoffroi imperiul roman este de multe ori
asimilat cu Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germanică, confuzia fiind de
85
În povestea lui Nennius, Oraşul Legiunii (de această dată numai la singular) este
identificat Exeter.
86
Cele două biserici poartă hramul a doi sfinţi: Sfântul Iulius şi Sfântul Aaron.
87
Nu credem că Geoffroi de Monmouth va fi avut destule informaţii cu privire la ceremoniile
constantinopolitane, astfel încât să le copieze în Historia Regum Britanniae. De asemenea,
la Constantinopole nu sunt atestate asemenea ritualuri şi cele două biserici pot fi un vag
ecou al mulţimii de lăcaşuri sfinte din capitala Imperiului Bizantin. Ipoteza este probabil
hazardată; este mult mai probabil ca Geoffroi să-şi fi dat frâu liber imaginaţiei, pentru a crea
o lume legendară în afara canoanelor cunoscute. Pentru ipoteza pro-bizantină v. Richard
Barber, Arthur. Hero and Legend, Dorset Press, New York, reprinted in 1990, p. 36.
30
cele mai multe ori voită88. Totuşi, cele mai importante influenţe sunt cele
normande. Se ştie că regele William I Cuceritorul a petrecut în 1069
sărbătoarea Crăciunului la York, imediat după ce oraşul fusese distrus de
danezi şi recucerit de către normanzi. Cu acest prilej, el va desemna un nou
arhiepiscop, deoarece cel anterior tocmai murise. Or, Geoffroi inventează
un eveniment similar, conform căruia Arthur petrece şi el Crăciunul la York,
ba chiar alege un nou episcop. De asemenea, femeile din Historia Regum
Britanniae sunt cel mai adesea create după un dublu model, unul latin
(Eneida) şi unul normand (istoria reală). Monmouth formează o legătură
între Didona / Lavinia, Matilda şi Guinevra89. Împrejurările naşterii lui Arthur
au ridicat dintotdeauna probleme de interpretare. Se presupune că Geoffroi
a copiat modelul naşterii lui Alexandru cel Mare din tradiţia romanescă
continentală, aflată la acea dată într-un stadiu incipient. Existau deja
poveşti, cele mai multe sub forma unor romane în versuri, în care Alexandru
era fiul lui Nectanebus, un vrăjitor şi rege exilat al Egiptului. Acesta
ajunsese în Macedonia în timpul absenţei regelui Filip şi îi spusese
Olimpiadei că zeul Amon îi va apărea sub forma unui balaur, transformat
apoi în om. Filip apare pe neaşteptate, acceptă vizitatorul straniu şi se
retrage; Nectanebus însuşi vine la Olimpiada, deghizat în balaur şi apoi în
Amon, zămislindu-l pe Alexandru90. Tot la Monmouth apare pentru prima
oară împăratul Lucius Tiberius al Romei, care nu va avea în tradiţia
romanescă propria lui poveste. Abia începând cu Historia Regum Britanniae
îşi face apariţia şi magul Merlin, până atunci inexistent în legenda lui
Arthur91. Modelul imperial exista de mult mai multă vreme în insulele
britanice şi originea sa poate fi presupusă în pasajul unde cronicarul
pseudo-Nennius afirmă că stăpânirea arhipelagului constă în cea a Britaniei
88
Fiona Tolhurst, The Britons as Hebrews, Romans and Normans: Geoffrey of Monmouth’s
British Epic and Reflections of Empress Matilda, în “Arthuriana”, no. 8.4., Winter, 1998, pp.
69-73.
89
Guinevra (Guenhumara la Geoffroi de Monmouth) este când „luxoasă”, aşa cum Didona
era „depravată”, când o matroană de felul Laviniei. De asemenea, ea este ex nobili genere
Romanorum (i.e. „din neamul nobil al romanilor”), ceea ce a fost interpretată a un ecou al
titlului purtat de Matilda, fiica lui Henric I Beauclerc, pe când era căsătorită cu moştenitorul
imperiului german: regina Romanorum (i.e. „regină a romanilor”). Fiona Tolhurst, ibidem, p.
74-75 şi Fiona Tolhurst, Negotiating Feminist and Historicist Concerns: Guenevere in
Geoffrey of Monmouth’s Historia Regum Britanniae, în „Arthuriana”, no. 3.2., Summer,
1992, pp. 26-44.
90
Motivul exista încă din mitologia clasică, în mitul în care Zeus se preface în Amphitryon
pentru a se culca cu soţia acestuia. Monmouth îl preia probabil pe o cale secundară şi, pe
baza faptului că Nectanebus era şi vrăjitor, îl introduce şi pe Merlin în poveste. Richard
Barber, ibidem, p.33.
91
Prima apariţie a vrăjitorului şi profetului Merlin este în diverse poeme galeze (Armes
Prydein şi Y Gododdin), datând de la începutul secolului al X-lea. Adevăratul său nume
este Myrddin, Merlin (Merlinus) fiind forma latinizată de Geoffroi, pentru a nu fi confundat şi
apropiat cu franţuzescul merde. Tatăl personajului istoric Myrddin pare a fi fost Meurig ap
Maredydd ap Rhain, un oarecare suveran în regatul Dyfed, în sud-vestul Ţării Galilor.
31
şi a altor trei insule92. După acelaşi tipar, regele Arthur al lui Geoffroi de
Monmouth este regele pan-britannic al lui pseudo-Nennius, căruia i se
adaugă însă povestea lui Alexandru cel Mare: dacă naşterea este după
acelaşi tipar, atunci de ce să nu aibă şi un imperiu, un oponent de rangul
regelui persan (împăratul Lucius Tiberius) şi o glorie pe măsură? Monmouth
vrea să îşi europenizeze eroul, renunţând în cea de a doua parte a poveştii
lui Arthur la coordonata celtică şi asimilându-l cu regele normando-angevin,
singurul model disponibil de monarhie pan-britanică şi în acelaşi timp
europeană.
Ceea ce-l diferenţiază pe Monmouth de restul scriitorilor contemporani este
valoarea pe care o acordă pseudo-istoriei sale. Monmouth crede în
evenimentele pe care le narează, istoria capătă în mintea lui o dimensiune
literară, pe care o mai aveau doar modelele antice. Cronicarii normanzi de
felul lui William de Malmesbury sau al lui Henric de Huntington povestesc
evenimente reale, întâmplate în imediata lor contemporaneitate. Scriitorii
saxoni de felul lui Beda sau al autorilor anonimi ai Cronicii Anglo-Saxone îşi
bazau lucrările pe întâmplări cunoscute din poveşti vechi de două sau trei
generaţii. Evenimentele trecute în revistă în Cronica Anglo-Saxonă în
rubricile anilor din secolele VIII-XI sunt cât se poate de exacte; ele sunt
notate concomitent. La fel este cazul multor texte britane sau galeze, cum
ar fi Gildas, precum şi ultimele secole amintite în Annales Cambriae şi Brut
y Tywysogion. Sursele lui Monmouth ar fi putut fi dintre cele mai precise, iar
material pentru redactarea unei cronici exista din plin, oricât ar fi fost ea de
romanţată, dar fidelă surselor. Pentru perioada post-romană, Monmouth ar
fi putut folosi Gildas, iar pentru cea medievală timpurie pe Beda, Cronica
Anglo-Saxonă şi cele două cronici galeze. Monmouth a ales însă o altă
cale. Şi totuşi nu a urmat nici legenda. Dacă ar fi fost un compilator şi un
traducător fidel, atunci Historia Regum Britanniae ar fi putut fi compusă din
legende ale căror variante le-am fi întâlnit în antologiile galeze Llyfr Aneirin
sau Llyfr Taliesin. Geoffroi de Monmouth nu a urmat însă calea legendei, ci
a ales una de mijloc, cea dintre istorie şi legendă. Acest hibrid a derutat
contemporanii şi a fost punctul de plecare al prestigiului şi carierei pe care
textul său le-a acumulat în cursul evului mediu. Cu toate acestea, Historia
este nesinceră. Este dificil să discutăm valoarea “minciunii” în textul lui
Geoffroi, tocmai pentru că ea se ascunde sub cifre exacte (efective ale
armatelor), sub o toponimie mitologizată (Brutus-Britannia, Albanactus-
Albania etc.), şi sub nume istorice reale (Ambrosius, Constantinus), toate
amestecate cu fantezii personale. Multe dintre nume sunt preluate din surse
antice (Evandru93), unele dintre ele se repetă în contexte diferite
92
Sic in proverbio antiquo dicitur, quando de iudicibus vel regibus sermo fit: iudicavit
Brittanniam cum tribus insulis. i.e. „Şi de atunci datează zicătoarea cu referire la regi şi
stăpânitori: a domnit peste Britannia şi cele trei insule ale ei.” (Nennius, Historia Brittonum,
II, 8). Probabil că cele trei insule sunt Irlanda, Mann şi Anglesey.
93
În Eneida lui Vergilius, Evander (Evandru) este regele Etruscilor, aliaţii lui Enea în lupta
împotriva lui Turnus şi a latinilor. La Geoffroi de Monmouth el este rege al Siriei şi este aliat
cu împăratul Lucius Tiberius în lupta cu regele Arthur.
32
(Pandrasus94), iar altele sunt propriile lui invenţii. Din Ţara Galilor a preluat
numai pretextul cronicii, nu realitatea istorică: istoria britană a lui Monmouth
este o lung şir de regi, urmaşi ai troianului Brutus. Insula Britaniei are un
singur lider, iar britanii, naţiunea aleasă de Dumnezeu, o linie dinastică
neîntreruptă. Dar galezii nu au avut niciodată parte de un singur rege şi un
singur regat; domniile lui Maxen Wledig (împăratul uzurpator Magnus
Maximus) sau Cunedda sunt fantezii rezultate din transformarea faptului
istoric în legendă. Galezii nu au insinuat însă niciodată că cei doi ar fi
stăpânit întreaga insulă, ci doar câte un regat. Or, Arthur al lui Monmouth
este cel mai mare stăpânitor din câţi au existat vreodată în insula Britaniei.
Stăpânirea lui se întinde în Marea Nordului şi Oceanul Atlantic, în întreaga
Europă a pădurilor şi a climatului câmpiilor de coastă, printr-o cumulare a
imperiilor scandinave şi angevine pe un suport britan. Modelul monarhic al
lui Geoffroi de Monmouth nu îşi află originea în legendele galeze, ci în
imediata amintire a celor trei suverani normanzi: William I Cuceritorul,
William II Rufus şi Henric I Beauclerc. Femeile din Historia Regum
Britanniae sunt imitaţii ale Matildei, fiica lui Henric I, iar trădătorii şi
uzurpatorii sunt imitaţii ale regelui Ştefan I de Blois. Domnia aceleiaşi
dinastii britane neîntrerupte creează un precedent pentru domnia dinastiei
normando-angevine, iar Arthur este regele ideal, pe care Monmouth îl
aşteaptă de la aceasta. Historia Regum Britanniae este o istorie a trecutului
recent, normand, şi a viitorului angevin. Fanteziile lui Geoffroi de Monmouth
sunt de fapt cât se poate de reale, iar istoria lui este o propagandă voită.
1137 – GEOFFROI GAIMAR: L’ESTOIRE DES BRETUNS
Reacţiile stârnite de cronica lui Monmouth au fost dintre cele mai variate.
Una era cea a cronicarilor contemporani normanzi, pentru care Historia
Regum Britanniae reprezenta o fraudă şi un fals; o alta a fost cea a poeţilor,
care au adoptat şi au sporit legenda, mergând până la proporţii fabuloase.
Dintre toţi aceşti autori de după Geoffroi de Monmouth, doar doi poartă un
nume, ceilalţi rămânând necunoscuţi posterităţii, iar textele lor fiind cel mai
adesea păstrate fragmentar95. Primul care a preluat povestea lui Geoffroi de
Monmouth este Geoffroi Gaimar, un scriitor contemporan. Limba în care
este redactat textul lui Gaimar este franceza veche, care nu mai fusese
folosită până atunci în poveştile arturiene, iar textul este în versuri, dispus în
cuplete octosilabice rimate. Firul narativ curge nestingherit şi varianta lui a
avut, la vremea ei, un succes care a egalat originalul.
94
Pandrasus apare în două contexte în Historia Regum Britanniae: prima oară el este rege
al Grecilor care îi ţin sclavi pe troienii lui Brutus, iar a doua oară el apare în cadrul aceleiaşi
alianţe ca şi Evandru al Siriei. De această dată, Pandrasus este rege al Egiptului.
95
Jane Zatta, Translating the Historia: Ideological Transformation of the Historia Regum
Britannie in the Twelfth-Century Chronicles, în “Arthuriana”, no. 8.4., Winter, 1998, pp. 149-
150.
33
Gaimar şi-a publicat cele două lucrări (L’Estoire des Bretuns şi L’Estoire des
Engleis) în intervalul cuprins între mai 1136 şi aprilie 1137. Pentru Estoire
des Bretuns (i.e. „Istoria Britanilor”) a folosit lucrarea lui Monmouth, iar
pentru Estoire des Engleis (i.e. „Istoria Englezilor”), Cronica Anglo-Saxonă.
Interdicţia lui Monmouth nu s-a bucurat de succes, deoarece Gaimar este
primul care intră în joc, răspunzându-i că a avut acces atât la lucrarea lui
Geoffroi, primită de la Robert de Gloucester, cât şi la le bon livere de
Oxeford ki fut Walter l'arcediaen96. Presupusa sursă a lui Monmouth ar fi
fost scrisă în galeză, limbă pe care Gaimar nu avea cum să o cunoască,
astfel că trimiterea este absurdă. El ştia, ca mulţi dintre contemporanii săi
culţi, frauda lui Monmouth. Îl desfiinţează pe acesta ca autor şi îl consideră
o simplă sursă intermediară. Are în acest fel dreptul de a scrie la rândul lui,
în ciuda interdicţiei şi, conştient de frauda proprie, o ascunde într-un joc de
literat. Gaimar polemizează de asemenea şi cu cei doi rivali ai lui Monmouth
(William de Malmesbury şi Henric de Huntington), spunând că opera lui nu
este ne mençonge, ne fable, ne sunge, aşadar nici-unele dintre acele
nugae, fallaces fabulae, şi naeniae pe care cronicarul William le imputa
autorilor şi povestitorilor galezi97.
1155 – ROBERT WACE: ROMAN DE BRUT
Influenţat de Geoffroi Gaimar, a cărui glorie a acoperit-o şi al cărui exemplu

l-a urmat, Wace, un normand din Jersey, a redactat şi el două lucrări în
franceză veche, intitulate Roman de Brut (i.e. „Romanul lui Brutus”) şi
Roman de Rou (i.e. „Romanul lui Rollo”98). Prima dintre ele trata povestea
regilor britani în aceeaşi înşiruire pe care o folosiseră înaintea sa Monmouth
şi Gaimar. Cea de a doua trata cronologia ducilor de Normandia. Sursa lui
Roman de Brut este, aşa cum indică chiar Wace, lucrarea lui Geoffroi de
Monmouth99, de astă dată trecută prin filtrul lui Gaimar, iar patronii lui erau
96
i.e. „Buna carte din Oxford, de la Walter arhidiaconul”.
97
D.R. Howlett, ibidem, pp. 25-69.
98
Rollo este un pirat viking, stabilit cu întreaga armată în Neustria (Franţa de Nord),
devenind duce al acestui teritoriu. Începând cu Rollo, Neustria s-a numit Normandia. Este
fondatorul dinastiei ducilor de Normandia.
99
Ki vult oïr e vult saveir
De rei en rei e d'eir en eir
Ki cil furent e dunt il vindrent
Ki Engleterre primes tindrent,
Quels reis i ad en ordre eu,
Ki ainceis e ki puis i fu,
Maistre Wace l'ad translaté
Ki en conte la verité
i.e. « [Pentru] cine vrea să vadă şi cine vrea să cunoască
rege după rege şi moştenitor după moştenitor,
cine-au fost şi de unde au venit,
ei, cei care au stăpânit primii Ţara Angliei,
ce regi şi ce ordine au avut,
care au fost cei străvechi şi care cei de pe urmă,
34
membrii casei regale angevine. Roman de Brut este dedicat reginei Alienor
de Aquitania, iar Roman de Rou a fost început cu sprijinul financiar al lui
Henric II Plantagenet, soţul acesteia. Robert Wace a terminat Roman de
Brut în preajma anului 1155, dată la care conflictul dintre Geoffroi de
Monmouth, Geoffroi Gaimar şi cei doi cronicari normanzi se sfârşise. Robert
avea astfel dreptul să romanţeze textul lui Monmouth, adăugându-i
povestea Mesei Rotunde, o prezenţă nelipsită a legendelor arturiene târzii.
În 1160 a început redactarea lui Roman du Rou, intitulat şi Geste des
Normanz, în care povestea după un plan similar istoria normanzilor de la
stabilirea ca duce a lui Rollo, piratul viking, până la 1106, dată la care
Robert Curthose pierde bătălia de la Tinchebray şi o dată cu ea şi ducatul
Normandiei. Noua lucrare a fost dedicată regelui Henric al II-lea, pe care
ştim că l-a însoţit în 1162 la Fecamp, unde acesta a mutat osemintele
strămoşilor săi, ducii Richard I şi Richard al II-lea. Între 1160-1170 era la
Bayeux, unde a început redactarea celui de al doilea roman; Bayeux este
unul dintre principalele centre ecleziastice din Normandia, iar Wace adapta
în plin spaţiu de propagandă angevină planul lucrării lui Monmouth. Pentru
prima oară, britanii şi normanzii se asemănau în mod declarat.
Ultima lucrare care respectă structura textului lui Monmouth este un roman
în versuri, redactat pentru prima oară în limba engleză. Autorul său este
Layamon100, un cleric din secolul al XIII-lea, a cărui biografie este foarte
puţin cunoscută. O dată cu el, legenda arturiană a fost asumată de englezi,
pentru ca mai târziu să fie revalorificată printr-o sinteză cu modelul francez
continental101. Layamon nu face decât să traducă şi să adapteze textul lui
meşterul Wace a tradus [cartea]

care povesteşte adevărul”.
După D.R. Howlett, ibidem, pp. 25-69.
100
Grafia originară a numelui este Laзamon, care se citeşte [la: ya mon], Layamon este o
grafie alternativă. Litera З este echivalentul grafic al lui Y sau Ġ pentru majoritatea textelor
redactate în engleză medie.
101
An preost wes on leoden; Laзamon wes ihoten.
he wes Leouenaðes sone; liðe him beo Drihten.
He wonede at Ernleзe; at æðelen are chirechen.
vppen Seuarne staþe; sel þar him þuhte.
on-fest Radestone; þer he bock radde. […]
Laзamon gon liðen; wide зond þas leode.
& bi-won þa æðela boc; þa he to bisne nom.
He nom þa Englisca boc; þa makede Seint Beda.
An-oþer he nom on Latin; þe makede Seinte Albin.
& þe feire Austin; pe fulluht broute hider in.
Boc he nom þe þridde; leide þer amidden.
þa makede a Frenchis clerc;
Wace wes ihoten; þe wel couþe writen.
& he hoe зef þare æðelen; Ælienor
þe wes Henries quene; þes heзes kinges.
Laзamon leide þeos boc; & þa leaf wende.
he heom leofliche bi-heold. liþe him beo Drihten.
Feþeren he nom mid fingren; & fiede on boc-felle.
35
Wace, iar legenda arturiană, în varianta ei normando-angevină, a suferit de-

a lungul secolului al XII-lea trei schimbări de perspectivă: de la Monmouth la
Gaimar, de la Gaimar la Wace şi de la Wace la Layamon. Modelul imperial
rămânea însă constant, regele Arthur continua să cucerească Marea
Nordului şi Gallia, iar prototipul său era suveranul normando-angevin.
La mai puţin de o sută de ani după aceea, regele Edward I al Angliei îi scria
Papei cu privire la anexarea Scoţiei, povestind mai întâi despre călătoria
troienilor colonizatori şi despre întâietatea lui Locrinus, primul născut al lui
Brutus şi eponimul Angliei (Loegria)102, pentru a se folosi apoi de acelaşi
discurs arturian inventariat până atunci, în care Arthur era seniorul lui
Angusellus, regele Scoţiei103. Urmând calea aceluiaşi discurs, Edward I a
& þa soþere word; sette to-gadere.

& þa þre boc; þrumde to are
i.e. „Pe lume a fost un preot; se numea Layamon
şi era fiul lui Lewenadd. Domnul fie milostiv cu el!
Locuia la Earnley, lângă o nobilă biserică
pe malul [râului] Severn, aproape de Redstone,
şi era diacon acolo, socotind numai de bine locul acela. […]
Layamon a călătorit în lung şi-n lat printre oameni,
pentru a-şi aduna nobilele cărţi pe care le-a avut drept model:
a luat cartea englezească pe care a alcătuit-o Sfântul Beda,
a luat o alta, latinească, făcută de Sfântul Albinus
şi de cinstitul Augustin, care a dus botezul în locuri îndepărtate.
A luat o a treia carte şi le-a pus-o alături,
făcută de un cleric francez, bun cunoscător de istorii,
care se numea Wace. Ştia bine cum să scrie
şi mai apoi a dăruit-o nobilei Alienor,
regina lui Henric, acel măreţ rege.
Layamon şi-a pus dinainte aceste cărţi, le-a întors paginile
şi a căutat în ele cu dragoste. Domnul fie milostiv cu el!
A luat pana între degete şi a compus o carte.
Aceste cuvinte adevărate le-a pus laolaltă,
şi cele trei cărţi, făcând una din trei”.
Pentru grafia numelui tatălui lui Layamon am preferat varianta Lewenadd. Opţiunea noastră
este motivată de asemănarea ambelor elemente ale numelui cu o serie de nume galeze
(ex. Llewellyn, Gruffydd); fonemul Đ (en. them, thus, this etc.) este transcris în galeză
medie prin DD. Traducerea versului 5 este adaptată: în original „[…] citea acolo din carte”;
pe baza atribuţiilor sale în biserică am presupus rangul (diacon) şi am preferat această
echivalare pentru a nu încurca cititorul. La fel este cazul traducerii versului 25: în original
„[…] a scris pe foile unei cărţi”. Textul original este reprodus după Layamon, Brut, edited
from British Museum Ms. Cotton Caligula A.IX and British Museum Ms. Cotton Otho C.XIII
by G.L. Brook and R.F. Leslie, EETS, Oxford University Press, London-New York, 1963-
1978, p.2, § 1-28.
102
Reservata Locrino Seniori Regia dignitate ; i.e. “fiindu-i rezervată demnitatea de rege lui
Locrinus, cel mai vârstnic”. Textul original este reprodus după Thoma Rymer, Foedera,
Acta, Conventiones…, tomus I, pars IV, p. 9, col. 2, § 42.
103
Item Arthurus rex Brictonum, princeps famosissimus, Scotiam sibi rebellem subiecit, et
paene totam gentem delevit, et postea quemdam nomine Angusellum in regem Scotiae
praefecit. Et cum postea idem rex Arthurus, apud Civitatem Legionum, festum faceret
celeberrimum, interfuerunt ibidem omnes reges sibi subiecti, inter quos Angusellus rex
36
ţinut o întrunire la Falkirk (1302) sub forma unei Mese Rotunde104 şi a

reevaluat multe dintre locurile comune născute în urma redactării textului lui
Monmouth. Strămoşii săi (Henric II Plantagenet şi Richard I „Inimă-de-Leu”)
cultivaseră la rândul lor legenda.
Prin asimilarea lui cu monarhia engleză, Arthur este inclus în descendenţa
angevină. Încoronarea lui Arthur105, aşa cum este pictată în MS.6712 de la
Manchester, Cletham’s Library, este identică cu încoronarea lui Edward
Confesorul din MS.Ec.III.59 de la Cambridge University Library: cele două
personaje stau imobile, cu un picior stâng ridicat, cu un sceptru identic în
mâna dreaptă, mâna stângă apucând laţul mantiei. Coroana este aceeaşi şi
amândoi monarhii sunt încoronaţi de o câte doi episcopi cu mitră. Dintre
toate cele zece încoronări, cea a lui Arthur este considerată ca fiind
prototipul106. Edward Confesorul era considerat de către angevini ca fiind
primul rege de tradiţie normandă al Angliei. El era un câştig pentru noua
dinastie, reprezentând legimitatea domniei lor în Anglia. Prin includerea lui
Arthur printre strămoşii dinastici, spectrul legitimităţii lor s-a extins asupra
întregii lumi britanice.
Scotiae, servitium pro regno Scotiae exhibens debitum, […], et succesive omnes reges
Scotiae omnibus regibus Brictonum fuere subiecti. Succedentibus autem regibus Angliae in
praedicta insula et ipsius monarchiam et dominium optinentibus, subsequenter Edwardus
dictus senior, filius Eluredi regis Angliae, Scotorum, Cumbrorum et Stregwallorum reges,
sibi tanquam superiori domino subiectos habuit et submissos. i.e. „Pe urmă Arthur, regele
britanilor, prea faimosul principe, şi-a supus Scoţia rebelă şi a nimicit aproape tot poporul şi
mai apoi l-a făcut rege al Scoţiei pe unul numit Angusellus. Şi cum după aceea acelaşi rege
Arthur a făcut un foarte vestit banchet în Cetatea Legiunilor, au fost de faţă acolo toţi regii
supusşi lui, printre care şi Angusellus regele Scoţiei, dovedindu-şi supunerea pe care o
datora pentru regatul Scoţiei, […] şi rând pe rând regii Scoţiei au fost supuşii tuturor regilor
britanilor. Însă când au urmat regii Angliei [la domnia] înainte pomenitei insule, şi când au
obţinut dreptul de regi şi stăpâni, mai apoi Edward zis cel Bătrân, fiul regelui Elured al
Angliei, i-a avut drept supuşi plecaţi pe regii Scoţilor, Cumbrienilor şi celor din Stregwallia,
de parcă [ar fi fost] un stăpân mai mare.” Scrisoarea este datată la 7 mai 1307; extrasul
citat apare în Annales Londonienses, MS. COTTON OTHO B. 3 (1195-….), cuprinsă în
volumul Chronicles of the Reigns of Edward I and Edward II, ed. by William Stubbs,
RBMAS, London, 1882, vol. 1, p. 114. Am comparat această variantă şi cu cea din colecţia
de scrisori şi acte oficiale a lui Thomas Rymer, textul fiind acelaşi; Thoma Rymer, ibidem,
tomus I, pars IV, p. 9, col. 2, § 57-70.
104
Eodem anno in octabis Sancti Hilarii, dominus rex Angliae fecit ordinari apud Fankirke in
Scotia la table rounde, i.e. „În acelaşi an, în ceasul al optulea, de Sfântul Hilarius [13
ianuarie], a pus să se poruncească masa rotundă la Falkirk, în Scoţia”. Textul original este
reprodus după Annales Londonienses, MS. COTTON OTHO B. 3 (1195-….), în ibidem,
London, 1882, vol. 1, p. 104. Datarea a fost făcută după A Handbook of Dates for Students
of British History, ed. by C.R. Cheney, revised by Michael Jones, Cambridge U.P.,
Cambridge, 2000.
105
Imaginea despre care discutăm apare în cadrul celor zece planşe cu încoronări din
Flores Historiarum , personajele încoronate sunt Arthur, Edward Confesorul, William I şi
restul dinastiei normando-angevine până la Edward I, cu excepţia regelui Henric al III-lea.
106
Peter Brieger, English Art. 1216-1307, p.148-149.
37
CAVALERUL. SPAŢIUL FRANCEZ CONTINENTAL
Lungul şir al romanelor arturiene de tradiţie continental-franceză îşi are

probabil începutul în opera lui Robert Wace (Roman de Brut). O dată cu el,
regele Arthur îşi pierde treptat substanţa pseudo-istorică pentru a păşi
definitiv în literatură. Wace accentuează una dintre trăsăturile de caracter
ale monarhului lui Monmouth. Pe Wace nu-l mai interesează la fel de mult
liderul militar, tacticianul, bunul econom sau monarhul de drept divin, ci se
opreşte cu mai mare atenţie asupra omului, ceea ce nu-l îndepărtează de
tradiţia normando-angevină, pentru că scenariul şi campaniile militare
rămân aceleaşi. Dacă Monmouth idealiza monarhul, Robert Wace va
idealiza omul:
Mult ama pris, mult ama glore,

Mult vault son fet metre en memore;
Servir se fist cortoisement
Et mult se maintint noblement.
Tant com il vesqui et raina,
Tos autres princes sormonta
De cortoisie et de proesce
Et de valor et de largesce.107
Pasajul a fost câteva decenii mai târziu una dintre cele mai importante
surse ale lui Chrétien de Troyes, care îl parafrazează în romanul Erec108.
Arthur din varianta incipientă a lui Wace posedă o serie de virtuţi, printre
care chevalerie, leauté, justise, honor, usage, foi, coustume, don şi
largesce. Acest nou rege nu seamănă în nici un fel cu regele lui Monmouth,
puternic, strateg şi cuceritor, şi nicidecum cu eroul legendar de tip
rolandian. El este o reminiscenţă a regelui feudal, care se impune printr-o
serie de virtuţi specifice secolului al XII-lea. Tot la Wace îşi face pentru
prima oară simţită prezenţa caracterul curtenesc, dar nu putem vorbi despre
un adevărat roman courtois, pentru că subiectul lucrării este aceeaşi trecere
în revistă a pseudo-istoriei britane, în care Arthur este, la fel ca şi ceilalţi
eroi de dinainte şi de după el, prin excelenţă un strateg. Totuşi, un alt
107
„Mult aprecia recompensele, la fel şi gloria
şi mult şi-a dorit să-şi facă faptele celebre.
Iar de era respectat în mod curtenesc,
Oferea îndeajunsă protecţie prin propria-i nobleţe.
Astfel a trăit şi a domnit,
Încât i-a întrecut pe toţi ceilalţi principi
Prin curtenie, vitejie,
Putere şi mărinimie.”
(Wace,Roman de Brut, vs. 9258-9265, ediţia J. Arnold, SATF, Paris, 1938).
108
Chrétien de Troyes, Erec, vs. 1793-1814.
38
argument ne dovedeşte că Wace este precursorul variantei continentale.

Abia acum apare pentru prima dată Masa Rotundă:
…la Reonde Table

Dont Breton dient mainte fable.109
Ceea ce îl desparte pe Robert Wace de viitorii scriitori de literatură arturiană

curtenească este că Arthur-ul lui este, întocmai ca şi cel al lui Geoffroi de
Monmouth şi cel al lui Geoffroi Gaimar, un nemuritor şi un rege britan.
Wace îl refugiază în insula Avalon, unde îi sunt îngrijite rănile, şi nu îl mai
aminteşte după aceea.
Spre deosebire de tradiţia de la care se revendică Robert Wace, poetesa
anglo-normandă Marie de France şi-a compus laiurile (ca. 1155-1170) pe
baza legendelor celţilor continentali. Variantele bretone110 erau, spre
deosebire de cele galeze şi britane, mult mai literaturizate. Din păcate, nu s-
au păstrat legende bretone în formă scrisă decât prin intermediar francez şi
mai ales la o dată târzie. Acelaşi gen literar, importat în Ţara Galilor, a dus
la constituirea corpusului de legende numit Mabinogion, dintre care cele mai
vechi par a fi redactate în cursul secolului al XIII-lea. Cu toate acestea, se
pare că tradiţia bretonă circulase în spaţiul galez încă din timpul secolului al
XI-lea, din care cauză credem că sursa laiurilor lui Marie de France ar fi
decelabilă în poemele din Mabinogion. Sursele acestor legende galeze
târzii cad în două categorii diferite – mit sau folclor şi istorie sau pseudo-
istorie111, iar printre numele personajelor se regăsesc numeroşi zei şi eroi ai
vechiului panteon celtic. Printre ultimele poveşti din Mabinogion se află şi
două texte (Owein şi Gereint) ale căror personaje trec prin aceleaşi aventuri
ca şi viitorii cavaleri ai Mesei Rotunde. În plus, în povestea Culhwch şi
Olwen apare şi regele Arthur, a cărui curte este la Caerleon. La fel, în laiul
Lanval Marie de France plasează curtea regelui Arthur la Kardoel, o
probabilă variaţie fonetică cu tratament breton a aceluiaşi Caerleon galez.
Şi aici întâlnim aceleaşi virtuţi a căror serie o deschidea Robert Wace:
A Kardoel surjurnot li reis

Artur, li pruz e li curteis112.
109
„[…] Masa Rotundă
despre care povestesc acum britanii.”
(Wace, Roman de Brut, vs. 9751-2, ediţia J. Arnold, SATF, Paris, 1938).
110
Folosim o serie de adjective care să definească naţionalitatea: prin bretoni înţelegem
urmaşii medievali ai celţilor armoricani, spre deosebire de armoricani, termen pe care îl
folosim pentru sfârşitul antichităţii şi perioada migraţiilor. De asemenea, britani se referă la
locuitorii insulei, vorbitori de limbă gaelică, în aceeaşi perioadă a migraţiilor şi la sfârşitul
antichităţii. Urmaşii lor medievali vor fi întotdeauna denumiţi galezi.
111
The Mabinogion, translated by Jeffrey Gantz, Penguin Books, London-New York, 1976.
112
i.e. anc. fr. « La Carduel regele Arthur
Curtean şi valoros şedea.”
Marie de France, Lais, présentés, traduits et annotés par Alexandre Micha, Flammarion,
Paris, 1994, laiul Lanval, p. 144, vv. 5-6.
39
Dar varianta lui Geoffroi de Monmouth se face încă simţită:
Pur les Escoz e pur les Pis,

Ki destruierent le païs113.
Regele Arthur de la Marie de France este aşadar o curioasă combinaţie a

tradiţiei celte continentale (legendele bretone), cu tradiţia celtă insulară, sau
cu ecourile sale în opera lui Monmouth, alături de care se găseşte în mod
preponderent povestea de tip cavaleresc sau curtenesc. Tradiţia acestor
laiuri s-a perpetuat şi a căpătat amploare, iar regele Arthur a început să
apară din ce în ce mai mult. În două laiuri târzii, de secol XIII, cu autori
necunoscuţi, el ajunge o simplă referinţă şi nimic mai mult. De acum, toate
aventurile cavalereşti trebuie să se petreacă la curtea lui:
Al tans que rois Artus regnoit,

Cil ki les terres conqueroit
E qui dona les riches dons
As chevaliers e as barons […]114
sau :
Jadis au tens q’Artur regna,

Que il Bretagne governa,
Que Engleterre est apelee […]115
Subiectul tuturor acestor laiuri, fie cele ale poetesei Marie de France, fie ale
unor autori târzii necunoscuţi, este dragostea. Idealizată sau nu, dragostea
nu apărea la Geoffroi de Monmouth. În Historia Regum Britanniae Arthur
era aproape o statuie oferită drept model monarhiei normande. Regele lui
Monmouth era, aşa cum amintit, un strateg, un tactician, un lider creştin şi
un bun administrator. Dragostea lui pentru regina Guinevra era una rece, o
afacere de stat. La Marie de France şi în literatura baladescă care i-a urmat,
regele Mântuitor sau Normand decade din forma sa politică pentru a face
113
i.e. anc. fr. „Din cauza Scoţilor şi a Picţilor,
care distrugeau ţinutul”.
Marie de France, ibidem, p. 144, vv. 7-8
114
i.e. anc. fr. « În vremea când domnea regele Arthur,
Cel care cucerea pământurile,
Şi care făcea daruri bogate
Cavalerilor şi baronilor »
Lais féeriques des XIIe et XIIIe siècle, présentation, traduction et notes par Alexandre
Micha, Flammarion, Paris, 1992, Lai de Mélion, p. 258, vv. 1-4.
115
i.e. anc. fr. „Odinioară, în vremea când domnea Arthur,
cel care guverna Britania,
care se numeşte Ţara Angliei”.
Lais féeriques des XIIe et XIIIe siècles, Lai de Tyolet, p. 182, vv. 2-4.
40
un pas înainte în cea literară. Arthur devine patronul tuturor cavalerilor

rătăcitori şi iubăreţi, iar din joaca aceasta amoroasă va ajunge şi încornorat.
Tradiţia continentală începe să îndrăgostească cavalerii de domniţe, iar
regele Arthur va dispărea încet în fundal.
Între 1170 şi 1185 se produce adevărata revoluţie a legendei arturiene:
Chrétien de Troyes, un protejat al contesei Marie de Champagne şi mai
apoi al lui Filip de Alsacia116, îşi compune cele cinci romane celebre: Erec,
Li Contes del Graal, Cliges, Le Chevalier de la Charette şi Yvain.. Pornind
pe linia deschisă mai înainte de Robert Wace şi Marie de France, tradiţia
mai vechiului Arthur se face uitată. La Chrétien de Troyes nu se pomeneşte
nimic despre vreun război cu saxonii, despre certuri cu sfinţii , despre
Mo(r)dred sau despre trădare. Deşi este un mare rege, Arthur nu mai este
un cuceritor. Nu apare nici o urmă a credinţei galeze şi cornubiene în
reîntoarcerea lui mesianică şi nu face nici o referire la şederea lui în Avalon.
Ceea de preia Chrétien de Troyes este modelul regelui ideal, acea structură
auxiliară rezultată de pe urma amplorii luate până atunci de legenda
arturiană. Aventurile noului Arthur sunt tot de inspiraţie celtică, dar
reprezintă confundarea lui cu eroii civilizatori ai poveştilor. Tot în operele lui
Chrétien de Troyes se produce şi „slăbirea” lui Arthur. Scriitorul unui roman
cavaleresc biografic trebuie să îşi facă eroul să ocupe primul loc între toate
personajele cărţii. Alegând pe Lancelot în Le Chevalier de la Charette,
Gawain (Gauvain) şi Arthur vor „slăbi”, trecând pe locul al doilea, ba
devenind chiar ridicoli. O dată cu această slăbire, Arthur devine un
încornorat, pentru că, prin asimilarea noului cuplu Lancelot-Guinevra cu cel
Tristan-Isolda, Arthur este automat raportat la regele Mark, încornoratul prin
excelenţă. Cu toate acestea, Chrétien de Troyes exaltează caracterul lui
Arthur în Erec şi în Cliges, deoarece nu dorea de fapt să îl facă un
încornorat, ci doar formula tradiţiei pe care o urmase îl obliga117.
Impactul european al romanelor lui Chrétien de Troyes era inimaginabil.
Europa apuseană a fost de-a dreptul invadată de legenda arturiană. Către
1190, Hartmann von Aue scrie romanele Erek şi Iwein, adaptări ale
romanelor lui Chrétien de Troyes. Între 1200 şi 1212 Wolfram von
Eschenbach scrie Parzifal şi în acelaşi timp Ulrich von Zatzikhoven scrie
Lanzelet. Ultimele două opere importante din spaţiul german sunt Wigalois
al franconianului Wirnt von Grafenberg (ca. 1210) şi Daniel von blühenden
tal a austriacului Heinrich von dem Türlin (ca. 1215). Următoarea cucerire a
legendei arturiene este Italia. Între 1272 şi 1279 apare în peninsulă o
traducerea a „Profeţiilor lui Merlin” şi o compilaţie a miturilor arthuriene,
alcătuită de Rusticiano di Pisa. În aceeaşi perioadă, Arthur se extinde şi în
116
Filip de Alsacia devenise în acea perioadă conte de Flandra. Relaţiile sale cu
arhipelagul britanic s-au manifestat în alianţele cu regele Henric al II-lea Plantagenet
împotriva regilor Franţei.
117
R.S. Loomis, Arthurian Tradition and Chrétien de Troyes, Octagon Books, New York,
1949, reprinted 1982, pp. 199-200.
41
Norvegia. Gunnlang Leifsson118 traduce Prophetiae Merlini în norvegiană,

sub numele de Merlinusspa. Urmează apoi traduceri din restul textului lui
Monmouth, rezumate şi adaptări libere ale romanelor lui Chrétien de
Troyes119, continuate apoi de traducerea a două laiuri ale lui Marie de
France120 şi un Tristan al lui Thomas. În aceeaşi perioadă există şi o
sumedenie de traduceri în olandeză, unele dintre ele fiind singurele dovezi
asupra originalului pierdut.
Expansiunea legendei arturiene sfârşeşte grandios în Spania, unde sunt
traduse în preajma anului 1260 primele trei cărţi din Historia Regum
Britanniae în Estoria General a regelui Alfonso al X-lea de Castilia. În 1313
este tradus în portugheză Iosif din Arimateea al lui Robert de Boron, în
1380 apare o Storia del San Graal în catalană, urmată de traducerea
ciclurilor Lancelot-Graal şi Tristan în proză. Spre deosebire de marea
majoritate a occidentalilor, spaniolii vor să aibă propriii lor eroi121, astfel
încât dezvoltă poveşti noi: Amadis de Gaula, Tirant lo Blanc, Palmerin.
Istoria romanelor cavalereşti spaniole începe totuşi prin două romane cu
subiecte contemporane, La Gran Conquista de Ultramar şi El Caballero
Cifar. Tot atunci se răspândeşte în întreaga Spanie şi ciclul breton, pentru
ca abia în 1508 să fie publicată prima ediţie122 a romanului Amadis de
Gaula. Cu toate că personajul Amadis nu mai existase nicăieri în ciclul
arturian şi nici în alte romane cavalereşti, el nu se poate impune ca erou
spaniol. O asemenea inovaţie era împotriva canonului. Amadis este aşadar
fiul regelui Perión de Gaula şi al prinţesei Elisena de Inglaterra. De
asemenea, el trăieşte o idilă cu domniţa Oriana, fiica regelui Lisuarte din
Gran Bretaña. Compoziţia acestui roman se bazează pe un alt Amadis
anterior, pe care Pero Ferrús îl aminteşte într-o lucrare a sa în 1379. Juan
Luis Alborg123 fixează ca terminus ante quem al redactării acestei prime
variante a lui Amadis anul 1325.
Tradiţia arturiană invadase în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea întregul
Occident medieval. Dintre toate cele trei tipuri de Arthur enumerate până
acum, cel mai de succes era tipul Cavalerului, a cărui apariţie se făcuse
simţită în spaţiul continental francez în cea de a doua jumătate a secolului
al XII-lea. Ne întrebăm aşadar cărei tradiţii va fi aparţinut legenda
reprezentată pe arhivolta portalului nordic al catedralei din Modena. Dacă
sursa ei ar fi fost aşadar una galeză, atunci regele Arthur ar fi trebuit să fie
un Mântuitor, pe când personajul de la Modena nu se dovedeşte a fi
salvatorul atât de mult aşteptat. Dacă sursa ar fi fost una normando-
angevină, atunci personajul de pe arhivoltă trebuia să cucerească întreaga
118
Gunnlag Leifsson este un călugăr islandez despre care nu se cunosc multe date
biografice. Se ştie doar că a trăit între secolele XII-XIII şi a murit în 1218.
119
Numai romanele Yvain, Erec şi Perceval.
120
Lanval şi Chèvrefeuille.
121
Michel Zink, articolul Arthur în Dictionnaire de mythes littéraires, p. 180-194.
122
Ediţia de la Saragosa.
123
Juan Luis Alborg, Historia de la Literatura Española. Tomo I. Edad Media y
Renacimineto, segunda edición ampliada, Editorial Gredos, Madrid, 1981.
42
lume şi să poarte o coroană. Dar el se numeşte Artus de Bretania şi epitetul

rex lipseşte. Însoţitorii săi asaltează un castel şi se luptă cu alte personaje
pentru eliberarea unei domniţe. Tonul scenariului este unul baladesc. Arthur
de la Modena este un curtean şi aparţine probabil tradiţiei continental-
franceze. Dar perioada în care îşi face apariţia (ca. 1120-1140) este mult
prea timpurie. Laiurile poetesei Marie de France şi romanele în versuri ale
lui Chrétien de Troyes au fost redactate în cea de a doua jumătate a
secolului al XII-lea, ceea ce ne îndeamnă să credem că la Modena este
atestată faza incipientă a tradiţiei continental-franceze. Cei doi scriitori
francezi şi-au redactat lucrările pe baza unor legende asemănătoare celei
reprezentate pe arhivoltă.
43
ARHIVOLTA DE LA MODENA
44
AMPLASARE – VIA FRANCIGENA
Căutăm aşadar o serie de circumstanţe: spaţiul, timpul şi agentul. În acest

capitol vom ridica numai problema spaţiului. Influenţa pe care o poate avea
acesta asupra arhivoltei de la Modena se manifestă în primul rând în
identificarea vehiculului. Dar reprezentarea pe care o studiem se află
expusă pe una dintre intrările catedralei. Oameni din acest oraş au intrat şi
au ieşit din ea pe portalul della Pescheria. Intrând, au văzut arhivolta, au
citit numele şi şi-au adus aminte povestea. Unii dintre ei, mai bătrâni, mai
ştiau poate câte ceva despre povestitor: în secolul al XII-lea i-au mai
recompus poate chipul; mai târziu, copiii lor îşi vor fi închipuit o imagine
ideală, iar generaţiile secolelor al XIII-lea şi al XIV-lea nu mai ştiau nimic
despre el. Prinşi de fluxul legendelor arturiene ale evului mediu târziu, au
piperat poate povestea veche cu mirodenii noi. Urmaşii lor mai cunoşteau
doar o legendă refăcută, iar peste câtva timp vor fi uitat-o cu totul. Portalul
della Pescheria, umbrit de construcţii noi, a devenit o uşă dosnică, iar
legenda, un accesoriu, un ornament.
Modena, după numele său antic Mutina, este situată în Italia de nord, în
provincia Emilia-Romagna. Se află în bazinul Padului, la limita dealurilor
care coboară uşor linia munţilor Apenini. Relieful din jurul oraşului este
domol, iar centrul istoric este amplasat pe un teren plat, între cursurile
râurilor Pannaro şi Secchia, care izvorăsc amândouă din masivul tusco-
emilian. Catedrala din Modena este amplasată în Piazza Grande, în centrul
oraşului vechi. Tot în Piazza Grande se află şi Palazzo Estense sau
Palazzo Ducale, o clădire din secolul al XVII-lea ridicată de familia ducilor
Este, retraşi la Modena din 1598; ea este construită probabil pe locul unor
construcţii mai vechi. Pe baza planului alăturat şi a datei ulterioare a
construirii Palatului Estense, presupunem că piaţa centrală avea în cursul
secolelor al XI-lea şi al XII-lea forma unui patrulater neregulat. Acesta se
afla la intersecţia a două drumuri: primul dintre ele, orientat pe o axă nord-
sud, se mai poate observa în parcursul străzii numite Canal Chiaro. Cel de
al doilea, orientat est-vest, se observă în Via Emilia. Drumul cel mai
important era Via Emilia, deoarece porţile mari ale oraşului vechi (Porta
Bologna şi Porta San Agostino) marchează limitele ei modeneze. Modena
secolelor XI şi XII avea planul unui poligon cu cinci laturi; clădirile din partea
de nord erau la acea dată părţi ale suburbiilor, despre care nu putem afirma
cu încredere nici ce formă vor fi avut şi nici până unde se vor fi extins.
Străzile mici sau lăturalnice, care segmentau cândva planul oraşului vechi,
sunt greu, dacă nu chiar imposibil de presupus. În decursul a 900 de ani
majoritatea clădirilor au fost reconstruite sau refăcute, iar traseul străzilor s-
a schimbat. Catedrala era însăşi inima oraşului. Aici se întâlneau seniorii şi
negustorii pentru a discuta afaceri, probleme de familie, probleme
administrative sau politice. În Piazza Grande aveau loc târguri, iar în timpul
construirii catedralei (1099–1184), o mulţime de sculptori, cioplitori şi tăietori
45
de piatră, mortaragii şi ipsosari, dulgheri şi sticlari, olari, tapiţeri, purtători de

coşuri şi zilieri alergau prin centrul ei şi pe străzile dimprejur la ordinele
arhitectului Lanfranco. Peisajul oraşului va fi fost pitoresc.
Modena comunică cu toate oraşele din bazinul Padului. Spre nord-est,
aproape de cursul aceluiaşi fluviu, se află Ferrara, de unde drumul duce la
Veneţia şi continuă în spaţiul extra-italic, la Trieste şi apoi în peninsula
balcanică. Un alt drum leagă Modena de Verona, de Vicenza şi de
trecătorile din Alpii elveţieni. Ambele drumuri ajungeau la Modena din
nord şi parcurgeau strada Canal Chiaro. Ruta se continuă în sud, atingând
lanţul Apeninilor; ajunge la Florenţa, în centrul Toscanei, de unde continuă
spre Latium şi Roma. Un alt traseu este Via Emilia. Ea asigură legătura cu
Bologna şi Ravenna, extinzându-se până la Rimini şi Ancona, de unde ruta
poate urma litoralul Mării Adriatice până la Pescara, Monte Sant’Angelo,
Bari, Brindisi, Lecce şi Otranto. Traseul vestic ajunge prin Reggio şi Parma
la Piacenza, de unde se îndreaptă către Torino sau către Milano. Pentru
Modena medievală, acesta este drumul cel mai mai important, pe care sunt
amplasate cele două porţi mari ale oraşului. El a fost construit în 187 a. Chr.
de către consulul roman Marcus Amilius Lepidus în continuarea Viei
Flaminia. La început, se întindea până la Piacenza (Placentia), pentru ca
mai târziu să fie continuat către Milano (Mediolanum); autostrada modernă
urmează acelaşi curs. Legătura cu celelalte centre extra-padane (Genova,
Pisa, Lucca etc.) se face doar via Torino şi Piacenza, Modena fiind izolată
de Marea Mediterană prin lanţul Munţilor Apenini. De asemenea, legătura
cu Florenţa se face şi prin Bologna. Între 1000-1200 Modena se afla, la fel
ca şi în ziua de astăzi, la intersecţia drumului Verona-Florenţa cu cel
Piacenza-Bologna; nu comunica direct cu Italia centrală şi nici cu spaţiul
vest-mediteranean. Bazinul Padului comunică cu restul Europei prin
trecătorile care străbat munţii Alpi. Ei sunt dispuşi într-o formă semi-eliptică,
îmbrăcând ca o coroană partea nordică peninsulei italice. Înălţimea lor
variază: cei sud-vestici sunt mai puţin înalţi, lanţul urcând apoi în partea
centrală, pentru a scădea în cea sud-estică. Diferitele râuri124 care izvorăsc
din ei au creat văi şi defilee, împărţindu-i în masivuri şi grupe de munţi125.
Glaciaţiunile au lăsat în urmă gheţari, lacuri126 şi văi, al căror traseu îl
urmează majoritatea râurilor. Drumurile care străbat Alpii urmează aceste
văi şi defilee; iar, când văile se termină în lanţuri de munţi, mai rămân doar
pasurile. Harta alăturată prezintă principalele pasuri127 din lanţul Alpin:
124
Rin, Ron, Inn, Pad, Drava etc.
125
Alpii Maritimi, Alpii Liguri, Alpii Cottienni, Alpii Lepontini, Alpii Retici, Alpii Dolimiţi, şi
masivele Graian, Pennin, Brenner, Emmental, Val d’Aosta, Orobie, Lechtaler, Algäuer,
Ötztal, Stubaier, Ortles, Zillertal, Kitzbühel, Hohe Tauer, Nieder Tauer, Carnic, Julian,
Karawanken şi Gurktal.
126
În sud se află lacurile Como, Garda şi Maggiore, iar în nord Zürich, Geneva, Thun şi
Brienz.
127
Celelalte pasuri sunt puţin importante şi de importanţă locală: Col d’Argentière,
Klausenpass, Ibergeregg, Pragel, Col de Sestrières, Glaubenberg, Glaubenbielen, Susten,
46
1.San Bernardo cel mare, 2.San Bernardo cel mic, 3.Saint Gotthard,
4.Oberalp, 5.Simplonpass, 6.San Bernardino, 7.Splügenpass, 8.Arlberg,
9.Bernina, 10.Stelvio-Ortles, 11.Brenner, 12.Pasterzen Kees, 13.Brünig,
14.Mont Cenis, 15.Col de Fréjus, 16.Gorges du Verdon, 17.Flüel. Toate
aceste trecători au altitudini situate între 1370 şi 2469m. Cea mai joasă
dintre ele este pasul Brenner (1370m), iar cea mai înaltă – pasul San
Bernardo cel mare (2469m). Ele sunt şi cele mai intens circulate. Pasul
Brenner leagă bazinul Padului de zona germană, la acea vreme ducatul de
Suabia, pe când pasul San Bernardo cel mare comunică cu zona franceză,
pe atunci comitatul de Burgundia. Pasul Pasterzen Kees leagă Italia de
ducatul de Bavaria, iar Mont Cenis, Col de Fréjus şi Gorges du Verdon de
comitatul de Provenţa. La est, drumurile nu urmează traseul pasurilor
alpine: relieful este jos şi trecerea în peninsula balcanică se făcea probabil
pe văi de râu sau de-a lungul litoralului. În vreme de iarnă, multe dintre
aceste defilee şi pasuri sunt înzăpezite. Cele aflate la o altitudine ridicată128
devin impracticabile (cele două pasuri San Bernardo, Mont Cenis, Saint
Gotthard, Simplon etc.), drumurile deviind pe alte văi. Pasurile aflate în
această situaţie sunt mai ales cele din Alpii occidentali, care se înalţă cu
1000m deasupra celor orientali; or, tocmai trecătorile din aceşti munţi
asigurau legătura cu Franţa. Presupunem că drumurile alpine erau
practicate mai ales vara sau toamna. Primăvara muntele se deszăpezeşte,
crescând riscul accidentării, şi iarna zăpada acoperă pasurile. De
asemenea, călătoriile vor fi fost fie scurte (3-4 luni), fie se vor fi prelungit (9-
12 luni), tocmai pentru a folosi perioada favorabilă trecerii munţilor.
Trecerea în comitatul de Burgundia fiind blocată iarna, călătorii trebuiau să
aleagă drumul Suabiei sau cel al Provenţei.
Legătura cu restul spaţiului francez depindea probabil de aceleaşi pasuri
alpine. Cine dorea să ajungă la Toulouse, Périgueux, Angoulême sau
Poitiers urma calea mai scurtă a pasurilor din Alpii Maritimi şi Cottienni
(pasurile Mont Cenis, Gorges du Verdon şi Col de Fréjus). Cei care doreau
să ajungă în Lyons, Chartres, Paris sau Rouen vor fi parcurs pasurile San
Bernardo, Saint Gotthard sau Simplon. De asemenea, cele două treceri
preferă anumite rute în peninsula italică. Provenţa comunică cu oraşul
Genova, de unde drumul putea să se îndrepte către Lucca, Pisa, Sienna şi
Roma, sau către Câmpia Padană, pe când drumul Burgundiei se continuă
cu traseul Torino-Piacenza. Afluxul de călători în bazinul Padului provenea
mai ales din zona burgundă şi din cea germană, pe când litoralul vest-
mediteranean era parcurs de către provensali. Comunicarea cu Burgundia
se făcea mai ales vara sau toamna, când trecătorile Alpilor erau libere.
Circulaţia oricărei poveşti sau legende este strâns legată de existenţa unui
drum; o poveste este produsul a numeroase modificări operate pe un
trunchi narativ originar. Fiecare povestitor îşi ia libertatea de a adăuga
Furka, Julier, Maloja, Albula, Umbrail, Ofenpass, Eira, Nufenen, Grimsel, Lukmanier, Col
de la Croix, Leuyerheide, Col du Pillon etc.
128
Cele la peste 2000m altitudine.
47
evenimente noi, de a schimba ordinea evenimentelor vechi sau de a

adăuga descrieri de peisaje şi de persoane în funcţie de apartenenţa sa
locală sau de diferenţele dintre el şi auditori. Fiecare povestitor a auzit
povestea de la un altul, ceea ce determină şi schimbări secundare în firul
narativ: protagonistul poveştii este adesea asimilat cu o persoană
cunoscută sau cu un erou, iar acest referent devine cel mai adesea actant
în variantele ulterioare. Legenda circulă o dată cu oamenii, iar aceştia se
întâlnesc ocazional şi îşi povestesc; or, călătorii secolelor al XI-lea şi al XII-
lea erau în cea mai mare parte pelerini, fapt care ne-a îndemnat să credem,
aşa cum au crezut şi atâţi alţii înaintea noastră, că motivul arturian de la
Modena se datorează pelerinajului. Drumurile evului mediu timpuriu erau
scurte, simple drumuri care legau o feudă de o alta. Circulaţia în Europa
apuseană a suferit, începând cu căderea Imperiului Roman, o stagnare.
Renaşterea legăturilor dintre diversele centre s-a produs în perioada
carolingiană, iar marile drumuri ale Europei Occidentale îşi fac apariţia abia
în preajma anului 1000, când fenomenul pelerinajului devine din ce în ce
mai prezent. Cel mai important drum de pelerinaj al Europei occidentale era
Via Romea (pentru italieni Via Francigena), care lega arhiepiscopia de
Canterbury de Roma. Parcursul lui este cunoscut datorită lui Sigeric,
arhiepiscop de Canterbury, care şi-a descris în 994 drumul de întoarcere
către casă.
Via Francigena parcurge spaţiul anglo-normand (regatul Angliei, ducatul de
Normandia şi comitatul de Flandra), Franţa regală (Île-de-France, comitatul
de Vermandois şi comitatul de Champagne), Burgundia, trece Alpii prin
pasul Gran San Bernardo şi intră în Italia pe la Aosta, urmând traseul văii
Padului până la Piacenza, de unde urmează doar pentru scurt timp Via
Emilia. La Parma deviază spre sud, trece munţii Apenini şi ajunge la oraşul
Lucca, continuând apoi până la Roma. Aşa cum se poate observa, Modena
este ocolită de acest mare drum. De asemenea, ea nu comunica cu spaţiile
francez şi vest-mediteranean decât prin intermediul oraşelor Piacenza şi
Torino. Călătorii care ajungeau la Modena între 1000-1200 erau probabil în
cea mai mare parte Germani (veniţi prin Verona), Italieni din sud (prin
Bologna) şi din Latium (prin Florenţa). Eventualii pelerini sau călători
francezi puteau ajunge la Modena doar iarna şi primăvara, când pasurile din
masivul Mont-Blanc erau impracticabile, circulaţia deviind prin alte
trecători129. Întâlnim astfel prima problemă în legătură cu reprezentarea
arturiană de pe arhivoltă: dacă Modena nu se afla pe Via Francigena, drum
al pelerinilor francezi şi normanzi la Roma, atunci explicaţiile anterioare,
legate de circulaţia legendei în bazinul Padului, nu sunt valabile, ci doar
posibile.
129
Presupunem că în aceste anotimpuri o parte dintre călătorii francezi foloseau pasul
Brenner.
48
DOMUL DIN MODENA, PORTALUL DELLA PESCHERIA ŞI ARHIVOLTA

ARTURIANĂ
Povestea arturiană de la Modena este reprezentată pe arhivolta portalului

della Pescheria amplasat pe faţada nordică a catedralei. Temelia acestui
edificiu a fost aşezată la 9 iunie 1099 locuitorii oraşului, după ce şi-au
consultat seniorul, pe contesa Matilda de Toscana. Construcţia lui a durat
pe parcursul a câtorva decenii, iar consacrarea a avut loc abia în 1184.
Responsabilul, inginerul şi coordonatorul acestui travaliu artistic a fost
arhitectul Lanfranco. Iniţiativa le aparţinea însă locuitorilor oraşului Modena,
atât cavalerii, cât şi simplii cetăţeni.
Într-un manuscris de secol XIII, aflat în Biblioteca Comunală de la Modena,
cu titlul Relatio sive descriptio de innovatione ecclesiae Sancti Geminiani130,
sunt reprezentate o serie de scene din timpul construcţiei catedralei. Una
dintre acestea arată relaţiile dintre toţi cei participanţi la mutarea moaştelor
Sfântului Geminiano în cripta domului. Prima miniatură înfăţişază de o parte
clerul şi de alta laicii, dintre care se desprinde persoana Mathildei de
Canossa şi suita ei.
Cea de a doua miniatură este alcătuită din două registre, pe care le uneşte
lespedea de pe sarcofagul de marmură al sfântului, reprezentată oblic în
imagine. În partea stângă a registrului superior sunt reprezentaţi Mathilda,
contesa de Canossa şi senior al oraşului Modena, însoţită de arhitectul
Lanfranco, care aşază lespedea; în partea dreaptă se observă Dodo,
episcopul oraşului Modena, şi Bonseniore, episcopul de Reggio. În registrul
inferior sunt reprezentaţi şase cavaleri, cu armuri scumpe şi coifuri de preţ
şi alţi doisprezece cetăţeni, în armuri131, care veghează în faţa sarcofagului.
Adevăraţii responsabili pentru construcţia domului, locuitorii din Modena,
sunt mult mai puţin importanţi pentru artistul manuscrisului decât cele patru
personaje din registrul superior.
Descrierea catedralei. Aşa cum am amintit în capitolul anterior, catedrala
de la Modena este amplasată în Piazza Grande, centru al oraşului vechi.
După regula tuturor lăcaşelor de cult creştine, altarul ei este situat la răsărit,
restul catedralei continuând către vest cu nava centrală şi navele laterale.
Altarul este situat la un etaj superior, sub el aflându-se cripta cu moaştele
sfântului Geminiano. Accesul se face prin 7 intrări, dintre care cele mai
importante sunt Porta Regia, Portale dei Principi, Portale Maggiore şi
130
i.e. Povestea sau descrierea înnoirii bisericii Sfântului Geminiano.
131
Proporţia de 1 cavaler la 2 cetăţeni este atestată şi de alte reprezentări: la Verona, pe
luneta portalului central al catedralei San Zeno, sfântul este încadrat de 8 cives (cetăţeni) şi
4 milites (cavaleri) pe cai. Pentru cazul particular al Italiei, în care cele trei ordine medievale
oratores-bellatores-laboratores (cei de se roagă – cei ce se luptă – cei ce muncesc) nu au
o corespondenţă exactă, v. Pierpaolo Bonacini, La Rappresentazione del lavoro in eta
romanica – Matilde di Canossa e il duomo di Modena, conferinţa de la Nogara, 26 martie
1999.
49
Porta della Pescheria. Ultima dintre acestea este amplasată pe faţada

nordică, în dreptul turnului-campanilă, denumit la Ghirlandina. Cele mai
importante sunt însă celelalte trei, deoarece leagă biserica de piaţa centrală
a oraşului.
Cripta. În interiorul domului, sub etajul altarului, se află intrarea în cripta
care adăposteşte moaştele Sfântului Geminiano. Tavanul ei se sprijină pe
coloane cilindrice, ale căror capiteluri, modest ornate, sunt de tradiţie ionică,
corintică sau romană. Traveele formate de coloane au bolţile sprijinite pe
arce în ogivă sau în arcade, dovadă a unei continue reconstrucţii şi a unui
eclectism moderat. O balustradă recentă, a cărei intrare este acum închisă
cu o poartă de fier forjat, separă cripta propriu-zisă de restul ansamblului.
Dincolo de aceasta se află un mic altar, de forma unei mese rectangulare,
în spatele căreia se observă intrarea în locaş.
Interiorul catedralei se împarte în nava propriu-zisă şi etajul altarului.
Două rânduri de trepte urcă către acesta din urmă: cele din partea de sud
se formează de la intrarea Porţii Regia, iar cele din partea de nord, mult mai
late, se ridică deasupra intrării Portalului della Pescheria. Balustrada
altarului este decorată cu scene nou-testamentare (Cina cea de taină,
evangheliştii etc.). Pe latura de nord, la aceeaşi înălţime cu altarul, se află
un amvon. Acoperişul se descarcă pe opt pilaştri cu rol de susţinere, dispuşi
în două şiruri simetrice, care formează patru travee centrale. În secţiune
circulară aceşti pilaştri au o formă treflată, deoarece fiecare dintre ei este
împodobit cu patru coloane adosate. Între pilaştri se află alte opt coloane pe
care se sprijină două triforia laterale. Pilaştrii şi coloanele formează două
perechi simetrice de arce în plin centru. Alte 10 coloane adosate, dispuse în
dreptul pilaştrilor, pe pereţii de nord, vest şi sud, alcătuiesc 16 travee
laterale. Capitelurile tuturor coloanelor dovedesc acelaşi eclectism ca şi
cele aflate în cripta domului.
Faţada. Cea mai importantă intrare în catedrală, Portale Maggiore, este
amplasată pe faţada catedralei şi compune, împreună cu patru reliefuri,
primul nucleu decorativ al domului din Modena. Sculptorul acestui ansamblu
este Wiligelmo, compoziţia şi trăsăturile personajelor dovedind aceeaşi
energie ca şi cea a restului operelor lui. Structura portalului se bazează pe
motivul vegetal al arhivoltei, care se continuă neîntrerupt pe uşori. Volutele
de acant ale acestui motiv încastrează grupuri tensionate de oameni şi
animale, fie exotice, fie fantastice132. Lintelul se aseamănă cu cel al
catedralei din Moissac, fiind compus dintr-o serie vegetală de rosoni care
pornesc dintr-un mascherone central. Uşorii se sprijină pe doi telamoni
contorsionaţi, iar pe laturi sunt adosate două colonete în spirală133. Pe
partea interioară a uşorilor sunt reprezentaţi 12 profeţi: Sofonie, Maleachi,
Ieremia, Isaia, Iezechiel, Abacum, Abdia, Mihea, Zaharia, Daniel, Aaron şi
132
Grupurile conţin oameni îmblânzind sau călărind fiare, lupte de sfincşi, grifoni, un
centaur etc.
133
Pentru analiza compoziţională a lui Portale Maggiore v. Roberto Salvini, ibidem, pp. 72-
76.
50
Moise. Alte două coloane, continuate la rândul lor de doi lei încolăciţi de
şerpi, sprijină baldachinul portalului. Acesta a fot transformat într-un balcon,
cu un acoperiş în două ape sprijinit la rândul lui pe alte două coloane
laterale; deasupra se află o mare rozetă. La dreapta şi la stânga, între portal
şi contraforţii faţadei, se desfăşoară două dintre frizele pe care le vom
descrie în continuare, iar pe cele două laturi rămase se află două portale
mai mici, deasupra cărora sunt situate alte două frize. Reliefurile de pe
faţadă descriu scene ale Genezei. Primul dintre ele prezintă patru cadre
succesive: Lumea necreată, cu reprezentarea lui Dumnezeu şi a textului
sfânt într-o mandorlă sprijinită de doi îngeri, Creaţia Omului, în care
Dumnezeu binecuvântează un Adam supus şi plecat, Creaţia Evei din
coasta lui Adam, în care acesta doarme cu faţa spre privitori, iar Eva se
arată din spatele lui, întinzându-şi mâna dreaptă către cea a Creatorului, şi
scena Păcatului Originar, în care cuplul primordial îşi acoperă goliciunea cu
frunze; Adam îşi duce mâna stângă la gură cu neîncredere, iar Eva şi-o
întinde către capul şarpelui încolăcit pe Pom. Cea de a doua friză, situată
deasupra portalului din partea dreaptă a faţadei, descrie în alte trei cadre
continuarea subiectului: Ruşinarea lui Adam, cu bărbatul şi femeia abia
ieşiţi din ascunzişul lor şi ascunzându-şi goliciunea cu frunze, iar Dumnezeu
mustrându-l pe Adam, Alungarea din Rai, în care un heruvim cu spadă îi
izgoneşte pe Adam şi pe Eva, amândoi goi şi sprijinindu-şi în mâna stângă
capetele înclinate cu tristeţe, precum şi Munca Pământului, o compoziţie
simetrică, în care bărbatul şi femeia prăşesc cu două sape pământul de la
rădăcina unei plante similare (dacă nu chiar identice) Pomului din Rai. Cea
de a treia friză este alcătuită şi ea din înşiruirea a trei cadre. În scena
Ofrandei recunoaştem aceeaşi compoziţie simetrică: în centru, Dumnezeu
şi textul sfânt sunt reprezentaţi într-o mandorlă, sprijină de un telamon fără
barbă şi cu părul retezat în continuarea bretonului; în dreapta şi în
stânga acestui grup se află Abel şi Cain, cu aceeaşi coafură, care ridică
ofrande diferite: un animal şi un snop de grâu. Scena care urmează este
cea a Uciderii: Cain loveşte cu un baston capul lui Abel, pe care îl vedem în
semiprofil, prăbuşindu-se. Ultima scenă este cea a Pedepsirii lui Cain:
Dumnezeu întinde mustrător mâna dreaptă, iar Cain încearcă să-şi
cuprindă umerii cu mâinile. Ultima friză, cea de a patra, comprimă în alte
trei scene restul evenimentelor Genezei. Prima este Uciderea lui Cain: un
personaj exotic, cu barbă şi coif asiatic, îl săgetează pe acesta, care se
ascunde după un copac. Urmează reprezentarea Arcei, o clădire cu portale,
plutind pe o întindere de ape, din care privesc Noe şi un alt personaj. Ultima
scenă este Ieşirea din Arcă, Noe fiind urmat de cei trei fii134. Tot pe faţadă
se află o mandorlă de secol XII, cu reprezentarea Mântuitorului, flancată de
patru sculpturi cu simbolurile evangheliştilor: îngerul lui Matei, taurul lui
134
Roberto Salvini, ibidem, pp. 78-87.
51
Luca, vulturul lui Ioan şi leul lui Marcu. Aceste patru sculpturi nu se aflau pe
faţadă la data construcţiei catedralei, ele fiind transferate mult mai târziu135.
Flancul sudic comunică direct cu Piazza Grande. Tematica compoziţiei nu
este la fel de coagulată cum este cea a faţadei. Multiplele reamenajări care
au avut loc de-a lungul secolelor dau şi acestei faţade un aspect eclectic.
Portale dei Principi este amplasat în partea de vest a acestui flanc, la
ieşirea în Piazza Grande. Structura lui este similară celei a portalului della
Pescheria şi celei a lui Portale Maggiore, cu o arhivoltă şi o arhitravă.
Arhivolta se continuă tematic în structura stâlpilor de susţinere cu un motiv
vegetal împletit în care sunt inserate diverse cadre cu munci reprezentând
lunile anului, cu animale şi cu apostoli. La rândul ei, arhitrava este împărţită
în şase cadre, fiecare dintre ele prezentând o scenă din viaţa Sfântului
Geminiano: plecarea, călătoria pe mare, învierea fiicei împăratului Iovianus,
primirea de daruri, întoarcerea şi moartea Sfântului Geminiano. Sculptorul
acestui portal este necunoscut; Roberto Salvini l-a individualizat sub numele
fictiv de Maestro di San Geminiano136. Portalul este acoperit de un
baldachin, care se sprijină pe două coloane continuate în corpurile a doi lei.
Baldachinul a fost transformat şi el într-un balcon cu acoperişul în două ape
şi două coloane. Porta Regia se află în plan central. Baldachinul care o
acoperă este mult mai impozant, cu o deschiderea cea mai largă dintre
toate portalele, iar balconul său este sprijinit pe patru coloane, care
formează trei arcade. Are o balustradă şi acelaşi acoperiş în două ape.
Două coloane masive, sprijinite pe alte două figuri leonine, de această dată
mult mai mari, sprijină ansamblul. Două rânduri a câte patru colonete
adosate, cu motive în spirală, se continuă cu patru arce în retragere.
La dreapta se află un alt balcon, a cărui balustradă este împodobită cu
patru medalioane în care sunt reprezentate simbolurile celor patru
evanghelişti, iar la mică distanţă de acesta se pot observa două şiruri de
inscripţii. De asemenea, o serie de capiteluri ale coloanelor adosate pe
acest flanc sunt opera unui sculptor necunoscut, denumit de către Roberto
Salvini Maestro delle Sfingi; tematica este diversă: sfincşi, sirene, monştri
încoronaţi, centauri, berbeci cu coadă de peşte, lei şi alţi monştri. Unele
135
Sculptorul acestor patru statui a fost denumit Maestro degli Evangelisti, un discipol
probabil al lui Wiligelmo. Reamenajarea faţadei se datorează unor sculptori din secolul al
XIII-lea, denumiţi convenţional Maestri Campionesi după originea lor, oraşul Campione.
Acelaşi Maestro degli Evangelisti este probabilul autor al celor mai multe dintre capitelurile
coloanelor de pe logiile faţadei: sirena cu două cozi, berbecul, leul, berbecii afrontaţi etc.
Roberto Salvini, ibidem, p. 113-115.
136
Roberto Salvini atrage atenţia asupra asemănării compoziţionale cu Portale Maggiore,
dar şi asupra diferenţelor de stil şi gust artistic, care individualizează Portale dei Principi de
restul operelor, atribuite lui Wiligelmo sau lui Maestro degli Evangelisti. În plus, presupune
că sculptorul acestui portal nu este Wiligelmo, ci unul dintre discipolii săi. R. Jullian a
considerat că portalul este databil la câteva decenii după opera lui Wiligelmo, dar R. Salvini
îl consideră contemporan al acestuia. De asemenea, mai presupune că sculptorul a lucrat
la Nonantola şi Cremona, argumentându-şi supoziţia cu sprijinul analizelor de stil şi gust
artistic. Roberto Salvini, ibidem, pp. 117-124.
52
capiteluri de pe flancul sudic aparţin unui alt sculptor, denumit convenţional

Maestro della Verità: oameni goi dansând, Samson etc.
Absida şi flancul de nord. Restul exteriorului catedralei este mai puţin
împodobit. Absida altarului, flancată la rândul ei de două absidiole, are ca
ornamentaţie o serie de coloane adosate contraforţilor, cu capiteluri ale
căror autori sunt necunoscuţii Maestro dell’Agnus Dei şi Maestro della
Verità; tot aici au fost încastrate unele inscripţii. În spatele absidiolei de
nord-est se formează un pasaj către La Ghirlandina, turnul-campanilă al
domului, despre care vom discuta într-un capitol separat. Pe flancul nordic,
o serie de capiteluri aparţin aceluiaşi Maestro della Verità, iar restul
decoraţiei este extrem de sărac.
Portalul della Pescheria este amplasat, aşa cum am amintit, pe flancul
nordic al catedralei. Structura sa este compusă dintr-o arhivoltă cu subiect
arturian, dintr-un lintel segmentat în cinci cadre, dintre care patru conţin
poveşti cu animale reale sau fantastice; în intradosul arhivoltei sunt
sculptate flori, fiecare dintre ele fiind încadrată unui pătrat. Are uşorii ornaţi
în interior cu munci reprezentând lunile anului, iar în exterior cu volute
vegetale în care sunt încastrate animale fantastice. Tematica se aseamănă
în parte cu cea a Portalului Principilor. Baldachinul, continuat de un balcon
asemănător celor deja descrise, se sprijină pe două coloane, suportate la
rândul lor de două siluete leonine. Cei doi lei nu mai sunt simetrici, ca la
restul portalelor: cel din dreapta pare a se pregăti să sară, are gâtul întins şi
picioarele din faţă încordate, pe când leul din partea stângă, cu trăsăturile
aproximate şi proporţiile nereuşite, nu dovedeşte tensiune sau intenţia unei
mişcări.
Compoziţia arhivoltei este simetrică: în centru este reprezentat un castel cu
o curtină de piatră, crenelată numai în partea din faţă, cu două turnuri de
flanc din lemn, ale căror schele sunt redate cu fidelitate, cu un donjon
asamblat din lespezi paralelipipedice, şi cu un probabil drum de strajă, pe
care sunt aşezate două personaje, deasupra cărora sunt gravate inscripţiile
Winlogee şi Mardoc.
Winlogee pare a fi un personaj feminin, îmbrăcat într-un şal lung, sub care
nu se observă alte vestminte. Mardoc este probabil bărbat, are părul retezat
în continuarea bretonului, poartă o tunică fără cingătoare şi se agaţă cu
amândouă mâinile de maşiculiul turnului din dreapta. Între cele două
personaje este reprezentat donjonul, pe faţada căruia este agăţat un scut
ogival. Din castel ies două personaje deloc asemănătoare; primul este
piticul Burmaltus, înarmat cu un baston cornu, îmbrăcat şi el cu o tunică; el
poartă barbă şi are o coafură similară celei purtate de Mardoc. Cel de al
doilea, reprezentat în partea dreaptă, este Carrado, un călăreţ cu coif, lance
şi zale, pe care îl înfruntă Galvaginus, un alt călăreţ, cu acelaşi echipament,
cu un scut ogival şi cu o sabie, din care nu se poate observa decât vârful. În
urma lui Galvaginus vin cu lăncile pe umăr Galvariun şi Che. În partea
stângă a arhivoltei sunt reprezentaţi simetric alţi trei călăreţi (Artus de
Bretania, Isdernus şi un cavaler al cărui nume nu este amintit). Isdernus nu
53
poartă zale şi nici coif. Roberto Salvini a denumit sculptorul acestui

ansamblu drept Maestro di Artù. În cursul analizei noastre vom folosi acest
nume ca pe un dat; nu ştim cine a fost autorul necunoscut, nu vom şti,
pentru că în întregul corpus de documente inventariate nu am aflat vreun alt
nume în afară de cel al lui Wiligelmo, şi, ca atare, nici nu ne propunem să
aflăm.
Porta della Pescheria era şi este o intrare de rang secund; ea nu este la fel
de împodobită ca celelalte trei intrări amintite, fiind celebră doar prin
arhivolta cu subiect arturian. Cu toate acestea, portalul della Pescheria este
pragul dintre două lumi, iar arhivolta aparţine a două de spaţii: cel religios
(Domul, „Casa Domnului”) şi cel laic (oraşul Modena). Ea trebuie citită137 în
două chei – prima dintre ele este cea iconografică. Dar, cum cercetările
anterioare, de iconografie a portalului şi de paleografie, au precizat deja
posibilele influenţe şi au datat ansamblul compoziţional în intervalul 1120-
1140, nu ne rămâne decât cercetarea circumstanţelor. Vom compara
reprezentarea de pe arhivolta modeneză cu altele de acelaşi gen, din alte
spaţii, încadrate pe alte arhivolte. În acest fel putem identifica sursa de
inspiraţie artistică, posibila provenienţă a sculptorului sau moda vremii. Cea
de a doua cale este cea internă: vom compara castelul figurat pe arhivoltă
cu alte castelele reale din acelaşi interval de timp; le vom clasifica pe
acestea în funcţie de caracteristicile celui imaginar şi sperăm să identificăm
astfel originea modelului pe care l-a reprodus Maestro di Artù. Castelul
imaginar reprezintă probabil arhetipul castelului cunoscut de sculptor,
tocmai pentru că el este cel direct responsabil de organizarea spaţiului
poveştii. Naratorul, călătorul sau simplul străin care a trecut prin Modena,
lăsând în urmă povestea regelui Arthur, nu a putut influenţa arhetipul
cunoscut de sculptor decât în măsura în care acesta va fi călătorit la rândul
lui.
De asemenea, vom cerceta toate cele nouă nume ale arhivoltei, căutându-
le originea, evoluţia şi trăsăturile fonetice, pentru a găsi sursa posibilă
poveştii. Numele de pe arhivoltă nu sunt de origine italică, iar cele mai multe
dintre ele îşi află corespondenţi în rândul numelor citate de diversele
variante ale legendelor arturiene. Un nume îşi are propria sa circulaţie şi
este adaptat fiecărei limbi şi fiecărui dialect pe care îl întâlneşte; toate
acestea îşi lasă amprenta asupra fonetismului. O ultimă direcţie de
cercetare o reprezintă compararea costumelor celor zece personaje; în
urma acestui studiu, sperăm să identificăm aria în care asemenea costume
au fost purtate, ceea ce poate limita originea povestitorului la un anumit
spaţiu. Însumând rezultatele oferite de toate aceste patru direcţii de
cercetare, vom specula legătura reprezentării de pe arhivoltă cu
evenimentele istorice contemporane, încercând să identificăm vehiculul
legendei arturiene în varianta sa modeneză.
137
Personajele poartă câte un nume, cu o singură excepţie (primul cavaler din stânga).
Citind Galvaginus şi Carrado, modenezii secolului al XII-lea îşi aduceau probabil aminte
motivul, lupta , consecinţa ei, şi – de ce nu? – povestitorul.
54
ICONOGRAFIA ARHIVOLTELOR
O cercetare exhaustivă a tuturor arhivoltelor existente între anii 1120-1140

este exclusă. De asemenea, ea nu ar clarifica căile de migraţie ale legendei
arturiene, ci doar eventualele influenţe stilistice. Acest capitol îşi propune
aşadar de la bun început să identifice doar tipare artistice, nu tipare literare.
Regele Arthur şi cavalerii săi se vor retrage de pe scena studiilor noastre
pentru a face loc unor cercetări de morfologie artistică. Concluzia acestui
studiu ar putea clarifica doar cauzele şi efectele iconografice, precum şi
ecoul în epocă al scenariului straniu reprezentat la Modena.
Prima arie care ne-a trezit interesul a fost cea a împrejurimilor oraşului,
provincia Emilia-Romagna. Dacă arhivolta portalului nordic al catedralei ar fi
fost universal cunoscută şi preţuită din punct de vedere artistic, atunci ea ar
fi dat la iveală numeroase copii sau subiecte similare. În ceea ce priveşte
studierea lăcaşurilor de cult din jurul cetăţii Modena, interesul nu a fost
stârnit de iconografia arhivoltei, ci de prezenţa unor subiecte laice în
compoziţiile decorative exterioare. Aşa se face că dintr-un număr de 26 de
biserici, catedrale şi oratorii inventariate, doar 14 ne-au trezit atenţia.
Celelalte 12 lăcaşuri de cult au fost fie construite la o dată foarte târzie, fie
se află într-un stadiu de conservare precar138. Dintre aceste 14 cazuri
rămase, San Giacomo di Colombano păstrează un portal central, a cărui
compoziţie data de la începutul secolului al XII-lea, dar refacerile din 1963
au schimbat-o definitiv. În Rocca Santa Maria, biserica Santa Maria Assunta
păstrează doar capiteluri cu motive vegetale din secolul al XI-lea şi fresce
târzii de la sfârşitul evului mediu. La Renno, în San Giovanni Battista, nu se
mai observă decât un medalion cu o cruce-floare săpat pe unul dintre
capitelurile edificiului din secolul al XII-lea, la Sant’Apollinare di Cognosco
138
La Montebonello se află Chiesa della Natività di Maria, fondată în cursul secolului al
XIII-lea pe ruinele unei capele anterioare; nu se păstrează urme ale acesteia. La
Monteobizzo se află biserica San Vincenzo, construită abia la începutul secolului al XIII-lea.
La fel, la Denzano este biserica Santa Maria Assunta, construită în cea de a doua jumătate
a secolului al XII-lea, cu influenţe arhitectonice modeneze, dar cu o decoraţie de capete
umane. La Vignola există biserica Beata Virgine della Pieve, din a cărei structură originală
se mai păstrează doar absidele; acest loc de cult a fost complet reconstruit la începutul
secolului al XVII-lea. Biserica San Silvestro din Fanano este construită la începutul
secolului al XIII-lea, San Giorgio din Vesale păstrează urme gotice, fiind construită în cea
de a doua jumătate a aceluiaşi secol, San Biagio din Roncoscaglia a fost ridicată între
secolele XII-XIII, păstrând doar urme din decoraţia originală cu animale, plante, flori şi
struguri, iar San Michele Arcangelo de la San Michele Pelago în acelaşi interval. La
Rubbiano se află biserica Santa Maria Assunta, reconstruită integral în perioada barocă,
acelaşi cazuri fiind dovedite de San Vitale din Monchio şi de San Giorgio din Ganaceto.
Ultima dintre aceste 12 biserici, Santa Maria della Neve a fost construită la Quarantoli între
secolele XII-XIII şi păstrează urme ale unor sculpturi aparţinând şcolii lui Wiligelmo, dar nu
şi compoziţii laice. Pentru toate aceste informaţii şi referinţele care vor urma v.
Romanesque Art in the Province of Modena, excerpts from the volume P. Belloi şi E.
Colombini, „Illustrated Romanesque Itineraries”, Modena, 1999, la www.colombinieditore.it.
55
un timpan de secol XI-XII cu două capre afrontate, la San Michele

Arcangelo din Levizzano Rangone un portal de secol XI fără urme de
ornamentaţie, iar la San Cesario sul Panaro, o biserică de la sfârşitul
secolului al XI-lea, au fost date la iveală, cu prilejul epurării structurilor
baroce, o serie de capiteluri corintice cu decoraţii diverse (palmete, frunze,
abac, ghilande, etc.) precum şi un fragment de friză înfăţişând un înger cu
aripi uriaşe. În oraşul Monchio, capitelurile bisericii Santa Giulia poartă o
decoraţie geometrică din cursul secolului al XII-lea, dar reliefurile şi portalul
au fost grav avariate în timpul celui de al doilea război mondial. La fel, la
Santa Maria in Castello din localitatea Carpi, influenţele modeneze de
început de secol XII se mai păstrează doar în structura arhitectonică a
edificiului, decoraţia exterioară fiind complet refăcută în timpul Renaşterii.
La Frassinoro, biserica Santa Maria e San Claudio, ctitorie a Matildei de
Canosa şi a Beatricei de Lorena, mama acesteia, păstrează un timpan de
secol XI cu o reprezentare a lui Christos în glorie, tronând între doi grifoni,
iar în San Michele Arcangelo din Nonantola se mai păstrează doar motivele
geometrice care ornau cornişele vechii biserici, păstrate astăzi în structura a
trei abside. Până în acest moment, decoraţia şi compoziţia diverselor
fragmente păstrate nu ne oferea nici-un indiciu. Motivele geometrice, florale
şi animaliere se întâlnesc pe întreg cuprinsul Europei occidentale, iar
regiunea modeneză nu se abătea de la aceste canoane întru nimic.
Spre deosebire de bisericile amintite până acum, ultimele trei lăcaşe de cult
inventariate ne-au trezit adevăratul interes. Primul dintre acestea se află tot
la Nonantola (catedrala San Silvestro) şi o lungă friză de pe faţada lui
descrie povestea fondării catedralei, printre panourile acesteia fiind inserate
numeroase personaje umane şi animale fantastice. La Vitriola, pe decoraţia
exterioară a bisericii Sant’Andrea, în timpanul de secol XI, sunt sculptate în
mezzo relief trei personaje flancate de un vultur şi de un înger înaripat. Se
presupune că cel din centru este Iisus Christos, iar ceilalţi doi din stânga şi
din dreapta sa sunt doi clerici locali. Vulturul şi îngerul ar putea fi
reprezentările a doi dintre cei patru evanghelişti. Compoziţia capătă astfel
un sens secundar: dacă la San Silvestro di Nonantola fondatorii ocupă
spaţiul unei frize şi la Sant’Andrea di Vitriola ocupă, alături de imaginea
Mântuitorului, spaţiul unui întreg timpan, atunci înseamnă că în Emilia-
Romagna, existau compoziţii cu figuri din realitatea contemporană. Pasul
către livresc se face o dată cu biserica San Giovanni Battista din Trebbio,
unde, alături de diverse capiteluri cu motive geometrice şi palmete, apare o
scenă narativă dintre cele mai ciudate. Pe cea de a treia coloană adosată
peretelui sudic este reprezentată înfruntarea dintre doi călăreţi; o mână
coboară din cer ca pentru a arbitra şi un balaur îşi înalţă capul de dedesubt.
Scena poate fi datată în cursul secolelor XI-XII, dar subiectul compoziţiei
este necunoscut. Ceea ce putem specula este că, alături de apariţia unor
personaje contemporane, în jurul oraşului Modena apăruseră încă de la
mijlocul secolului al XI-lea şi compoziţii livreşti, bazate probabil pe existenţa
unui corpus de legende local.
56
Ultimul exemplu, cel mai edificator pentru cercetarea noastră, îl prezintă

catedrala San Bartolomeo din Fiumalbo. Edificiul a fost terminat în cursul
secolului al XII-lea, consacrat în 1220 şi reconstruit în 1592, fapt care a
determinat o serie de schimbări majore în structura sa arhitectonică: mai
vechea orientare est-vest a fost abătută cu aproape 25o către nord, iar
vechii pereţi ai catedralei se mai conservă doar în două porţiuni. În urma
lucrărilor de restaurare conduse în secolul XX au fost descoperită o porţiune
din faţadă, actualmente păstrată în dreptul „uşii doamnelor”. Printre reliefuri
se numără reprezentări romanice ale scenelor Genezei, după modelul
modenez al şcolii lui Wiligelmo, precum şi două rămăşiţe ale unui portal cu
scene curteneşti. Unul dintre reliefurile portalului prezintă un cuplu călare pe
acelaşi cal. Bărbatul este inidentificabil, dar femeia este considerată a fi
contesa Matilda di Canossa, fondatoarea catedralei. În plus, pe lintelul
aceluiaşi portal este reprezentat un lung şir de personaje, toate înarmate cu
arcuri, săgeţi, coifuri, scuturi şi săbii. În marginile lintelului, două personaje
încoronate conduc cele două armate. În ciuda lipsei de talent a sculptorului,
care a reprezentat parcă o lungă procesiune, echipamentul de luptă
dovedeşte că avem de a face cu o scenă de bătălie. Atât cei doi călăreţi pe
un singur cal cât şi armatele de pe lintel se află totuşi la graniţa dintre
livresc şi realitatea istorică. Probabil că luptătorii de pe lintel sunt conduşi de
două capete încoronate ale căror nume erau mult prea bine cunoscute în
epocă. Poate că aceste capete încoronate sunt împăratul german Henric al
IV-lea şi fiul său revoltat, Conrad al II-lea de Franconia, a cărui curte se
aflase între 1093-1099 în apropierea Modenei, la Borgo San Donnino.
Toate acestea sunt însă speculaţii, iar subiectul lintelului rămâne în
continuare necunoscut. Spre deosebire de acesta, femeia de pe cal este
probabil chiar Matilda de Toscana, pentru că ea este ctitorul catedralei. La
fel, tot ea este şi ctitorul catedralelor San Giovanni Battista di Trebbio,
Sant’Andrea di Vitriola şi San Silvestro di Nonantola, precum şi a multor
altor catedrale dintre cele 14 amintite. Poate că subiectul cavaleresc de pe
portalul della Pescheria al domului din Modena este determinat tot de
prezenţa ei. Gustul pentru reprezentări ale realităţii istorice imediate şi ale
unor teme livreşti exista aşadar în jurul oraşului Modena încă de la
începutul secolului al XI-lea. Ruperea de compoziţiile eminamente
religioase a permis astfel adoptarea şi imortalizarea legendei arturiene pe
arhivolta portalului nordic.
O dată cu clarificarea acestor detalii regionale, interesul nostru s-a îndreptat
către iconografia arhivoltelor contemporane. Ştiam aşadar că zona limitrofă
oraşului Modena cultiva modele laice şi livreşti în compoziţiile exterioare ale
bisericilor, dar nu aflasem încă nici-un exemplu care să se potrivească
scenariului reprezentat pe arhivolta portalului della Pescheria: la San
Bartolomeo di Fiumalbo erau sculptate o luptă pe lintel şi un cuplu călare pe
un relief, la Sant’Andrea di Vitriola întâlnisem doi clerici locali în compania
Mântuitorului, iar la San Silvestro di Nonantola o lungă friză cu povestea
catedralei. Am început căutările în spaţiul francez şi în cel italian. Cele mai
57
multe dintre arhivoltele franceze contemporane sunt asamblate din simpli

bolţari pe a căror suprafaţă nu a fost sculptată nici-un fel de decoraţie139. Pe
alte portale, grija unei ornamentaţii îşi face simţită prezenţa prin motive
geometrice, florale sau vegetale, care nu dovedesc însă vreun alt scop
decât cel estetic140. În amândouă cazurile amintite, compoziţia se
concentrează în timpan şi pe întreg parcursul lintelului, unde cele mai
întâlnite reprezentări sunt cele ale lui Christos în glorie, Înălţarea, scene din
Apocalipsa lui Ioan, Adorarea Magilor, Adam şi Eva etc. Foarte puţine dintre
arhivoltele sau arcele în retragere existente între 1120-1140 prezentau
compoziţii cu subiecte de sine stătătoare. La Blesle141, în regiunea
Auvergne, sunt sculptate în alto relief animale fantastice, exotice şi
zodiacale142, la Mauriac143 (Auvergne) cele douăsprezece semne ale
zodiacului şi alte scene menite să umple spaţiul rămas144, la Ydes145
139
Numărul acestor arhivolte este covârşitor. În Anjou ele se întâlnesc la Saint-Aubin din
Trèves, la Fontevrault şi la Cunault; în Auvergne la Bellaigue, Biozat, la Brageac, Brioude,
Chanteuges, Châtel-de-Neuve, Châtel-Montagne, Saint Austremoine din Issoire, la
Lavaudieu, la Mauriac, Notre-Dame du Port à Clermont-Ferrand, la Orcival, Saint-Néctaire,
Saint-Saturnin, Veauce, Vebret, Vignonet, Ydes. În Berry, aceleaşi arhivolte din bolţari
simpli se găsesc la Brinay, Neuilly-en-Dun şi Plaimpied; în Bourbonnais la Huriel şi Saint-
Désiré, în Bourgogne la Gourdon, Chapaize, Montceaux-l’Etoile, Mont-Saint-Vincent,
Neuilly-en-Donjon şi la Vézelay. În Guyenne, aceleaşi arhivolte şi arce în retragere se
găsesc la Aubiac şi La Sauve-Majeure, în Languedoc la Maguelone şi Quarante, în Maine
la Château-Gontier, Clermont, Laval, Notre-Dame de la Couture şi Saint-Fraimbault. În
Nivernais la Jailly, Mars-sur-Allier, Saint-Etienne de Nevers, în Normandia la Tollevast, în
Orléanais la Montoire şi Saint-Benoît-sur-Loire, în Périgord la Bussière-Badil, Cadouin, La
Chapelle Saint-Robert, San-Léon-sur-Vézère, în Poitou la Chauvigny şi Saint-Hilaire-le-
Grand, în Provence la Aleyrac şi Montmajour, în Touraine la Chaize-le-Vicomte şi
Parthénay-le-Vieux. Pentru inventarierea tuturor acestor arhivolte şi arce în retragere
prezentate am folosit www.romanes.com, www.art-roman.net, architecture.relig.free.fr etc.
140
Arhivolte, arce în retragere şi arce de boltă cu ornamentaţie similară apar la Blasimon
(Guyenne), Saint-Gilles-du-Gard (Languedoc), Mont-Saint-Martin şi Pompierre (Lorena),
Laval şi Tennie (Maine), Donzy-le-Pré şi La Charité sur Loire (Nivernais), la Abbaye-aux-
Dames de Caen şi Cerisy-la-Forêt (Normandia), Lavardin (Orléanais), Airvault, Melle şi
Saint-Jouin-de-Marne (Poitou), La Garde-Adhémar şi Saint-Paul-Trois-Châteaux
(Provence), Conques (Rouergue), Foussais (Vendée).
141
Reprezentările la care ne referim se află pe arhivolta interioară a unei fereastre de pe
faţada de sud a transeptului catedralei. Nu există documente care să ateste exact data
acestor sculpturi ; catedrala a fost construită între secolele XI-XIII, iar arhivolta deja
amintită este databilă în secolul XII. Pentru toate notele următoare care conţin referiri la
spaţiul francez v. www.art-roman.net.
142
Sunt reprezentaţi trei lei, dintre care unul devorând un dragon, un leopard, un grifon, un
om cu coadă de peşte, o salamandră cu şase picioare, un taur, un patruped cu cap de om,
o pasăre şi un berbec.
143
Catedrala de la Mauriac a fost construită în două etape : corul şi transeptul între sfârşitul
sec. XI şi începutul sec. XII, iar nava în a doua jumătate a sec. XII. Sculpturile la care ne
referim se găsesc pe arhivolta portalului.
144
Printre acestea se numără un grup de patru oi şi o vulpe.
145
Biserica de la Ydes este un vechi comandament al Templierilor. Nava a fost construită
la mijlocul sec. XII, iar portalul la sfârşitul aceluiaşi secol. Altoreliefurile amintite sunt pe
arhivolta portalului.
58
(Auvergne) acelaşi zodiac şi alte scene146, la Autun147 (Bourgogne) sunt

reprezentate în medalioane separate toate cele 12 semne ale zodiacului,
cele 12 munci ale anului şi anul însuşi în postura unui personaj ghemuit. La
Anzy-le-Duc148 (Bourgogne) sunt sculptaţi cei douăzeci de bătrâni ai
Apocalipsei, la Vézelay149 (Bourgogne) perechi de semne ale zodiacului şi
luni ale anului, la Blasimon150 (Guyenne) virtuţi îmblânzind vicii, precum şi
scene de vânătoare. Pe arcele în retragere de la Aulnay-de-Saintonge151
(Poitou) apar virtuţi şi vicii, atlanţi, animale fantastice şi siluete umane, pe
cele de la Saint-Paul-Trois-Châteaux152 (Provence) capete de bărbaţi şi
femei, iar pe cea de la Perse à Espalion153 (Rouergue) îngeri, arhangheli şi
alte personaje154. La Foussais155 (Vendée), este reprezentat Christos
binecuvântând, alături de îngeri, apostoli, evanghelişti, un cântăreţ din fluier
şi unul din vioară, două dansatoare, o sirenă, animale fantastice156. Alte
cazuri sunt cele de la Bussière-Badil157 (Périgord), unde sunt reprezentate
doar păsări şi animale, Chauvigny158 (Poitou) cu un alfabet roman, Saint
Pierre de Bessuéjouls159 (Rouergue) cu o inscripţie dedicatorie şi
Vouvant160 (Vendée), cu un magnific portal, ale cărui arce în retragere sunt
ornate cu siluete de sirene, animale fantastice, scene din Fuga în Egipt,
146
Un cavaler, o vulpe etc.
147
Catedrala Saint-Lazare din Autun a fost construită în prima jumătate a secolului al XII-
lea. Construcţia ei s-a încheiat la 1146. Medalioanele amintite sunt situate pe buza
superioară a timpanului, care datează din a doua jumătate a sec. XII
148
Cei 20 de bătrâni din Apocalipsă sunt sculptaţi pe primul arc în retragere al portalului,
care datează, ca şi restul catedralei, între sfârşitul sec XI şi începutul sec XII.
149
Medalioanele sunt sculptate pe un arc în retragere de pe portalul central.
150
Pe arcele în retragere ale timpanului central. Biserica datează din secolul al X-lea,
refăcută în diverse etape. Faţada, pe care se află şi timpanul central, datează din secolul al
XII-lea.
151
Aceste arce în retragere aparţin portalului central. Biserica a fost construită într-o
singură etapă, începând cu anul 1122.
152
Capetele omeneşti se întâlnesc pe una dintre arcele în retragere ale portalului central.
Biserica a fost construită între 1120-1180, perioadă din care se presupune că datează şi
portalul. Restul bisericii nu a fost terminat decât la începutul secolului al XIII-lea.
153
Sculpturile amintite se găsesc pe arcele în retragere ale portalului central ; biserica de la
Perse à Espalion datează din prima jumătate a secolului al XII-lea.
154
Printre personaje, cel mai mare număr îl au îngerii anonimi ţinând cu amândouă mâinile
cărţi deschise, urmaţi de arhangheli (Gabriel, Rafael etc.) şi siluete încoronate.
155
Grupurile de personaje de la Foussais sunt sculptate pe al doilea arc în retragere al
portalului central ; catedrala a fost refăcută în secolul al XV-lea. Din structura sa romanică
nu s-a mai păstrat decât faţada.
156
Pe arhivolta care încadrează acest arc în retragere sunt reprezentate animale,
personaje groteşti şi diverse decoraţii vegetale.
157
Sculpturile amintite se găsesc pe trei arce în retragere ale portalului de vest. Biserica
este databilă în secolul XI.
158
Pe arhivolta unei ferestre este dăltuit alfabetul roman (A-Z) ; biserica de la Chauvigny
datează de la începutul secolului XI (era terminată în 1030).
159
Inscripţia şi arhivolta pe care este săpată se află deasupra intrării de nord ; biserica a
fost construită în secolul al XI-lea şi reconstruită în cel de al XIV-lea.
160
Este vorba despre portalul de nord al transeptului. Nava este construită în secolul al XI-
lea, transeptul şi corul în secolul al XII-lea.
59
acrobaţi şi scene de viaţă cotidiană. Nu există aşadar o reţetă care să

coaguleze compoziţia arhivoltei sau a arcelor în retragere, pentru că ele
erau spaţiul în care au fost cel mai adesea reprezentate figuri, separate sau
nu prin medalioane, care comunicau cu privitorul doar individual. Nu există
o poveste, de felul celei reprezentate la Modena, şi nu există nici acelaşi
encadrament, cu lintelul mai lung decât capetele arhivoltei. În cazurile în
care compoziţia se concentrează asupra arhivoltei sau a arcelor în
retragere, lintelul şi timpanul dispar, iar în cazul în care ea ocupă tocmai
timpanul şi lintelul, arhivolta sau arcele în retragere sunt asamblate din
bolţari ornaţi sau nu cu motive geometrice, vegetale, florale sau animaliere.
Cazul de la Modena rămânea în continuare fără echivalent în spaţiul
francez.
Trecând Alpii către peninsula italică, numărul arhivoltelor cu subiecte de
sine stătătoare s-a rărit şi mai mult. În Piemont întâlneam aceeaşi decoraţie
vegetală, geometrică sau animalieră şi aceiaşi bolţari simpli, a căror
marchetărie din roci diferite era printre singurele plăceri estetice ale
perioadei (Santi Nazario e Celso di Montechiaro d’Asti sau abaţia Santa
Maria di Vezzolano). În Lombardia, San Pietro din Agliate, San Vincenzo di
Galliano şi San Fedele di Como aveau arhivolte din bolţari şlefuiţi, iar
exemplele care atestă compoziţii diferite datează din perioade ulterioare.
Abia în Abruzzo, printre portale mai complicate de tradiţie sudică (San
Giovanni in Venere şi San Clemente a Casauria) întâlnim aceeaşi formă de
raportor a portalului della Pescheria de la Modena. Arhivolta în cauză se
află pe faţada bisericii San Liberatore a Majella din localitatea
Serramonacesca. Planul acestui locaş de cult este tot unul cu o navă
centrală şi două nave laterale, iar pe paviment se regăsesc, adunate pe un
mozaic, motive geometrice de la sfârşitul secolului al XII-lea. Spre
deosebire de arhivolta de la Modena, cea de la Serramonacesca este cu
mult mai amplă şi formează două cadre suprapuse, dintre care unul ar
putea fi considerat o vusură. Lintelul, mult mai lat şi el, este însă mai mic în
lungime, măsurând la fel cât diametrul timpanului. Pe lintel sunt
reprezentate două siluete leonine afrontate, ceea ce ar putea duce cu
gândul la decoraţia celor patru cadre animaliere de pe lintelul la Modena.
Totuşi, compoziţia arhivoltei este una eminamente estetică: treisprezece
medalioane, repetate pe întreg parcursul ei, încastrează o decoraţie
vegetală. Portalul este, întocmai ca multele exemple nord-italice sau
franceze, o bucurie a ochiului, şi nu una a spiritului.
În Lazio şi Campania161 decoraţia arhivoltelor şi a arcelor în retragere
rămâne aceeaşi – bolţari simpli, vegetaţie sau forme geometrice –,
păstrându-se întocmai şi în multe dintre catedralele din Calabria, unde îşi
fac însă apariţia modelele bizantine de provenienţă siciliană. Un caz aparte
este regiunea Apulia (Puglia), unde, pe lângă multe exemple de catedrale
161
Ca exemple putem da portalele catedralelor de la Anagni, Gaeta, Capua, Viterbo,
Amalfi, Aquino, San Matteo di Salerno etc.
60
construite la date mult prea târzii sau refăcute integral162, se întâlnesc două
exemple de portale care existau în perioada 1120-1140. Unul dintre acestea
este cel al catedralei San Nicola Pellegrino din Trani (1097), care are o
decoraţie vegetală, atestând aceleaşi motive pe care le întâlnisem în toate
celelalte spaţii deja inventariate. Cel de al doilea prezenta însă un model
identic cu cel al portalului della Pescheria.
Catedrala San Nicola di Bari a fost construită la sfârşitul secolului al XI-lea
şi începutul secolului următor. Data construcţiei portalului nordic, numit
portale dei Leoni, poate fi plasată în primul deceniu al secolului al XII-lea,
iar compoziţia lui şochează prin asemănarea cu portalul modenez: o sumă
de călăreţi, purtând echipamente de luptă similare, atacă un castel în care
sunt refugiate două personaje, fortificaţia fiind apărată de alţi patru
războinici pedeştri care le ies dinainte cavalerilor. Am regăsit astfel aceeaşi
compoziţie, am aflat aceeaşi formă, aceeaşi amplasare pe latura nordică,
ba acest portal exista chiar între 1120-1140. Toate cele patru detalii
converg către o singură concluzie: portalul de la Bari este modelul celui de
la Modena. Diferenţele minore dintre cele două reprezentări ne făceau însă
să ne îndreptăm atenţia către detaliile de compoziţie. Am pornit astfel la
studierea celor trei domenii care ar fi putut furniza date suplimentare cu
privire la originea arhivoltei de la Modena.
IDENTITATEA NUMELOR
Există o serie de întrebări care se ridică cu privire la etimologiile practicate

până acum163. O cercetare onomastică asupra numelor de pe arhivolta
162
Bazilica Santa Maria di Anglona a fost începută în cursul secolului al X-lea, continuată şi
terminată în cel de al XI-lea, dar refăcută integral în secolul XIV. Catedrala Assunta di
Otranto a fost construită între 1080-1088, dar portalul faţadei, singurul pe care îl are
biserica, a fost refăcut în perioada barocă. Catedrala San Sabino di Bari este o veche
biserică în cruce greacă, construită după modele metropolitane bizantine între 1025-1035;
ea a fost refăcută şi mărită între 1070-1078, dar a fost distrusă din temelii în 1156, la
porunca regelui normand Guglielmo I cel rău. Reconstrucţia ei a avut loc între 1171-1188
după modelul bisericii San Nicola din vecinătate, astfel încât nu cunoaştem care vor fi fost
subiectele şi formele vechilor portale. Catedrala Assunta e San Valentino di Bitonto este şi
ea mult prea târzie, fiind construită după acelaşi model între 1175-1200. Santa Maria
Assunta di Bovino (1100) a fost refăcută masiv în 1197, iar portalul central, în ogivă, atestă
reamenajări şi în perioadă gotică. Un alt portal în formă de echer (cel lateral stânga)
aparţine vechiului edificiu. San Gerardo di Potenza, este terminată la sfârşitul secolului al
XII-lea şi reamenajată în perioadă neoclasică (secolul al XVIII-lea), iar San Cataldo di
Taranto (1071-1072) a fost reamenajată în cursul secolelor XII-XIII şi refăcută în perioadă
barocă (secolulal XVIII-lea), perioadă din care datează portalul şi faţada. Acelaşi caz în
atestă şi catedrala Santa Maria Assunta di Troia. Catedrale mult mai târzii sunt şi Santa
Maria Assunta della Bruna di Matera (1230-1270), Assunta di Ostuni (1435-1495), Santa
Maria Assunta di Ruvo (sec. XII-XIII), catedrala Santa Maria Maggiore di Barletta (1267),
bazilica Santa Croce di Lecce (1353), precum şi domul San Corrado di Molfetta (secolele
XII-XIII).
163
A se vedea istoricul cercetărilor anterioare (capitolul precedent).
61
portalului della Pescheria ar putea oferi indicii cu privire la sursa legendei.

Cea mai importantă parte a cercetării revine aşadar identificării unor
posibile origini şi a unor posibili intermediari pentru toate cele nouă nume.
Este foarte probabil ca toate să provină din spaţiul celtic, aşa cum s-a
crezut şi până acum, numai că spaţiul celtic nu a putut oferi o cheie în
descifrarea unora dintre ele.
Winlogee. Unul dintre cazurile la care ne referim este cel al personajului
feminin, doamna Winlogee. S-a crezut că Winlogee ar trebui identificată cu
Guinevra, regina lui Arthur, dar cea de a doua parte a numelui acesteia nu
indică o atare congruenţă. Guinevra are în comun cu Winlogee doar prima
parte a numelui, în măsura în care acceptăm că Guin- şi Win- provin dintr-o
formă (*)Gwen-164. Am întreprins o cercetare în arealul limbilor celtice165.
Între numele166 din secolul X, în Cornwall167 apar multe nume care au primul
element de compunere Gwen-: Gwenbrith (F), Guencen (F), Guencenedl
(F), Guencor (?), Guenguerthlon (?), Guenguiu (F), Guenmon (F),
Guenneret (?), Guentannet (M), Guentigirn (M), Guincum (M). Celelalte
nume atestate în Cornwall, fie de origine germanică, fie de origine latină,
biblică sau incertă, nu oferă asemănări fonetice cu numele Winlogee. Într-o
inscripţie britanică de la sfârşitul secolului al V-lea este amintit numele
Vendubarus (M)168. Tot în secolul al V-lea, dar fără o datare exactă, apar
numele Vendonus (M), Vendesetlus (M), Vendognus (M) şi Vennisetlus
(M)169. La începutul secolului al VI-lea este atestat un Vinnemaglus, la
sfârşitul secolului al VI-lea un Vendumaglus (M)170. În actele de la
Llandav171 apar Guencat (M), Guengarth (M), Guinan (M), Guingual (M) şi
Guingualum (M). Aceeaşi parte a numelui este atestată şi de un act din
1556172, în care este amintită o Gwen James. În spaţiul breton173 am întâlnit
164
Entuziasmat de apropierea cu radicalul indo-european *GwENĀ (“femeie”), am început o
serie de cercetări. Inconvenientul este că limbile celtice alterează încă din faza proto-celtică
labio-velara iniţială *Gw- la stadiul labial *B. Astfel, cuvintele moştenite din radicalul amintit
sunt ben în vechea irlandeză şi benyw în welşă. Această etimologie nu se susţine. Prima
parte a numelui este, în urma cercetărilor întreprinse, un element de compunere extrem de
răspândit în limbile celtice. El nu are însă un sens clar.
165
Articolele, cărţile şi listele redactate de Heather Rose Jones, Kathleen M. O’Brien,
Christina Krupp, Brian M. Scott, Sara L Friedemann, Ramons lo Montalbes, Julian
Goodwyn, Jo Lori Drake, Julia Smith, Henry MacQueen şi Joshua D. Mittelman sunt
publicate la www.panix.com/~mittle/names.
166
Pentru secţiunea care urmează vom folosi abrevierile F pentru „nume feminin”, M pentru
„nume masculin” şi ? pentru „nume incert”.
167
După Heather Rose Jones, Cornish (and Other) Personal Names from the Tenth
Century Bodmin Manumissions.
168
Forma este atestată la cazul genitiv: Vendubari. v. Heather Rose Jones, The First
Thousand Years of British Names, Appendix III.
169
Toate aceste nume apar cu forma lor de genitiv: Vendoni, Vendesetli, Vendogni şi
Vennisetli, v. Heather Rose Jones, ibidem.
170
v. Heather Rose Jones, ibidem.
171
v. Heather Rose Jones, The First Thousand Years of British Names, Appendix V.
172
v. Heather Rose Jones, Women’s Names in the First Half of the Sixteenth Century
Wales.
62
Guenguen (?) în 1550, un Guynole (M) şi un Guinolle (M), amândouă în

1586. În arealul goidelic (scoţian şi irlandez), întâlnim numele ogamic174
Vendubarus (M), echivalat formele irlandeze vechi Finnbarr şi Findbarr.
Grupul Gw nu este atestat în arealul irlandez pentru nici-un nume, deoarece
nu există un asemenea grup fonetic iniţial: moştenirea lui Gwen- este
Fin(n)-. Am verificat şi numele feminine din analele irlandeze175 pentru
intervalul 501-1200, identificând două Fine (F) în ca.751-801 şi ca. 801-850
şi o Finbil (F) în ca.801-850. tot în rândul numelor irlandeze176 am găsit o
Finnecht (F) în 756, două Fingin (M), în 619 şi între 1562-1610, patru
Fínnechta (M) în 695, 831, 939 şi 960, Finguine (M) în 695-696 şi secolul X.
Între numele scoţiene de secol XII177 am găsit un Finguine (M). Există
aşadar un precedent pentru numele Winlogee – el poate fi celtic, deoarece
primul său termen (Win-) poate fi *Gwen-, cu o atestare bogată în spaţiul
celtic. Dintre numele saxone178 am selectat o Cwen (959), o Cwenburh
(811), o Cwengyth (687-688), trei Cwenthryth (811, 824, 827) şi trei
Winflæd (942, 966, 992). În perioada engleză medie, am întâlnit o Fina în
Essex179, secolele XII-XIII, probabil tot de origine goidelică (irlandeză sau
scoţiană). Două nume ciudate de femei de la începutul secolului al XIII-lea
în Anglia180 sunt Gunnilda (3 atestări181) şi Gunnora (o atestare). Originea
acestor nume saxone este neclară; este foarte posibil ca cea mai mare
parte dintre ele să fie împrumuturi celtice sau nume create pe prim element
celtic, cu cel de al doilea germanic (-burh, -gyth etc.). În afara spaţiului
insular, fonemul W iniţial mai este atestat doar de dialectul francez anglo-
normand. Numele Winlogee are o origine celtică; primul element de
compunere atestă această variantă. Evoluţia sa continentală, posibilul
intermediar al formei de la Modena, nu se justifică decât în arealul anglo-
normand.
Burmaltus. Numele se aseamănă fonetic formei Durmalt. Durmalt era însă
un uriaş, pe care îl înfruntă atât regele Arthur, cât şi unii dintre cavalerii săi,
173
v. Heather Rose Jones, Given Names from Britanny, 1384-1600. Lista este alcătuită
după Gildas Buron, Le peuplement et la population du pays guérandais à la fin du Moyen
Âge et au début des temps modernes: l'apport de l'onomastique, în „Onomastique et
Histoire, Onomastique Littéraire”, Ed. Pierre-Henri Billy et Jacques Chaurand, Publications
de l'Université de Provence, 1998.
174
v. Heather Rose Jones, Some Masculine Ogham Names.
175
v. Kathleen M. O’Brien, Index of names in the Irish Annals, Feminine Names.
176
v. Kathleen M. O’Brien, Dated Names Found in O’Córrain and Maguire’s Irish Names.
Lista de nume este alcătuită după Ó Corráin, Donnchadh and Fidelma Maguire, Irish
Names, 2nd edition, Dublin, Ireland, Lilliput Press, 1990.
177
v. Sharon L. Krossa, A Simple Guide to Constructing 12th Century Scottish Gaelic
Names; articolul se găseşte la www.medievalscotland.org
178
v. Christina Krupp, Anglo-Saxon Women’s Names from Royal Charters, la
179
v. Susan Carol Clark, A Statistical Survey of Given Names in Essex Co., England, 1182-
1272; articolul este publicat la http://members.tripod.com/nicolaa5/articles/.
180
v. Brian M. Scott, Women’s Given Names from Early 13th Century England.
181
Formele atestate sunt Gonnilda, Gonnild şi Gonilda.
63
în diversele variante ale legendei, pe când Burmaltus este un pitic182.

Alterarea dentalei la o formă labială putea fi uşurată şi de faptul că
amândouă oclusivele sunt sonore (B, D). Nu putem identifica nici o origine
şi nici un intermediar.
Artus de Bretania. Identificarea originii personajului de pe arhivolta
portalului della Pescheria se poate face pe două căi. Prima este cea
fonetică - numele Artus are în comun cu numele Arthur trei foneme, pe baza
cărora asemănarea se reduce la forma *AR_U_. Tradiţia welşă183 oferă
varianta Arthur, conservată ca atare în onomastica din Anglia secolului al
XIII-lea184, unde sunt atestaţi doi Arthurus, şi în inscripţiile funerare pe plăci
de bronz185, unde sunt atestaţi alţi patru Arthur. În spaţiul goidelic irlandez186
grupul TH devine T, dovadă fiind trei Artúr (596, 847 şi 1052). Fenomenul
este atestat şi în Bretagne187, unde exista un Artur în 1552188. Din
comparaţia acestor exemple se poate deduce că varianta insulară a
numelui era *Arþur / Artur. În limbile care nu cunosc africata Þ189,
tratamentul ei este T190, astfel că Arþur devine Artur. Această formă este
atestată la Marie de France191. Spre deosebire de Marie de France, care
reprezintă dialectul francez anglo-normand, varianta pe care numele o ia la
Chrétien de Troyes este Artu / Artus192, aceasta fiind tendinţa dialectelor
central-franceze. În listele de cens de la Roubaix şi Néchin193 (1601) este
atestat un Arthus, între magistraţii din Rouen (sec XVI)194 se afla un Artus.
Exemplele sunt însă târzii. Deoarece numele lui Arthur în italiana
contemporană este Artù, iar numele atestat la Modena este Artus,
amândouă indică drept punct de plecare dialectele central-franceze, şi nu
cel anglo-normand (Artur) sau varianta insulară (*Arþur / Artur).
O a doua cale de identificare este cea semantică: de Bretania. Referirea se
face direct la sursa poveştii reprezentate pe arhivoltă – ea provine aşadar
din spaţiul britan-breton. Ne întrebăm însă ce vor fi ştiut Modenezii
începutului de secol XII despre existenţa unei asemenea ţări. În cronicile
182
A se vedea descrierea pre-iconografică din capitolul 3.1.3. Identitatea costumelor.
183
v. Facsimile & Text of the Book of Taliesin, reproduced and edited by J. Gwenogwryn
Evans, Llandbewrog, N. Wales, 1910, p. 48, al. 7.
184
v. Brian M. Scott, Men’s Given Names from Early 13th Century England,
185
Inscripţiile datează între 1107-1600. v. Julian Goodwyn, Pre-1600 English Brass
Inscriptions, 1997.
186
v. Kathleen M. O’Brien, Dated Names from Ó Corráin and Maguire’s Irish Names, 1999.
187
Satul Croissic.
188
v. Heather Rose Jones, Given Names from Brittany, 1384-1600, 2001 sau idem, Index
of Names in Irish Annals: Masculine Given Names (listed alphabetically), 2003.
189
v. varianta engleză medie Arþour / Arþoure.
190
e.g. Tommaso pentru Thomas,
191
Marie de France, Lais, présentés, traduits et annotés par Alexandre Micha, ed.
Flammarion, Paris, 1994, p.144, versul 6.
192
e.g. Chrétien de Troyes, Li Contes del Graal, versurile 288, 444, 838-1083, 1364 etc.,
ed. Champion, Paris, 1984.
193
v. Sara L. Friedemann, French Names from 1601.
194
v. Triste Elliot, Sixteenth Century Norman Names, 1998.
64
italiene ale secolului al XII-lea regii normanzi şi plantageneţi primesc

identificarea de Rex Angliae. Ţara Galilor nu cunoaşte atestări, iar Scoţia,
Cumbria şi Cornwal-ul nici atât. Bretania la care trimite inscripţia de pe
arhivoltă este probabil Bretagne, mult mai aproape, continentală şi sursa
poveştilor arturiene pentru Marie de France şi Chrétien de Troyes. Inferenţa
este motivată şi de vocalismul primei silabe: pentru spaţiul insular se
foloseşte gradul închis (I - Britannia), iar pentru cel continental apertura
medie (E - Bretannia); lipsa geminatei (NN) se poate datora unor cauze
locale. Spre deosebire de Winlogee, numele modenez Artus are ca
intermediar onomastic spaţiul central-francez.
Isdernus. Singura apropiere care se poate face între numele Isdernus şi un
personaj din corpusul de legende arturiene este cea cu cavalerul Yder.
Grupul SD este redus în spaţiul francez la D. din nou nu putem identifica
nici o origine şi nici un intermediar.
Mardoc. Am amintit în primul capitol echivalarea acestui nume cu Mordred,
dar, în afara consoanei iniţiale (M) şi a grupului median (RD), restul numelui
nu se aseamănă formei Mordred. În Annales Cambriae, în rubrica anului
537, apare fraza: Gueith Camlann in qua Arthur et Medraut corruerunt, et
mortalitas in Britannia et Hibernia fuit195. Forma Mordred este probabil
formată de la gradul O al elementului de compunere Medr-/Modr-, prin
anticipaţia lichidei (DR > R_DR). În „Viaţa Sfântului Gildas” apare un
Melwas, rege în Somerset, despre care se presupune că ar fi o variantă a
viitorului Mordred şi cu care a fost identificat Mardoc.
Forma finală a numelui în cauză se petrece însă abia o dată cu Geoffrey de
Monmouth, unde forma lui este Mordred. Varianta modeneză rămâne
nesigură. Nici-o ipoteză anterioară nu a verificat nume similare în întregul
corpus arturian, ci doar în cel celt, cel anglo-normand şi cel englez. În
spaţiul german, în romanul în versuri Lanzelet al lui Ulrich von
Zatzikhoven196 apare un Malduc. Personajul este un vrăjitor care îl ajută pe
Lanzelet, personajul principal, la salvarea reginei Ginover, pe care o ţine
prizonieră regele Valerin. În urma comparării celor două nume observăm
doar două diferenţe fonetice: R / L şi O / U. R şi L sunt amândouă sonante
din categoria lichidelor şi confuziile între ele sunt frecvente în toate limbile.
Vocala U reprezintă gradul minim de apertură al timbrului O, ea fiind de
multe ori rezultatul închiderii acestuia. Diferenţele dintre cele două variante
sunt rezultatul adaptării la limbi diferite. Numele Mardoc-Malduc este unul şi
acelaşi. Asemănarea fonetică ar putea determina o schimbare şi în citirea
195
« Bătălia de la Camlann, în care Arthur şi Medraut s-au năpustit unul asupra celuilalt şi
au murit mulţi oameni în Britannia şi Hibernia. ».
196
Textul lui Ulrich von Zatzikhoven a fost redactat în ultimul deceniu al secolului al XII-lea;
a fost publicat în 1200. El se află sub influenţa lui Chrétien de Troyes, în linia deja deschisă
de către Heinrich von Veldeke (1189 – Eneit), Hartmann von Aue (1180 – Erec, 1187-1189
– Gregorius, 1195 - Der arme Heinrich, 1200 - Iwein), Wolfram von Eschenbach (1170-
1220 – Parzifal), Gottfried von Straßburg (1210 – Tristan) şi Herbort von Fritzlar (Povestea
Troiei). v. Albert K. Wimmer, Anthology of Medieval German Literature synoptically
arranged with contemporary translations, third edition, 1998, pp. 62, 165, 224.
65
scenariului de la Modena, în care Mardoc nu este automat stăpânul

castelului, ci un simplu personaj.
Carrado. Poate că acest Carrado ar fi Caradog, cel atestat în poemul welş
Kanu y Meirch197, alături de Gwythur, Gwawrddur, Arthur şi Taliesin.
Numele welş este Caradawc sau Caradawg, în funcţie de iniţiala cuvântului
următor, aşa cum o demonstrează textul original198. El este atestat în
Britannia încă din perioada romană (Caratacus)199. Tradiţia legendară
welşă aminteşte un Caradog Freichfras sau Caradawc Vreichvras, rege în
Gwent sau Vannetais, şi un Caradog ap Meirion, rege în Gwynedd. Varianta
adaptată a numelui este Caradoc. Personajul apare şi în legendele anglo-
normande, în care supranumele Vreichvras este tradus drept Brise-Bras. El
nu este însă rival al regelui Arthur, ci unul dintre cavalerii de la curtea lui.
Corpus-ul continental de legende arturiene nu atestă însă vreun nume
similar, ceea ce nu indică totuşi lipsa lui. În tradiţia târzie arturiană, la
Thomas Malory200, apare un king of Carados, pentru ca în capitolul următor
să devină king Carados, unul dintre cei 11 regi pe care îi înfruntă Arthur la
începutul domniei. La acelaşi autor apare un Sir Carados201, adversar al lui
Gawaine şi al regelui Pelleas. Asemănarea numelor Carados şi Carrado
este accentuată de întâlnirea celor două personaje cu Gawaine şi
Galvaginus, despre a căror co-identitate vom discuta în paragraful următor.
În ceea ce priveşte varianta modeneză a numelui, am căutat posibile
apropieri fonetice. Singurele nume cu fonetism similar au fost descoperite la
Florenţa, în 1427202, unde este atestat Corrado (8 ocurenţe) şi varianta sa
Corradino (1 ocurenţă) şi în listele de la Tre Maggiori, unde apar un
Carradore şi 15 Corrado. Corrado este varianta italiană a numelui german
Conrad203, iar Corradino este perechea lui Conradin; pentru varianta
Carradore nu am găsit explicaţii etimologice. Nu există legături directe cu
varianta franceză a numelui: între numele din Bordeaux204 sunt atestaţi un
Corantin Audard şi un Corantin Lefloc, la Paris apar, în listele de cens de la
1292205, un Courrart Martin tesserant şi un Courrat le lombart, iar în cele din
197
i.e. Kanu y Meirch (« Poemul Cailor ») face parte din colecţia de texte denumite Llyfr
Taliesin (« Cartea lui Taliesin »).
198
e.g. amarch karadawc kymrwy teithiawc (i.e. „şi calul lui Caradawc, vioi şi frumos”), în
Facsimile & Text of the Book of Taliesin, 1910, p. 48, al. 4-5.
199
v. Heather Rose Jones, The First Thousand Years of British Names, Appendix III.
200
e.g. Thomas Malory, Le Morte Dartur, Book I, Chapter VIII şi Chapter IX. University of
Virginia Library Electronic Text Center, la http://etext.lib.virginia.edu/, ediţia urmează Le
Morte Dartur:Sir Thomas Malory’s Book of king Arthur and his Noble Knights of the Round
Table, volume I, ed. by William Caxton, A.W. Pollard, and Sir Edward Strachey, The
Macmillan Company, New York, 1903.
201
e.g. Thomas Malory, ibidem, Book IV, Chapter XXI.
202
v. Joshua D. Mittelman, Italian Names from Florence, 1427.
203
v. Brian M. Scott, 15th Century Italian Men’s Names.
204
v. Sara L. Friedemann şi Brian M. Scott, Names Found in Commercial Documents from
Bordeaux, 1470-1520.
205
v. Henry MacQueen, An Index to the Given Names in the 1292 Census of Paris.
66
1421, 1423 şi 1438206 apar doi Conrrat, un Conrrard şi un Conrrart.

Exemplele atestă asimilarea grupului NR la geminată (RR) – dialectele
central franceze, dar şi metateza207 – dialectele meridionale şi spaţiul
provensal. Numele italiene atestă doar asimilarea. Este posibil ca varianta
modeneză Carrado să fie o confuzie a numelui celtic Caradog, trecut sau nu
printr-un intermediar Carados, cu numele Corrado, de origine germanică şi
adaptat particularităţilor italiene. Confuzia se putea petrece în spaţiul central
francez, unde fenomenul de asimilare a lui Conrad la Courrat este atestat în
1292, sau chiar în spaţiul nord-italic. În acest fel se poate explica prezenţa
geminatei (RR) acolo unde forma welşă atestă un singur fonem208.
Galvaginus. În primele atestări ale legendei, alături de regele Arthur sunt
amintiţi doi companioni: Gualchmai şi Kai. Gualchmai, al cărui nume
înseamnă „Şoimul din luna Mai”, este viitorul Gawain. Originea numelui
Gawain pare a fi dublă209: o sursă de difuzare este Gwalchgwyn, pandant al
numelui welş Gualchmai; cealaltă sursă este un vechi nume germanic,
Gawin. Numele welş a fost latinizat de Geoffrey de Monmouth sub forma
Walganus, el devenind în dialectul francez anglo-normand Walwain, iar în
dialectele franceze centrale Gawain sau Gauvain. Structura fonetică a
numelui modenez Galvaginus se apropie mai mult de varianta Gauvain210,
atestată la Chrétien de Troyes. La Marie de France apare însă varianta
Walwains211. Această formă presupune o asimilare regresivă de la o formă
*Gwalwain, în care labiovelara sonoră iniţială îşi pierde trunchiul velar pentru
a se asimila la o forma semivocalei labiale W. Aceasta ar fi forma originară
a numelui care apare la Marie de France.
Tratamentul francez al grupului al + consoană este au212 + consoană.
Astfel, forma din Chrétien de Troyes ar fi la origine *Galvain, care se
aseamănă celei Walwains, atestată la Marie de France. Forma Walwains se
datorează tratamentului special pe care îl arată dialectul anglo-normand în
păstrarea lui W iniţial213. Varianta în dialectele franceze centrale, presupusă
a fi la originea celei a lui Chrétien de Troyes, era *Galvain. Înlăturând
206
v. Sara L. Friedemann, French Names from Paris, 1421, 1423, & 1438.
207
Cele două nume de la Bordeaux: *Conratin > Corantin.
208
Caradog / Caradawc faţă de Carrado.
209
v. Joshua D. Mittleman, Concerning the Names Gavin, Gawaine, Gavan, and Gabhainn;
articolul foloseşte E.G. Withycombe, The Oxford Dictionary of English Christian Names, 3rd
edition, Oxford, OUP, 1988, P.H. Reaney & R.M. Wilson, A Dictionary of English
Surnames, Oxford, OUP, 1995 etc.
210
e.g. Chrétien de Troyes, Li Contes del Graal, versurile 4068, 4325-4523 etc., ed.
Champion, Paris, 1984.
211
e.g. Marie de France, Lais, présentés, traduits et annotés par Alexandre Micha, ed.
Flammarion, Paris, 1994, p.156, versurile 225, 227.
212
e.g. it. albergo – fr. auberge, lat. med. Baldovinus – fr. Baudoin, lat. calidus – fr. chaud
etc.
213
M.K. Pope, From Latin to Modern French – with special consideration of Anglo-Norman,
Publications of the University of Manchester / No. CCXXIX, French Series No. VI,
Manchester University Press, 1966, p. 429.
67
terminaţia –US214 din Galvaginus, obţinem forma Galvagin-, care se

aseamănă fonetic cu varianta *Galvain. Întâmpinăm însă o piedică: numele
are un fonem în plus, care aduce după sine o nouă silabă. Fonemul în
discuţie este cel de al doilea G, care marchează o africată (Ğ). Deoarece
diftongul AI nu există în limba italiană, el fiind scindat în două silabe
distincte, uzul curent a făcut probabil ca numele *Galvain să fie silabisit
*Gal-va-in. Silaba ultimă (-IN) ar fi început cu o vocală, dar vocalele I şi E
necesită prezenţa unui apendice sonantic. Italiana transformă în Ğ pe I
consonantic215. O altă particularitate fonetică italiană este transformarea lui
W iniţial în Gw / GU216. Dacă numele lui Gawain ar fi ajuns la Modena direct
din spaţiul welş, englez sau normand, şi nu prin filiera central-franceză, el ar
fi fost modificat în italiană la o formă precum *Gualguaino, latinizat eventual
drept *Gualguainus. Forma Galvaginus de pe arhivolta portalului della
Pescheria atestă însă o origine central-franceză.
Galvariun. Numele acestui cavaler este cel mai enigmatic dintre toate. S-a
propus identificarea sa cu un alt cavaler, pe nume Galeron. Interpretarea nu
se poate motiva fonetic. Este posibil ca numele Galvariun să fie o variaţie
pe baza numelui Galvaginus; invocăm drept dovadă primul element de
compunere (Galva-). Numele rămâne însă cu o origine şi un intermediar
necunoscute.
Che. Cel de al doilea companion al lui Arthur în variantele welşe ale
legendei este Kai / Cai. Prima atestate a personajului în literatura welşă
este în poemul Pa Gur yv y Portaur217, în care este prezentat alături de
Arthur sub numele Cai, o serie dintre faptele sale eroice fiind prezentate în
restul poemului. Originea numelui este latină (Caius), varianta Cai fiind o
adaptare la fonetismul celtic prin pierderea desinenţei. Pentru spaţiul
insular, varianta numelui rămâne conservatoare (Kai sau Cai), el
încetăţenindu-se drept Sir Kay, fratele vitreg al regelui Arthur. Varianta din
Chrétien de Troyes este Keu / Kex / Quex218 ; spaţiul central francez
atestând astfel monoftongarea lui AI la E. Varianta modeneză atestă din
nou originea central-franceză, transcrierea Che fiind doar o abatere grafică
(it. CH pentru fr. QU/K).
214
-US este marca nominativului singular, declinarea a doua, în limba latină.
215
v. lat. Iohannes – it. Giovanni, lat. Iunius – it. Giugno etc.
216
În cronicile italiene apar Gualterius pentru Walter sau Guillelmus pentru Wilhelmus.
217
Poemul este databil în cursul secolului al XI-lea ; legendele coagulate în textul său sunt
probabil mult mai timpurii. Reproducem textul după traducerea lui Robert Williams, în
W.F.Skene, Four Ancient Books of Wales, la http//:camelot.celtic-twilight.com/poetry
What man is the porter?
Glewlwyd Gavaelvawr.
Who is the man that asks?
Arthur and the fair Cai.
218
e.g. Chrétien de Troyes, Li Contes del Graal, versurile 1006, 1031, 1196 etc., ed.
Champion, Paris, 1984.
68
Numele arturiene. Concluzii. Succesul numelor arturiene în spaţiul

continental este redus. În arealul francez219 apar totuşi serie de nume
arturiene. La Paris, exista în 1292220 un Ganelon, o Melissent la
Fauconnière şi un Yvain le Breton, în 1421221 existau un Lancelot şi un
Lancelet, iar în 1438 un alt Lancelot. În 1587, în Provins222, avem 2 Tristani:
Tristan de Marchey şi Tristan de Noyen. Între 1499-1610, în rândurile
nobilimii din Rouen223 s-a aflat şi un Artus. La Bordeaux, între 1470-1520224,
a existat un Tristand de Moles şi un Tustan Chausson. Un Arthus apare în
listele de cens din 1601, în Roubaix şi Néchin225. Între numele italiene din
secolul XIII de la Perugia226 întâlnim o Genevria şi o Ginevria, precum şi o
Guinelda. La Florenţa, în secolul al XV-lea227, apar 10 Ginevra, la care se
adaugă şi o Isotta228. Numele Ginevra este atestat la Florenţa şi în secolul
al XIV-lea229. Am căutat existenţa unor nume similare în rândul numelor
veneţiene de secol XIV230, precum şi în spaţiul pisan, dar nu am găsit
apropieri fonetice. La fel s-a întâmplat şi în căutările întreprinse în listele de
nume de la Arezzo (1386-1528)231.
Numele de la Modena sunt de import. Importul nu se justifică însă printr-un
intermediar insular, ci printr-unul central-continental (Artus de Bretania,
Carrado, Galvaginus, Che). Numai numele Winlogee atestă o posibilă
origine anglo-normandă. Unele dintre aceste nume au fost adaptate
219
În afara articolelor şi listelor onomastice amintite acolo unde am întâlnit nume arturiene,
am mai consultat şi: Ramons lo Montalbes, French / Occitan Names of the XII and XIII
Century, Joshua D. Mittleman, French Names from Two Thirteenth Century Chronicles,
Joshua D. Mittleman, Languedoc Names circa 1300, Julia Smith, Occitan Townspeople in
the 14th Century, Sara L. Friedemann, French Names from Périgueux, 1339-1340, Brian
M. Scott, Late Period Feminine Names in the South of France şi Triste Elliot, Names from
Fourteenth Century Foix.
220
v. Henry MacQueen, An Index to the Given Names of the 1292 Census of Paris.
221
v. Sara L. Friedemann, French Names from Paris, 1421, 1423, & 1438. Lista numelor
pariziene din cei trei ani amintiţi a fost alcătuită după trei cataloage de recensământ. Lista
conţine atât nume masculine, cât şi feminine.
222
v. Sara L. Friedemann, Names from a 1587 Tax Roll from Provins.
223
v. Triste Elliot, Sixteenth Century Norman Names.
224
v. Sara L. Friedemann şi Brian M. Scott, Names Found in Commercial Documents from
Bordeaux, 1470-1520. Lista este alcătuită după Documents pour servir à l'histoire du
commerc des Pays-Bas avec la France jusqu'à 1585: Tome II Actes notariès Bordeaux
1470-1520.
225
v. Sara L. Friedemann, French Names from 1601.
226
v. Joshua D. Mittelman, Feminine Given Names from Thirteenth Century Perugia. Lista
citată şi folosită apare într-un act de recensământ din 1285 şi a fost alcătuită după un
studiu al lui Alberto Grochmann, L’imposizione diretta nei Communi dell’Italia centrale nel
XII secolo: La Libra di Perugia del 1285, Paris / Torino: École Française de Rome, 1986.
227
v. Joshua D. Mittelman, Feminine Given Names from the Online Catasto of Florence of
1427.
228
Isotta este probabil varianta cu asimilare regresivă din Isolta/Isolda < fr. Iseult.
229
v. Jo Lori Drake, Italian Renaissance Women’s Names.
230 v. Brian M. Scott şi Joshua D. Mittleman, Fourteenth Century Venetian Personal
Names. Lista este alcătuită după Guido Ruggiero, Violence in Early Renaissance Venice.
231
v. Sara L Friedemann, Names from Arezzo, Italy, 1386-1528.
69
fonetismului italic (Carrado, Galvaginus şi Che), fapt care ne îndeamnă să

presupunem că legenda sau povestea arturiană ajunsese la Modena înainte
de intervalul 1120-1140. Sursa poveştii va fi reprezentat-o un grup, nu o
persoană, iar în acest grup, majoritar central-francez, nu excludem prezenţa
unor normanzi (W iniţial).
70
IDENTITATEA CASTELULUI
Imaginea de la Modena prezintă un scenariu relativ simplu, care gravitează în

jurul unui castel. Forma şi amplasarea acestuia ar putea duce la identificarea
comanditarului şi a sculptorului, dar poate şi la identificarea originii legendei
arturiene în varianta sa modeneză. Dacă avem în vedere felul în care
reprezentările medievale sunt influenţate de iconografia motivului (fie model
autohton, fie importat), sunt şanse ca arhivolta modeneză să fie o adaptare
specifică a legendei arthuriene la un cadru mai strâmt, poate cel nord-italian sau
la un alt cadru lărgit – spaţiul pe care îl parcurge Via Francigena (celtic, francofon
şi italian).
Scenariul modenez este simplu conturat: cinci sau şase cavaleri asaltează un
castel cu donjon, curtină patrulateră, turnuri de flanc din lemn şi fosă inundată232.
Castelul este apărat de două personaje (Burmaltus şi Carrado), iar înăuntrul lui
sunt înfăţişaţi o femeie (Winlogee) şi un bărbat (Mardoc). Dacă ignorăm numele
personajelor, rămâne un scenariu tipic cavaleresc, iar dacă ignorăm şi prezenţa
celor două personaje din castel, ajungem la un scenariu real, în care trebuie să
identificăm epoca şi locul (cele două coordonate necesare) pe baza
vestimentaţiei cavalerilor şi a tipului de fortificaţie. Scopul excursului care
urmează este numai cel de a analiza tipul de fortificaţie. Se cuvine să examinăm
toate castelele de pe parcursul drumului deja amintit.
În urma acestui demers, am identificat un număr impresionant233 de castele şi
fortificaţii existente în intervalul 1120-1140234. Reprezentarea castelului de pe
232
Pentru descrierea castelelor am folosit lexicul specializat: donjon = clădire turiformă masivă
plasată în incinta castelului, locuinţă şi fortificaţie; turn-donjon = turn de zid mai mare cu funcţie
de donjon (fr. tour maîtresse); turn-reşedinţă = clădire turiformă de mărime mai mică având
funcţie de donjon; curtină = zid de incintă cu drum de strajă; turn de flanc = turn plasat într-unul
dintre colţurile fortificaţiei; zid de incintă = zid primitiv care închide incinta, drumul de strajă era
format probabil de platforme de lemn; palisadă = încercuire de lemn, de forma unui gard înalt,
adesea implică existenţa unui val de pământ; turn de lemn = clădire turiformă de mărimea unui
turn-reşedinţă, dar construită doar din lemn; motă = gorgan, gargui, deal natural sau artificial, loc
de amplasare al unui donjon; incintă = curte interioară sau exterioară; fosă = şanţ; contrafosă =
un al doilea şanţ concentric, care formează împreună cu fosa un val de pământ; fosă inundată =
şanţ cu apă.
233
Am inventariat 361 de castele şi fortificaţii existente în acest interval: 147 în Italia lombardă şi
papală, 119 în regatul Angliei, 57 în spaţiul francofon continental, 27 în Ţara Galilor şi 11 în
regatul Scoţiei.
234
Cercetarea s-a bazat pe datele furnizate de Charles-Laurent Salch (coord), L’Atlas des villes
et villages fortifiés en France (Moyen Age), ed. Publitotal, Strasbourg, 1978 şi de site-urile
www.mondimedievali.org, www.castelli toscani.net, www.appenninoreggiano.it,
www.romahinterland.com/cast.html, www.piemonteonline.it, www.storiaecultura.it/cornucopia/,
www.dolomiti.it/eng/castelli, http://homepage.mac.com/phillipdavis/Lists/lists.html,
www.casteland.com, www.castleuk.net, www.castlewales.com, www.rcs.re.it/canossa,
www.castellidelducato.it, www.castellimatildici.it, www.castit.it, www.ecastles.co.uk,
www.castlexplorer.co.uk, www.italiamedievale.org, www.castles.org,
http://members.lycos.co.uk/RoystonB/HomePage.htm, precum şi de site-urile fiecărui castel sau
de site-urile localităţilor din apropierea acestuia.
71
arhivolta portalului della Pescheria poate fi segmentată în cinci secţiuni, aşa cum
se poate observa din desenul alăturat. Fiecare dintre cele cinci secţiuni aduce în
discuţie un element de fortificaţie: donjon, turnuri de flanc, curtină şi fosă
inundată. În funcţie de aceste elemente am clasificat corpus-ul de de castele
existente între 1120-1140 în 8 tipuri de fortificaţie, fiecare cu câte 2 subtipuri235.
A1. Motte and bailey236. Castelul are două in-cinte. Incinta interioară este închisă
cu o pa-lisadă, este ridicată pe o motă, naturală sau ar-tificială, şi are un turn de
lemn cu funcţie rezi-denţială. Cea de a doua incintă este încinsă şi ea cu o
palisadă.
A1a. Nu are fosă sau este prea mică.
A1b. Fosa este fie foarte adâncă, fie inundată; are şi o contrafosă
A2. Motte and bailey. Castelul este ridicat tot pe o motă, cu ambele incinte
înconjurate cu o palisadă, dar are donjon, turn-donjon sau turn-reşedinţă din
piatră.
A2a. Nu are fosă sau este prea mică.
A2b. Fosa este foarte adâncă sau inundată; are şi o contrafosă
B1. Motte and bailey cu două incinte, este ridicat pe o motă; prima este din piatră
(curtină sau doar zid de incintă), a doua incintă fiind variabilă (poate fi încinsă cu
o curtină, cu un zid de incintă sau cu o simplă palisadă). Nu sunt semnalate urme
de donjon sau este atestată prezenţa unui turn de lemn în incinta exterioară, pe
motă.
B1a. Nu are fosă sau este prea mică.
B1b. Fosa este foarte adâncă sau inundată; are şi o contrafosă
B2. Motte and bailey. Castel ridicat pe o motă, cu două incinte (una de piatră şi
una exterioară variabilă). Are donjon, turn-donjon sau turn-reşedinţă din piatră.
B2a. Nu are fosă sau este prea mică.
B2b. Fosa este foarte adâncă sau inundată; are şi o contrafosă
C1. Tip de fortificaţie cu o singură incintă (ring-work237,castrum238 sau incin-tă

neregulată), încinsă cu palisadă sau cu un val de pământ fortificat un
coronament de lemn; nu este atestată prezenţa unui donjon sau are un turn-
reşedinţă de lemn.
235
Datele privind tipul de fortificaţie (amplasare, curtină, zid de incintă sau palisadă, tipuri de
donjon sau turn, tipuri de turnuri alipite curtinei, tipuri de şanţuri) şi proprietarul castelului în
acelaşi interval de timp sunt prezentate în Anexă 1 – Castele şi fortificaţii.
236
Fortificaţie de origine normandă, cu două incinte, una dintre ele fiind construită pe o motă
(motte) şi cea de a doua pe un platou în faţa acesteia (bailey).
237
Fortificaţie din spaţiul anglo-saxon şi normand. Incinta este construită pe un val circular,
ovoidal sau semicircular de pământ pe care este plasat un coronament de piatră sau o palisadă.
238
Castrum este o fortificaţie romană, de plan pătrat sau rectangular, străbătut de două axe care
formează patru porţi în mijlocul celor patru laturi. Tipul acesta de fortificaţie s-a conservat de-a
lungul evului mediu timpuriu, fiind reamenajat cu o nouă incintă de ziduri sau conservat ca atare.
Planul de tip castrum este specific oraşelor fortificate.
72
C1a. Nu are fosă sau este prea mică.

C1b. Fosa este foarte adâncă sau inundată; are şi o contrafosă
C2. Fortificaţia are o singură incintă, fiind la fel ca cea din tipul precedent, dar în
interiorul acesteia este un donjon, un turn-donjon sau un turn-reşedinţă din
piatră.
C2a. Nu are fosă sau este prea mică.
C2b. Fosa este foarte adâncă sau inundată; are şi o contrafosă
D1. Fortificaţie cu o singură incintă de piatră (curtină sau zid de incintă) – vezi
cele două tipuri anterioare – ; nu are donjon sau are un turn-reşedinţă din lemn.
Poate avea şi turnuri de flanc.
D1a. Nu are fosă sau este prea mică.
D1b. Fosa este foarte adâncă sau inundată; are şi o contrafosă
D2. Acelaşi tip de fortificaţie ca şi D1, dar cu donjon, turn-donjon sau turn-
reşedinţă din piatră.
D2a. Nu are fosă sau este prea mică.
D2b. Fosa este foarte adâncă sau inundată; are şi o contrafosă
În afara acestor categorii sunt atestate şi alte tipuri de fortificaţii, care nu pot fi
clasificate drept castele. Ele au fost ordonate în două tipuri:
E. Turn-donjon, turn-reşedinţă sau casă întărită, cu etaj – fără existenţa unor

fortificaţii secundare.
F. Turn de pază.
Castelul de pe arhivolta portalului della Pescheria poate fi clasificat drept tip

D2, subtipul D2b, deoarece are o incintă de piatră sau o curtină, un donjon în
interiorul incintei, două turnuri de flanc şi o fosă inundată sau un râu în
vecinătate. De asemenea, el este construit pe teren plat, curtina care leagă cele
două turnuri de flanc este crenelată, iar curtina pe care este adosat donjonul239
nu are creneluri. Un donjon crenelat domină întreaga fortificaţie, prelungindu-se
în afara spaţiului arhivoltei.
În ceea ce priveşte fosa, ea ar putea fi interpretată şi ca palisadă: valurile apei
cuprind spaţiul pe care ar trebui să îl ocupe curtina, astfel încât ondulările ar
putea fi considerate împletituri de nuiele pe stâlpi. Această interpretare nu poate
fi susţinută, deoarece tot printre sculpturile exterioare ale catedralei din Modena
întâlnim Ciclul Sfântului Geminiano, în care, într-una dintre scene (Călătoria pe
mare a Sfântului Geminiano), valurile sunt redate prin aceleaşi brâuri ondulate.
Castelul de pe arhivoltă are aşadar o fosă inundată sau se află pe malul unui râu.
239
Presupunem că donjonul comunica cu zidul sau curtina reprezentată în fundal. Nu avem însă
nici-o dovadă că acest lucru era imaginat şi de sculptorul portalului. Donjonul poate fi plasat în
centrul fortificaţiei sau pe partea sa elevată, iar presupusa curtină din fundal poate fi un simplu zid
de incintă care închide latura din spate a fortificaţiei.
73
Planul lui este patrulater (fie pătrat, fie cvadrangular, fie trapezoidal). Nu
cunoaştem care sunt porţile (ele nu sunt reprezentate), dar putem presupune că
are două: una în partea dreaptă a arhivoltei, pe care iese Carrado pentru a-l
înfrunta pe Galvaginus, şi una în partea stângă, pe care iese Burmaltus. Ambele
porţi sunt în apropierea celor două turnuri de flanc.
Un alt indiciu este posibila prezenţă a unui drum de strajă pe curtina frontală,
motivat de înălţimea la care sunt reprezentate cele două personaje din castel:
Winlogee este reprezentată un cap deasupra lui Burmaltus, iar Mardoc,
reprezentat şi el la aceeaşi înălţime, se agaţă de maşiculiul turnului din dreapta.
Italia lombardă şi papală. Castelele şi fortificaţiile existente în intervalul 1120-

1140 în Italia de nord240 sunt atestate în cea mai mare parte în Toscana şi
Emilia-Romagna. Un număr mai mic de castele sunt atestate în Piemont, în Alpii
Italieni, în posesiunile papale şi în zona venetă. Cel mai important tip de castele
este tipul D2241 (81 de ocurenţe ale subtipului D2a şi 3 ocurenţe ale subtipului
D2b), urmat de tipul D1 (28 de ocurenţe pentru D1a şi nici-una pentru D1b). O
frecvenţă redusă au tipurile E (11), F (3), B1 (2) şi B2 (2), iar A1, A2, C1 şi C2 nu
sunt atestate. În Italia lombardă şi papală predomină aşadar castelele cu o
singură incintă, cu sau fără donjon, cu sau fără turnuri de flanc, cu sau fără fosă
inundată. Cea mai mare parte dintre aceste fortificaţii sunt construite pe stânci,
dealuri, faleze, coline sau obcine, dominând natural regiunea. Sunt atestate doar
4 fortificaţii pe motă şi cu incintă exterioară, dar mota este de fiecare dată
naturală, iar incinta exterioară este construită ulterior. Planul motte and bailey nu
este decât un accident în Italia de nord; cele patru exemple sunt de fapt fortificaţii
de tipurile D1 sau D2 reamenajate pentru a închide cu o incintă exterioară satul
de la poalele motei. Proprietatea castelelor din Italia lombardă şi papală
cunoaşte o dispersare a centrului de autoritate. În urma morţii Matildei de
Canossa (1115), contesă de Toscana, apar seniorii temporare, iar mai vechii
vasali devin independenţi. Apariţia Împăratului German Henric al V-lea,
moştenitorului ei desemnat, nu coagulează posesiunile lombarde. Cea mai mare
parte a proprietarilor au în stăpânire câte un castel. Această categorie este
formată din necunoscuţi, personaje insignifiante242, feţe bisericeşti243, comune
autonome244 sau familii nobiliare locale245. Categoria intermediară este formată
din posesorii a câte două sau trei castele. În rândurile acestora se numără conţii
de Arco, familia Baiso, Împăratul German Henric al V-lea, familia Firidolfi (cu
240
Au fost inventariate 147 de castele şi fortificaţii.
241
Pentru toate procentajele care vor urma v. Anexă 1 – Castele şi fortificaţii.
242
Urmaşii lui Aghinolfo, urmaşii lui Lupone, Ubaldo de Mandra, Giovanni di Benzo, Ugolino da
Rocchione şi Guarnellotto dei Mezzolombardi.
243
Episcopul de Albano, Abatele de Grottaferrata, Episcopul de Massa Maritima, Abatele din San
Paolo, Episcopul de Arezzo, Biserica din Parma, Mănăstirea Sant’Apollonico din Canossa,
Abatele de la Santa Flora e Lucilla din Arezzo.
244
Comuna din Reggio (Emilia), Comuna din Castelvecchio şi Comuna din San Gimignano.
245
Familia Bebbi, conţii Reghinari, familia Gandolfi, familia Corbellari, familia Cattani, familia
Scalelli, seniorii de Saiano, viconţii Campiglia d’Orcia, familia Erberia, marchizii de Massa, familia
Appiano, conţii Berardenghi, familia Guasconi (sau Vesconi), familia Sanvitale, familia Lambardi,
marchizii de Pierle, conţii de Cegliolo, familia Malaspina, conţii Pallonieri di Forteguerra, familia
Pistoia, familia Soarzi, familia Saltarelli, familia Bosi, conţii Gherardinghi şi familia Scotti.
74
ramura Ricasoli), Episcopul de Volterra, Episcopul de Fiesole, conţii

Gherardeschi, familia Cadolingi, familia Pazzi, Episcopul de Reggio (Emilia),
familia Cacciaconti, Episcopul de Trento, conţii Alberti, Comuna din Pisa şi
familia Tignosi. Ei sunt stăpânii unor fiefuri locale, de mărimi medii. Cazul
Împăratului German Henric al V-lea reprezintă o abatere de la această regulă, el
fiind suveranul întregului spaţiu în discuţie, chiar dacă titlul era doar fictiv. Ultima
categorie, cea mai importantă, este formată din posesorii a mai mult de cinci
castele. Un fief cuprinzând cinci castele aparţinea mănăstirii din San Savino şi
unul de şapte castele conţilor de Tuscolo. Familia dei Canossa, urmaşii contesei
Matilda, stăpâneau nouă castele, iar conţii Guidi douăsprezece. Familia
Aldobrandeschi, urmaşii contelui lombard Ildebrando, stăpâneau douăzeci de
castele şi fortificaţii. Peisajul Italiei de nord se împarte aşadar în zone de
influenţă. Toscana este dominată de familia Aldobrandeschi şi episcopul de
Volterra, în concurenţă cu familia conţilor Guidi, Emilia-Romagna se afla sub
influenţa prelaţilor Bisericii Catolice şi a conţilor din familia dei Canossa, ale căror
posesiuni se extindeau şi în munţii Appennini. Alpii erau controlaţi de Episcopul
de Trento, iar Latium-ul se afla sub autoritatea conţilor de Tuscolo. Între toate
aceste zone de influenţă se aflau fortificaţii independente.
Spaţiul francofon continental246. În ceea ce priveşte castelele şi fortificaţiile

franceze existente în intervalul 1120-1140, numărul inventariat este mai mic
(doar 57). Acest fapt se datorează reconstrucţiilor continue ale castelelor mai
vechi, planul schimbându-se de la un secol la altul, dar şi lipsei de atestări pentru
o mare parte dintre fortificaţii. Dintre castelele inventariate predomină tipurile D2
(13 ocurenţe) şi D1 (12). Urmează A2 (7), E (7), B1 (4), B2 (4), A1 (2) şi F (1).
Majoritatea castelelor sunt fortificaţii cu o singură incintă, unele dintre ele de tip
castrum, altele cu incintă neregulată, pe colină, deal, stâncă sau obcină; mai sunt
atestate donjoane, turnuri-reşedinţă şi case fortificate. Castelele de tip motte and
bailey sunt specifice Normandiei şi spaţiului vestic. Cele mai multe dintre
castelele franceze construite între 1000–1181 sunt concentrate fie în extremul
sud, în zona cathară, fie la graniţa şi în interiorul ducatului de Normandia, fie la
periferia comitatelor Anjou şi Poitou şi a ducatului de Aquitania. Ele dovedesc
interesul coroanei franceze de a-şi consolida puterea politică, precum şi
independenţa politică a conţilor de Anjou, a ducilor de Aquitania şi a ducilor de
Normandia, la acea dată suverani englezi. Seniorii francezi sunt cel mai adesea
posesorii unui singur castel: nobili247, prelaţi bisericeşti248 şi diverşi249. Categoria
246
Denumirea aleasă (spaţiul francofon continental) înlocuieşte denumirea Franţa, care nu ar fi
acoperit semantic arealul la care ne referim. Franţa intervalului de timp 1120-1140 este
constituită din Ile-de-France şi Orléanais, la care se adaugă câteva posesiuni de importanţă
minoră. Spaţiul de limbă franceză, în care a circulat legenda arturiană, este mult extins; el
cuprinde Anglia, Ţara Galilor, Normandia, Bretagne (Armorica), Poitou, Maine, Anjou, Toulouse,
Aquitania, Burgundia, Provenţa, Flandra, precum şi Lorena, Hainaut şi alte seniorii cuprinse în
Imperiul German. Folosind sintagma spaţiu francofon, putem cuprinde întregul areal, iar adjectivul
continental exclude Anglia şi Ţara Galilor, inventariate separat în cadrul arhipelagului britannic.
247
Conţii Adhémar, Thomas I de Coucy, conţii de Alsacia, Raoul II Fougères, Împăratul German
Henric al V-lea, Archambaud VII de Bourbon, conţii de Bayeux, familia de Thiers, conţii de
75
intermediară este reprezentată de Pierre de Courtenay (2 castele), Simon de

Montfort (2), Guillaume VIII de Poitou şi Aquitania (3), precum şi regii Franţei,
Ludovic VI şi Ludovic VII (3). Marii posesori de castele sunt Geoffroi V „cel
Frumos” de Anjou (6 castele) şi regii Angliei, Henric I Beauclerc (4 castele) şi
Ştefan I (6 castele – 2 în Champagne, posesiuni din vremea în care era conte de
Blois). Proprietatea castelelor din spaţiul francofon continental se grupează în
fiefuri extinse: ducatul de Normandia, ducatul de Aquitania, comitatul de Anjou,
Franţa regală etc., în cadrul cărora seniorii locali stăpânesc, alături de marele
feudal, propriile lor fortificaţii.
Insula Britaniei. Dintre castelele engleze, cele despre care ştim cu siguranţă că
au existat în acest interval se ridică la un număr de 119. Am cuprins în aria
selectată şi altele două: peninsula Cornwall (deoarece cucerirea ei s-a produs o
dată cu cea a Angliei) şi Ţara Galilor, unde nobilii normanzi au încercat acelaşi
lucru, întâmpinând rezistenţa nobililor galezi. La toate aceste arii am adăugat şi
Scoţia, aflată într-un război continuu cu Anglia după pierderea Cumbriei. Spaţiul
irlandez nu a fost inventariat, pentru ca la acea dată nu era în relaţii directe decât
cu Scoţia şi cu statele scandinave. Numărul final de fortificaţii inventariate în
arhipelagul britannic se ridică la 157. În Anglia şi în peninsula Cornwall
predomină tipurile B2 (34 de ocurenţe) şi A1 (33), urmate de D2 (11), B1 (21) şi
A2 (7). Mai sunt atestate disparat C1 (6 ocurenţe), D1 (3) şi C2 (1). Castelele şi
fortificaţiile din regatul Angliei sunt dominate de tipul motte and bailey, cu
palisadă sau zid de incintă, cu donjon, turn de lemn sau fără nici-unul dintre ele.
Se mai păstrează vechile fortificaţii saxone de tip ringwork, dintre care
majoritatea au fost întărite cu un zid de incintă sau cu o curtină.
În Ţara Galilor predomină tipurile A1 (11 ocurenţe) şi A2 (10), urmate de B1 (2),
B2 (2), C1 (1) şi C2 (1). Planul fortificaţiilor este normand; majoritatea sunt motte
and bailey, iar cele 2 cazuri de fortificaţie cu o singură incintă sunt accidentale.
Scoţia atestă predominanţa aceluiaşi tip de fortificaţie normandă (5 cazuri), faţă
de fortificaţiile autohtone întărite cu un zid de incintă sau cu o curtină (4).
Putem conchide că spaţiul insular este dominat de un nou tip de fortificaţie, de
origine normandă, care îşi face apariţia după 1066. În Anglia, mai vechile motte
and bailey cu palisadă şi turn de lemn din perioada imediată cuceririi erau deja
fortificate cu incintă de piatră şi donjon în intervalul 1120-1140. În Ţara Galilor,
cea mai mare parte a castelelor sunt ridicate de baronii independenţi normanzi
după acelaşi plan motte and bailey cu palisadă; ele au fost fortificate cu piatră
mult mai târziu, după cucerirea teritoriilor galeze. Scoţia copiază la rândul ei
modelul normand. Marii feudali englezi nu au ridicat însă decât puţine dintre
aceste castele. Cei mai mulţi dintre ei erau posesorii unui singur castel250.
Vendôme, Geoffroi Botterel II, Hugues I d’Amboise, familia Rathsamhausen, viconţii de

Benauges şi Bezaume, conţii de Ardenne şi Riwallon, vasal al ducelui de Bretagne.
248
Episcopul de Poitiers, Junke, episcop de Bretagne, Abatele de Cruas, Episcopul de Metz,
Episcopul de Soissons, Episcopul de Strasbourg, Episcopul de Verdun, Abatele de Vézelay,
Guillaume de Baffrie, episcop de Clermont, şi Episcopul de Viviers.
249
Comuna din Laon, seniori locali bretoni şi o bandă de hoţi.
250
Nobilii amintiţi sunt William de Montfort, William II Peverel, Robert de Pulford, Thomas de
Shocklach, Reginald de Cornwall, Robert de Oyley, nobilii din familiile Baskerville, Bottreaux şi
76
Categoria de mijloc, cu posesiuni variind între două şi patru castele, o reprezintă

familiile nobiliare Montgomery, Wahul, Revers, de Londres, Mandeville, de
Windsor, Turberville, Warenne, Bigod şi episcopul de Lincoln. Numai regele
Angliei, fie Henric I Beauclerc (1100-1135), fie Ştefan I de Blois (1135-1154), are
în stăpânire 11 fortificaţii. Spaţiul scoţian atestă în două cazuri posesiunea
regilor Alexandru I şi David I şi o singură dată familia Cospatrick. Aproape
jumătate dintre castelele251 şi fortificaţiile inventariate sunt cu seniori
necunoscuţi, pe care îi presupunem a fi seniori locali de importanţă politică
minoră sau nobili din familiile deja amintite. Nobilimea din regatul Angliei este de
origine normandă, aşa cum o dovedesc cea mai mare parte a numelor amintite
anterior şi descendenţa din baronii veniţi o dată cu William I Cuceritorul252. O
parte dintre proprietarii castelelor nu sunt urmaşi ai marilor baroni din timpul
cuceririi, dar sunt tot de descendenţă normandă253, iar o altă parte indică, prin
numele mic, aceeaşi origine254. În cazul lui Thomas de Shocklach şi al lui
Thomas de Cuckney nu putem identifica naţionalitatea.
Existenţa fortificaţiilor medievale se datorează în primul rând unei anemii
economice, care a avut ca rezultat coagularea familiilor în triburi şi comunităţi, de
natură religioasă, militară sau economică. Solidaritatea acestor grupuri a
perpetuat existenţa fortificaţiilor romane sau a încurajat construirea de noi
fortificaţii255. Seniorul este protector al acestor grupuri, iar puterea sa se
manifestă prin amploarea fortificaţiei. Pentru spaţiul francez, apa-riţia unor
Tosny, Payn Fitzjohn, William Revel, Adam şi Roger Port, William de Bari, Robert FitzHammon,
Roger de St. Maur, Richard de Alford, Eustace de Boulogne şi fiica sa, Matilda, Phillip de Braose,
Richard FitzTurold, William II de Warenne, William de Albini, Richard de Chester, Thomas de
Cuckney, Helto Boydell, William de Meschines, Simon II de Senlis, Hugh şi Roger Bigod, Roger
de Clare, Aubrey II de Vere, Geoffrey Clinton, Gilbert şi William de Lancaster, Robert de Cauz,
Robert Crevecoeur, Robert de Malopassu, Robert de Beaumont şi fiul său, Galeran IV de
Meulan, precum şi un anumit Wizo, un nobil flamand. La toate aceste nume se adaugă patru
posesiuni ecleziastice, stăpânite de Abatele Thorold, episcopul de St. David, un schit clunisiac şi
o mănăstire benedictină.
251
Dintre cele 157 de fortificaţii inventariate, 77 sunt cu posesor necunoscut.
252
Robert de Ferrers este nepot al lui Henric de Ferrers, William de Mortain este fiul lui Robert de
Mortain, fratele lui William I Cuceritorul, Phillip II de Braose este nepotul lui Phillip I de Braose,
William II de Warenne este nepotul lui William I de Warenne, Richard de Chester este nepotul lui
Hugh de Avranches, Helto Boydell este strănepotul lui Osberne FitzTezzon, Simon II de Senlis
este nepotul lui Rainulf „cel Bogat”, Roger de Clare este urmaşul contelui de Eu, Roger III de
Montgomery este nepotul lui Roger I de Montgomery, Robert Guernon este fiul lui William de
Montfichet, Simon de Wahul este urmaşul lui William de Wahul,William II Peverel este fiul lui
William I Peverel, Robert de Oyley este fiul lui Gilbert de Oyley, Robert FitzHammon este fiu al lui
Roger I Montgomery. Geoffrey şi William de Mandeville, precum şi Aubrey de Vere sunt în
aceeaşi situaţie. Toţi nobilii amintiţi ca strămoşi au luat parte la campania din 1066.
253
Cazul amintit este reprezentat de familia Bottreaux, de William de Albini, William de
Meschines, Robert de Cauz, Robert Crevecoeur, Robert de Malopassu, Robert de Pulford,
familiile Baskerville, Turberville şi Tosny, Payn FitzJohn, William Revel, William de Bari şi Roger
de St. Maur.
254
Numele la care ne referim sunt Hugh Bigod şi Roger Bigod, Geoffrey Clinton, Maurice şi
William de Londres, Gerald de Windsor.
255
Pentru cauzele şi efectele anemiei economice în Evul Mediu timpuriu şi pentru explicaţiile din
acest paragraf v. Jean Chapelot şi Robert Fossier, Le village et la maison au Moyen Age,
Hachette, Paris, 1980, pp. 28-30.
77
aşezări întărite, numite dunio, munitio sau castellum, se petrece în cel mai mare
adesea între 1000-1080. Aceste forti-ficaţii sunt ridicate pe locuri întărite natural
şi pe relief înalt256, fiind cel mai adesea o întreprindere civi-lă şi nu una militară.
Mota apare predominant în spaţiul francez central-vestic sau nordic, fenomenul
având ca arie de extindere maximă arhipelagul britannic şi în Franţa de nord. Ea
nu este însă un accident arhitectural, fortificaţia de tip motte and bailey fiind
influenţată de climă şi teren. Europa anilor 1000-1150 era împărţită în două arii.
Prima dintre ele este Europa pădurilor, a Atlanticului şi a Mării Baltice, în care
materialul de construcţie era la început lemnul, astfel încât incinta era înconjurată
de o palisadă, iar reşedinţa: un turn de lemn. Fortificaţiile sunt amplasate pe
teren plat (câmpie sau platou), motiv pentru care incinta a fost înălţată artificial în
scopul de a ridica obstacole în calea asediatorului, multiplicate de o incintă
exterioară (basse-cour). Fortificarea acestor castella cu o incintă de piatră sau cu
o curtină şi un donjon se face abia începând cu 1100. O a doua arie este Europa
mediteraneană, în care predomină fortificaţiile pe înălţimi. Fenomenul, denumit
incastellamento, pare a-şi avea originea în Italia centrală (Latium şi Sabina),
pentru ca mai apoi să se extindă în Italia de sud, în Sicilia, în Italia lombardă257 şi
în Franţa sudică. Satele pe înăţimi apar încă din secolul al VII-lea, ele începând
să fie înconjurate cu un zid de incintă abia în secolele VIII-IX. Succesul acestor
fortificaţii a fost limitat, cea mai mare parte dintre ele transformându-se în
fortăreţe (roccae) sau fiind abandonate după o scurtă existenţă. În cazul în care
exista un sat lângă această rocca, el coborâse la poalele ei, fie pe versant, fie în
vale258.
Castelul reprezentat pe arhivolta de la Modena, clasificat ca tip D2, subtip D2b,
nu urmează cu exactitate nici-una dintre aceste două clase de fortificaţii: el nu
este nici un motte and bailey, pentru că nu are motă şi nici două incinte, dar nu
este nici o rocca, pentru că nu este ridicat pe o înălţime. Credem că acest lucru
se datorează formei arhivoltei şi nu existenţei unui alt fel de castel. Am observat
deja felul în care sculptorul se foloseşte de un artificiu pentru a reda fosa
inundată, suprapunând-o curtinei frontale. Acelaşi artificiu a transpus poate un
castel de tip rocca, al cărui model sunt fortificaţiile cu o singură incintă şi donjon
pe înălţimi, într-un castel clădit pe teren plat. Dacă sculptorul ar fi vrut să redea
un castel de tip motte and bailey, prezenţa a două ziduri de incintă ar fi indicat
acest lucru. Cum însă un deal sau o stâncă ar fi ocupat jumătate din spaţiul oferit
de arhivoltă, castelul a fost redat fără acest suport.
Seniorul acestui castel este probabil Mardoc: Carrado îşi poartă propriul scut în
confruntarea cu Galvaginus, astfel că cel expus pe faţada donjonului nu poate
aparţine decât lui Mardoc. În insula Britanniei, castele de felul celui de la Modena
sunt rare şi de obicei reamenajate, fiind proprietatea nobililor locali, care în cele
mai multe cazuri nu au participat la Cruciade şi nu au călătorit în afara
256
În spaţiul catalan sunt numite puigs, iar în cel provensal şi italian rocca.
257
Jean Chapelot, Robert Fossier, Le village et la maison…, Hachette, Paris, 1980, pp. 139-145 ;
C. Citter (coord.), Le grandi fasi dell’incastellamento. Selvena e gli altri castelli dell’Amiata
grossetano a confronto, în M. Aschieri (coord.), „Gli Aldobrandeschi. Una famiglia feudale nel
medioevo toscano”, Atti del Convegno di Santa Fiora, 2001.
258
Jean Chapelot, Robert Fossier, ibidem, Hachette, Paris, 1980, pp. 139-145.
78
arhipelagului. În spaţiul francofon continental, asemenea castele sunt

proprietatea unor nobili despre care nu cunoaştem dacă au trecut vreodată prin
spaţiul lombard sau nu. Singurul spaţiu în care putem plasa comanditarul de la
Modena este cel nord-italic, în care regăsim acelaşi tip de castel.
Contribuţia sculptorului este probabil dominantă; el a închipuit după modelele
cunoscute şi nu după unele de import. Sculptorul ar putea fi aşadar un italian,
poate chiar un modenez.
IDENTITATEA COSTUMELOR
Identificarea echipamentului de luptă purtat de cavalerii reprezentaţi pe arhivolta

modeneză nu presupune mari eforturi : ei sunt înarmaţi cu lănci (unele dintre ele
au stindarde), săbii, scuturi ogivale, cămăşi de zale, coifuri şi călăresc cu toţii cai
reprezentaţi aproape identic. Pentru măsurătorile aproximative care vor fi folosite
în acest capitol, am acordat unui cavaler înălţimea de 1,70 m259, pe baza căreia
vom calcula lungimea şi lăţimea pieselor de armament. Date fiind asemănările
dintre cei şapte călăreţi reprezentaţi la Modena, am folosit o schiţă a cavalerului
Galvariun, al cărui armament se observă aproape în întregime. Pentru detalii
suplimentare am folosit reprezentările cavalerilor Artus de Bretania şi Isdernus.
Coifurile purtate de şase dintre cei şapte călăreţi sunt conice, cu apărătoare
pentru nas. Unul singur dintre ei, presupusul Isdernus, nu poartă coif. La
începutul perioadei medievale tipurile de coif variau foarte mult. Casca romană,
urmaşă directă al celei greceşti, avea o formă şi o asamblare mult prea
complexă, motiv pentru care nu a fost adoptată niciodată de mercenarii şi
federaţii germanici, al căror armament s-a conservat pe parcursul evului mediu
timpuriu şi a creat arii specifice în geografia costumului de luptă. Una dintre
aceste arii este ocupată de coiful saxon tip Vendel, cu mască pentru ochi, păstrat
în morminte timpurii; reprezentantul cel mai celebru este coiful de la Sutton Hoo
(Anglia). Acelaşi coif este atestat şi în mormintele vikinge din secolul al X-lea,
alături de un tip mult mai răspândit, asemănător caschetelor purtate de militarii
germani în timpul celui de al doilea război mondial. Variaţia tipurilor de coif este
determinată de ritualurile păgâne ale diverselor neamuri germanice: mortul
trebuia îngropat cu întreg echipamentul de luptă pentru a se putea folosi de
acesta în luptele pe care urma să le ducă în Valhalla, tărâmul de dincolo. Ca
urmare, coifurile păstrate în inventarul funerar sunt ritualice, de cele mai multe ori
din material preţios, şi cu o varietate largă de forme şi ornamente. O dată cu
creştinarea, practicile rituale păgâne au scăzut, pentru ca în timpul secolului al
259
Calculul acestei înălţimi este aproximativ. Totuşi, o serie de descoperiri arheologice indică că
media de înălţime în timpul evului mediu era de 1,70 m. Steinnun Kristjándóttir, The Last Viking in
Iceland, în “Viking Heritage Newsletter”, no. 3, 1998, pp. 1-4, R. Meneghini, R. Santangeli
Valenzani, Sepolture intramuranee a Roma tra V e VII secolo d.C. - Aggiornamenti e
considerazioni, în “Archeologia Medievale”, nr. XXII, 1995, pp. 283-290, A. Degasperi, Sepolture
urbane e viabilità a Lucca fra tarda antichità e alto medioevo, în “Archeologia Medievale”, nr.
XXII, 1995, Phil Andrews, Excavations at Cosmeston Medieval Village, near Penarth, South
Glamorgan, 1993, în “Archaeology in Wales”, vol. 36, 1996 etc.
79
XI-lea să dispară aproape complet. La această dată mormintele războinicilor nu

mai au un inventar bogat de arme, iar tipurile variate de coif dispar pentru a face
loc unuia universal. Prototipul coifului pe care îl întâlnim la Modena este unul
rudimentar, alcătuit din făşii de piele de forma unui triunghi isoscel, care se cos
pe un suport de lemn sau de fier şi a căror îmbinare duce la o formă ovoidală. Cu
timpul, s-a trecut de la coiful obişnuit de piele sau cel ritual din material preţios
(bronz, aur, argint), pe care războinicii îl purtau în funcţie de posibilităţile lor
materiale, la coiful de fier, cu o căptuşeală de piele sau de material textil260.
Schimbarea de material a fost determinată probabil de reformele militare ale lui
Carol Martel, dar nu a fost imediată: coifurile de piele şi cele de metal au
coexistat până târziu către secolul al XI-lea261. Acest coif cu nazală, numit galea
sau helmo, este caracteristic secolului al XII-lea şi perioadei imediat anterioare.
El se extinde din Franţa septentrională către sud, nord şi est, înlocuind treptat
diversele tipuri de coifuri care se conservau încă din perioada migraţiilor.
Pe capitelurile, frizele şi în frescele din spaţiul francez contemporan am întâlnit
opt cazuri de cavaleri sau pedeştri purtând coifuri similare celor modeneze262,
nouă cazuri de coifuri fără apărătoare de nas263, 12 cavaleri fără coif264 şi doi
cavaleri despre care nu ştim dacă sunt încoifaţi sau nu265. Există multe
reprezentări ale virtuţilor şi viciilor în postură războinică : unele au coifuri fără
apărătoare de nas (trei cazuri)266, altele sunt reprezentate fără coif (un singur
caz)267. O excepţie este reprezentarea unei Castitas la Montoire (Orléanais),
care poartă o coroană în locul coifului. În urma acestui inventar putem număra
opt coifuri cu apărătoare de nas, nouă fără, 13 reprezentări fără coif şi două
cazuri incerte. Ordonarea acestor ocurenţe într-un tabel nu aduce rezultate
neaşteptate, pentru că războinicii sunt înfăţişaţi haotic, cu sau fără coifuri, cu sau
fără nazală. Exista aşadar un singur fel de coif reprezentat în spaţiul romanic
francez : cel ogival, care primea uneori şi o apărătoare de nas. În Franţa,
celelalte tipuri de coifuri nu apar decât în secolul următor.
260
Philippe Contamine, La guerre au Moyen Age, col. Nouvelle Clio, P.U.F, Paris, 1980, p. 313.
261
Simon Coupland, Carolingian Arms and Armor in the Ninth Century, în “Viator, Medieval and
Renaissance Studies”, vol. XXI, 1990.
262
Un capitel la Brioude (Auvergne), fresce la Areines (Orléanais), Château-Gontier (Maine) şi
Saint-Martin-des-Puits (Languedoc), Conques (Rouergue), Cunault (Anjou), Issoire (Auvergne),
Montceaux-l'Etoile (Bourgogne).
263
Frescele de la Nohant-Vicq (Berry), Poncé-sur-le-Loire (Maine) şi Saint-Pierre-des-Eglises
(Poitou), capitelurile de la Conques (Rouergue), Orcival (Auvergne), Bois-Sainte-Marie
(Bourgogne), Saint-Néctare (Auvergne), Vézelay (Bourgogne) – 2 cazuri. Frescele de la Saint-
Pierre-des-Eglises datează însă din secolul X; restul monumentelor au o datare extrem de
variată: absida bisericii datează din perioada carolingiană, unele sarcofage aparţin celei
merovingiene.
264
Capitelurile de la Airvault (Poitou), Conques (Rouergue), Perse à Espalion (Rouergue),
Airvault (Poitou), Montceaux-l'Etoile (Bourgogne), Perse à Espalion (Rouergue), Rucqueville
(Normandie), Ennezat (Auvergne), frescele de la Asnières-sur-Vegre (Maine), Areines
(Orléanais) şi o friză la Arles (Provence).
265
Un capitel de la Huriel (Bourbonnais) şi o friză de la Saint-Gilles-du-Gard (Languedoc). Starea
precară a sculpturilor nu ajută la identificarea capetelor personajelor.
266
Două capiteluri de la de la Nôtre-Dame du Port (Auvergne) şi o voussure de la Aulnay-de-
Saintonge (Poitou).
267
Un capitel de la Anzy-le-Duc (Bourgogne).
80
Armura. Cinci dintre cei şapte călăreţi de pe arhivoltă poartă cămăşi de zale.
Presupusul Isdernus poartă în schimb un veşmânt ţesut, aşa cum o dovedesc
pliurile cămăşii. Carrado are corpul ascuns în spatele turnului, astfel că nu putem
specifica dacă poartă şi el o cămaşă de zale, o altă armură sau o simplă
cămaşă, ca Isdernus. Pe baza coifului, care nu se motivează fără prezenţa unei
armuri, presupunem că şi Carrado poartă aceeaşi cămaşă de zale. Acest tip de
zale acoperă trupul până aproape de genunchi; sub ele se observă un veşmânt
uşor, cu rol de protecţie. Nu cunoaştem cu siguranţă lungimea mânecilor pe care
le au cămăşile de zale purtate de toţi cavalerii de pe arhivoltă, dar presupunem,
pe baza celor purtate de Artus de Bretania şi de cavalerul fără nume, că mâneca
se prelungea până la încheietura mâinii. Acelaşi material de zale este folosit şi la
reprezentarea cagulei (halsbergha) care acoperă capul, lăsându-i expusă doar
faţa, dar protejându-l de contactul direct cu fierul coifului şi acoperindu-i gâtul şi
bărbia. Pentru cazul în care acordăm unui cavaler înălţimea de 1,70 m, lungimea
cămăşii de zale este de aproximativ 80 cm, cea a mânecii de 55 cm, iar lăţimea
ei de 45-50 cm. Partea inferioară se evaza către genunchi, permiţând o mai mare
mobilitate a mişcărilor. Există mai multe tipuri de armuri, răspândite diferit în
funcţie de diversele culturi: pentru spaţiul nord-estic european se folosea o
cămaşă de zale sau o haină cu plăcuţe de metal, în Bizanţ şi în restul sud-estului
european se folosea o armură lamelară268, purtată peste o tunică dintr-un
material mai gros, iar în Sicilia şi Spania maură se purta cămaşa de zale asiatică,
adusă în timpul invaziei arabe. Cămaşa de zale reprezentată la Modena aparţine
Europei nord-vestice, cu precădere spaţiului francez. În Franţa de secol X-XI,
armura era brunea, o tunică din material textil sau din piele pe care erau cusute
plăcuţe sau lamele de metal, şi abia din a doua jumătate a secolului al XI-lea îşi
face apariţia cămaşa de zale (malleus)269. Inventarierea armurilor din
reprezentările contemporane franceze dovedeşte o preponderenţă a cămăşilor
de zale270 (25 cazuri) faţă de vestmântul ţesut271 (17 cazuri) ; armurile de metal
268
Tim Dawson, Kresmata, Kabadion, Klibanion : Some Aspects of Middle Byzantine Military
Equipment Reconsidered, în “Byzantine and Modern Greek Studies”, nr. XXII, 1998, pp. 38-50, şi
Peter Beatson, Byzantine Lamellar Armour: Conjectural Reconstruction of a Find from the Great
Palace in Istanbul, Based on Early Medieval Parallels.
269
Philippe Contamine, ibidem, pp. 320-325.
270
Capitelurile de la Brioude (Auvergne), Orcival (Auvergne), Cunault (Anjou), Issoire (Auvergne),
Montceaux-l’Etoile (Bourgogne), Vézelay (Bourgogne) – 4 cazuri, Perse à Espalion (Rouergue),
Ennezat (Auvergne), Nôtre-Dame du Port (Auvergne), frescele de la Areines (Orléanais) – 2
cazuri, Asnières-sur-Vègre (Maine), Montoire (Orléanais), Nohant-Vicq (Berry), Poncé-sur-le-
Loire (Maine) – 2 cazuri, Saint-Martin-des-Puits (Languedoc), frizele de la Arles (Provence),
Saint-Gilles-du-Gard (Languedoc), arhivolta de la Aulnay-de-Saintonge (Poitou) – 2 cazuri şi
timpanul de la Bussière-Badil (Périgord).
271
Capitelurile de la Conques (Rouergue) – 3 cazuri, Airvault (Poitou), Bois-Sainte-Marie
(Bourgogne), Montceaux-l’Etoile (Bourgogne), Perse à Espalion (Rouergue), Rucqueville
(Normandie), Saint-Néctaire (Auvergne) – 2 cazuri, l’Ile Bouchard (Touraine), Blesle (Auvergne),
Anzy-le-Duc (Bourgogne), Saint-Pierre-des-Eglises (Poitou) şi arhivolta de la Aulnay-de-
Saintonge (Poitou) – 2 cazuri.
81
lucrat nu sunt atestate. Există patru cazuri în care vestimentaţia nu face pliuri272
şi alte patru în care nu ştim ce veşmânt va fi purtat cavalerul273.
În ceea ce priveşte armura lui Isdernus, ea diferă de echipamentul purtat de
ceilalţi cavaleri prin lipsa cămăşii de zale şi a coifului. Isdernus este probabil
îmbrăcat într-un veşmânt de promenadă, compus din pantaloni, tunică şi un brâu
care nu se observă din cauza suliţei pe care o ţine în mână. Este posibil ca cei
şase cavaleri înzăuaţi să poarte şi ei o tunică similară, vizibilă doar ca bordură a
cămăşii de zale.
Scuturile călăreţilor modenezi sunt ogivale. Cel mai bine se observă scuturile
celor trei călăreţi din partea dreaptă; cei din stânga şi Carrado au direcţia de
mers către dreapta, astfel că mâna în care ţin scutul este reprezentată în fundal,
iar din scut nu se poate observa decât partea superioară. Pentru cele trei cazuri
în care scutul este vizibil integral, umbonul este redat în altorelief. În cazul în
care media de înălţime a războinicilor de la Modena este de 1,70 m, scutul lor
atinge 90-95 cm.
Numit în latineşte clypeus, parma sau scutum, el avea în perioada migraţiilor şi în
evul mediu timpuriu o formă rotundă sau ovală, cu un diametru cuprins între 80-
90 cm. Evoluţia sa ulterioară este determinată de migraţiile vikingilor, care
răspândesc viitorul tip de scut normand, ogival şi cu un umbon convex, de o
înălţime puţin mai mare (90-100 cm). Modelul scutului reprezentat la Modena
este aşadar cel normand, răspândit la acea dată în aproape întreaga Europă
occidentală creştină. Toate reprezentările de scuturi din spaţiul francez sunt
ogivale, cu umbonul în altorelief sau lipsind complet, şi se aseamănă scuturilor
de pe arhivoltă. Cele mai multe sunt reprezentate frontal sau din spate, astfel
încât nu putem decât aproxima forma lor particulară274 ; unele dintre aceste
scuturi sunt redate însă din profil sau semiprofil, prilej cu care observăm că sunt
curbe275. Există o singură excepţie, la Vézelay276 (Bourgogne), în care scutul
este rotund. Silueta la care ne referim este sculptată pe lintelul portalului central,
datând de la mijlocul secolului al XII-lea, iar călăreţul în cauză este un scit din
272
Airvault (Poitou), Saint-Benoît-sur-Loire (Orléanais) – 2 cazuri şi Saint-Révérien (Nivernais).
273
Un capitel la Perse à Espalion (Rouergue), o frescă la Château-Gontier (Maine), frizele de la
Saint-Paul-Trois-Châteaux (Provence) şi Huriel (Bourbonnais).
274
Capitelurile de la Airvault (Poitou) – 2 cazuri, Orcival (Auvergne), Châtel-Montagne
(Auvergne), Brioude (Auvergne), Conques (Rouergue) – 2 cazuri, Bois-Sainte-Marie
(Bourgogne), Cunault (Anjou), Issoire (Auvergne), Perse à Espalion (Rouergue) – 2 cazuri,
Vézelay (Bourgogne), frescele de la Areines (Orléanais) – 2 cazuri, Château-Gontier (Maine),
Montoire (Orléanais), Nohant-Vicq (Berry), Saint-Martin-des-Puits (Languedoc), frizele de la
Saint-Paul-Trois-Châteaux (Provence) şi Saint Pierre de Bessuéjouls (Rouergue), la care se
adaugă şi 4 reprezentări pe arhivolta de la Aulnay-de-Saintonge (Poitou).
275
Capitelurile de la Conques (Rouergue), Montceaux l’Etoile (Bourgogne) – 2 cazuri,
Rucqueville (Normandie) – 2 cazuri, Anzy-le-Duc (Bourgogne), Nôtre-Dame du Port (Auvergne) şi
Brageac (Auvergne), frescele de la Poncé-sur-le-Loire (Maine), şi o friză de la Saint-Gilles-du-
Gard (Languedoc).
276
Silueta la care ne referim se află sculptată pe lintelul portalului central, datând de la mijlocul
secolului al XII-lea, dar călăreţul în cauză este un Scit, reprezentat în înşiruirea popoarelor
Europei.
82
înşiruirea popoarelor lumii, astfel încât forma rotundă a scutului indică

apartenenţa la un alt spaţiu politic şi cultural.
Lăncile celor şapte călăreţi de pe arhivoltă sunt reprezentate ca având o dată şi

jumătate lungimea calului, cu vârful în patru muchii. Trei dintre ele, cele ale lui
Isdernus, a cavalerului fără nume şi a lui Carrado, sunt simple. Lăncile lui Artus,
Galvariun şi Che au stindarde, fiecare de o formă diferită; nu putem şti dacă
lancea lui Galvaginus are sau nu un stindard: vârful ei depăşeşte coiful lui
Carrado, iar locul în care s-ar fi putut observa stindardul este ascuns de corpul
calului. Lancea medievală este numită lancea sau hasta. O lance de mărimi
reduse este ango, cu lungimea cuprinsă între 80-125 cm, dar aceasta nu este
desigur tipul reprezentat la Modena, a cărui lungime ajunge la 1,70-1,75 m,
depăşind cu puţin înălţimea unui cavaler. Prototipul acesteia este aşadar hasta,
răspândită în întreaga lume creştină apuseană277. Reprezentările de lănci sunt
mai rare în spaţiul francez, pentru că cel mai adesea călăreţii sau pedeştrii
poartă doar o spadă. Totuşi, am inventariat cinci cazuri de lănci cu stindard278,
nouă cazuri de lănci simple279 şi trei cazuri în care nu ne putem da seama dacă
suliţa are sau nu stindard280.
Săbiile pe care le poartă cavalerii de la Modena nu se pot observa decât la o

privire mai atentă: doar trei dintre cei şapte cavaleri (Galvaginus, Galvariun şi
Che) sunt înarmaţi cu o sabie, al cărei vărf poate fi observat cum iese de după
capătul inferior al scutului. O sabie stă cel mai adesea prinsă la şold, ceea ce va
fi fost şi cazul săbiilor purtate de cele trei personaje, iar dacă reconstrucţia
noastră este valabilă, atunci lungimea săbiilor de la Modena ar fi fost de 85-90
cm, iar lăţimea lamei lor ar fi ajuns la 6-6,5 cm.
Există trei tipuri de săbii atestate în epoca medievală: una dintre acestea este
semispatha, cu o lungime de 40 cm; a doua este scramasax, cu o lungime de
până la cel mult 85 cm şi o lăţime cuprinsă între 4-6,5 cm. Aceste două tipuri de
spadă au un singur tăiş, iar scramasax are muchia dorsală de 1-1,2 cm. Ultimul
tip de sabie este spatha sau gladius, a cărei lungime este cuprinsă între 75-90
cm, lăţimea măsurând 6 cm. Această sabie are dublu tăiş şi este cea mai
cunoscută armă ofensivă a evului mediu281. Aşa cum se poate observa din schiţa
lui Galvariun, săbiile cavalerilor reprezentaţi la Modena au vărful ogival şi ascuţit,
dovedind o structură simetrică: nu putem să le identificăm cu tipul semispatha,
pentru că aceasta este mult prea scurtă, nici cu o scramasax, pentru că aceasta
are o muchie dorsală şi o structură asimetrică; singura identificare posibilă este
277
Philippe Contamine, ibidem, pp. 311-312.
278
Timpanul de la Bussière-Badil (Périgord), frescele de la Areines (Orléanais) – 2 cazuri şi
capitelurile de la Conques (Rouergue) – 2 cazuri.
279
Frescele de la Asnières-sur-Vègre (Maine), Poncé-sur-le-Loire (Maine) – 2 cazuri, şi
capitelurile de la Brioude (Auvergne), Conques (Rouergue), Orcival (Auvergne), Conques
(Rouergue), Perse à Espalion (Rouergue) şi Nôtre-Dame du Port (Auvergne).
280
O frescă de la Château-Gontier (Maine) şi capitelurile de la Airvault (Poitou) şi Issoire
(Auvergne).
281
Philippe Contamine, ibidem, p. 312.
83
cea cu tipul spatha-gladius, care are o lungime asemănătoare (75-90 cm), o

structură simetrică, două tăişuri şi un vărf ogival ascuţit.
Dar acest tip variază în funcţie de spaţiu şi timp. De asemenea, nu cunoaştem ce
mâner va fi avut sabia reprezentată pe arhivolta de la Modena. Ne vom folosi de
tipologia Oakeshott282, a cărei atenţie este concentrată cu precădere asupra
tipurilor de lame. Tipul X este caracterizat printr-o lungime medie (75-80 cm), o
lamă lată şi un vârf cel mai adesea rotunjit; a fost folosit în cursul secolului al X-
lea, dar există numeroase exemple şi pentru secolele al XI-lea şi al XII-lea.
Subtipul Xa diferă de cel precedent printr-o lamă mai îngustă, mai lungă (80-85
cm) şi a fost folosit între 1000-1300. Tipul XI are lungimea de 85-90 cm, cu o
gardă mai îngustă, şi a fost folosit între 1000-1175, iar subtipul său contemporan,
XIa, are o lamă mult mai scurtă (70-75 cm) şi lată, păstrând totuşi aceeaşi gardă
scurtă. Vărful săbiilor XI şi XIa este întotdeauna ascuţit. Alte săbii, răspândite în
cursul evului mediu timpuriu şi păstrate în secolele XI-XI, formează tipul XII, a
cărui lamă este cu mult mai lungă (90-95 cm) şi mai lată, cu garda de trei ori cât
lăţimea lamei şi cu mânerul mult mai lung; subtipul XIIa, folosit în cursul secolelor
XIII-XIV este „spada mare” de luptă, cu un mâner dublu şi o gardă mai mare şi
de trei ori mai lungă decât lăţimea lamei. Ambele săbii au vărful ascuţit.
În ceea ce priveşte tipurile târzii (XIII, XIIIa, XIIIb, XIV, XV şi XVa), ele au fost
folosite pe parcursul secolelor XIII-XVI, şi nu prezintă un interes pentru studiul de
faţă. Săbiile devin cu timpul mai late şi mai lungi, iar mânerul şi garda cresc
proporţional. Cele reprezentate la Modena au vărful ogival şi ascuţit, fapt care
reduce aria cercetării la tipurile XI, XIa, XII şi XIIa. Dacă presupunerea noastră
este corectă, atunci lungimea aproximată la 90 cm indică la rândul ei tipul XI,
folosit tocmai în intervalul 1120-1140, dată la care a fost sculptată arhivolta
modeneză. Or, dintre toate săbiile de tipul XI, cele mai cunoscute sunt săbiile
cruciate, cunoscute prin intermediul a trei exemplare târzii din secolele XII-XIII.
Prima dintre acestea este sabia Sfântului Galgano, un cavaler al cărui nume laic
era Galgano Guidotti, un membru al familiei Guidi cu feude la Chiusdano, lângă
Sienna. În 1180, renunţând la viaţa militară s-a retras într-o mănăstire din
apropiere, unde şi-a lăsat sabia spre păstrare. Celelalte exemple sunt săbiile
Sfântului Mauritius, păstrate în tezaurul imperial de la Viena şi în cel de la Torino,
databile în intervalul 1200-1250. Toate aceste săbii se aseamănă tipului
reprezentat pe arhivolta de la Modena. În intervalul 1120-1140, acest tip de sabie
era răspândit în întreaga Europă occidentală, iar Italia septentrională nu era un
caz aparte; doar în sud, armamentul normand coexista alături de cel arab şi
bizantin.
Caii de la Modena păşesc toţi cu piciorul din fundal. Spre deosebire de poziţia
picioarelor, coamele sunt toate lăsate pe partea stângă, astfel că cele ale cailor
din stânga nu se pot observa. Cozile sunt uşor ridicate, toate având aproape
aceeaşi grosime, iar capetele sunt retrase, strânse în hăţuri, al căror capăt este
ţinut de călăreţ în mâna stângă. Cel de al şaptelea cal, cel al lui Carrado, se
282
Pentru clasificarea de mai jos am folosit Ewart Oakeshott, The Sword in the Age of Chivalry,
Boydell & Brewer, London, 1964, şi Ewart Oakeshott, Records of the Medieval Sword, Boydell &
Brewer, London, 1991.
84
conformează şi el tiparului celor 6 cai deja amintiţi, nefiindu-i însă reprezentată

decât partea din faţă. Nici-unul dintre cai nu poartă valtrap ; doar doi dintre ei
sunt sculptaţi cu o atenţie specială – calul lui Arturus şi calul lui Carrado. Aceştia
au încă un element de harnaşament – un brâu de şa cu model crenelat. În spaţiul
francez contemporan arhivoltei modeneze întâlnim acelaşi brâu de şa în trei
reprezentări de cai283, faţă de patru ocurenţe de cai fără brâu284. Un cal cu brâu
de şa, despre care nu putem însă spune dacă are un model crenelat sau nu,
este reprezentat pe un capitel de la Huriel (Bourbonnais). La fel este şi cazul
unor fresce din Poncé-sur-le-Loire (Maine), Saint-Martin-des-Puits (Languedoc)
şi Château-Gontier (Maine).
Comparaţia cu manuscrisul San Geminiano de la Modena, datat către sfârşitul
secolului al XII-lea sau începutul secolului al XIII-lea, nu dovedeşte nici o posibilă
origine italică a cavalerilor reprezentaţi pe arhivoltă. Săbiile pictate în miniaturile
manuscrisului sunt de tip XIa, cu lama mult mai lată ; coifurile modenezilor sunt
rectangulare, nu ogivale şi singurul scut purtat de unul dintre ei nu are marginea
superioară curbă, ci dreaptă. Toate aceste detalii sunt particularităţi nord-italice,
care dovedesc o origine străină a echipamentului de luptă de pe arhivoltă.
Aşa cum am amintit în paragrafele anterioare, dedicate fiecărei piese de
armament, sunt mult mai multe asemănări cu spaţiul francez contemporan. De
asemenea, o scurtă comparaţie cu armamentul normand reprezentat pe tapiseria
de la Bayeux, a cărei datare este către sfârşitul secolului al XI-lea, indică
asemănări evidente : scuturile sunt ogivale, cu marginea superioară rotundă,
coifurile sunt şi ele ogivale, cu o apărătoare pentru nas, cămăşile de zale şi
cagulele acoperă corpul războinicului în aceeaşi proporţie, iar lăncile au o
lungime egală cu cele de pe arhivoltă, multe dintre ele fiind împodobite cu
stindarde. Cercetarea indică o restrângere a căutărilor către spaţiul francez, cu
precădere cel septentrional, normand.
ARHIVOLTA DE LA BARI
Cetatea Bari este situată în Italia de sud, în regiunea Apulia (astăzi Puglia), pe
coasta de vest a mării Adriatice, la jumătatea distanţei dintre oraşele Trani şi
Brindisi. Bari a fost în timpul dominaţiei bizantine cel mai puternic centru
economic şi politic din întreaga Italie de sud şi găzduia sediul catepanului
imperial. Oraşul comunica pe mare cu bazinul întregii Mediterane orientale şi cu
litoralul vestic al peninsulei balcanice. Pe uscat comunica cu alte cetăţi din sudul
peninsulei, fie de-a lungul ţărmului (Brindisi şi Otranto), fie prin interior (Lecce,
Tarent şi Gallipoli). Spre vest se forma un alt drum de uscat care se bifurca la
Montescaglioso, de unde una dintre ramuri urma vechiul drum roman Via Appia
către Napoli, Aversa, Monte Cassino şi Roma, iar cealaltă cobora prin regiunea
Basilicate în Calabria, străbătând oraşele Gravina, Cosenza, Mileto şi Reggio şi
283
Capitelurile de la Airvault (Poitou), de la Saint-Révérien (Nivernais) şi de la Brioude
(Auvergne).
284
Un capitel de la Conques (Rouergue), o friză de pe faţada de sud de la Saint-Paul-Trois-
Châteaux (Provence), timpanuri la Parthénay-le-Vieux (Vendée) şi Bussière-Badil (Périgord).
85
trecând apoi strâmtoarea Messina în insula Siciliei. Ultimul drum pe care îl vom
aminti se îndrepta către nord de-a lungul coastei adriatice, parcurgând oraşele
Trani, Siponto şi Ancona, de unde intra prin Ravenna în Câmpia Padului. Bari se
afla într-o poziţie privilegiată, fapt care i-a stimulat dezvoltarea economică, iar
populaţia oraşului se compunea mai ales din comunităţi extinse de vorbitori de
limbă greacă, la care se adăugau mici comunităţi de lombarzi şi eventualii străini
stabiliţi în scopuri comerciale. Bari era în acelaşi timp cel mai important centru de
cultură bizantină din sudul Italiei.
Biserica San Nicola se află în cartierul numit Largo Elia şi a fost la sfârşitul
secolului al XI-lea sediul episcopului de Bari, al cărui tron sculptat285 se află în
interiorul catedralei. În imediata ei vecinătate se află marea catedrală San
Sabino, dedicată celuilalt sfânt patron al oraşului, şi castelul construit în timpul
dominaţiei normande, reamenajat şi refăcut apoi în timpul dinastiei de
Hohenstaufen. Acesta este centrul social, politic şi cultural al oraşului vechi,
situat într-o mică peninsulă şi înconjurat de drumul de coastă.
Planul bisericii se aseamănă mult cu cel al catedralei modeneze şi cu al altor
edificii din întreaga Italie. Se presupune că modelul lor este biserica lui
Desiderius de la Monte Cassino, adaptată însă la o structură cu arcade
exterioare, de origini necunoscute286. Se cunoaşte doar că planul unitar al
construcţiei fusese dictat de episcopul Elia, care a încercat să construiască în
acelaşi timp un edificiu funcţional şi estetic. Portalul dei Leoni se află, întocmai ca
şi portalul della Pescheria din Modena, în cea de a treia arcadă a flancului
nordic287. Lintelul, uşorii şi vusura arhivoltei sunt ornate cu motive vegetale, iar
cele două coloane din lateralul uşorilor se sprijină pe două siluete leonine care se
privesc simetric ochi în ochi. Pe baldachinele celor două coloane sunt
reprezentate siluete de agricultori: un ţăran care coseşte grâul, cu o seceră în
mâna dreaptă şi un spic în cea stângă, şi un culegător de struguri. Ceea ce
atrage însă atenţia este însă arhivolta portalului, pe care un grup de călăreţi
285
S-a crezut multă vreme că tronul lui Elia a fost sculptat în timpul episcopatului acestuia. De
fapt, studiile recente au demonstrat că sculptarea lui a avut loc la un deceniu după moartea
acestuia, vreme la care abate de San Nicola era Eustatius, fiind de fapt închinat amintirii
acestuia. Stefania Mola, Basilica di San Nicola, 2002, în „Mondi Medievali”, la
www.mondimedievali.net.
286
S-au vehiculat atât eventuale modele padane, fapt care ar fi explicat şi similitudinea de
compoziţie dintre cele două arhivolte de la Bari şi Modena, cât şi modele bizantine, conservate în
structura complexului catepanal din Bari. Cearta celor două teorii nu este încă încheiată. Există
numeroşi autori care sprijină preponderent una dintre cele două variante. P. Belli D’Elia, L’officina
barese: scultori a Bari nella seconda metà del XII secolo, în „Bollettino d’Arte”, no. 27, 1984, pp.
13-48; R. Cassano, Testimonianze archeologiche della diocesi, în „Storia di Bari dalla preistoria
al Mille”, a cura di R. Cassano, G. Musca e M. Pani, Roma-Bari, 1989, pp. 241-254; M.
Benedettelli, La basilica di S. Nicola: i restauri, în „Castelli e cattedrali di Puglia a cent’anni
dall’Esposizione Nazionale di Torino”, catalogo della mostra a cura di C. Gelao e G. Jacobitti,
Bari, 1999, pp. 461-462; S. Mola, R. Cassano, M. Pasculli Ferrara, La basilica di S. Nicola a Bari,
în „Cattedrali di Puglia. Una storia lunga duemila anni”, a cura di C.D. Fonseca, Bari, 2001, pp.
137-143.
287
Legătura dintre cele două sculpturi este dovedită şi de acest detaliu. Dacă reprezentările ar fi
fost proiectate separat, fără influenţa preponderentă a vreuneia dintre ele, locul (portalul nordic)
ar fi putut fi diferit. Acest detaliu ne sprijină presupunerea că una dintre ele este replica celeilalte.
86
şarjează către un castel apărat de patru pedeştri. În extremităţile ei sunt

reprezentate siluetele a doi grifoni.
Compoziţia este echilibrată şi simetrică, iar personajele sunt viu sculptate.
Subiectul ei este însă necunoscut. Din interpretarea reliefurilor putem reconstrui
doar o poveste în care opt cavaleri, înarmaţi cu lănci, scuturi, şi unii dintre ei cu
săbii, atacă două grupuri a câte două personaje, fără cai, dar cu un echipament
asemănător. Cele patru personaje au ieşit dintr-un donjon ale cărui porţi au fost
însă ferecate în urma lor cu drugi. În interiorul acestui donjon se află alte două
siluete cărora li se văd doar capetele şi o parte a umerilor ieşind dintre crenelurile
care închid drumul de strajă. Existau aşadar două tabere care se înfruntau.
Primii, cei opt cavaleri, luptau cu ceilalţi şase, pedeştrii. Donjonul aparţinea
probabil acestora din urmă sau fusese ocupat de ei în mod fraudulos.
Personajele nu poartă însă nume, ceea ce indică faptul că povestea se adresa
direct enoriaşilor bisericii San Nicola, care vor fi cunoscut în prealabil povestea.
La Modena, numele slujeau probabil drept etichete în baza cărora să fie
recunoscuţi cavalerii regelui Arthur; la Bari, numele lipsesc, pentru că scena este
una mult prea cunoscută.
De asemenea, o serie de alte diferenţe ne-au stârnit la rândul lor atenţia. La Bari
întâlnim un cu totul alt tip de castel decât cel reprezentat la Modena. Pe arhivolta
modeneză este înfăţişat un castel cu două turnuri de flanc construite din lemn, cu
o curtină crenelată din piatră feţuită şi cu un impresionant donjon crenelat a
cărui intrare o presupuneam la parter. Conform clasificării castelelor din intervalul
1120-1140, fortificaţia de la Modena se încadra în tipul D2, iar şanţul inundat sau
amplasarea lângă cursul unui râu indica subtipul D2b288. Pe arhivolta de la Bari
este reprezentat un simplu donjon, a cărui intrare este marcată de două uşi
zăvorâte. Acest donjon este şi el crenelat, întocmai ca cel de la Modena, dar
lipsesc toate celelalte fortificaţii auxiliare. Castelul sculptat la Bari este o
fortificaţie de tipul E (casă fortificată sau donjon) sau de tipul F (turn de pază).
Aria de extindere a acestor tipuri cuprinde mai ales Italia centrală şi sudică, astfel
încât suntem îndreptăţiţi să credem că modelele sculptorului de la Bari vor fi fost
şi ele tot locale, la fel ca şi cele de pe portalul della Pescheria.
Dar ce echipament de luptă poartă toate aceste 14 personaje de la Bari?
Întocmai ca la Modena, călăreţii de la Bari sunt înarmaţi cu săbii, lănci, scuturi
ogivale, cămăşi de zale şi coifuri. Coifurile de la Bari sunt aceleaşi coifuri ogivale
cu nazală, iar armura este constituită tot din cămăşi de zale. Sabia pe care o
ridică primul călăreţ din partea stângă a arhivoltei portalului dei Leoni are aceeaşi
lungime ca şi cea presupusă pentru săbiile de la Modena. Nu ştim cu siguranţă
dacă vârful ei va fi fost ascuţit, bont, ogival sau rotunjit, dar putem presupune pe
baza asemănării de lungime deja formulate că este vorba de acelaşi tip de sabie
Oakeshot XI. În ceea ce priveşte scutul, el este scutul ogival cu umbon convex
cunoscut în arealul francez. Spre deosebire de scuturile reprezentate la Modena,
care sunt reprezentate mult mai late, scuturile de la Bari nu sunt atât de
disproporţionate, ci foarte alungite, şi se aseamănă celor înfăţişate în
echipamentul cavalerilor din tapiseria de la Bayeux. Lăncile măsoară şi ele
aceeaşi lungime, iar unele au stindarde asemănătoare cu cele ale lăncilor de la
288
v. capitolul Identitatea castelului.
87
Modena289. Costumul personajelor de pe arhivolta de la Bari este aşadar

aproape identic cu cel al cavalerilor de pe arhivolta modeneză, dar aparţinea
probabil normanzilor care şi-au făcut apariţia în spaţiul sud-italic începând cu
1030. Celelalte tipuri de armament cunoscute în Apulia erau cele ale lombarzilor,
bizantinilor şi arabilor. Aceste echipamente de luptă erau însă cu mult mai diferite
de costumele reprezentate pe arhivoltă; echipamentul militar de pe arhivolta
portalului dei Leoni aparţine cuceritorilor normanzi de la mijlocul secolului al XI-
lea, care, ajungând din spaţiul francez în Italia sudică, au adus cu ei noi arme şi
noi tehnici de luptă290. La Bari nu se află aceeaşi poveste ca la Modena, pentru
că există o serie de diferenţe: apărătorii castelului sunt toţi pedeştri, castelul
însuşi este reprezentat doar printr-un donjon şi în loc de 10 personaje apar 14,
între care nu identificăm nici-unul feminin. La Modena, scenariul legendei se
concentra probabil asupra singurei figuri feminine reprezentate (Winlogee), pe
care cei cinci sau şase cavaleri arturieni (Artus de Bretania, Isdernus,
Galvaginus, Galvariun, Che şi Cavalerul fără nume) doreau să o elibereze din
castelul unde era ţinută prizonieră de alte trei personaje (Mardoc, Carrado şi
piticul Burmaltus). La Bari, scena de pe arhivoltă dovedeşte doar că opt cavaleri
şarjează cu lăncile ridicate către un donjon apărat de alte şase personaje.
Renunţăm de la bun început la posibila presupunere că sculptorul celor două
arhivolte ar fi unul singur sau că ar fi aparţinut aceleiaşi şcoli, pentru că
diferenţele de reprezentare sunt cu mult prea mari291, dar nu putem nega
asemănările izbitoare de compoziţie. Ceea ce şochează este simetria: atât
arhivolta de la Modena cât şi cea de la Bari sunt alcătuite după acelaşi plan. Cea
de la Bari este perfect echilibrată. Donjonul, aflat în centru, este ocupat de două
personaje, iar la stânga şi la dreapta lui sunt reprezentate două cupluri de
apărători care înfruntă fiecare câte patru cavaleri. Pentru ca simetria compoziţiei
să nu deranjeze simţul estetic al privitorului, cele două personaje din castel sunt
dispuse în postúri diferite, iar cele două cupluri de apărători se compun din
pedeştri înarmaţi cu lance şi scut, variind în cazul din stânga prin apariţia unui alt
pedestru cu arc şi săgeată. La Modena, personajele erau mai puţine şi spaţiul
era mai larg, ceea ce accentua jocul simetriei şi disimetriei: Burmaltus, un pitic
înarmat cu un baston cornu, flanchează castelul la stânga, pe când Carrado, un
cavaler, iese din partea dreaptă. Isdernus şi Cavalerul fără nume poartă lăncile
coborâte, ca pentru a le pregăti pentru atac, pe când Galvariun şi Che,
289
v. capitolul Identitatea costumelor.
290
Cavalerii normanzi foloseau cu precădere şarja de cavalerie. Armata lor era compusă în
primul rând din călăreţi înzăuaţi, înarmaţi cu lănci şi scuturi ogivale lungi; un grup coagulat de
cavaleri astfel echipaţi producea daune serioase în rândurile armatelor de infanterie folosite de
bizantini şi lombarzi. Cucerirea normandă a Italiei de sud şi a Siciliei a reuşit tocmai din aceste
cauze. Aceleaşi tehnici au dus simultan şi la victoria de la Hastings (1066) şi cucerirea rapidă a
Angliei. Rupert Willoughby, The Shock of the New. Innovative lance charge leads to Norman
victories, în „History Today”, August, 1999.
291
La Modena zalele sunt reprezentate prin cercuri alipite, iar la Bari prin solzi. La Bari caii sunt
reprezentaţi în galop, castelul are colţurile crenelurilor rotunjite şi se compune doar dintr-un
donjon. La Modena, caii sunt reprezentaţi în pas de promenadă, castelul are turnuri de lemn ale
căror colţuri formează unghiuri drepte şi este compus din donjon, două turnuri de flanc şi curtină,
nefiindu-i reprezentată intrarea. De asemenea, lupta înfăţişată pe arhivolta de la Bari pare cât se
poate de realistă şi plină de viaţă, pe când cea de la Modena este aproape statică.
88
corespondenţii lor din partea dreaptă, le poartă pe umeri într-o poziţie relaxată.
Nu în ultimul rând, cele două personaje din castel (Winlogee şi Mardoc) privesc
către stânga la confruntarea dintre Artus de Bretania şi Burmaltus, ceea ce
determină concentrarea atenţiei tocmai în această parte a arviholtei. Spre
deosebire de cazul modenez, cele două personaje din castelul reprezentat la
Bari privesc simetric la stânga şi la dreapta. Compoziţia din stânga pare a fi o
oglindă a celei din dreapta şi nici-una dintre laturi nu are o poziţie privilegiată.
Atenţia se concentrează doar asupra castelului aflat în centrul arhivoltei.
Compoziţia de la Modena pare a fi astfel superioară ca artificii de reprezentare
celei de la Bari, motiv pentru care tindem să o socotim ulterioară. Deoarece
inovaţia se produce cel mai adesea pe baza unui plan cunoscut, arhivolta de la
Bari este probabil baza de la care sculptorul modenez a plecat în variaţia sa. Un
argument în plus îl oferă şi datarea celor două arhivolte : la Modena între 1120-
1140, iar la Bari între 1105-1115.
San Nicola di Bari a fost construită pentru a găzdui moaştele sfântului Nicolae,
răpite de la Myra în urma unei călătorii întreprinse în primăvara anului 1097292.
Construcţia a început în cursul aceluiaşi an, la dorinţa episcopului şi abatelui
benedictin Elia (Ilie), care a condus lucrările în mare grabă. Deşi construită pe
întreg parcursul unui secol, biserica din Bari avea ridicată întreaga navă în 1098,
moment în care papa Urban al II-lea a consacrat cripta cu moaştele sfântului. În
1105, la moartea episcopului Elia, noul abate, Eustatius (1105-1123) a lansat un
program de decorare a întregului edificiu, prilej cu care se presupune că a fost
sculptată şi arhivolta Portalului dei Leoni. Lucrările de construcţie nu au
întrerupte nici de represaliile regelui Guglielmo I al Siciliei, cel care a masacrat în
1156 aproape jumătate din populaţia întregului oraş ca urmare a unei revolte
anti-normande. În 1197 catedrala era în cele din urmă terminată şi consacrată.
Edificiul construit de Elia s-a bucurat mereu de protecţia suveranilor Italiei de
sud, fie ei normanzi, Hohenstaufeni sau angevini, care l-au dăruit cu numeroase
ofrande pentru că era înainte de toată o biserică palatină. Se afla în continuă
rivalitate cu catedrala San Sabino, sediul episcopului de Bari, ai cărei enoriaşi
erau marea aristocraţie şi comercianţii. Spre deosebire de aceasta, San Nicola a
fost în decursul secolului al XII-lea locul predilect pe care îl alegeau suveranul
normand şi reprezentanţii săi. Între 1098 şi 1105, perioadă în care abatele Elia
fusese ales ca episcop de Bari, biserica San Nicola a fost şi sediu episcopal, dar
după acest interval a rămas mereu aceeaşi biserică rivală293. Publicul arhivoltei
de la Bari erau tocmai acei enoriaşi pe care nu îi putem cunoaşte, iar asediul
castelului le va fi fost familiar. Aşa se face că ne întrebăm ce va fi înfăţişat
arhivolta de la Bari? Aşa cum am amintit deja, nu putem presupune că ar fi vorba
de o legendă arturiană, pentru că lipseşte tocmai personajul feminin. Ceea ce
ştim este că înfăţişază cu siguranţă asediul unei cetăţi din Italia de sud, iar
292
Moaştele sfântului Nicolae erau păstrate în Myra, oraşul său de baştină, şi la începutul anului
1097, atât locuitorii din Bari cât şi rivalii lor veneţieni plănuiau aducerea lor. La 9 aprilie 1097, cei
din Bari, mult mai grăbiţi, au plecat cu trei nave la Myra, răpind relicvele sfântului, şi s-au întors în
oraşul natal la 7 mai 1097.
293
P. Belli d’Elia, La Cattedra dell’abate Elia. Precisazioni sul romanico pugliese, în “Bollettino
d’Arte”, no 1 şi no. 2, 1974, pp. 1-17.
89
atacatorii şi apărătorii sunt înarmaţi cu echipamentul de tip francez continental.

Probabil că cei călări sunt, aşa cum presupuneam în cursul demonstraţiei,
cuceritorii normanzi. Dar ce eveniment atât de important va fi stârnit imortalizarea
lui în compoziţia unei arhivolte ? În 1098, Bari se afla sub dominaţia normandă,
iar seniorul oraşului era viitorul principe de Antiohia, Bohemund I, fiul ducelui
Robert Guiscard294. Dar Bohemund se afla plecat în prima cruciadă, iar
întoarcerea lui în Italia de sud s-a petrecut abia în 1105, astfel că oraşul Bari va fi
fost lăsat în grija vreunui reprezentant al său, al cărui nume nu îl cunoaştem.
Dovezile de natură istorică şi elementele compoziţionale ale arhivoltei ne fac să
credem că probabilul scenariu este legat de familia normandă de Altavilla,
reprezentând probabil cucerirea oraşului Bari de către armatele lui Robert
Guiscard (1068-1071)295, unul dintre cele mai cunoscute asedii ale normanzilor
în toate campaniile duse în Italia de sud.
Cu toate acestea, presupunerile rămân într-un stadiu incert. Nu ştim dacă
vreunul dintre aceste evenimente a fost subiectul reprezentărilor de pe portalul
dei Leoni; ştim doar că arhivolta de la Bari şi cea de la Modena se folosesc de
aceeaşi simetrie şi de aceeaşi structură, că cea de la Bari va fi fost modelul celei
modeneze şi că legenda regelui Arthur, în varianta sa continental-franceză,
apare doar la Modena, nu şi la Bari. Ne rămâne astfel să aflăm ce legături au
determinat asemănările de compoziţie dintre cele două portale.
ROLAND
Naşterea sau transfigurarea unei legende se manifestă, aşa cum am discutat în

capitolul introductiv, în funcţie de existenţa unui drum, a unui povestitor (de
obicei carismatic) şi a unui public pe măsură. Apariţia subită şi exotică a
portalului della Pescheria este probabil rodul unor mai vechi legături, facilitate de
existenţa drumurilor (fie comerciale, fie militare, fie de pelerinaj) şi de o serie de
precedenţi. Presupunem că arhivolta de la Bari va fi fost modelul iconografic al
294
În urma tratatului de pace (1089) dintre Bohemund şi fratele său, ducele Roger Borsa, Bari
intra în teritoriul aflat sub dominaţia lui Bohemund şi a rămas astfel până la moartea sa.
Ferdinand Chalandon, Histoire de la domination normande en Italie et en Sicile, Burt Franklin,
New York, 1969, vol. 1, p. 295. Pentru informaţii suplimentare legate de persoana lui Bohemund
v. capitolul Bohemund I de Tarent şi Antiohia.
295
La Bari îşi avea sediul catepanul împăratului bizantin. Primul asediu normand al cetăţii Bari a
avut loc în 1044, avându-i ca protagonişti pe principele lombard Gaimar şi liderul normand
Rainolf. În 1046, Humfroi, fratele mai mare al lui Robert Guiscard a supus temporar oraşul, iar
după moartea acestuia, noul lider normand, Guiscard, a încercat în nenumărate rânduri să
încheie un acord cu reprezentanţii oraşului. La data de 5 august 1068, Robert Guiscard a început
asediul cetăţii, înconjurând-o atât pe uscat, cât şi pe apă. Vasele care formau la început o simplă
blocada au fost unite, astfel încât armatele lui Guiscard circulau în jurul oraşului pe un pod mobil.
Catepanul bizantin Argyrizzos a predat Bari în mâinile lui Guiscard la aproape trei ani după
aceea, în data de 16 aprilie 1071. Deşi ocupat de o garnizoană normandă, Bari s-a răsculat în trei
rânduri (la 3 februarie 1079, la începutul anului 1081 şi în 1082), fiind reocupat imediat după
aceea de către ducele normand. În 1085, la moartea lui Guiscard, oraşul intra în stăpânirea fiului
acestuia, Roger Borsa. În 1089 acesta îl ceda fratelui său, Bohemund. Ferdinand Chalandon,
ibidem, vol.1, pp. 106, 111, 121, 182-183, 186-189, 254, 256, 273-274.
90
celei de la Modena, dar legenda arturiană sau tradiţia romanescă va fi ajuns cu

multă vreme înainte, stagnarea şi creşterea ei producându-se chiar pe întreg
cuprinsul Italiei. Pentru a argumenta această nouă afirmaţie aducem în discuţie
alte reprezentări – două serii de Rolanzi şi Olivieri la Modena şi la Verona.
Ghirlandina din Modena. Turnul-campanilă la Ghirlandina este una dintre cele

mai înalte clădiri din nordul Italiei romanice. El este alipit flancului nordic al
catedralei din Modena, iar construcţia sa a început mult mai târziu decât cea a
domului. Turnul este construit dintr-o serie de etaje, iar palierul care ne
interesează, pe ale cărui laturi sunt reprezentate opt reliefuri cu scene diverse, a
fost construit între 1169-1179296. Cele opt scene sunt sculptate în marmură şi
apoi fixate pe colţurile cornişei celui de al doilea etaj. Două dintre ele sunt
reprezentări rolandiene şi se află pe ambele feţe ale colţului de nord-est. Una
dintre scene înfăţişază un personaj în veşmânt uşor297, neînarmat, fără barbă şi
cu părul pieptănat cu cărare pe mijloc, care suflă din corn. Poziţia corpului este
destinsă, omul îşi sprijină mâna dreaptă în şold şi, deşi reprezentat frontal, îşi
întoarce picioarele şi şoldurile către stânga sa, cu un gest de cochetărie. Cornul
în care suflă este ţinut cu stânga, potrivit în colţul gurii. Aspectul pe care îl degajă
personajul este unul de curtean. Nu regăsim în el pe războinicul Roland, care, în
ultimele clipe ale vieţii, suflă cu disperare în olifantul său. Pe latura de est a
aceluiaşi colţ se află un alt războinic, înarmat cu o sabie şi cu un scut ogival.
Veşmântul lui este identic cu cel al lui Roland suflând în corn. Rita Lejeune îl
consideră o altă reprezentare a lui Roland, dar, datorită coafurii diferite (părul
buclat şi lipsa cărării pe mijloc) suntem tentaţi să-l apropiem mai degrabă de
figura lui Olivier298. Amândouă reprezentările vor fi discutate pe larg în capitolul
următor299.
Verona. Faţada catedralei San Zeno din Verona este consacrată în mare parte
reprezentărilor rolandiene. Personajele din Chanson de Roland apar sub forma a
două statui şi în două frize. Frizele sunt situate în partea stângă a portalului
faţadei şi prezintă două scene în care Roland se luptă cu Ferragut. În prima
dintre aceastea, doi călăreţi, ai căror cai sunt reprezentaţi simetric, poartă lănci şi
scuturi ogivale. Cel din stânga îl străpunge cu lancea pe cel din dreapta; lancea
acestuia se frânge, vârful ei se desprinde oblic în sus, probabil după ce a atins
scutul adversarului. Amândoi cavalerii poartă coifuri ogivale. Cea de a doua
296
Datarea a fost făcută în funcţie de o inscripţie de pe campanilă. Jacques Stiennon, Rita
Lejeune, La légende arthurienne dans la sculpture de la cathédrale de Modène, în „Cahiers de
civilisation médiévale”, Poitiers, no.3, 1963, p. 291 .
297
Fotografiile celor două sculpturi, reproduse după articolul Ritei Lejeune (1963), sunt alăturate
capitolului La Ghirlandina, în cadrul căruia sunt discutate pe larg, în relaţie cu celelalte şase.
298
Considerăm personajul înarmat cu scut ogival şi sabie drept Olivier din cauza altor ocurenţe
ale acestui cuplu la Verona şi la Brindisi. De asemenea, această interpretare mai fusese făcută
înainte şi de către Patetta (1907) şi Bertoni (1921); Rita Lejeune (1963) propunea identificarea cu
Roland în dublă ipostază pe baza altor două dedublări care apar în celelalte şase reliefuri ale
Ghirlandinei: Arthur, Guinevra-Winlogee şi David. Jacques Stiennon et Rita Lejeune, ibidem, pp.
291-292.
299
v. capitolul Ghirlandina din Modena.
91
scenă prezintă lupta a doi războinici pedeştri: cel din dreapta, înarmat cu scut
ogival, coif şi cămaşă de zale, păşeşte cu piciorul stâng către adversar, purtând
în mâna dreaptă o spadă, cu care îl străpunge. Cel din stânga, contorsionat de
pe urma loviturii, este înarmat aproape identic, cu excepţia coifului. Se încovoaie
şi este gata să cadă; mâna dreaptă, în care ţine spada, se îndepărtează de corp,
iar capul şi-l lasă pe spate, cu pletele fluturând. Scena este mult mai tensionată
decât cea precedentă. Cele două cadre deja descrise sunt separate printr-un alt
relief: un personaj feminin. În stadiul actual al cercetărilor, nu putem interpreta
legătura dintre acest personaj şi cele două scene rolandiene. Din păcate,
reliefurile amintite sunt grav deteriorate de intemperii şi nu avem posibilitatea de
a observa detalii suplimentare. Un alt personaj feminin, care ţine în mâini o floare
şi are părul împletit în două cozi, este reprezentat în ancadramentul unui portic,
la stânga celor două reliefuri rolandiene. Înaintea ei este înfăţişat un alt personaj,
îngenuncheat şi cu mâinile ridicate într-o poziţie de rugăciune. Amândouă
reliefurile sunt grav deteriorate. Partea dreaptă a portalului se află şi ea în
aceeaşi stare de conservare. Observăm doar o serie de scene din Geneză,
cărora li se adaugă, în registru de jos, două cadre cu un subiect comun: un
călăreţ care sună din corn şi un cerb hăituit de câini. Nu ştim dacă cele două
scene de vânătoare pot fi legate de reprezentările rolandiene. Lintelul portalului
este la rândul împodobit cu diverse personaje. Cadrele în care sunt dispuse
acestea sunt create prin intemediul unor coloane şi arce de boltă, care formează
porticuri. În fiecare portic apare un personaj. Două dintre ele ne reţin atenţia: o
femeie care ţine în fiecare mână câte o floare (una cu 4 petale, alta cu 8) şi un
cavaler cu lance şi scut ogival, cu coif fără nazală şi veşmânt simplu, fără
cămaşă de zale. Cavalerul este un probabil Roland, iar personajul feminin apare,
pentru a doua oară, în legătură cu el.
Cele mai cunoscute reprezentări rolandiene de la Verona sunt însă două statui,
dispuse în intervalurile dintre coloanele pe care se sprijină arcele în retragere ale
portalului faţadei. Una dintre ele este statuia lui Roland, cealaltă este cea a lui
Olivier. Roland este redat în echipament de luptă: poartă un coif ogival, o
cămaşă de zale, sub care se observă un veşmânt de stofă, şi o cagulă de zale,
care îi protejează mai ales bărbia. Din lateral putem să-i observăm părul lung şi
cu bucle ma pronunţate către vărfurile şuviţelor. Se acoperă cu un scut ogival
strâns lipit de corp şi în mâna dreaptă poartă o spadă lipită oblic de-a lungul
scutului, pe al cărei lat stă scris DV·RIN·DAR·DA. Prin intermediul acestui
artificiu, identificarea devine sigură – personajul poate fi numai Roland, a cărui
spadă se numea Durindarda. Scutul său este împodobit cu motive vegetale şi cu
un umbon masiv.
Un alt cavaler, cu un echipament similar, dar fără coif, şi cu un scut al cărui
umbon nu iese în relief, pare a fi, după toate interpretările de până acum, un
Olivier. Scutul său ogival are aceleaşi motive vegetale, şi, spre deosebire de
Roland, îi putem observa coafura în întregime: Olivier are părul lung, creţ şi
buclat, cu un breton tăiat drept, de-a lungul frunţii. Nu poartă cămaşă de zale, ci
doar un veşmânt uşor, împodobit cu diverse motive şi cu materiale de diferite
texturi. Amândouă personajele au ochii mari şi trăsăturile pronunţate, ceea ce nu
îi face totuşi lipsiţi de graţie. Olivier priveşte cu tristeţe înainte, încrucişându-şi
92
picioarele, pe când Roland îşi pleacă bărbia în piept, picioarele atârnându-i parcă
imobile.
Biserica San Zeno a fost construită în secolul al IX-lea, fiind reamenajată ulterior
între 1120-1138 şi în secolele XIII-XIV. Maestrul Niccolo da Verona este
considerat sculptorul întregului ansamblu al faţadei, iar cele două statui
rolandiene sunt datate în preajma anului 1120300. Acest interval de timp este
identic cu cel în care a fost sculptată arhivolta arturiană de la Modena, ceea ce
determină existenţa aceleiaşi posibile legături între Roland şi Arthur în spaţiul
italian. În plus, amândouă oraşele se află în Câmpia Padului, la o distanţă destul
de mică unul de altul, fiind legate prin intermediul drumului care duce prin pasul
Brenner în ducatele de Suabia şi Bavaria. Exista astfel posibilitatea unei
comunicări directe. Catedrala San Zeno Maggiore, pe a cărei faţadă se află
aceste reprezentări, a aparţinut în secolul al XII-lea unei mănăstiri. Spre
deosebire de catedrala din Modena, amplasată în piaţa centrală, San Zeno este
situată către periferia oraşului medieval. Caracterul laic al celor două reliefuri, al
reprezentărilor de pe lintel şi al celor două statui dintre coloanele arcelor în
retragere devine astfel cu atât mai greu explicabil. Prezenţa la Modena a unei
arhivolte arturiene era explicabilă prin intermediul cadrului laic care a găzduit
reprezentările: catedrala era şi este amplasată în piaţa oraşului, în centrul vieţii
comerciale, politice şi administrative. La fel puteau fi explicate şi reprezentările
de pe colţurile celui de al doilea etaj al Ghirlandinei. Turnul întărit, care se află
lângă catedrala San Zeno din Verona, a fost fundat în anul 1178301 şi construit în
două etape, de-a lungul secolelor al XII-lea şi al XIII-lea. Pereţii lui poartă urme
de fresce302: pe latura exterioară de nord, al cărei perete a fost inclus în palatul
abatelui, este reprezentată o scenă în care locuitorii unui oraş fortificat cu o
curtină de ziduri şi cu un donjon depun jurământul de vasalitate în faţa unui
personaj încoronat. Fresca în cauză este databilă între 1180-1200. De
asemenea, în interiorul turnului se mai conservă urmele unei alte fresce care
prezintă Roata Destinului, de care se agaţă un personaj în dreptul căruia este
scris textul sum sine regno303. Personajul în cauză este necunoscut.
Ipotezele care privesc fresca exterioară identifică silueta încoronată cu persoana
împăratului Frederic I Barbarossa, care l-a sprijinit pe Gerardo, abate al
mănăstirii San Zeno între 1163-1187, în confruntările lui cu nobilii din Verona,
conduşi de familia Crescenzi. Abaţia veroneză era aşadar implicată în disputele
politice ale vremii. Poate că şi reprezentările rolandiene ale faţadei îşi aveau
propria lor cauză politică, dictată de evenimentele vremii: la sfârşitul secolului al
XI-lea a avut loc campania italică a împăratului Henric al IV-lea, însoţit în
expediţia sa de către fiul său, Conrad de Franconia. De Paşti 1093, Conrad se
revoltă împotriva tatălui, primeşte coroana de fier din mâinile lui Anselm,
300
Notiziario BPV numero 4 / anno 1990, Guide 02, Giubileo, extras reprodus la
www.verona.com.
301
G. E. Kidder Smith, Looking at Architecture, Harry N. Abrams Publishers, New York, 1990, p.
48. şi Sir Banister Fletcher, A History of Architecture, 18th ed., revised by J.C. Palmes, Charles
Scribner's Sons, New York, 1975, p. 476. Pentru planul şi secţiunea catedralei vezi Werner
Blaser şi Monica Stucky, Drawings of Great Buildings, Birkhauser Verlag, Boston, 1983, p. 60.
302
Notiziario BPV numero 4 / anno 1988, extras reprodus la www.verona.com.
303
i.e. lat. « [eu] sunt fără domnie ».
93
arhiepiscopul de Milano, şi devine astfel anti-rege, ţinându-şi propria lui curte la

Borgo San Donnino, în apropiere de Modena. Henric al IV-lea se afla, la data la
care a fost înştiinţat, în Verona, pe care o ocupase încă de la 10 aprilie 1190.
După retragerea armatelor împăratului german (1097), cetăţile din Câmpia
Padului adoptă structura magistraturilor romane, devenind comune şi aderând
sau nu la prima Liga Lombardă, înfiinţată în 1093. Matilda de Toscana rămânea
în continuare promotoarea autonomiei lor faţă de imperiul german. Campania
italică a lui Henric al V-lea, fiul împăratului deja amintit, a avut loc în 1111, când
acesta trece pasul Brenner. După ce o forţează pe Matilda de Toscana să
depună jurământul de vasalitate, Henric al V-lea se îndreaptă către Roma. Ca
urmare a succeselor repurtate în scurt timp, se retrage pe aceeaşi rută în
Germania la sfârşitul lui 1111. Împăratul german era aşadar, pentru cea mai
mare parte a cetăţilor din Câmpia Padului, un adversar direct. Aliatul era Matilda
de Toscana, ale cărei simpatii vor fi dictat alianţele politice. Atât Modena, cât şi
Verona se aflau de-a lungul drumului care trecea prin pasul Brenner şi vor fi fost
martore ale tuturor acestor campanii. Simpatiile lor politice vor fi înclinat către
Matilda de Canossa, contesa de Toscana.
Rita Lejeune propusese interpretarea arhivoltei arturiene de la Modena ca
urmare a campaniilor contesei Matilda304. Faţada rolandiană a catedralei San
Zeno di Verona este dictată poate de simpatii politice similare. În plus, legătura
dintre cele două catedrale este indicată de construirea lor aproape simultană şi
de planul identic: catedrala veroneză are şi ea altarul ridicat ca etaj superior, sub
el aflându-se, întocmai ca la San Geminiano di Modena, relicvele sfântului
patron.
Brindisi. O de a treia reprezentare a lui Roland în spaţiul italic se află pe

pavimentul catedralei San Giovanni Battista de la Brindisi. Catedrala a fost
construită începând în cursul anului 1143, la iniţiativa regelui normand Roger al
II-lea şi a suferit grave distrugeri în urma cutremurului din 1743, care au
determinat multiple reamenajări şi reconstrucţii. Mozaicul pavimentar a fost
construit în 1178 la iniţiativa arhiepiscopului francez Guillaume şi este ultimul
dintr-o lungă serie începută în 1160, care cuprinde şi mozaicurile catedralelor de
la Tarent, Otranto şi Trani. Pe mozaicul catedralei apar scene biblice şi laice305,
între care se numără reprezentarea lui Ascanius şi a unor episoade din ciclul lui
Roland; personajele rolandiene poartă numele RO·LANT şi ALVIER, unul dintre
ei purtând o spadă care se numeşte DVRINDARDA306. Această reprezentare va
fi discutată mai târziu, în legătură cu mozaicul de la Otranto. Originea tuturor
acestor reprezentări rolandiene nu este însă una locală. Aria de formare şi
dezvoltare a legendei lui Roland este spaţiul francez, în care am căutat să
304
Jacques Stiennon, Rita Lejeune, ibidem, pp. 295-296.
305
Mozaicul catedralei San Giovanni Battista di Brindisi este grav deteriorat. S-au păstrat doar
puţine fragmente, iar reprezentările rolandiene nu sunt nici ele conservate integral. Nu am reuşit
să găsim fotografii de calitate ale acestora.
306
Heinrich Wilhelm Schulz, Denkmaeler der Kunst des Mittelalters in Unteritalien, Dresden,
1860, Band 1, p. 302.
94
identificăm reprezentări similare. Am identificat doar trei reprezentări: la

Angoulême, la Estella (Granada) şi la Chartres, pe care le vom discuta mai jos.
Angoulême. Una dintre primele apariţii ale ciclului rolandian între sculpturile unei
catedrale se află la Angoulême, în Aquitania. Pe faţada catedralei Saint-Pierre,
mai precis pe lintelul portalului din dreapta, sunt reprezentate o serie de scene cu
subiecte extrase din Chanson de Roland, databile în preajma anului 1120.
Compoziţia lintelului se împarte în trei cadre, deasupra cărora este sculptată o
decoraţie continuă din volute de acant, care conferă unitate firului narativ.
Fiecare dintre cadre reprezintă o scenă aparte. Prima dintre ele înfăţişază lupta
dintre doi călăreţi. Cel din stânga îşi străpunge oponentul cu o lance. El poartă o
cămaşă de zale, care îi acoperă şi gura, un coif ascuţit cu apărătoare pentru nas
şi o mantie care flutură în urma lui. Ţine frâiele cu mâna stângă, cu care îşi
strânge probabil şi scutul. Adversarul său poartă un echipament asemănător, dar
are un scut rotund. Lovitura de lance îl dărâmă: îşi desface mâinile şi este gata
să se prăbuşească de pe cal. Tradiţia socoteşte că primul cavaler este
arhiepiscopul Turpin, care îl ucide în luptă pe sarazinul Abîme307. Cea de a doua
scenă înfăţişază un călăreţ încoronat, cu aceeaşi armură, a cărui mantie flutură
pe spate, care retează cu o spadă braţul drept al adversarului. Acesta fuge de el
şi este înarmat cu un arc. Cei doi sunt Roland, nepotul lui Carol cel Mare şi
păgânul Marsile, stăpânul oraşului Saragosa.
Ultima scenă are o compoziţie mult mai complicată: în afara zidurilor unui oraş cu
multe porticuri şi cu mulţi copaci umbroşi (probabil Saragosa) se zbate un
personaj fără mâna dreaptă (păgânul Marsile); cade pe spate şi este gata să
îngenuncheze. În faţa lui, în partea stângă, alţi trei bărbaţi, raşi în creştetul
capului şi cu restul părului lăsat lung, îl oblojesc. Dintr-un turn, probabil o
reprezentare de templu păgân, priveşte un alt personaj, cu aceeaşi coafură:
Apollin, cel divinizat de Sarazini. Cele trei scene urmează desfăşurarea poemului
eroic: în Chanson de Roland, lupta arhiepiscopului Turpin cu păgânul Abîme este
prezentată în versurile 1648-1670, cea dintre Roland şi Marsile între 1889-1903,
iar episodul cu întoarcerea acestuia la Saragosa, între 2570-2579. Preferinţa
pentru cele trei scene a fost dictată probabil de unele evenimente contemporane.
Catedrala a fost construită între 1105 şi 1128308, iar lintelul, operă a sculptorului
Girard, a fost compus probabil în urma „cruciadei” din 1118 a regelui Alfonso I de
Aragon, a cărei principală realizare a fost cucerirea oraşului Saragosa, ocupat de
către Almoravizii lui Ali ibn Yusuf în 1110. Se distrugea astfel coeziunea
dominaţiei maure în sudul peninsulei iberice, iar la această campanie luase parte
şi ducele Guillaume al IX-lea de Aquitania, care îi mai înfruntase pe musulmani
în Anatolia, cu prilejul cruciadei din 1101. Personajul încoronat (Roland) ţine
probabil locul regelui Alfonso, iar cel simbolizat de Turpin, cel al ducelui
307
Pentru pasajele din textul original (Chanson de Roland) pe care îl ilustrează lintelul de la
Angoulême, vezi Anexă – Chanson de Roland, iar pentru descrierea compoziţiei, Rita Lejeune în
Supplément au Bulletin de la Société Archéologique et Historique de la Charente, No. 7 - 1961-
1962.
308
Kenneth Conant, Carolingian and Romanesque Architecture. 800-812., Penguin,
Middlesex/New York, 1959, Chapter 14.
95
Guillaume309. Legenda căpăta astfel sens politic, iar catedrala şi oraşul serbau
victoria seniorului lor. Guillaume, seniorul de la Angoulême, este primul
trubadur310 al cărui nume îl cunoaştem. Prestigiul său de trubadur şi curtean îl
egala pe cel de cruciat şi duce; le recunoaştem pe amândouă în povestea de pe
lintelul de la Angoulême.
Estella. O altă reprezentare rolandiană atrage atenţia prin singularitatea ei. De

această dată, ea se află chiar în spaţiul iberic, la Estella, un oraş din Granada.
Estella se află pe drumul de pelerinaj către Santiago de Compostella şi a fost
fundată în 1090 de către Sancho Ramirez, rege al Aragonului şi Navarrei. În anul
1135, la moartea regelui Sancho al III-lea cel Mare, comitatul de Aragon se
desprinde ca regat de sine stătător, Navarra rămânând sub domnia lui Garcia al
IV-lea. În mijlocul fragmentării politice din secolul al XII-lea se construieşte la
Estella palatul ducilor de Granada. El este unul dintre puţinele exemple de
arhitectură romanică transpusă într-un edificiu civil: are un acoperiş jos, cu
intrarea printr-un portal cu patru arcade. Pe faţadă, dinaintea Drumului
Pelerinilor, capitelurile coloanelor sunt ornate cu motive vegetale, animaliere şi
cu reprezentarea unei lupte, pe care o prezentăm în continuare.
Pe latura frontală a capitelului de la Estella este înfăţişată întruntarea a doi
cavaleri: cel din stânga este înzăuat, poartă în mâna dreaptă un scut rotund şi îşi
frânge lancea în scutul adversarului. Cel din dreapta poartă şi el o cămaşă de
zale, dar în mâna stângă are un scut ogival. Îşi loveşte oponentul cu lancea şi îl
prăbuşeşte de pe cal. Scena se aseamănă mult înfruntării dintre Turpin şi Abîme
de pe lintelul de la Angoulême. Cele două reprezentări diferă doar prin
compoziţie: păgânul de la Estella, posesor al unui scut rotund, se află în stânga,
pe când cel la Angoulême – în dreapta. De asemenea, el ţine scutul în mâna
dreaptă şi lancea în cea stângă, ceea ce nu pare a fi un fapt voit, ci o simplă
deficienţă de reprezentare, generată de structura mult prea simetrică a scenei.
Pe latura interioară, un luptător cu aceeaşi armură şi acelaşi scut ogival înfruntă
într-o luptă corp la corp un uriaş bărbos, înarmat cu o măciucă sau o armă
neconvenţională şi purtând pe cap un turban sau o căciulă înaltă. Scena este
interpretată ca înfruntarea dintre Roland şi uriaşul Ferragut.
Chartres. Mult mai târzii şi cu mult mai diferite sunt reprezentările rolandiene de
la Chartres. Subiectul vitraliilor uneia dintre ferestrele catedralei este inspirat în
parte din textul lui Chanson de Roland, fereastra fiind botezată drept
„carolingiană”. Lectura ei iconografică porneşte de jos în sus şi de la stânga la
dreapta. Prima scenă este una votivă. În ea sunt înfăţişaţi donatorii (blănarii din
Chartres), pe când restul scenelor urmează fidel cursul legendei despre Carol cel
Mare:
2 – Doi episcopi aduc o scrisoare lui Carol cel Mare.
309
Rita Lejeune, ibidem, 1961-1962.
310
Pentru interpretarea şi reproducerea fragmentelor literare ale lui Guillaume IX de Aquitania,
vezi Tereza Moura Guedes, Guillaume IX – les „Avant-Gardes” du XIIe siècle, în „Ariane”, no. 7,
1989, pp. 7-21.
96
3 – Constantin îl visează pe Carol cel Mare.

4 – Carol cel Mare luptă cu sarazinii.
5 – Constantin îl primeşte pe Carol cel Mare la poarta unui oraş.
6 – Constantin îi dăruieşte trei icoane lui Carol cel Mare.
7 – Carol cel Mare oferă relicvele bisericii din Aix-la-Chapelle.
9 – Doi învăţaţi îi arată lui Carol cel Mare Calea Lactee.
8 – Carol cel Mare îl visează pe Sfântul Iacob.
10 – Carol cel Mare pleacă împreună cu un episcop.
11 – Carol cel Mare se roagă.
12 – Cucerirea unui oraş.
13 – Carol cel Mare îndrumă construirea unei biserici.
15 – Scenă de luptă.
14 – Miracolul lăncilor înflorite.
16 – Înfuntarea dintre Roland şi Ferragut.
17 – Roland îl aruncă din şa pe Ferragut şi îl străpunge.
18 – Carol cel Mare trece Munţii Pirinei.
19 – Roland singur în munţi : vrea să-şi spargă sabia şi sună din olifant.
20 – Roland moare. Baudoin îi ia coiful pentru a-i aduce apă.
21 – Baudoin anunţă moartea lui Roland lui Carol cel Mare.
22 – Saint Gilles celebrează o missă – păcatul lui Carol cel Mare este
uitat.
Scenele care ne interesează sunt cele ale duelului dintre Roland şi Ferragut,
Roland singur în munţi încercând să-şi spargă sabia Durindarda şi Roland
sunând din corn, precum şi cea a morţii eroului. Lupta lui Roland cu Ferragut
cuprinde două dintre cadrele vitraliilor : în prima dintre ele, Roland, înarmat cu un
scut ogival şi cu o lance, loveşte în scutul lui Ferragut. Poartă o armură azurie
(fondul vitraliului), un coif galben masiv, cu vizieră, şi un veşmânt roşu; calul lui
este alb. În partea stângă a scenei, Ferragut călăreşte un şarg, poartă o armură
verde, un coif cu coronelă şi un veşmânt azuriu. Este înarmat cu un scut rotund,
roşu, cu un umbon azuriu, şi cu o lance care se frânge în scutul lui Roland. În
scena următoare, Roland, cu aceleaşi veşminte, dar cu o armură verde,
străpunge burta lui Ferragut cu sabia Durindarda.
Deasupra duelului dintre Roland şi Ferragut este reprezentată o dublă scenă :
Roland încercând să-şi spargă spada şi sunând din corn. Cadrul circular în care
se află această dublă reprezentare nu indică precis co-identitatea celor două
personaje: veşmintele sunt asemănătoare, dar nu identice, iar personajul care
sună din olifant nu poartă coif. Cele două personaje calcă pe cadavrele unor
sarazini, fapt indicat de scutul rotund al unuia dintre aceştia. Stânca este redată
printr-o pată mare de culoare, iar în amândouă secţiunile cadrului îşi face apariţia
o vegetaţie stilizată. Spre deosebire de scena înfruntării dintre Roland şi
Ferragut, de această dată personajele au un halou în jurul chipului. Roland
devine, în amândouă ipostazele, un sfânt, alături de Carol cel Mare.
Restul vitraliilor au subiecte diverse : Arborele lui Iesei (Genealogia lui Iisus
Hristos), Viaţa lui Hristos, Patimile şi Învierea, parabola Fiului Rătăcitor, Noe,
Judecata de Apoi, precum şi o mulţime de vieţi de sfinţi (sfântul Lubin, sfântul
97
Ieronim, sfântul Iacob, sfântul Toma, sfântul Nicolae, sfântul Savinian etc.). Cele
mai multe dintre ferestre au fost ridicate între 1194-1223, dar unele aparţin mai
vechii biserici romanice, arse la 11 iunie 1194. Cea carolingiană a fost aşezată o
dată cu actuala catedrală gotică, reprezentările rolandiene fiind astfel databile la
începutul secolului al XIII-lea. Nu cunoaştem programul iconografic al vitraliilor
catedralei lui Fulbert; nici un document şi nici-o cronică nu oferă o asemenea
informaţie. Nu ştim dacă Roland va fi apărut şi pe vitraliile catedralei ridicate în
1120311. Deoarece de cele mai multe ori mediul dictează preferinţa pentru
anumite motive, presupunem doar că legenda rolandiană era mult cultivată în
oraşul Chartres cu multă vreme înainte de ridicarea vitraliilor catedralei gotice.
De asemenea, catedrala gotică a fost reconstruită după structura celei a lui
Fulbert, fapt care poate insinua eventuale paralelisme iconografice. În
prelungirea acestei serii iconografice regăsim un posibil Roland, de această dată
o statuie, în dreptul portalului sudic. Personajul este databil între 1215-1220 sau
în 1230, o dată cu vitraliile ferestrei „carolingiene”. Trăsăturile feţei sunt angelice,
amintind mai degrabă de iconografia lui târzie din spaţiul german312; la brâu îi
atârnă o spadă cu poartă o cămaşă din zale fine, ţine în mâna dreaptă o lance,
iar stânga şi-o sprijină pe un scut ogival, ornat cu o cruce latină şi cu floarea de
crin în toate cele patru cantoane. Blazonul seamănă cu cele cruciate de tipul
armes à enquerre. Lipsa bărbii este una dintre caracteristicele comune cu
reprezentările de pe vitralii; o altă trăsătură comună este veşmântul lung purtat
peste cămaşa de zale. Statuia va fi fost policromă, dar astazi nu avem nici-o
urmă de culoare. Nu putem şti dacă asemănările dintre cele două reprezentări
vor fi continuat şi în plan cromatic.
Se cuvine să facem şi o altă precizare, anume că oraşul Chartres se afla, la
începutul secolului al XII-lea, între feudele conţilor de Blois. Aceştia erau Ştefan
de Blois, plecat în prima cruciadă şi în cruciada din 1101, şi fiul său, numit tot
Ştefan de Blois – Ştefan I al Angliei. După moartea tatălui, fiul era încă minor,
administrarea comitatului revenind mamei, Adela de Blois, fiica lui William
Cuceritorul. Aşa cum aminteam mai înainte, nu putem presupune că legenda lui
311
Catedrala din Chartres este construită pe ruinele altor edificii anterioare. Primul dintre acestea,
menţionat între 350-400, era cel al episcopului Aventin şi era situat în vecinătatea zidului gallo-
roman. La mijlocul secolului al VI-lea, episcopii Lubin şi Caletric au dispus construirea unei alte
catedrale, care a fost distrusă de vizigoţii lui Hunald, ducele de Aquitania, în 743. Reconstruită de
îndată de către episcopul Gislebert, catedrala a fost distrusă din nou în timpul raidului vikingilor lui
Rollo în iunie 858. La 5 august 962 un nou incendiu a fost pricinuit de lupta dintre Richard I,
ducele de Normandia, şi Thibaut, contele de Chartres. Din structura catedralei ridicate după
această nouă distrugere se mai păstrează astăzi doar cripta sfântului Lubin, pentru că, în
noaptea dintre 7 şi 8 septembrie 1020, un incendiu accidental a distrus restul construcţiei. În
1020 episcopul Fulbert începe construcţia noii catedrale, încheiată abia în 1170. Vitraliile ei
fuseseră aşezate între 1150-1155. La câteva decenii, un alt incendiu a distrus biserica, lăsând
teafără doar faţada şi cripta, păstrate în actuala catedrală gotică, construită între 1194-1260.
312
Se pare că apariţia legendei rolandiene în spaţiul german a avut loc în urma căsătoriei dintre
Mathilda, fiica regelui Henric II Plantagenet şi a Eleanorei de Aquitania, cu Henric Leul (1168).
Traducerea şi adaptarea legendei rolandiene îi aparţine unui anumit Konrad der Pfaffe (1170),
autor al poemului Rolanslied. O dată cu Rolanslied îşi fac apariţia şi reprezentările plastice. Cele
mai cunoscute sunt însă din perioada Renaşterii: cea de la Marktplatz, lângă Bremen (sec. XV) şi
cea de la Halberstadt, în Sachsen-Anhalt (1433). Amândouă înfăţişază un tânăr imberb, stând
imobil în picioare, cu armură, scut şi sabie.
98
Roland se afla figurată şi pe vitraliile mai vechii catedrale a lui Fulbert. Ceea ce
putem afirma totuşi este că legenda rolandiană a fost cunoscută, dezvoltată şi
poate chiar transfigurată la Chartres, iar un rol important îl vor fi jucat şi seniorii
oraşului.
Cele două reprezentări rolandiene franceze sunt contemporane celor italice.
Totuşi, ele nu sunt sursa acestora şi nu putem identifica relaţii de
interdependenţă între ele. Ceea ce uneşte reprezentările italice este factorul
politic, dictat de aderenţa la liga anti-germană constituită de contesa Matilda di
Canossa. Acelaşi factor politic îl regăsim la Angoulême (Guillaume al IX-lea de
Aquitania), la Estella (ducii de Granada) şi poate că şi la Chartres (conţii de
Blois). Deoarece Roland pare a fi pus sub semnul propagandei, ne întrebăm
dacă nu cumva şi regele Arthur suferă aceeaşi influenţă.
LA GHIRLANDINA DIN MODENA
Am demonstrat în capitolul precedent legătura posibilă dintre legenda arturiană şi

cea rolandiană în spaţiul nord-italic. De asemenea, am enumerat celelalte
prezenţe artistice rolandiene în arta secolului al XII-lea, făcând trecerea către
începutul secolului al XIII-lea o dată cu reprezentările de la Chartres. Una dintre
ipotezele formulate anterior cu privire la arhivolta portalului della Pescheria
pornea unul dintre cei mai cunoscuţi specialişti în corpusul rolandian: Rita
Lejeune. Pe baza identităţii personajelor Artus de Bretania de la Modena şi Rex
Arturus de la Otranto, Rita Lejeune identifica una dintre statuile de pe campanila
catedralei din Modena (la Ghirlandina) cu acelaşi rege Arthur. În Italia secolului al
XII-lea ar fi fost aşadar trei reprezentări artistice arturiene, dintre care două s-ar fi
aflat la Modena. Presupunerea pornea de la asemănările de reprezentare pe
care cercetătoarea le identificase între personajul de pe mozaicul catedralei de la
Otranto şi echivalentul său de pe Ghirlandina modeneză313. Turnul la Ghirlandina
a fost construit, aşa cum aminteam în capitolul precedent314, în cea de a doua
jumătate a secolului al XII-lea, iar palierul pe care au fost alipite cele opt reliefuri
a fost ridicat între 1169-1179. Printre acestea se numără două ale regelui David
(David cântând la harpă şi David dansând), în care personajul este încoronat,
şade pe un tron, priveşte drept înainte şi ţine harpa cu ambele mâini. Este
îmbrăcat cu o mantie şi poartă pe cap o coroană. Celălalt personaj, presupus a fi
un David dansând în faţa Chivotului315, este mult deteriorat de intemperii. Capul
313
Cele mai multe dintre reproducerile fotografice din acest capitol vor fi de o calitate scăzută.
Cele însoţite de copyright-ul companiei Orlandini sunt reproduse după articolul lui Jacques
Stiennon şi al Ritei Lejeune, ele fiind imagini scanate după o fotocopie precară. În ceea ce
priveşte imaginile reproduse cu copyright-ul companiei Colombini, ele sunt prelucrări după
fragmente de imagini care ne-au fost disponibile prin amabilitatea acestei companii editoriale
modeneze. Din păcate, imaginile fără banda de copyright şi la o rezoluţie superioară necesitau un
preţ foarte ridicat, astfel încât unele au fost prelucrate la forma unor schiţe. Fotografiile Orlandini
datează de la mijlocul secolului al XX-lea, pe când cele Colombini sunt mult mai recente, de
acum câţiva ani (1998-2001).
314
v. capitolul Roland.
315
Jacques Stiennon, Rita Lejeune, La légende arthurienne…,, p. 293.
99
este distrus aproape în întregime, aşa că nu putem şti dacă va fi purtat sau nu o
coroană. Mâna dreaptă îi atârnă pe lângă corp, spinarea îi este plecată şi
picioarele sunt flexate ca pentru a face o serie de paşi cadenţaţi. David cântă,
dansează şi ocupă cele două feţe ale colţului de sud-est. Pe colţul de nord-est
apar un personaj suflând în corn şi unul purtând sabie şi scut. În capitolul
precedent urmam interpretarea cercetătoarei franceze, dar socoteam, pe baza
diferenţelor de coafură şi vestimentaţie, că ei sunt Roland şi prietenul său Olivier.
Presupunerea era motivată de apariţia aceluiaşi cuplu pe faţada catedralei San
Zeno di Verona.
Tot pe faţada nordică, dar în colţul de nord-vest, este reprezentat un personaj
tânăr, imberb, care priveşte din profil spre vest. Veşmântul lui formează aceleaşi
pliuri, iar mâinile i se adună la piept strângând un baston. Rita Lejeune îl
considera un Gawain316. Corespondentul său pe faţa vestică a aceluiaşi colţ este
motivul redactării acestui capitol. Sculptura înfăţişază un bărbat care sacrifică un
animal. Interpretarea propusă de Rita Lejeune este construită în jurul unei
asemănări de compoziţie, deoarece personajul care îmblânzeşte animalul ovin
de pe campanila modeneză ar semăna cu Rex Arturus de pe mozaicul catedralei
de la Otranto. Nu negăm asemănarea celor două personaje; la o primă vedere
ea pare întradevăr evidentă, singura diferenţă fiind dată de proporţiile cabaline
ale animalului pe care Arthur îl călăreşte la Otranto.
Pe Ghirlandina, scena înfăţişază un bărbat cu părul lung, retezat pe umeri, cu
barbă în şuviţe groase, în veşmânt lejer, la fel ca toate celelalte personaje, care
încalecă un animal ce pare a semăna cu o oaie, ţinându-l cu mâna stângă de
bot, iar cu dreapta urmând să-l sacrifice, cu ajutorul unui cuţit. Rita Lejeune nu a
ştiut despre existenţa cuţitului: setul de poze cu care a lucrat, furnizate de
compania modeneză Orlandini, prezentau scena văzută din latura dreaptă, or,
cuţitul poate fi observat numai din partea stângă317. La data la care studiul său a
fost publicat împreună cu cel al lui Jacques Stiennon, lansa ca ipoteză doar
asemănarea cu scena de la Otranto, fără a reuşi să explice relaţia dintre cele
două reprezentări. Părea de la sine înţeles că, o dată ce amândouă scenele
datează din aceeaşi epocă şi se află în spaţiul italic, ele reprezintă două ipostaze
ale aceleiaşi legende. De asemenea, pentru imaginea de la Otranto nu a folosit o
fotografie, ci un releveu inexact, din perioada în care mozaicul catedralei nu
fusese încă restaurat318. Ambele scene apăreau distorsionat, iar interpretarea
suferea şi ea de pe urma materialului fotografic.
Demonstraţia se baza pe faptul că cele două personaje călăresc animale cu
trăsături de ovină. Toate celelalte diferenţe sunt trecute sub tăcere sau amintite
ca simple ciudăţenii, diferenţe de reprezentare319, iar interpretarea dată celor
două scene jonglează cu simbolismul ţapului: „regele” Arthur a învins forţele
infernale, la Otranto călărind un ţap uriaş, iar pe Ghirlandina de la Modena
316
Jacques Stiennon, Rita Lejeune, ibidem, planche X, fig. 22.
317
Rita Lejeune a folosit, aşa cum aminteşte, singurele fotografii disponibile la acea dată (1963),
reproduse de Giulio Bertoni în ediţia din 1921 a volumului Atalante storico-paleografico del
duomo di Modena. Ele fuseseră făcute cu prilejul lucrărilor de restaurare a Ghirlandinei. Jacques
Stiennon, Rita Lejeune, ibidem, p. 291.
318
eidem, ibidem, planche XI, fig. 24.
319
ibidem, pp. 294-295.
100
călărind unul de mărime medie. Presupunerile se înmulţesc: o femeie ţinând în

mână o floare este interpretată drept Guinevra-Winlogee, soţia sau simpla
parteneră a lui Arthur, iar scena de pe flancul sudic, un cuplu în care partenerii îşi
întind mâinile, este considerată drept logodna lui Arthur cu acest personaj
feminin. La rândul lui, personajul cu baston de pe faţada nordică a campanilei
devine Gawain, pentru că acesta este însoţitorul lui Artus de Bretania pe
arhivolta portalului nordic al domului320. Există totuşi multe diferenţe de
compoziţie şi de reprezentare între relieful aşa-zisului Arthur de pe Ghirlandina şi
silueta de la Otranto. Prima dintre ele este talia animalului: scena de pe
campanila modeneză prezintă o ovină de mici proporţii, pe când cea de la
Otranto un animal fantastic, cu copite despicate, ceea ce îl demonstrează non-
cabalin, dar nu neapărat o oaie sau capră. Acest animal are un bot alungit şi
două coarne de ţap, dar care ar putea fi interpretate şi ca urechi. Spre deosebire
de animalul de la Modena, care păşeşte ca o capră sau oaie, cel de la Otranto îşi
întinde piciorul drept din faţă cu o graţie de felină şi îşi cabrează capul precum un
cal. Regele Arthur îl călăreşte într-o poziţie firească, motiv pentru care suntem
tentaţi să credem că la Otranto ar putea fi înfăţişat un cal-capră. În plus, bărbatul
de la Modena sacrifică animalul, deoarece are în mâna dreaptă un cuţit şi îl
apropie de beregata acestuia. Cel de la Otranto nu dă nici măcar impresia că ar
sacrifica animalul pe care îl călăreşte, pentru că mâna lui dreaptă este ridicată ca
pentru salut, iar în stânga ţine un baston. Personajul de pe Ghirlandina stă pe
sol, strângând animalul între picioare, pe când cel de la Otranto nu atinge
pământul, ci călăreşte în adevăratul sens al cuvântului. El are ca atribute o
măciucă (poate sceptru) şi o coroană, poartă numele de REX ARTVRVS, pe
când cel de la Modena nu primeşte nici-un atribut suplimentar. Diferenţele dintre
cele două reprezentări ne fac să credem că în spaţiul padan avem de a face cu
un sacrificant, pe când în cel sud-italic cu simplu călăreţ. Acesta nu are nici-un
gând să jertfească animalul, ci îl foloseşte ca mijloc de transport. Bărbosul de pe
Ghirlandina nu călăreşte ovina de sub el, pentru că picioarele îi ating pământul şi
bazinul se află mult deasupra spinării animalului. La o examinare dinspre nord-
nord-vest se poate observa cum sacrificantul îşi strânge victima între pulpe. Tot
pentru a o imobiliza o apucă cu mâna stânga de bot, iar animalul se încordează
cu disperare. Cele două compoziţii nu înfăţişează un subiect comun.
Lipsa numelui ni s-a părut la început un alt indiciu că regele Arthur nu poate
apărea pe turnul campanilă de la Modena. Dacă pe arhivoltă el purta numele de
Artus de Bretania şi pe mozaicul sud-italic cel de Rex Arturus, reprezentarea de
pe Ghirlandina se află într-un anonimat total. Spre deosebire de cele două
reprezentări sigur arturiene, cea a personajului bărbos care sacrifică o ovină se
află la o înălţime impresionantă. Ea nu are public, pentru că nu poate fi privită.
Plimbându-se în jurul domului, modenezii nu aveau cum să vadă cele opt scene
320
Compoziţia arhivoltei de la Modena prezintă două personaje din tabăra atacatorilor împotriva a
două alte personaje care apără castelul : Artus de Bretania se luptă cu Burmaltus, iar Galvaginus
cu Carrado. Deoarece atât Artus cât şi Galvaginus aparţin aceleiaşi tabere, ar părea evident ca ei
să fie personajele cele mai importante ale poveştii. Artus de Bretania este probabil echivalentul
regelui Arthur Cavaler, în varianta sa continental franceză, pe când comparaţia numelor ne
demonstra că Galvaginus ar fi şi el eroul Gawain. Rita Lejeune pr esupune că personajul care se
sprijină în toiag ar fi acest Gawain. Nu explică însă de ce Gawain ar purta un toiag.
101
de pe Ghirlandina, iar dacă se vor fi urcat în turn, nu puteau să le observe decât

dintr-un unghi mort, perspectivă din care nu ar fi putut observa detaliile de
reprezentare. Cele opt scene nu fac apel la memoria omului, ci mai degrabă la
cea a Divinităţii. Roland şi Olivier sunt mari eroi creştini, luptători ai unei cauze
drepte împotriva păgânilor mauri. David este un personaj din Vechiul Testament,
autorul psalmilor, iar figura lui s-a bucurat de adulaţie în cursul evului mediu.
Regele Arthur nu era nici un cavaler cruciat şi nici un personaj biblic. Pentru
modenezi el era poate un rege-cavaler, după tiparul legendelor arturiene în
varianta lor franceză. Lipsa publicului nu ar putea justifica prezenţa sa pe cornişa
celui de al doilea etaj.
În plus, dacă personajul de pe Ghirlandina ar fi regele Arthur în varianta sa de la
Otranto, el nu are nici-unul dintre atributele regalităţii. La Otranto, regalitatea este
manifestată prin nume (REX) şi prin costum (coroana). Sacrificantul de pe
campanilă nu poartă însă nici-o coroană, părul său este lăsat să cadă liber în
bucle pe spate, ba are, spre deosebire de varianta sud-italică, şi barbă. Pe
cornişa celui de al doilea etaj al turnului modenez există un rege. Acesta are o
coroană şi cântă la harpă. Dacă David este un rex, sacrificantul nu se dovedeşte
a fi şi el la fel. Mozaicul de la Otranto a fost asamblat în intervalul 1163-1165, pe
când etajul Ghirlandinei şi sculpturile de pe cornişa acestuia au fost aşezate între
1169-1179, fapt care ar presupune o posibilă comunicare directă între cele două
spaţii: motivul regelui Arthur ar fi apărut astfel la distanţă de cel mult zece ani la
Modena, iar modelul ar fi trebuit să fie mozaicul de la Otranto. Cele două
reprezentări nu ar fi putut apărea spontan în acelaşi interval de timp în două
locuri aflate la sute de kilometri distanţă. Dacă ipoteza formulată de Rita Lejeune
ar fi corectă, atunci ele ar fi fost rodul legăturilor dintre cele două spaţii. Cum
oraşul Modena era în cea de a doua jumătate a secolului al XII-lea aflat sub
dominaţia culturală şi politică a împăratului german de dincolo de pasul Brenner,
iar acesta era rivalul regelui normand din Sicilia, eventualii reacţionari din zona
lombardă ar fi putut cultiva legături politice cu regele sud-italic. Cu toate acestea,
atenţia regelui de la Palermo se concentra mai ales asupra alianţelor cu
republicile maritime Genova şi Pisa, şi nu asupra alianţelor cu oraşele padane.
Această ecuaţie demonstrează că legăturile culturale dintre cele două oraşe
(Modena şi Otranto) vor fi fost insignifiante: poate că vreun pelerin sau negustor
modenez a ajuns în Apulia, dar cu siguranţă că reprezentarea regelui Arthur nu
s-a întors în spaţiul lombard pe această cale. În acest moment, nu ne rămâne
decât să ne întrebăm dacă este vorba chiar de regele Arthur sau sacrificantul de
pe Ghirlandina nu este cumva vreun alt personaj.
Cel de al doilea punct al ipotezei lansate de Rita Lejeune interpreta personajul
feminin de pe aceeaşi cornişă drept soţia sau logodnica lui Arthur, căreia îi
dădea numele convenţional de Guinevra-Winlogee, după cele pe care le purta în
tradiţia romanescă şi pe arhivolta de la Modena321. Reprezentarea în cauză se
află pe faţada vestică, în colţul de sud-vest. Personajul are trăsăturile redate
rudimentar, astfel că expresia feţei seamănă mai mult cu cea a unui bărbat. Ştim
că este o femeie după coafura cu părul lung pe umeri şi diademă, precum şi
după rochia lungă, care formează o trenă şi este prinsă cu o cingătoare ornată
321
102
sumar. Femeia ţine în mână o floare, pe care o lipeşte cu braţul drept de piept,
iar cu mâna dreaptă îşi prinde faldurile rochiei. Inspiră eleganţă, melancolie şi se
dovedeşte iubita fidelă a unui necunoscut.
Acelaşi drum l-a urmat în interpretarea sa şi Rita Lejeune, moment în care a
observat repetiţa personajului pe latura sudică a aceluiaşi colţ, de această dată
într-un cuplu. Dat fiind că Roland şi Olivier apar pe cele două feţe ale colţului de
nord-est, că David cântând la harpă şi David dansând ocupă feţele colţului de
sud-est, simetria ne îndeamnă să credem automat că Femeia cu Floare apare
şi pe cealaltă latură a colţului de sud-vest.
Aici este înfăţişat un cuplu: el poartă barbă, părul tăiat pe umeri, un veşmânt în
falduri până dincolo de genunchi, iar la spate are atârnată o sabie. Ea are
aceeaşi expresie masculină, poartă tot o rochie cu trenă şi cingătoare, iar părul
lung pe spate este prins cu o diademă. Femeia este aşadar reproducerea fidelă
a Femeii cu Floare. De această dată însă, floarea lipseşte, iar mâinile ei se
adună în faţă, cu timiditate, ca şi cum ar aştepta. Bărbatul îşi desprinde mâna
dreaptă de trup şi o îndreaptă cu palma în sus către însoţitoarea lui. Îi dă ceva.
Rita Lejeune credea că el îi dă un inel şi că scena reprezintă logodna celor două
personaje sau căsătoria lor322. De asemenea, mai credea că bărbatul este unul şi
acelaşi din scena în care călărea o ovină, şi, presupunând în plus, îi credea, pe
baza asemănării cu mozaicul de la Otranto, o reprezentare a regelui Arthur.
Femeia devenea astfel Guinevra, iar cei doi patronau oraşul Modena.
Atragem atenţia asupra faptului că sacrificantul bărbos poartă în mâna dreaptă
un cuţit, pe când cel din cuplul amintit are la brâu atârnată o sabie. Dacă cei doi
ar fi identici, atunci scenele ar trebui să reprezinte o poveste a cărei decriptare s-
ar face de la nord la sud: un bărbat sacrifică un animal, o femeie cu o floare se
gândeşte melancolică la absenţa lui, pentru ca în final să se întâlnească şi el să
îl dăruiască poate un inel. Dacă aceasta ar fi interpretarea scenelor, atunci
înseamnă că brusc cuţitul a devenit sabie, ceea ce nu este posibil. Reliefurile
celor doi David dovedesc, la fel ca şi costumul personajului feminin, că sculptorul
a avut multă grijă să redea exact identitatea aceluiaşi personaj în reprezentări
diferite. Se ridică astfel un al doilea semn de întrebare în legătură cu identificarea
sacrificatorului cu regele Arthur.
Femeia cu o floare în mână apare şi la Verona în apropierea reprezentărilor
rolandiene de pe lintelul portalului de vest323. Aici, ea ţine în mână două flori,
parcă admirând-o pe cea din mâna dreaptă. Lângă ea, sub o altă arcadă, este
înfăţişat un cavaler cu scut ogival şi lance, depre care se presupune că ar fi un
Roland. Sub cele două reliefuri sunt scrise cuvintele: A·PRI·LIS † MA·I·VS,
numele a două luni de primăvară. Femeia cu Floare ar reprezenta astfel luna
aprilie, iar cavalerul luna mai? Probabil că nu, aşa cum nici personajul grotesc
din stânga celor două scene nu simbolizează luna martie. Calendarul de pe
lintelul portalului de vest al catedralei San Zeno nu ilustrează, ca alte calendare
contemporane, lunile anului, ci prezintă personaje şi legende exotice. La fel,
aceeaşi Femeie cu Floare apare într-unul dintre reliefurile faţadei centrale a
aceleiaşi catedrale, unde legătura sa cu mitul rolandian este evidentă. Din
322
323
v. capitolul Roland.
103
păcate, relieful este grav deteriorat de intemperii şi nu putem şti cu exactitate

textul inscripţiei de pe arcada porticului în care este încastrat personajul. Literele
care se mai pot observa formează textul …ATA LI…A…NA, pe care nu l-am
putut întregi. Probabil că ele formau un nume de femeie, aşa cum o dovedeşte
ultima literă (A). În dreapta acestor reprezentări se derulează scenele rolandiene
prezentate în capitolul precedent324. Presupunem că Femeia cu Floare de pe
turnul campanilă din Modena este unul dintre numeroasele personaje feminine
care şi-au făcut apariţia în lunga evoluţie a corpusului rolandian. Nu ştim însă
care dintre ele va fi ţinut în mână o floare şi nici ce însemna gestul.
Totuşi, cuplul presupus de Rita Lejeune ca Arthur-Guinevra este amplasat pe
faţada sudică a turnului campanilă, astfel că el se află „faţă în faţă” cu arhivolta
arturiană a portalului nordic (della Pescheria). Un plan comun al reprezentărilor
este exclus, pentru că scenele în care sunt protagonişti „Arthur - sacrificantul” şi
„Guinevra - Femeia cu floare” ocupă latura vestică. De asemenea, reprezentarea
sacrificantului este situată în colţul de nord-vest al cornişei, iar cea a Femeii cu
Floare în colţul de sud-vest, unde nu putem presupune că sculptorul ar fi avut
vreun motiv să repete compoziţia arhivoltei. Tot faţă în faţă cu portalul nordic se
află o reprezentare a lui David dansând, ceea ce elimină orice posibilitate a unei
compoziţii complementare. Planul iconografic al Ghirlandinei nu va fi fost
influenţat de cel al arhivoltei nordice.
Dacă personajul feminin nu este Guinevra, atunci legătura dintre Femeia cu
Floare şi sacrificantul bărbos este una nefondată. În plus, Rita Lejeune nu ştia
despre existenţa cuţitului, fapt care a dus la o apropiere forţată a aceluiaşi
personaj cu reprezentarea lui Rex Arturus de pe mozaicul sud-italic. Întrebându-
ne ce personaje ar fi putut purta acest cuţit şi în ce scop ar fi putut sacrifica
animalul, primul gând ne-a dus la textul Vechiului Testament, în care o
sumedenie de personaje cu barbă sacrifică animale. Apropiindu-ne cu şi mai
mare atenţie de diversele pasaje vechi testamentare, putem observa că
majoritatea covârşitoare a animalelor sacrificate sunt ovine, pentru că semiţii
erau prin excelenţă păstori de oi. Bărbosul de pe Ghirlandina este probabil un
Abel, un Avraam sau orice alt patriarh al Vechiului Testament325. În linia aceleiaşi
interpretări, personajul care îl însoţeşte pe latura nordică a aceluiaşi colţ ar putea
fi fiul lui, care se sprijină în toiagul de păstor pe care îl strânge la piept. În ceea
ce priveşte Femeia cu Floare, ea ar putea fi legată de legenda cavalerului
Roland. În stadiul actual al cercetărilor nu putem specula mai mult, astfel încât
atragem doar atenţia asupra faptului că personajul în cauză apare la Verona în
două rânduri, în ambele situaţii fiind în vecinătatea reprezentărilor rolandiene. De
asemenea, el mai apare la Modena, pe Ghirlandina, în imediata vecinătate a
unui Roland suflând în corn şi a unui Olivier înarmat cu scut şi sabie. Femeia cu
Floare ar putea fi, în funcţie de personajul bărbos care o însoţeşte într-una dintre
reprezentări, o Bertha, soră a lui Charlemagne, iar partenerul ei un Milon. Cei doi
324
v. supra.
325
Pentru referinţele amintite v. Vechiul Testament, Facerea, IV, 4; XXII, 13. Lista poate continua.
Exemplele date sunt doar de la începutul cărţii Facerii (Genezei); cele din restul Bibliei sunt
extrem de numeroase, iar amintirea lor, departe de a fi exhaustivă, s-ar dovedi o întreprindere
inutilă.
104
sunt părinţii eroului Roland, fugiţi în împrejurimile Romei din cauza dragostei lor,
al cărei rod a fost, conform legendei, celebrul cavaler. Presupunerea ar putea fi
confirmată de faptul că tradiţia nord-italică atestă la o dată mult mai târzie
povestea Berthei şi a lui Milon326. Cu toate acestea, Milon nu sacrifică niciodată o
ovină, Bertha nu ţine niciodată în mână o floare, iar literele grav alterate de
deasupra personajului de la Verona nu se aseamănă cu nici-una dintre variantele
numelui purtat de mama lui Roland.
Diferenţele de costum dintre sacrificant şi însoţitorul Femeii cu Floare ne făceau
să credem că cele două personaje trimit la poveşti diferite. Un alt argument este
dat şi de planul iconografic al campanilei: Roland şi Olivier ocupă colţul de nord-
est, cele două reprezentări ale lui David pe cel de sud-est, iar apariţiile Femeii cu
Floare colţul de sud-vest. Ar fi puţin probabil ca regele Arthur şi partenera lui să
ocupe disproporţionat spaţiul a trei reprezentări, când ştim că Roland şi David au
ocupat fiecare doar câte două. Sacrificantul ocupă latura vestică a colţului de
nord-vest, fapt care ar presupune că apariţia de pe latura cealaltă ar aparţine
aceleiaşi poveşti. Identificarea personajului care sacrifică o ovină depinde de
sculptura alipită faţadei nordice. Aceasta reprezintă un păstor, astfel că povestea
celor doi ar deveni: pe când tatăl bărbos sacrifica un animal din turmă, fiul
sprijinit în toiag privea ceremonia. În această nouă decriptare, personajul bărbos
de pe etajul Ghirlandinei nu este un Arthur, iar stadiul cercetărilor este încă
incipient. Ne ferim să formulăm vreo posibilă explicaţie pentru cele patru scene
de pe colţurile de nord-vest şi sud-vest. Preferăm doar să eliminăm presupusul
Arthur din aria cercetărilor. El are mult mai multe şanse să fie un patriarh biblic.
VEHICULUL
În acest stadiu al cercetării ne-am întrebat dacă sunt de ajuns rezultatele

furnizate de onomastică, arhitectură militară, iconografia costumelor şi de
comparaţia cu arhivolta de la Bari. Datele pe care ni le furnizează toate aceste
studii sunt generale. Ele nu indică nimic palpabil, or, arhivolta de la Modena este
ea însăşi palpabilă: personajele se desprind în mezzo relief, capătă consistenţă,
mesaj şi realitate. Arhivolta de la Modena nu are în comun cu legendele arturiene
decât naraţia. Dincolo de naraţie se produce un clivaj: textele fac un pas înainte
către irealitate, trec în imaginaţia cititorului, pe când Artus de Bretania şi
companionii săi fac un pas înapoi în realitate. Îşi găsesc chipuri, trupuri şi mişcări
– o consistenţă fizică. Ca urmare a cercetărilor de castele şi fortificaţii, stabilisem
că sculptorul şi comanditarul portalului della Pescheria sunt locali, probabil chiar
din oraşul Modena. De asemenea, onomastica indica drept sursă a legendei
spaţiul dialectelor central-franceze (Artus de Bretania, Carrado, Galvaginus şi
326
În variantele franceze şi latine ale legendei lui Charlemagne, sora acestuia s-ar fi numit Gisla
sau Bertha. Bertha e Milone şi Rolandin sunt două fragmente din manuscrisul Geste Francor (i.e.
„Faptele francezilor”), care datează din timpul secolului al XIV-lea. Bertha e Milone ocupă ff. 51
Vb - 54 Rb, vv. 9027-9495, iar Rolandin ff. 61 Vb - 64 Rb, vv. 10896-11335. textul este redactat
într-un curios dialect franco-italian, atestat numai pe cale literară. Pentru traducerea, comentariul
şi bibliografia asupra variantei franco-italiene a legendei Berthei şi a lui Milon, v. Leslie Zarker
Morgan, Franco-Italian Epic: The Geste Francor (anonymous), 1996, la „Medieval Sourcebook”.
105
Che), cu urme de influenţă anglo-normandă (numele Winlogee). Aceleaşi

influenţe ale spaţiului francez, cu precădere cel normand, erau decelabile în
iconografia costumelor purtate de cavalerii de pe arhivoltă. La toate aceste trei
se adăuda o altă deducţie, anume că legenda arturiană ajunsese la Modena cu
multă vreme înainte de 1120-1140, interval în care este presupusă sculptarea
portalului. În plus, asemănarea cu arhivolta de la Bari nu perturba deducţiile
precedente, deoarece aceasta era databilă în primul deceniu al secolului al XII-
lea.
Atunci când am pornit cercetarea vehiculului legendei arturiene, primul nostru
gând ne-a dus către fenomenul pelerinajului. Înaintea noastră, ipoteze similare
fuseseră propuse de către toţi ceilalţi patru cercetători. Legenda arturiană ar fi
putut astfel ajunge la Modena prin intermediul poveştilor pe care le răspândeau
pelerinii. Dar marile drumuri de pelerinaj nu trec prin Modena. Aşa cum am
amintit deja, drumul francigen ocoleşte cetatea, trecând Padul pe la Pavia şi
Piacenza, de unde se îndreaptă prin teritoriul toscan către Roma. Modena este
mult mai mult influenţată de drumul german, care coboară prin Trento şi Verona
din pasul Brenner. Eventualii pelerini care ar fi putut aduce cu ei legenda
arturiană ar fi trebuit să fie originari din Suabia, Bavaria sau din centrul şi nordul
Germaniei, unde regele Arthur nu se va face simţit decât la începutul secolului al
XIII-lea. De asemenea, francezii îşi îndreptau atenţia încă din secolul al XI-lea
către Santiago de Compostella, locul predilect de pelerinaj. Existau patru drumuri
care duceau la sud de Pirinei. Trei dintre ele se întâlneau la Ostabat327, de unde
treceau pasul către Roncevaux şi urmau mai departe itinerariul spaniol. Un al
patrulea drum, cel al Provenţei, treceau munţii pe la Sainte Christine şi abia de
acolo se îndrepta către Santiago de Compostella.
Chiar dacă prin oraşul Modena vor fi trecut pelerini, numărul lor nu va fi fost
foarte mare. În plus, pelerinii sunt cel mai adesea interesaţi de subiecte
religioase, misiunea lor este una sfântă, iar importanţa pe care o acordă faptelor
lumeşti este una scăzută. La toate aceste infirmări se adaugă şi o alta: perioada
în care apare arhivolta modeneză este tocmai cea a începutului de secol XII,
când poveştile cavalereşti cu regele Arthur şi cavalerii săi nu erau prea bine
cunoscute nici în spaţiul francez continental. Apariţia lor se produce abia în cea
de a doua jumătate a aceluiaşi secol, iar popularitatea şi aderenţa lor la publicul
de rând se produce abia în secolul al XIII-lea. Nişte pelerini bretoni sau galezi nu
ar fi răspândit legende cu subiecte curteneşti, ci nişte poveşti despre un
mântuitor mult aşteptat, iar nişte normanzi din imediata apropiere a regelui
Angliei nu ar fi răspândit nici ei varianta curtenească, ci pe cea a suveranului şi
cuceritorului britan. Ne rămâneau aşadar nişte francezi, membri ai unor familii
327
Primul dintre aceste trei drumuri aduna pelerinii din Franţa de nord-vest şi trecea prin Tours,
Poitiers, Saintes, Blaye, Bordeaux, Ostabat. Un al doilea aduna pelerinii din Champagne,
Burgundia, Nivernais şi Borbounnais, urmând traseul : St. Benoît-sur-Loire, Neuvy-Saint-
Sépulcre, Saint-Léonard, Limoges, Périgueux şi Ostabat. Un al treilea aduna pelerinii din Le Puy
şi Auvergne, parcurgând traseul : Aubrac, Conques, Moissac şi Ostabat. Ultimul dintre toate cele
patru drumuri de pelerinaj către Santiago de Compostella trecea prin Arles, Saint-Gilles, Gellone,
Narbonne, Tolouse, Ostabat şi aduna pelerinii din comitatul de Provenţa şi din Languedoc.
Histoire de la France religieuse, sous la direction de Jacques Le Goff et René Rémond, Editions
de Seuil, Paris, 1988, p. 310.
106
nobiliare în mediul cărora ar fi putut circula variantele incipiente ale tipului

continental.
Din acest moment atenţia noastră se va concentra asupra diverşilor nobili care
au trecut prin spaţiul italic în această perioadă. Concluziile cercetărilor de până
acum s-ar putea rezuma astfel: un grup de cavaleri şi nobili francezi, din
Champagne, Île-de-France, Blois, Anjou, Poitou, Maine, Limousin sau
Auvergne328, în rândul cărora se aflau şi cavaleri din Normandia sau chiar din
Anglia, ar fi putut trece prin spaţiul nord-italic cândva spre sfârşitul secolului al XI-
lea şi începutul secolului al XII-lea, dar nu mai târziu de 1120. Nu puteam totuşi
explica legătura dintre aceşti cavaleri francezi şi arhivolta de la Bari, motiv pentru
care am apelat la inventarierea cronicilor şi la identificarea unor evenimente
istorice care ar fi putut declanşa migrarea legendei arturiene din spaţiul francez
în cel nord-italic.
ANSELM DE CANTERBURY
Din moment ce pelerinii nu se dovedesc a fi vehicolul probabil al legendei

arturiene de la Modena, am căutat originea acesteia în călătoriile unor personaje
politice cunoscute, care ar fi putut încuraja prin faima lor pe cavalerii modenezi
să adopte povestea lui Artus de Bretania pe arhivolta propriei lor catedrale.
Primul personaj care ne-a atras atenţia a fost arhiepiscopul de Canterbury,
Anselm, cel care a făcut două călătorii în Italia în urma certurilor cu regii William
II Rufus şi Henric I Beauclerc.
Anselm de Canterbury329 (1033-1109) s-a născut lângă Aosta, la poalele Alpilor
italieni şi a trecătorii Gran San Bernardo, într-un mediu burgundo-lombard. Ajuns
în Normandia (1059) a intrat în rândul călugărilor bendictini de la Bec (1060) sub
autoritatea lui Llanfranc, viitorul arhiepiscop de Canterbury. În 1063 devine
prior330 al mănăstirii din Bec, iar în 1078 abate, făcând vizite frecvente în spaţiul
insular, unde abaţia îşi avea o mare parte dintre feude. Imediat după cucerirea
din 1066, Llanfranc devenise primul arhiepiscop normand de Canterbury, iar la
moartea sa (1089), Anselm era succesorul desemnat şi dorit. Regele Angliei, la
acea dată William II Rufus, s-a împotrivit constant, păstrând titlul vacant pentru
uzufructul moşiilor abaţiei, şi apoi a forţat331 investirea lui Anselm ca arhiepiscop
în 1093. Deoarece investirea era necanonică, regele fiind singurul actant,
328
Toate aceste zone sunt cuprinse în spaţiul definit lingvistic drept dialectul francez central.
329
cf. Schaff-Herzog, The New Religious Encyclopedia, pp.188-190. Anselm de Canterbury, „cel
de al doilea Augustin”, este unul dintre părinţii scolasticismului ortodox. Este continuatorul al lui
Llanfranc şi autor al lucrărilor De fide Trinitatis, Monologion, Proslogion, Cur Deus homo, şi a
patru dialoguri – De grammatico, De veritate, De libertate arbitrii şi De casu diaboli. Anselm
reprezintă curentul tradiţionalist, în opoziţie cu varianta contemporană mai deschisă şi raţională a
lui Berengar de Tours.
330
Am preferat echivalarea lui abbas,-atis cu „abate” şi a lui prior,-oris cu „prior”. Echivalentul
celor doi termeni în vocabularul mănăstiresc român sunt stareţ (abbas) şi egumen (prior),
egumenul fiind un rang inferior stareţului. Deoarece spaţiul la care ne referim este unul
occidental, nu ne-am permis să introducem terminologia de sorginte răsăriteană, pentru a nu
produce confuzii şi ilarităţi.
331
Se pare că decizia a fost determinată de o boală; William II Rufus credea că va muri.
107
Anselm a cerut în repetate rânduri dreptul de a merge la Roma pentru a-şi

prezenta cazul şi a cere ajutor. Abia în 1097 reuşeşte să plece, călătorind prin
Franţa şi întreg spaţiul italian. Se întoarce la Canterbury abia după moartea lui
William II Rufus (1100), la cererile lui Henric I Beauclerc. Gregorianismul lui
Anselm a determinat o ruptură şi cu acest nou rege (1103), urmată de o altă
călătorie în Italia. Abia în 1106 se întoarce, iar certurile se încheie în 1107.
Moare la Canterbury în 1109.
Parcursul primei călătorii în Italia urmează în cea mai mare parte traseul
Drumului Francigen332: Anselm porneşte din Canterbury, ajunge la Dover, unde
se îmbarcă pentru Wissant. Următoarea oprire pe care o cunoaştem este Saint
Bertin, după care sursele nu precizează decât că arhiepiscopul a străbătut
Franţa şi Burgundia (transita Francia, Burgundiam intravimus). Anselm se afla la
Cluny de 23 decembrie 1097, fiind invitat apoi de Hugo, arhiepiscopul de Lyons,
împreună cu care rămâne până la 16 martie 1098, când este chemat la Roma.
Trece prin Piacenza şi ajunge la Roma, unde rămâne multă vreme în anturajul
Papei Urban al II-lea. Este chemat de Ioan, abatele din Telese, care îl duce apoi
la Schiavi, unde vor discuta şi unde Anselm îşi va termina una dintre lucrări333.
De la Schiavi este chemat de ducele de Apulia, Roger Borsa. Anselm vine să-l
vadă împreună cu Papa la asediul oraşului Capua (1098). După această
întâlnire, merge la Aversa, lângă Capua, apoi se întoarce din nou la Schiavi,
pentru a fi chemat la Conciliul de la Bari, la care ia parte şi sprijină argumentele
Romei în disputa cu prelaţii greci. Îşi petrece iarna la Roma, luând parte şi la
Conciliul de la Vatican (aprilie 1099). Pleacă apoi din Roma, ajunge la Lyons,
unde află despre moartea lui William II Rufus şi se grăbeşte către Anglia. La 23
septembrie 1100 se afla la Dover.
Conflictul cu noul rege al Angliei, Henric I Beauclerc, a determinat cea de a doua
călătorie în Italia. La întâlnirea de Paşti de la Londra (1103), nobilii normanzi îl
sfătuiesc să plece din nou. Anselm trece prin Canterbury, ajunge la Wissant la 27
aprilie 1103, trece prin Boulogne şi se îndreaptă către Le Bec, unde rămâne o
vreme în mănăstirea în care fusese prior şi apoi abate. De Sâmbăta Tomii era la
Chartres, dar revine pentru scurt timp la Le Bec, pentru a pune în ordine
problemele mănăstirii. La mijlocul lui august pleacă din nou la Chartres, de unde
merge la Roma. Nu cunoaştem itinerariul acestei călătorii. Rămâne la Roma
până la venirea lui William de Reverel (1104), reprezentatul regelui Angliei, care
poartă tratative cu Anselm şi cu Papa, ajungând la un compromis, în urma căruia
Anselm se hotărăşte să revină.
Trece prin Lombardia, fiind probabil primit şi cinstit de către contesa Matilda de
Canossa (nos ductu gloriosae Machtildis comitissae per Alpes euntes334). În
urma unui scurt conflict cu acelaşi William de Reverel, Anselm se opreşte la
Lyons, de unde îi scrie lui Henric I Beauclerc. Pleacă din Lyons abia în aprilie
1105, în urma unei scrisori primite de la Papă, trece prin Cluny şi se îndreaptă
332
Traseul celor două călătorii a fost alcătuit după cronica lui Eadmerus, unul dintre însoţitorii lui
Anselm. cf. Eadmerus, Historia Novorum in Anglia et opuscula duo de vita Sancti Anselmi et
quibusdam miraculis eius, ed. Martin Rule, RBMAS, Longman & co., London, 1884.
333
Cur Deus homo, începută în Anglia şi terminată la Schiavi.
334
i.e. „trecând noi Alpii conduşi de faimoasa contesă Matilda”; Eadmerus, ibidem, p. 155.
108
către Blois, unde este primit de contesa Adela de Blois335, sora regelui Angliei.
Merge la Chartres împreună cu aceasta; regele Henric I doreşte să-l vadă, iar
Anselm şi Adela de Blois merg la L’Aigle (Aquila) pentru tratative. La 22 iulie
conflictul este încheiat şi în august Anselm se întorcea în Anglia.
Se ridică problema anturajului. Pe Anselm l-au însoţit numai feţe bisericeşti. Unul
dintre aceştia este Eadmer, autorul cronicii pe care am folosit-o la alcătuirea
celor două itinerarii. Ceilalţi sunt necunoscuţi. Pot oare nişte feţe bisericeşti să
aibă vreo legătură cu legenda arturiană? Stadiul în care se afla la acea dată
legenda regelui Arthur este unul dintre cele mai neclare. Abia ieşită din spaţiul
galez sau armorican, ea se adapta noilor cerinţe. Până în vremea lui Henric II
Plantagenet, nu cunoaştem detalii în legătură cu evoluţia ei. Atragem atenţia însă
asupra reticenţei bisericii faţă de această poveste laică: în 1113, nişte călugări
din Laon se aflau în Devon şi Cornwall pentru a aduna fonduri să-şi construiască
catedrala arsă. În localitatea Bodmin le-au fost arătate o serie de relicve sau
mărturii ale regelui Arthur; iar refuzul lor de a aproba nemurirea acestuia a
declanşat furia populaţiei. De asemenea, revoltele galeze de la începutul
secolului al XII-lea foloseau o retorică arturiană336. În spaţiul insular, regele
Arthur se dezvolta ca un mântuitor, fapt care nu convenea nici-unui reprezentant
al bisericii, cu atât mai mult arhiepiscopiei de Canterbury şi lui Anselm, un
burgund de la poalele Alpilor. Nimic nu ne îndreptăţeşte însă să credem că unii
dintre însoţitorii săi nu vor fi fost încântaţi de poveştile arturiene. Nivelul de
dispersie al acestor povestiri era însă grupul nobililor, care nu au făcut parte din
suita arhiepiscopului.
Celor două călătorii le corespund două întâlniri. Prima călătorie ni-l arată pe
Anselm întâlnindu-se la asediul de la Capua cu Roger Borsa (1098), fiul mijlociu
al lui Robert Guiscard şi ducele de Apulia. Întâlnirea cu acest normand este
descrisă înduioşător: Roger aleargă în întâmpinarea lui Anselm şi îl sărută. Nu
ştim însă nimic despre conversaţia dintre cei doi; Anselm şi papa Urban al II-lea
s-au retras în apropiere şi au fost probabil vizitaţi de către duce337. Problemele
discutate vor fi fost de natură bisericească, dar Roger Borsa nu era un om atât
de cultivat. El era un comandant militar şi o căpetenie politică, astfel că vor fi
discutat şi despre alte lucruri. Nu avem nici o dovadă că regele Arthur va fi fost
unul dintre acestea. Nici măcar nu presupunem că aşa ceva se va fi discutat.
Ceea ce putem presupune însă este că cei din anturajul lui Roger Borsa le-au
povestit celor din anturajul lui Anselm lucruri noi, poveşti noi, aşteptând să li se
povestească şi lor tot nişte curiozităţi. De asemenea, Anselm ajunge la Bari chiar
în perioada în care era construită catedrala (1098). La conciliul de la Bari nu s-au
discutat decât chestiuni religioase. Cu toate acestea, cronicarul Eadmer ne
descrie costumul unuia dintre prelaţi. Oamenii dau atenţie unor detalii minore, îşi
335
Adela de Blois este fiica lui William I Cuceritorul, fiind astfel sora lui William II Rufus şi Henric I
Beauclerc, fiii acestuia. Ea s-a căsătorit cu contele Ştefan de Blois, participant la prima cruciadă
şi l-a avut ca fiu pe Ştefan I, conte de Blois şi Champagne, rege al Angliei după moartea lui
Henric I Beauclerc.
336
Michael Wood, In Search of England. Journeys into the English Past, Penguin, London, 2000,
pp. 24-25.
337
Pentru textul original care prezintă întâlnirea v. Anexe 2. Texte, Eadmerus – Historia Novorum
in Anglia.
109
povestesc fapte minore, curiozitatea nu cruţă pe nici-unul dintre toţi cei care
călătoresc şi toţi cei care îi primesc în ospeţie338. Însoţitorii lui Anselm au povestit
probabil ciudăţenii din ţara lor. Cea de a doua întâlnire este cea cu contesa
Matilda de Canossa (1104). Spre deosebire de întâlnirea cu Roger Borsa, nu
cunoaştem detalii despre acest eveniment, aşa cum reiese din pasajul amintit
anterior. Din el aflăm doar că arhiepiscopul de Canterbury a fost însoţit în
trecerea Alpilor de către contesă. Presupunem, la fel ca şi în cazul întâlnirii cu
Roger Borsa şi al conciliului de la Bari, că însoţitorii vor fi discutat între ei.
Nu credem că aceasta este calea pe care legenda arturiană a ajuns în spaţiul
italic. Atragem însă atenţia asupra legăturilor dintre cele două spaţii. Oameni
necunoscuţi, care au luat parte la cele două întâlniri şi la conciliul de la Bari, au
discutat şi şi-au povestit. Rezultatul celor trei evenimente este că unele dintre
poveştile sau evenimentele insulare au ajuns astfel în spaţiul italic. Probabil că
nu astfel a ajuns şi regele Arthur. Alta va fi fost calea şi un alt personaj va fi vost
vehicolul.
PRIMA CRUCIADĂ ŞI CRUCIADA DIN 1101
Deoarece călătoriile arhiepiscopului Anselm de Canterbury nu păreau a fi

vehicolul legendei arturiene, am căutat alte legături posibile între arhivolta de la
Modena, cea a catedralei San Nicola din Bari şi spaţiul francez continental.
Următoarele evenimente care ne-au atras atenţia şi care legau cele trei puncte
cheie ale demonstraţiei au fost mişcările cruciate dintre 1096-1101. Nu au
prezentat interes contingentele cruciate care au luat calea mării, nici cele care au
trecut prin spaţiul german şi ungar, ci doar cele care au trecut prin Italia. Dintre
toate trupele primei cruciade, numai trei corpuri de armată au parcurs acest
spaţiu înainte de întâlnirea de la Constantinopole. Unul dintre ele era
contingentul lui Bohemund de Tarent, care a plecat din Apulia, traversând
Adriatica şi parcurgând Via Egnatia până în capitala Imperiului Bizantin. În stadiul
de faţă al cercetării aceste trupe nu prezintă nici-un interes, deoarece traseul lor
italic este nesemnificativ, iar originea lor este autohtonă. Un al doilea corp de
armată, format din provensalii Raimond de Saint-Gilles, nu prezintă nici el
interes, deoarece aceştia au străbătut în grabă pasurile din Alpii Maritimi,
Câmpia Padului şi apoi s-au îndreptat prin Carniola către Bulgaria; şederile lor în
peninsula italică vor fi fost de scurtă durată. Ultimul dintre cele trei contingente
inventariate era format din trupele lui Hugh de Vermandois, Robert de Flandra,
Ştefan de Blois şi Robert de Normandia, al căror parcurs italic îl vom prezenta în
continuare. Ştefan, contele de Blois, a plecat din Chartres însoţit de întreaga sa
suită, lăsându-şi comitatul în grija soţiei Adela. O dată cu el au pornit şi ceilalţi
trei cruciaţi francezi: din Rouen a plecat Robert, ducele de Normadia, însoţit de
unchiul său, Odo de Bayeux, şi de o mare parte a nobililor normanzi. În acelaşi
timp au plecat Robert de Flandra şi Hugh de Vermandois. Armatele celor patru s-
338
Pentru exemplificare, v. textul original al aceleiaşi cronici, în care se vorbeşte depre întâlnirea
lui Anselm cu Ilgyrus, locotenentul lui Bohemund, în Anexe 2. Texte, Eadmerus – Historia
Novorum in Anglia.
110
au unit la Reims şi au trecut Alpii pe ruta Pontarlier - Gran San Bernardo –

Aosta, ajungând astfel în Câmpia Padului. Nu au staţionat, ci s-au îndreptat în
grabă către Lucca339, unde au primit binecuvântarea Papei. Ajunşi în Roma merg
la mormântul Sfântului Petru şi se opresc scurt timp pentru provizii. Următorul
popas a fost Monte Cassino, urmat de un altul la Bari. Aici, cruciaţii se despart:
Robert de Flandra trece Adriatica, iar Ştefan de Blois, Hugh de Vermandois şi
Robert de Normandia rămân în Italia de sud să petreacă iarna şi să aştepte o
vreme mai bună pentru trecerea în Împăraţia Bizantină340. O mare parte dintre
pelerinii de rând, dintre care cei mai mulţi erau oameni de rând înarmaţi cu arcuri
sau simpli cavaleri, s-au întors spre casă, temându-se de lipsurile viitoare341.
Momentul acesta ne indică două posibile explicaţii ale legendei arturiene de la
Modena.
Primul dintre ele este că o serie de pelerini s-au întors acasă la vreme de toamnă
târzie. Mai întâi, ne întrebăm ce rută vor fi preferat pentru a ajunge în Franţa. De
la Bari puteau alege două drumuri, care urmează cei doi versanţi ai munţilor
Apenini. Unul dintre ele ducea prin Siponto şi Monte Sant’Angelo către Ancona,
Ravenna şi Modena; celălalt ducea prin Campania către Monte Cassino, Roma,
Pisa, Lucca şi de acolo urma parcursul Drumului Francigen. Drumul coastei
adriatice este dificil; câmpia este destul de îngustă, munţii Apennini sunt foarte
apropiaţi de litoral şi regiunea nu este una dintre cele mai propice agriculturii.
339
Cum usque Luccam pervenissemus, invenimus prope illam Urbanum apostolicum, cum quo
locuti sunt Robertus Normannus et Stephanus Blesensis comites, nos quoque ceteri qui
voluimus, et ab eo benedictione suscepta, Romam gaudenter ivimus. Et cum in basilica Sancti
Petri introissemus, invenimus ante altare homines Guiberti papae stolidi, qui oblationes altari
superpositas, gladios suos in manibus tenentes inique arripiebant ; alii vero super trabes ipsius
monasterii cursitabant et inde deorsum ubi prostrati orabamus lapides iaciebant […]. Proinde
satis doluimus […]. i.e. « După ce ajunsesem la Lucca, l-am întâlnit în apropierea ei pe Papa
Urbanus, cu care au vorbit conţii Robert Normandul şi Ştefan din Blois, precum şi noi ceilalţi care
am dorit, şi, după ce am primit binecuvântarea lui, am plecat bucuroşi la Roma. Si de îndată ce
am intrat în biserica Sfântului Petru, am găsit dinaintea altarului pe [unii din familia] Guiberti,
[nişte duşmani] nătângi a Papei, care, ţinând în mâini săbii, apucau pe nedrept ofrandele puse pe
altar. Iar alţii tot alergau pe acoperişul aceleiaşi mănăstiri şi de acolo aruncau cu pietre în jos,
unde ne rugam noi îngenunchiaţi.» După Foucher de Chartres, în Hans Hagenmeyer,
Chronologie de la première croisade. 1094-1100, éd. Ernest Leroux, Paris, 1902, pp. 45-46.
340
[…] nos autem, per mediam Campaniam euntes, venimus Barum, […] deinde portum
adeuntes, transfretare tunc putavimus. Sed obsistentibus nautis […] tempore tunc hiemali
imminente, quod nobis nocuum obiecerunt, opportuit Robertum comitem Normanniae, in
Calabriam secedere et toto tempore brumali illic hiemare. Tunc tamen Robertus comes Flandrae
cum cohorte sua transfretavit. Tunc vero plurimi de plebe, desolati, inopiam etiam futuram
metuentes, arcubus suis ibi venditis et baculis peregrinationis resumptis ad domos suas ignavi
regressi sunt. « Însă noi mergând de-a dreptul prin Campania am ajuns la Bari […], mai apoi am
dat de port şi am socotit că atunci [era bine] să traversăm [marea]. Dar marinarii s-au împotrivit
[…], căci pe atunci se apropia vremea de iarnă, şi ne-au atras atenţia că asta ne va dăuna ; şi
[aşa] s-a făcut că Robert, contele de Normandia, s-a retras în Calabria şi a iernat acolo pe tot
timpul iernii. Iar Robert, contele de Flandra, a trecut totuşi [marea] cu trupele lui. Şi tot atunci
foarte mulţi din rândul mulţimii, dezolaţi şi temându-se de sărăcia din viitor, şi-au vândut acolo
arcurile şi au laut din nou [în mâini] toiagele de pelerinaj pentru a se întoarce laşi la casele lor».
După Foucher de Chartres, în Hans Hagenmeyer, ibidem, p. 49.
341
Pentru textul original care menţionează despărţirea pelerinilor de rând de restul trupelor, a se
vedea nota anterioară.
111
Pelerinii nu ar fi avut astfel multe mijloace de aprovizionare. În plus, drumul le era

necunoscut. Probabil că au ales drumul prin Campania, deoarece pe acesta îl
urmaseră la dus. Pe această rută ar fi putut ajunge la Genova sau Piacenza, dar
nu la Modena.
Totuşi, timpul când se petrecea acest flux haotic de populaţie către trecătorile
Alpilor erau unul de toamnă târzie. La data la care vor fi ajuns în Câmpia Padului,
trecătorile de pe Via Francigena (San Bernardo cel mare, Saint Gotthard şi
Simplonpass) erau înzăpezite. Grupurile de pelerini care se întorceau acasă între
1096-1097 aveau de ales între a trece Alpii Maritimi, a trece prin pasul Brenner
sau a rămâne să ierneze în Câmpia Padului. Deoarece cei mai mulţi dintre ei
erau din Franţa de nord-est, cei care vor fi îndrăznit să treacă Alpii au străbătut
probabil pasul Brenner, care îi ducea în ducatul de Suabia sau în cel de Bavaria,
de unde puteau parcurge ducatul de Lorena pentru a se întoarce acasă. Nu
excludem nici alte două posibilităţi: unii dintre ei puteau traversa Alpii
Maritimi, mult mai mici şi cu trecătorile neînzăpezite, sau puteau chiar ierna în
Câmpia Padului. Ultima dintre aceste două variante se exclude: dacă nu au vrut
să ierneze în Italia de sud, de ce ar fi iernat în cea de nord?
Drumul pe care pelerinii l-ar fi putut urma către casă ducea aşadar prin Modena
către Verona. Unii dintre ei poate că au poposit la Modena, dar presupunerile de
faţă nu se dovedesc a fi sigure şi nu putem spune că aceasta este calea pe care
a ajuns legenda arturiană pe arhivoltă. În plus, în rândurile acestor pelerini nu
regăsim o personalitate puternică, o figură celebră, care ar fi putut determina
nobilimea din Modena să adopte subiectul arturian până într-atât încât să-l
imortalizeze pe arhivolta propriei lor catedrale. Cavalerii francezi care se
întorceau acasă în toamna şi iarna lui 1096 erau săraci şi necunoscuţi, ba chiar
ruşinaţi că au renunţat la misiunea lor sfântă. Întoarcerea lor va fi fost blamată de
către lombarzii ale căror mulţimi cruciate părăsiseră Câmpia Padului la începutul
anului.
Cel de al doilea eveniment este staţionarea lui Robert de Normandia şi a lui
Ştefan de Blois în Calabria. Dar de ce au ales Calabria şi nu au rămas în Apulia,
unde se afla oraşul Bari? Probabil că au ales Calabria pentru că Apulia era lipsită
de provizii în urma plecării lui Bohemund. De asemenea, liderii cruciaţi s-au
împrietenit cu ducele Roger Borsa, fratele vitreg al lui Bohemund, cu care au
schimbat daruri342 şi care îi va fi primit să ierneze în teritoriile sale. Primele
pregătiri de plecare au început în martie 1097, iar trecerea Mării Adriatice au
342
Înainte de a trece Adriatica, Robert de Flandra a primit în dar de la Roger Borsa o serie de
relicve ; dovada acestui dar se găseşte într-o cartă din 8 octombrie 1097 a Clemenţiei, contesă
de Flandra, al cărei text original îl reproducem în continuare excerptat : Cum, agens iter, fines
Apuliae intraret […], hoc solum ab eo exegit, ut ei quam preciosissimas conferret reliquias, quas
mihi transmittere disposuerat. Contulit ei de capillis beatissimae Dei genitricis […], de corporis
SS. Matthaei apostoli et confessoris Christi Nicolai, quorum corpora non dubium est in Apulia
contineri. i.e. « Iar când [Robert], a trecut în drumul lui hotarele Apuliei […], numai acest lucru l-a
cerut de la acela [ducele Apuliei], anume să-i dăruiască relicve cât mai preţioase, pe care a
ordonat să-mi fie trimise mie. [Ducele Apuliei] i-a dăruit nişte fire din părul preafericitei
Născătoare de Dumnezeu […] şi moaşte din trupurile sfântului apostol Matei şi al lui Nicolae,
spovăduitorul întru Hristos, ale căror trupuri nu este îndoială că se află în Apulia.». Hans
Hagenmeyer, ibidem, p. 50.
112
făcut-o de Paşti (5 aprilie 1097), pornind din Brindisi. La 9 aprilie 1097 se aflau
pe coasta dalmată, la 15 km depărtare de Durazzo. Au petrecut astfel mai mult
de cinci luni343 în Italia de sud, timp în care cavalerii din Normandia şi Blois vor fi
peregrinat drumurile din teritoriile normande, povestind confraţilor lor sud-italici344
poveşti, legende şi evenimente din patrie. S-ar putea explica astfel un posibil
scenariu străin al arhivoltei catedralei de la Bari, care să fi ajuns apoi pe alte căi
în spaţiul nord-italic. Aceasta este varianta pe care o prefera R.S. Loomis,
crezând că povestea arturiană fusese adusă mai întâi în spaţiul sud- italic de
către cruciaţii bretoni şi normanzi din 1096. Se impun însă câteva observaţii cu
privire la această explicaţie: dacă cruciaţii au răspândit legenda arturiană în Italia
de sud, regiunea în care ea ar fi avut timp şi prilej să se dezvolte ar fi fost
Calabria, în care au au iernat, şi nu Apulia, în care au ajuns pentru scurt timp în
1096 şi prin care au trecut la plecare, în primăvara lui 1097. De asemenea,
cavalerii de pe arhivolta de la Bari nu poartă nici-un nume, motiv pentru care
care nu putem afirma că regele Arthur este reprezentat şi la San Nicola. Un plan
iconografic similar nu implică şi asemănarea scenariilor. Cu toate acestea, dacă
acceptăm şi acest amendament şi presupunem că scenariul de la Modena
copiază pe cel de la Bari, atunci trebuie să observăm totuşi că arhivolta
modeneză este individualizată: în povestea arturiană apar şapte cavaleri, un
senior, un pitic şi o domniţă, pe când la Bari nu putem observa decât nişte
cavaleri, un donjon şi şase apărători pedeştri. La Bari este reprezentat un simplu
scenariu de cetate, pe când la Modena este reprezentată o poveste singulară.
Legătura dintre cele două arhivolte nu se explică nici pe această cale.
Prima cruciadă a fost continuată de alte deplasări de trupe. În iarna lui 1099,
papa Pascal al II-lea a trimis o scrisoare circulară în care atrăgea atenţia asupra
vidului de populaţie în teritoriile abia cucerite şi asupra posibilei evacuări a
acestora în cazul în care nu vor sosi întăriri. Reacţia occidentalilor a fost
imediată ; nobili şi sărmani au pornit din nou în peregrinare către Ţara Sfântă.
Fenomenul a fost denumit Cruciada din 1101, dar termenul de cruciadă este
exagerat, deoarece campania a fost cu mult mai puţin importantă decât
precedenta ei, numărul de trupe implicate – mult mai restrâns, iar desfăşurarea
ei s-a produs în trei etape, fiecăreia corespunzându-i un corp de armată distinct.
Primul contingent a fost cel al cruciaţilor lombarzi, plecaţi din Câmpia Padului în
septembrie 1100, sub conducerea a patru lideri: Anselm de Buis, arhiepiscopul
de Milan, Albert, contele de Biandrate, Guibert, contele de Parma şi Hugh de
343
Şederea cruciaţilor francezi în Italia de sud a avut loc între sfârşitul lunii noiembrie 1096 şi 5
aprilie 1097. Pe lângă legăturile deja expuse în nota anterioară, mai există altele care se cuvin a
fi amintite: Ştefan de Blois a mai parcurs o dată Via Francigena şi drumurile Italiei sudice în 1101,
cu prilejul cruciadei din acest an. La întoarcerea din cruciadă, Robert de Normandia s-a oprit
pentru scurt timp în Apulia, în speranţa de a strânge fonduri pentru a-şi recuceri ducatul, şi s-a
căsătorit cu Sibylla de Conversano, fiica unui nobil normand din această regiune. De asemenea,
Roger Borsa, ducele de Apulia şi Calabria, s-a căsătorit la scurtă vreme după aceea cu fiica lui
Robert de Flandra, cel pe care îl dăruise cu relicve în 1096.
344
La mai puţin de 80 de ani de la primul val normand care a apărut în Italia de sud (ca. 1020) şi
la mai puţin de 40 de ani de la ultimul (ca. 1060), cavalerii sud-italici de origine normandă mai
vorbeau probabil dialectul anglo-normand. Comunicarea dintre cele două părţi va fi fost astfel
înlesnită şi de lipsa barierelor lingvistice.
113
Montebello. Deşi desemnaţi de membrii expediţiei, ei nu puteau organiza sau

conduce această masă haotică de lombarzi, compusă dintr-un număr restrâns de
cavaleri, din clerici, sărmani, femei, copii şi bătrâni. Trec prin Carniola, valea
Savei, Belgrad şi sunt preluaţi de trupele împăratului Alexios I Comnenos în
parcursul peninsulei balcanice. În martie 1101 sunt aduşi la Constantinopole,
unde se revoltă şi sunt cu greu potoliţi345. După joncţiunea cu un alt corp de
armată, compus din trupele lui Ştefan de Blois, Ştefan de Burgundia şi ale lui
Conrad346, constabularul Împăratului German, îl aleg lider pe Raimond de
Toulouse şi urmează drumul anatolian către statele cruciate, fiind înfrânţi şi
masacraţi în bătălia de la Mersivan.
Trupele lui Ştefan de Blois şi Ştefan de Burgundia347 călătoriseră de-a lungul
Italiei către Apulia, de unde au trecut pe coasta dalmată şi au urmat Via Egnatia
către Constantinopole, unde au ajuns în mai 1101348. Probabil că ruta fusese
aleasă de către Ştefan de Blois, deoarece el iniţiase această expediţie la
îndemnurile soţiei sale, Adela de Blois. De asemenea, presupunem că alegerea
fusese influenţată de lungul iernat din 1096-1097, pe care contele de Blois îl
petrecuse în Calabria, la ducele Roger Borsa, alături de Robert de Normandia.
Cel de al doilea corp de armată a fost cel nivernez349, condus de Guillaume al II-
lea, contele de Nevers. Plecarea lui s-a petrecut în luna februarie a anului 1101.
Armata lui Guillaume de Nevers era de dimensiuni reduse, disciplinată şi mobilă.
A străbătut Italia până la Brindisi, de unde a trecut Adriatica la Avlona şi a urmat
Via Egnatia până la Constantinopole350. Ei nu au staţionat în Câmpia Padului, iar
prin Apulia au trecut în grabă, îmbarcându-se repede pentru a traversa Adriatica.
Ultima armată era din nou mixtă. Ea însuma trupele lui Guillaume al IX-lea,
ducele de Aquitania şi cele ale lui Hugh de Vermandois351, cărora li s-a alăturat
pe drum un corp de armată foarte bine echipat şi instruit, sub conducerea lui
Welf, ducele de Bavaria352. Ruta aleasă a ocolit munţii Alpi, trecând prin
Burgundia, Suabia şi Bavaria către Câmpia Dunării, al cărei curs l-au urmat până
345
cf. Steven Runciman, A History of the Crusades, vol. II, The Kingdon of Jerusalem and the
Frankish East, pp. 18-20.
346
Nu se ştie unde s-a întâlnit Conrad cu grosul trupelor franceze. Presupunem că întâlnirea s-a
petrecut în spaţiul italic, deoarece trupele germane nu vor fi dorit să repete experienţa cruciaţilor
lui Gottschalk din 1096.
347
Alături de escortele şi armatele lui Ştefan de Blois şi ale lui Ştefan de Burgundia, contingentul
mai era format şi din trupele lui Hugh de Broyes, din trupele lui Balduin de Grandpré, din suita
episcopului de Soissons şi din cele ale lui Hugh de Pierrefonds. Ştefan de Blois decisese să
revină în Orient după ruşinoasa fugă din timpul asediului Antiohiei, pentru a-şi împlini jurământul
de cruciat.
348
Steven Runciman, ibidem, pp. 20-21.
349
Armata la care ne referim era originară din Nivernais, regiune din Franţa centrală în centrul
căreia se află oraşul Nevers.
350
ibidem, pp. 25-26.
351
Hugh de Vermandois, fratele regelui Franţei, participase şi el la prima cruciadă. Armata sa era
înglobată în contingentul condus de Robert de Normandia şi de Ştefan de Blois. Hugh a luat
parte la toate operaţiunile cruciate până la Antiohia. După cucerirea acesteia s-a retras înapoi în
Franţa. În 1101 pleca din nou, pentru a ajunge la Ierusalim, la cucerirea căruia lipsise.
352
Alături de Welf de Bavaria, grupul german mai avea în compunere suitele lui Thiemo,
arhiepiscopul de Salzburg şi a Idei, margravina de Austria.
114
la Belgrad353. Nici acest contingent nu întruneşte cerinţele demonstraţiei. Nici-

unul dintre aceste contingente nu a staţionat în Câmpia Padului. Cele două
grupuri care au trecut Alpii din spaţiul francez au trecut probabil prin pasul Gran
San Bernardo. În cea ce-l priveşte pe Ştefan de Blois, el va fi urmat traseul
expediţiei din 1096, prin Piacenza, Lucca şi Roma, de unde va fi străbătut
teritoriile normande către Adriatica. Guillaume de Nevers a urmat acelaşi traseu,
urmând probabil calea pelerinilor, acea Via Francigena. Faptul că nici trupele din
Blois şi nici cele din Nevers nu au petrecut mult timp în spaţiul italic este dovedit
şi de viteza cu care s-au deplasat354. Nu putem crede că s-ar fi abătut către
interiorul Câmpiei Padului, urmând Via Egnatia către Modena ; ar fi pierdut prea
mult timp. Ei nu au trecut aşadar prin oraşul care ne interesează.
Totuşi, corpul de armată compus din lombarzi şi francezi putea să fi contribuit la
răspândirea legendei arturiene în Italia de nord, în cazul în care cele două
armate ar fi fost amestecate. Lombarzii ar fi putut asculta povestea regelui Arthur
în timpul popasurilor comune. Există însă o serie de amendamente care se pot
aduce acestei interpretări. Mai întâi, lombarzii şi francezii nu s-au înţeles încă din
timpul primei cruciade, pe când se aflau în compunerea trupelor lui Petru
Pustnicul, şi s-au certat pe întregul parcurs. La fel, lombarzii formau o tabără
separată şi în timpul cruciadei din 1101. Relaţiile cu trupele franceze vor fi fost
astfel accidentale şi tensionate. În al doilea rând, între trupele lui Ştefan de Blois
şi Hugh de Vermandois nu se aflau normanzi, iar dacă aceştia vor fi existat,
prezenţa lor este neglijabilă, deoarece nu sunt atestaţi de nici-una dintre surse.
Or, arhivolta de la Modena are o sursă normando-franceză. Credem că nici
această explicaţie nu confirmă toate cerinţele demonstraţiei. Lombarzii au fost
masacraţi la Mersivan (1101), iar cei care au reuşit să se întoarcă acasă nu
cunoscuseră decât trupele din Blois şi Burgundia, al căror efectiv era mult mai
mic decât al lor. S-au unit cu trupele franceze la Nicomedia şi au călătorit alături
de ele doar în parcursul anatolian. Franco-provensalii lui Ştefan de Blois şi
Raimond de Toulouse şi lombarzii conduşi de Alselm de Milan şi Albert de
Biandrate se tolerau, urmau un drum comun, dar nu se agreau : lombarzii au
deturnat în două rânduri ruta cruciadei către est355, pe când trupele franceze
doreau să ajungă cât mai repede în Siria356. Conjunctura a fost singurul factor
care a determinat jocţiunea trupelor lombarde cu cele franceze, astfel că cele
două armate nu şi-au amestecat rândurile, cu toate că mergeau în aceeaşi
coloană. Legenda arturiană de la Modena nu se explică nici în acest fel.
353
ibidem, pp. 27-28.
354
Ştefan de Blois şi ceilalţi nobili care l-au urmat au plecat din Franţa la începutul lui 1101,
ajungând la Constantinopole la începutul lunii mai; Guillaume de Nevers a plecat din Nivernais în
februarie, ajungând la Constantinopole la începutul verii, de îndată ce contingentul lombardo-
francez plecase spre Konya. ibidem, pp. 21, 26.
355
Cele două schimbări de rută vor fi discutate în capitolul viitor.
356
ibidem, pp. 22-23.
115
BOHEMUND DE TARENT ŞI ANTIOHIA
Am trecut în revistă cauzele pe baza cărora nu socotim că regele Arthur ar fi

ajuns la Modena prin intermediul pelerinilor. O a doua încercare nu se potrivea
nici ea: arhiepiscopul Anselm de Canterbury nu pare să fi fost nici el factorul de
legătură. De asemeni, prima cruciadă (1097-1098) nu putea fi vehiculul legendei
arturiene, deoarece corpurile de armată s-au deplasat pe drumuri diverse, iar
cele care au parcurs Italia nu au staţionat decât scurt timp şi nu în spaţiul
lombard. Intervalul de timp se reduce astfel la anii 1098-1120. Or, în acest
interval mai rămâne doar o ultimă mare deplasare de trupe şi oameni din spaţiul
francez către cel italic: „cruciada” anti-bizantină din 1107-1108, plănuită şi
condusă de Bohemund I de Tarent şi Antiohia.
Bohemund era fiul cel mai vârstnic al lui Robert Guiscard, cuceritorul Italiei de
sud. Istoria cuceririi normande nu îşi găseşte justificarea în rândurile acestui
capitol; o serie de precizări sumare se cuvin totuşi a fi amintite. Robert Guiscard
era la rândul său fiul lui Tancred d’Hauteville, seniorul din Coutances, o mică
localitate din Normandia. Fraţii lui Guiscard îşi făcuseră apariţia în Italia de sud
încă din 1130. În urma comploturilor papale şi lombarde, toţi fraţii mai vârstnici au
fost ucişi, iar Robert Guiscard le-a urmat în rangul de căpetenie a normanzilor
din Apulia şi Calabria. Între 1054-1071 el a unit posesiunile normande, a cucerit
teritoriile rămase şi a devenit, prin confirmare papală, duce de Apulia şi Calabria.
Fratele său mai mic, Roger I, a fost însărcinat cu anexarea Siciliei, pe care a
stăpânit-o cu titlul de conte. Robert Guiscard a atacat în două rânduri Imperiul
Bizantin, la cea de a doua campanie participând ca locţiitor şi fiul său,
Bohemund; campania a eşuat în urma morţii lui Guiscard. După moartea tatălui,
acesta s-a retras în Apulia. Guiscard lăsase ducatul şi moştenirea politică fiului
mijlociu, Roger Borsa, Bohemund fiind doar senior de Tarent. După o serie de
certuri cu Roger Borsa, el participă, alături de acesta şi de unchiul lor Roger I, la
asediul cetăţii Amalfi, moment în care îşi fac apariţia contingentele cruciate.
Bohemund preia o mare parte din armata normandă şi trece în Imperiul Bizantin,
către Constantinopole, de unde urmează parcursul primei cruciade. Armata sa
era compusă mai ales din nobili normanzi357; la expediţie au luat parte foarte
puţine căpetenii autohtone358 şi foarte puţini greci359.
357
Membrii cei mai importanţi ai expediţiei italo-normande erau rude ale lui Bohemund: Tancred
(fiul Emmei, nepot al lui Guiscard), Robert, fratele lui, Richard din Principat şi Rainulf, fratele lui
(ambii urmaşi ai lui William „Braţ-de-Fier”), Rainulf, fiul lui Richard, şi Hermann de Canni (fiul lui
Humphrey). Ranguri secunde aveau şi alţi nobili normanzi: Robert de Anzi, Robert de Sourdeval,
Boello de Chartres, Albered de Cagnano, Humphrey de Montescaglioso, Geoffroi de Russinolo,
Robert fiul lui Gerard, Ralf „cel Roşu”, precum şi feţe bisericeşti: Gerard, episcop de Ariano,
episcopul de Russinolo şi Petru, episcop de Anagni. cf. Ralph Bailey Yewdale, Bohemond I,
Prince of Antioch, s.l., s.a., pp. 37-38.
358
Roger Borsa, succesorul lui Robert Guiscard la titlul de duce de Apulia, era doar frate vitreg cu
Bohemund. Bohemund era fiul Alberadei, prima soţie a lui Guiscard, o normandă, iar Roger
Borsa era fiul Sykelgaitei, cea de a doua soţie a lui Guiscard, de origine lombardă. Ajuns duce de
Apulia, Roger Borsa a încurajat revenirea în funcţii şi feude a nobilimii normande, mizând
probabil pe originea mamei sale. Bohemund era reprezentantul partidei normande, astfel că
116
După cucerirea Ierusalimului devine principe de Antiohia, purtând războaie cu

musulmanii din Siria, prilej cu care este luat prizonier360. În locul său a domnit ca
regent Tancred, nepotul său de soră. De îndată ce a fost eliberat din prizonierat,
Bohemund s-a întors la Antiohia, unde, încântat de buna administraţie a lui
Tancred, a luat decizia de a pleca în Occident, pentru a aduna o nouă armată cu
care să-l atace pe împăratul Alexios I Comnenul, un vechi duşman al tatălui său
şi fost stăpân al Antiohiei. Cronicile ne dovedesc că ţinta călătoriei lui Bohemund
era Franţa şi Anglia361, de unde spera să-şi adune majoritatea trupelor. A plecat
pe mare din Orientul cruciat362 şi la începutul anului 1105 se afla în Apulia. Nu se
cunosc detalii ale şederii sale în ţinuturile natale. Se presupune363 că, de îndată
ce a reintrat în posesia feudelor, Bohemund ar fi plecat grăbit la Roma, fiind
însoţit de Daimbert, patriarhul de Ierusalim. La Roma l-a vizitat pe papa Pascal al
II-lea, după care s-a îndreptat către Italia de nord; itinerarul său în ţinuturile
lombarde nu este cunoscut. Se ştie doar că în septembrie 1105 se întorsese
deja la Roma, unde se afla şi în cursul lunii următoare364. În timpul uneia dintre
cele două şederi la Roma, papa îi încredinţase stindardul Sfântului Petru, prin
armata sa cruciată a fost constituită mai ales din căpeteniile normande. Cf. Ferdinand Chalandon,
Histoire de la domination normande…, pp. 301-302.
359
Armata lui Bohemund nu va fi conţinut greci sau lombarzi decât în număr redus şi cu
importanţă secundară, deoarece cruciaţii sud-italici numărau la început doar peste o mie de
cavaleri normanzi. Eventualii autohtoni puteau fi călăuze, membri ai corpului logistic sau simpli
însoţitori. În sprijinul acestei afirmaţii cităm un foarte cunoscut extras dintr-o cronică
contemporană: Rogerius comes Siciliae, cum XX milibus Saracenorum et cum innumera
multitudine aliarum gentium et universi comites Apuliae obsederunt Amalphim, et cum ibi
perseverarent, subito, inspiratione Dei, Boamundus cum aliis comitibus et plus quam mille
equitibus, facientibus sibi signum crucis super pannos in humero dextro, reliquerunt obsedionem.
i.e. „Roger, contele Siciliei, împreună cu douăzeci de mii de Sarazini şi cu o mulţine nenumărată
de alte etnii, laolaltă cu toţi conţii din Apulia, au asediat Amalfi, şi, pe când tot încercau să o
cucerească, deodată, din inspiraţie divină, Bohemund şi ceilalţi conţi, laolaltă cu mai mult de o
mie de cavaleri, şi-au făcut semnul crucii pe haine, pe umărul drept, şi au părăsit asediul. După
Lupus Protospatharius, Annales, în H. Hagenmeyer, Chronologie de la première croisade (1094-
1100), Ernest-Leroux, Paris, 1902, p.36.
360
Bohemund a fost luat prizonier de către emirul musulman de Danişmend şi închis în fortăreaţa
de la Niksar, departe în nord-estul Anatoliei. cf. Steven Runciman, The Kingdom of Jerusalem…,
pp. 21-22
361
Cavalerii francezi formaseră grosul trupelor din prima cruciadă. De asemenea, aportul francez
la cruciada din 1101 era şi el semnificativ. Bohemund spera să strângă trupe din spaţiul cu cea
mai mare densitate de populaţie din occident. Alegerea Angliei ca sursă a unor eventuale
contingente pare surprinzătoare. Normanzii stabiliţi în Anglia participaseră în număr restrâns la
prima cruciadă şi nici-unul dintre ei la expediţia din 1101. Există totuşi două dovezi că Bohemund
spera să adune trupe din Anglia: el scrie regelui Henric I Beauclerc (1105 sau 1106), cerându-i
acordul de a recruta trupe din ţara lui, şi scrie şi arhiepiscopului Gerald de York (1106), al cărui
răspuns ni s-a păstrat. Ralph Bailey Yewdale, ibidem, pp. 106-107.
362
Ana Comnena aminteşte un posibil şiretlic al Bohemund: acesta s-ar fi prefăcut mort şi ar fi
fost îmbarcat într-un coşciug, ca pentru a fi îngropat în pământul natal. Ajuns în cetatea Corypho
s-ar fi ridicat din coşciug şi, plimbându-se pe străzi, ar fi proferat ameninţări la adresa lui Alexios
Komnenul, anume că va devasta Imperiul Bizantin, cucerindu-i capitala. Ana Comnena, Alexiada,
liber XI, caput XII.
363
Ralph Bailey Yewdale, ibidem, p. 106.
364
În data de 18 noiembrie 1105, la dorinţa lui Bohemund, papa Pascal al II-lea acordă anumite
privilegii către catedrala San Nicola di Bari.
117
care era delegat să propovăduiască o nouă cruciadă, şi i-l dăduse drept însoţitor
pe monseniorul Bruno, episcop de Segni şi legat papal.
În primăvara anului 1106 trece Alpii. După ce îşi lăsă bagajele la Chartres, se
plimbă prin Franţa centrală, arătând relicve şi trofee, botezând copii şi
propovăduind cruciada anti-bizantină. Se îndreaptă apoi către Flandra, pentru ca
în aprilie să se afle la Rouen, unde se întâlneşte cu arhiepiscopul Anselm de
Canterbury. Deoarece Henric I Beauclerc nu a fost de acord ca Bohemund să
recruteze trupe din Anglia, acesta renunţă la planul iniţial şi se întoarce la
Chartres, unde se căsătoreşte cu fiica regelui Franţei, Constanţa. După aceea se
îndreaptă spre sud-vest, către Angers, Bourges şi Poitiers, unde ţine un
conciliu365. Una dintre cele mai importante mărturii asupra acestui conciliu este
cronica abatelui Suger; pasajul în care povesteşte evenimentele de la Poitiers
conţine şi motivaţia expediţiei anti-bizantine pe care o propovăduia Bohemund366:
el miza pe eşecul cruciadei din 1101367, a cărui responsabilitate o punea pe
seama lui Alexios Comnenul. Pentru a înfierbânta spiritele, adusese cu el mai
mulţi demnitari greci şi un pretendent la tronul bizantin, care pretindea că este fiu
al împăratului Roman Diogene368.
Cea mai mare parte a trupelor sale din campania anti-bizantină au fost adunate
cu prilejul întâlnirii de la Poitiers. Nu se ştie traseul ulterior al liderului normand;
singurul oraş pe care îl cunoaştem de pe întreg parcursul rutei este Genova,
unde se pare că Bohemund se afla în 1106. Vizita de la Genova nu a fost, cu
siguranţă, una lipsită de interese militare. Genovezii şi Pisanii luaseră şi ei parte
la prima cruciadă şi la mişcările ulterioare, iar Bohemund dorea probabil o alianţă
politică şi militară cu statul maritim369. În august 1106 se afla în Apulia şi
365
La Angers se afla la 4 mai 1106, iar la 26 iunie a avut loc conciliul de la Poitiers.
366
Astitit etiam ibidem Romane sedis apostolice legatus, dominus Bruno, Signinus episcopus, a
domino Paschali papa, ad invitandam et confortandam sancti Sepulchri viam dominum
Boamundum comitatus. Unde plenum et celebre Pictavis tenuit concilium, cui et nos interfuimus,
quia recenter a studio redieramus, ubi de diversis sinodalibus et precipue de Ierosolimitano
itinere ne tepescat agens, tam ipse quam Boamundus multos ire animavit. Quorum freti comitatu
multo multaque militia, tam ipse Boamundus quam domina Constancia necnon et ipse legatus ad
propria prospere et gloriose remearunt. « Tot acolo era de faţă şi un legat al scaunului apostolic
de la Roma, monseniorul Bruno, episcopul de Segni, trimis de seniorul Papă Pascal să-l
însoţească pe seniorul Bohemund, pentru a chema şi a încuraja drumul către Sfântul Mormânt.
Şi s-a ţinut o adunare mare şi faimoasă la Poitiers, la care am fost şi noi de faţă, fiindcă de abia
ne întorseserăm de la învăţătură ; şi acolo s-a vorbit despre feluritele probleme sinodale şi mai
ales despre călătoria către Ierusalim, să nu cumva să se moleşască, astfel încât atât el, cât şi
Bohemund i-au înflăcărat pe mulţi să vină. Şi Bohemund însuşi, şi doamna Constanţa, ba chiar şi
însuşi legatul s-au întors acasă fericiţi şi glorioşi, împreună cu mulţi însoţitori şi soldaţi pe care îi
convinseseră ». După Suger, Vie de Louis VI le Gros, éditée et traduite par Henri Waquet, Les
Belles Lettres, Paris, 1964, p. 48, i.e. liber IX.
367
O mare parte a trupelor care au luat parte la cruciada din 1101 erau din Franţa centrală (Blois,
Champagne şi Nivernais) şi din spaţiul provensal (Poitou şi Aquitania). Bohemund încerca să
aţâţe spiritele celor înfrânţi în 1101, spunând că vina cruciadei îi aparţinea lui Alexios Comnenul,
al cărui plan îl urmase Raimond de Toulouse, comandantul primului contingent.
368
Această informaţie apare numai la Ordericus Vitalis. The Ecclesiastical History of Orderic
Vitalis, ed. and transl. by Marjorie Chibnall, vol. VI, Oxford, 1978, pp. 68-70.
369
Genova, Pisa şi Veneţia au participat la prima cruciadă şi la campaniile ulterioare din
Mediterana orientală. Veneţia a trimis o singură flotă (24 iunie-15 august 1100), Pisa a trimis
două (în vara anului 1099 şi în 1104), iar Genova cinci (în 1097-1098, în iunie 1099, în august
118
pregătea flota pentru trecerea mării Adriatice. La mai mult de un an, în

septembrie 1107, trecea marea şi asedia Durazzo. În cursul anului 1108 a fost
înfrânt, s-a retras în Apulia, iar cruciaţii francezi şi-au continuat drumul către
Ierusalim. O parte a celor care nu şi-au mai putut plăti călătoria s-au întors însă
acasă.
Prestigiul de care se bucura Bohemund în Câmpia Padului după iarna anului
1099, când ajung primele ştiri despre reuşita cruciadei, era enorm. Este necesar
să facem o incursiune înapoi în timp, pentru a putea observa toate cauzele care
au condus la construirea acestei imagini a liderului normand. Lombarzii luaseră
parte şi ei la prima cruciadă (1096-1099), cea mai mare parte dintre ei plecând o
dată cu mulţimea care îl urma pe Petru Pustnicul. Nord-italicii formau un grup
aparte, împreună cu germanii, şi au trecut printr-o serie de confruntări cu
francezii din acelaşi corp de armată, ceea ce a determinat în parte eşecul şi
dezastrul întregului contingent. Supravieţuitorii lombarzi, întorşi în preajma
Constantinopolei, au fost încorporaţi de Bohemund în rândul trupelor sale, alături
de care au luat parte în continuare la operaţiunile cruciate. Întorşi în patrie,
lombarzii lui Bohemund şi-au lăudat conducătorul şi au povestit faptele lui de
vitejie, astfel încât Bohemund a devenit cel mai popular lider cruciat din Italia de
nord 370. Acesta pare a fi unul dintre motivele pentru care în actele de la Modena
(1120-1140) apar o serie de martori ale căror nume de botez sunt Bohemund şi
Tancred371.
Acelaşi prestigiu este confirmat şi de un alt eveniment: vestea cuceririi
Ierusalimului a pus în mişcare noi pelerini, printre care cei mai numeroşi au fost
lombarzii; mişcarea a primit numele impropriu de „Cruciada din 1101”. Grupul
lombard părăsise Câmpia Padului în septembrie 1100 şi s-a unit la
Constantinopol cu trupele franceze, acceptându-l ca lider pe Raimond de
Toulouse. În ciuda planurilor acestuia de a se îndrepta către teritoriile cruciate şi
de a redeschide drumul anatolian, lombarzii se revoltă în două rânduri, dorind să
schimbe ruta expediţiei: voiau să meargă în emiratul de Danişmend, să-l
elibereze pe Bohemund din închisoarea de la Niksar372. Cele două schimbări de
1100, în februarie 1102 şi aprilie-mai 1104). Prima dintre aceste flote a purtat trupe care au
participat la asediul Antiohiei, prilej cu care Bohemund va fi cunoscut pe comandanţii ei. Vizita din
1106 de la Genova avea probabil raţiuni militare. Christopher J. Marshall, The Crusading
Motivation of the Italian City Republics in the Latin East, c. 1096-1104, în „Rivista di
Bizantinistica”, vol. 1 / 1991, ed. electr. la www.deremilitari.org.
370
Steven Runciman, ibidem, p. 19.
371
În parcursul său francez (1106-1107), Bohemund a botezat numeroşi copii, la cererile
părinţilor acestora. Este posibil să fi făcut acelaşi lucru şi în Italia septentrională (1105). Aşa cum
aminteşte Ordericus Vitalis, numele nu era cunoscut în Occident până la vizita lui Bohemund.
Având în vedere maturizarea copiilor botezaţi de Bohemund în Franţa, este posibil ca martorii
modenezi din al doilea sfert al secolului al XII-lea să fie tocmai unii dintre acei francezi. Totuşi,
probabilitatea este redusă, varianta mult mai credibilă fiind cea conform căreia Bohemund ar fi
botezat şi copii lombarzi în periplul din 1105 sau în timp ce se întorcea (1107) din Franţa. Cel de
al doilea nume amintit, Tancred, este cel al nepotului de soră al lui Bohemund, locotenentul său
în prima cruciadă. Una dintre cronicile cele mai importante ale acesteia se numeşte Gesta
Tancredi… şi trece în revistă faptele lui. Numele de la Modena sunt citate de Rita Lejeune în
articolul său din 1963. Jacques Stiennon, Rita Lejeune, La légende arthurienne…, p. 296. Alături
de numele celor doi comandanţi normanzi mai sunt amintite şi alte două nume: Roland şi Arthur.
372
Steven Runciman, ibidem, pp. 18-25.
119
rută au determinat eşecul expediţiei şi masacrul de la Marsivan (1101). Celelalte

două contingente cruciate care au luat parte la mişcarea din 1101 au urmat
acelaşi drum ca şi trupele lombardo-franceze, numai că de la Ankara nu s-au
îndreptat spre nord, ci spre sud-vest, dorind să treacă munţii Taurus către
principatul de Antiohia şi restul statelor din Orientul latin. Întâlnirea cu trupele lui
Kilij Arslan şi Malik Ghazi a determinat cele două masacre de la Heracleea.
Comandanţii celor două contingente masacrate, Guillaume de Nevers şi
Guillaume de Aquitania, au ajuns în cele din urmă la Antiohia, unde au fost
primiţi de către Tancred, nepotul lui Bohemund. Întoarcerea în patrie a cruciaţilor
lombarzi din 1101 va fi fost marcată de aceeaşi adulaţie a principelui Bohemund,
de această dată accentuată de opoziţia dintre el şi Raimond de Toulouse, liderul
responsabil pentru eşecul expediţiei. Bohemund rămânea un erou în Câmpia
Padului, iar lombarzii îl vor fi primit entuziaşti în vara lui 1105.
De asemenea, Bohemund era, aşa cum am demonstrat în capitolele anterioare,
seniorul oraşului Bari, astfel că subiectul arhivoltei bisericii San Nicola poate fi
determinat de influenţa lui seniorială. La cererea lui Bohemund, în data de 18
noiembrie 1105, papa Pascal al II-lea ceda o serie de privilegii către această
biserică. Bohemund donase în prealabil cortul lui Kerboga, unul dintre trofeele
sale musulmane, către aceeaşi catedrală. Adevăratul său centru de autoritate în
sudul Italiei era cetatea Bari373, sediul politico-administrativ al tuturor feudelor,
deşi titlul său rămăsese cel de « Bohemund de Tarent ». Legătura sa cu arhivolta
de la Bari este probabil una directă. Cum trupele sale din 1106 au staţionat multă
vreme în Apulia, iar centrul politico-administrativ al Apuliei era Bari, căpeteniile şi
nobilii participanţi vor fi stat la rândul lor la Bari sau în împrejurimi. Cu toate
acestea, nu cunoaştem nici-o interpretare a scenariului reprezentat pe arhivolta
de la Bari, pentru că lipsesc numele personajelor. Nu există referiri la un scenariu
real, cum ar fi asediul unei anumite cetăţi. Nu pot fi identificate nici scenarii
similare, în afara celui de la Modena. Legătura iconografică dintre cele două
reprezentări este evidentă, dar ea rămâne o simplă legătură, nu explică un fapt
istoric. Or, ce cauze pot determina asemănările dintre cele două arhivolte ? Şi
cum putem oare explica sursa normando-franceză a reprezentării de la
Modena ?
Două cronici de secol XII ne oferă explicaţia posibilă. Ana Comnena, fiica
împăratului Alexios, aminteşte în Alexiada că Bohemund avea cu el în campania
grecească din 1107-1108 trupe de multiple naţionalităţi : franci, celţi, războinici
din Thule, germani şi celtiberi374. Practica bizantină denumea o populaţie
373
Toţi istoricii îi conferă titlul de „Bohemund de Tarent”, dar el nu şi l-a asumat niciodată. În
documente se autodenumeşte Boamundus filius Roberti Ducis („Bohemund, fiul ducelui Robert”),
iar vasalii săi îl numesc dominus Boamundus („seniorul Bohemund”). Singurul document în care
îşi arogă titlul de principe înainte de cucerirea diplomei este o copie de secol XIII după o diplomă
din 1093 (Ego Boamundus Dei gratia princeps Roberti Ducis filius – „Eu Bohemund, principe prin
bunăvoinţa Domnului, fiu al ducelui Robert”), iar acest titlu este probabil opera copistului. Pe de
altă parte, Bari era cel mai important centru de autoritate dintre toate posesiunile sale de dinainte
de cruciadă. În timpul stăpânirii bizantine el era singura reşedinţă a catepanului împărătesc.
Administraţia greacă a fost conservată în timpul dominaţiei normande timpurii, iar Bohemund are
în suita sa asemenea funcţionari. Ralph Bailey Yewdale, ibidem, pp. 29-30.
374
Ana Comnena, Alexiada, XII, VIII, 2.
120
contemporană cu numele celei antice care locuise în aceeaşi regiune. Ana

Comnena se pare că a fost însă încurcată, neştiind cum să diferenţieze pe
normanzii sud-italici de rudele lor franceze. Presupunem că acesta este motivul
pentru care foloseşte etnonimul « franci », care se referă probabil la
contingentele franceze (din Poitou şi Chartres)375, pe când numele de « celţi » se
referă probabil la normanzii sud-italici, desemnaţi astfel într-o serie de alte
pasaje. În ceea ce priveşte pe « germani » şi « celtiberi », ei ar putea fi socotiţi
lombarzi şi provensali, deoarece itinerarul călătoriei lui Bohemund nu a cuprins
Imperiul German şi nici regatele de la sud de Pirinei. Singurele spaţii învecinate
pe care le-a parcurs sunt Italia de nord376, despărţită prin Alpi de spaţiul german
şi Franţa sudică, provensală, a cărei nobilime participase frecvent la luptele anti-
maure din Spania. Dar Bohemund avea cu el şi « războinici din insula Thule ».
Thule este pentru lumea greacă antică o insulă din extremul nord, identificabilă
cu Islanda, cu arhipelagul Færøe sau cu insulele Shetland. În Thule a ajuns
massaliotul Pytheas, căutând ambră. Presupunerea celor mai mulţi cercetători
este că Ana Comnena cunoştea planul lui Bohemund de a aduna trupe din
Anglia. Dar aceste trupe nu puteau fi saxone, pentru că nu mai există nobilime
saxonă. De asemenea, nu puteau fi nici celte, pentru că Bohemund nu avea
legături cu nobilimea din Ţara Galilor, Scoţia sau Irlanda. Dacă Bohemund va fi
avut cu el contingente englezeşti, acestea vor fi fost normande.
Încercând să identificăm atât traseul său în călătoria franceză cât şi informaţii
suplimentare cu privire la diversele etnii din compunerea trupelor recrutate, am
întâlnit explicaţia căutată. Cronica lui Ordericus Vitalis ne oferă următorul
amănunt : printre subalternii lui Bohemund se număra şi Robert de Montfort,
venit mai târziu în Apulia377. O dată ajuns în Italia de sud, Robert de Montfort şi-a
375
Diferenţierea pe care o propunem între « franci » şi « celţi » este totuşi nesigură. O inscripţie
dedicatorie de la mănăstirea Sfinţii Petru şi Pavel din Forza d’Agrò, o localitate din apropierea
Siracuzei, atestă sintagma o protomaistor Girardoj o Fragkoj, care se cuvine a fi tradusă
prin „arhitectul Gerard normandul”. Inscripţia este databilă între 1171-1172. André Guillou,
Recueil des inscriptions grecques médiévales d’Italie, Ecole Française de Rome, Palais Farnèse,
1996, pp. 227-228. Relaţiile pot fi aşadar şi inverse. Cu toate acestea, în majoritatea referirilor pe
care Ana Comnena le face cu privire la trupele normande sud-italice se foloseşte etnonimul
„celţi”, ceea ce ne îndeamnă să considerăm că situaţia este aceeaşi şi în pasajul amintit.
376
În ziua de astăzi, arealul de vorbitori germani se opreşte în Elveţia. El nu a fost astfel de la
bun început, pentru că expansiunea limbilor germanice s-a petrecut treptat către sud. Între
secolele IX-XIII, vorbitorii de limbă germană pătrunseseră spaţiul italic prin pasul Brenner şi
ajunseseră în Câmpia Padului. Termenul de « germani » se poate referi astfel la o populaţie
lombardă.
377
Anno ab incarnatione Domini MCVII Henricus rex proceres suos convocavit, et Rodbertum de
Monteforti placitis de violata fide propulsavit. Unde idem quia reum se sensit, licentiam eundi
Ierusalem accepit, totamque terram suam regi reliquit. Deinde cum quibusdam commilitonibus
suis profectus est. Porro Buamundum in Apulia invenit, ibique conpatriotas suos gaudens
recognovit. Hugo enim de Pusacio et Simon de Aneto, Radulfus quoque de Ponte Erchenfredi et
Guascelinus frater eius aliique plures de cisalpinis erant cum Buamundo. „În anul 1107 de la
Întruparea Domnului, regele Henric [al Angliei] şi-a convocat nobilii şi prin deciziile [luate cu acest
prilej] l-a acuzat pe Robert de Montfort cu încălcarea vasalităţii. Deoarece acesta se simţea
vinovat, a primit dreptul de a pleca la Ierusalim şi a cedat regelui toate teritoriile sale. Pe urmă a
plecat împreună cu unii dintre cavalerii săi. Mai apoi a ajuns la Bohemund, în Apulia, şi acolo a
fost bucuros să-şi recunoască compatrioţii. Căci în suita lui Bohemund se aflau Hugo de Le
Puiset, Simon de Anet, un oarecare Ralf de Pont-Echanfray şi Walchelin, fratele lui şi mulţi alţii
121
întâlnit o serie de compatrioţi, printre care pe Simon de Anet, pe Hugh de Le

Puiset şi pe fraţii Ralf şi Walchelin de Pont-Echanfray, toţi plecaţi împreună cu
suita lui Bohemund. Termenul prin care cei patru sunt desemnaţi în relaţie cu
Robert de Montfort este cel de conpatriotae, cuvânt care ne-a făcut să cercetăm
mai mult originea şi feudele lor. Conpatriota,-ae este o creaţie latină târzie, el nu
a fost folosit în perioadă clasică378. Sensul său este, la fel ca în limbile moderne,
cel de « compatriot » sau « conaţional », cei patru nobili aparţinând astfel
aceluiaşi ţinut. Este exclusă identificarea lor drept « compatrioţi francezi »,
deoarece autorul face o diferenţă între grupul de conpatriotae şi alii plures de
cisalpinis379. Laolaltă, toţi aceştia sunt « cisalpini », oameni de dincoace de
munţi, căci toţi vorbesc dialecte franceze, dar unii dintre ei sunt o clasă aparte –
compatriotae.
Robert de Montfort era fiul mezin al unuia dintre nobilii normanzi care l-au urmat
pe William Cuceritorul în campania engleză din 1066380. Cu numai un an înainte
(1106), el luase parte la bătălia de la Tinchebrai381, de partea lui Henric I
Beauclerc, iar în 1099 fusese comandantul armatei normande din Maine382. Era
unul dintre cei mai importanţi nobili normanzi, cu fiefuri în Anglia şi Normandia,
iar exilul din 1107 a survenit în urma unei acuzaţii de violata fides383. Anet, fieful
lui Simon de Anet, este astăzi o localitate la graniţa dintre Eure-et-Loire şi Haute
Normandie, la 27 km est de Evreux şi la 67 km vest de Paris. În cea de a doua
jumătate a secolului al XI-lea şi în prima jumătate a secolului al XII-lea, seniorii
de Anet erau vasali ai ducelui de Normandia. Nu cunoaştem simpatiile politice
dintre cel de dincoace de munţi.” După The Ecclesiastical History of Orderic Vitalis, edited and
translated by Marjorie Chibnall, vol. VI (Books XI-XIII), Oxford Medieval Texts, Oxford: Clarendon
Press (OUP), 1978, p. 100, i.e. liber XI, caput XXIV.
378
Termenul este un derivat de la radicalul *patr-, al cărui sens este de „tată”. Forma de bază
este grecescul patriwthj,-ou („compatriot”). Prefixul con- este însă specific latinesc, el
marchează asocierea. Forma latină târzie de conpatriota,-ae păstrează însă declinarea I din
elină.
379
i.e. „mulţi alţii dintre cei de dincoace de munţi”.
380
Hugh de Montfort era unul dintre vasalii lui William I Cuceritorul. A luat parte la bătălia de la
Hastings (1066) şi a primit pentru serviciile sale fiefuri în Essex, Suffolk, Norfolk, Kent şi Romney
Marsh. A fost împuternicit de arhiepiscopul Odo de Bayeux cu administrarea fortăreţei de la
Dover şi era judecător regal. J.R. Planché, The Conqueror and His Companions, Somerset
Herald, London, Tinsley Brothers Editors, 1874, Chapter V, ed. electr. Michael Linton.
381
Întors din prima cruciadă cruciadă, Robert Curthose, fiul lui William I Cuceritorul, a reintrat cu
greu în posesia ducatului Normandiei, pe care îl încredinţase fratelui său William II Rufus în 1096.
La moartea acestuia, regatul Angliei şi ducatul Normandiei trecuseră în mâinile lui Henric I
Beauclerc, fratele mezin. Robert Curthose spera să-şi recapete drepturile la domnia Angliei şi
plănuia o campanie în arhipelagul britanic. Henric I Beauclerc trecuse deja cu armata sa pe
continent din anul precedent (1105), când cucerise oraşele Bayeux şi Caen. În vara lui 1106 a
trecut din nou Canalul Mânecii, prilej cu care a invadat teritoriile lui Guillaume, contele de Mortain,
unul dintre ultimii susţinători ai lui Robert Curthose. Confruntarea dintre cei doi fraţi rivali a avut
loc la 28 septembrie 1106 la Tinchebrai, astăzi Tinchebray, o localitate din Basse-Normandie, la
graniţa cu Bretagne şi Pays-de-la-Loire. Henric asedia castelul de la Tinchebrai, iar Robert a
încercat să ridice asediul. După victoria repurtată de partea engleză, Robert Curthose a fost dus
în Anglia împreună cu Guillaume de Mortain. A murit la 2 februarie 1134 într-o temniţă a
castelului de la Cardiff.
382
J.R. Planché, ibidem, Chapter V.
383
i.e. “încălcarea [jurământului] de vasalitate”. Ecclesiastical History of Orderic Vitalis, p. 100.
122
ale lui Simon de Anet. El nu a luat parte la conflictul de la Tinchebrai, deoarece

în septembrie 1106 se afla în Apulia, printre efectivele lui Bohemund.
Familia de Le Puiset era una dintre cele mai cunoscute adversare ale
Capeţienilor384. În ceea ce priveşte localizarea geografică a fiefului, Le Puiset
este astăzi un sat situat în Eure-et-Loire, la 38 de km sud-est de Chartres şi la
34 km nord de Orléans. Seniorii din Le Puiset erau vasali ai conţilor de Chartres,
la acea dată regenta Adela, soţia lui Ştefan I de Blois. După campania grecească
a lui Bohemund, Hugh de Le Puiset s-a îndreptat către Orientul cruciat, unde a
primit în feudă comitatul de Iaffa. El nu s-a mai întors în Occident. Atât Anet cât
şi Le Puiset sunt sate aflate la periferia sudică a Normandiei. Seniorii lor, Hugh şi
Simon, erau vasali ai ducilor de Normandia şi ai conţilor de Blois, ambii urmaşi ai
regelui William I Cuceritorul.
Un caz aparte este cel al unui alt conpatriota, Ralf « cel Roşu » de Pont-
Echanfray, printre strămoşii căruia se număra şi un Vauquelin / Walchelin,
atestat în diverse documente privind luptele din interiorul ducatului de
Normandia385. Pont-Echanfray, sau Pont-Echaufray, era un fief cu centrul la
Hamel, astăzi un sat din Nord-Pas-de-Calais, la 21 km est de oraşul Arras şi 16
km nord-vest de Cambrai. În intervalul 1105-1107, stăpânul fiefului era vasal al
contelui de Flandra, la acea dată Robert al II-lea de Flandra, participant la prima
cruciadă şi apropiat al lui Robert Curthose de Normandia. Ralf de Pont-
Echanfray şi fratele său Walchelin se vor fi alăturat suitei lui Bohemund la
sfârşitul lui martie sau la începutul lui aprilie 1106, pentru că şederea acestuia în
Flandra ne este atestată de vizita din 30 martie la Saint-Omer. Hugh de Le
Puiset şi Simon de Anet vor fi aderat mai târziu, probabil în mai sau iunie, luni în
care principele de Antiohia a străbătut Normandia către comitatele Maine şi
Anjou. De asemenea, este posibil ca cei patru să fi rămas în urma lui Bohemund,
pentru a-şi pregăti călătoria, şi să i se fi alăturat mai târziu, la Angers, la Bourges
sau poate chiar la Poitiers.
Toţi aceşti nobili, care, împreună cu Robert de Montfort formează pentru
Ordericus Vitalis o clasă de conpatriotae, vorbeau dialectul anglo-normand, fapt
demonstrat de localizarea geografică a fiefurilor şi de relaţiile lor de vasalitate.
« Compatrioţii » pe care îi întâlneşte Montfort în Apulia erau cei care vorbeau
acelaşi dialect. Supoziţia este confirmată în plus de un alt pasaj al cronicii lui
384
Alan V. Murray, Prosopographical Research on the Crusader States, în “Prosopon –
Newsletter of the Unit for Prosopographical Research”, Oxford, no. 4 / January 1996. Pentru
informaţii suplimentare vezi Alan V. Murray, Baldwin II and his Nobles: Baronial Factionalism and
Dissent in the Kingdom of Jerusalem, 1118-1134, în “Nottingham Medieval Studies”, no. 18 /
1994, pp. 60-85. Pentru istoricul seniorilor de Le Puiset şi pentru participarea lor la cruciade vezi
J. La Monte, The Lords of Le Puiset on the Crusades, în „Speculum”, no. XVII / 1942, pp. 102-
106.
385
Înainte de domnia ducelui William I Cuceritorul, la mijlocul secolului al XI-lea, Guillaume al II-
lea, seniorul de Belléme şi de Alençon, îşi mutilează vasalul, pe Giroye de Courcerault, în ajutorul
şi pentru răzbunarea căruia au venit Vauquelin, seniorul de Pont-Echanfray, Robert de
GranteMesnil, Roger, seniorul de Merlerault şi Salomon-de-Sablé, toţi fiind cumnaţi ai
acestuia, precum şi Robert de Saint-Céneri, nepotul lui, şi seniorii de Courcerault. Aceşti nobili
sunt vasali ai ducelui de Normandia.
123
Ordericus Vitalis, în care se aminteşte recrutarea de trupe de la Chartres386. La

trei dintre cei patru cavaleri întâlniţi de Montfort se mai adaugă încă două nume :
Robert de Maule şi vărul lui, Hugh « cel Sărac ». Maule este un sat situat la 12
km sud de Meulan şi la 35 km vest de Paris, seniorii acestui fief fiind vasali ai
contelui de Meulan sau ai regelui Franţei. Vărul lui Robert, acel Hugh, este
considerat o rudă a lui Walter « cel Sărac », una dintre căpeteniile primei
cruciade387. Ei sunt francezi, vorbitori ai dialectului din Île-de-France şi Orléanais,
şi poate că tocmai din acest motiv Orderic nu-i aminteşte printre acei
conpatriotae regăsiţi de Robert de Montfort în Apulia.
Printre trupele lui Bohemund se numărau aşadar numeroşi normanzi, alături de
francezi din Poitou şi din Île-de-France. Mărturia Anei Comnena se justifică prin
cea a lui Ordericus Vitalis: războinicii din Thule sunt contingentele culese din
Normandia. Numărul de normanzii francezi erau probabil cu mult mai mare :
suitele lui Robert de Montfort, Simon de Anet, Hugh de Le Puiset şi ale celor doi
fraţi Ralf şi Walchelin de Pont-Echanfray sunt singurele pe care le cunoaştem.
Ordericus Vitalis aminteşte probabil doar o parte dintre ei. Restul rămân în
continuare necunoscuţi.
Într-un prim stadiu de cercetare, am crezut că motivul arturian a ajuns pe
arhivoltă o dată cu întoarcerea lui Bohemund din Franţa (vara lui 1106) :
traversarea Italiei septentrionale ar fi putut implica o scurtă oprire la Modena.
Ipoteza este însă infirmată de două argumente. Din motive militare şi politice,
Bohemund s-a oprit la Genova, ceea ce înseamnă că a trecut Alpii prin
Toulouse, o dată cu arhiepiscopul Bruno de Segni, şi că de la Genova a urmat
coasta tireniană spre Roma, urmând ca abia de la Monte Cassino să se îndrepte
către est, înspre Apulia. Dacă Bohemund s-ar fi oprit în Modena, el ar fi trebuit să
urmeze un drum cu mult mai lung, mai întâi către Piacenza şi apoi către
Cremona, Modena, Ravenna, Ancona, Siponto şi Bari. Deoarece era însoţit de o
armată numeroasă, el a preferat trecătorile mai joase ale Alpilor Maritimi şi
drumul mult mai scurt pe partea vestică a peninsulei italice. Pe baza acestor
argumente, nu credem că Bohemund a ajuns la Modena în vara anului 1106. Un
calcul comparativ asupra vitezei cu care se deplasau asemenea armate
compozite la începutul secolului al XII-lea ne indică şi el aceeaşi concluzie : am
comparat traseul lui Bohemund (1106) cu cel al cruciaţilor francezi din 1096 şi cu
cel al lui Guillaume de Nevers în 1101388. Principele de Antiohia a parcurs
386
Unde multi vehementer accensi sunt: et accepta cruce Domini omnia sua reliquerunt, et quasi
ad epulas festinantes iter Ierusalem arripuerunt. Radulfus enim de Ponte Erchenfredi qui
cognominatus est Rufus, et Guascelinus frater eius; Simon de Aneto et Rodbertus de Manlia cum
Hugone Sine Habere consobrino suo, et multi alii profecti sunt, quorum nomina nequeo singillatim
litteris assignare. i.e. „De aceea mulţi s-au înflăcărat, punându-şi crucea Domnului, şi-au părăsit
toate averile şi au purces grăbiţi la drumul Ierusalimului de parcă [ar fi mers] la ospeţe. Căci au
plecat Ralf de Pont-Echanfray, care este poreclit Cel Roşu, şi fratele lui, Walchelin, şi Simon de
Anet, şi Robert de Maule împreună cu Hugh cel Sărac, vărul lui, şi mulţi alţii, ale căror nume nu
pot să le transcriu pentru fiecare în parte.” Ecclesiastical History of Orderic Vitalis, pp. 70, 72.
387
Ecclesiastical History of Orderic Vitalis, p. 71, nota 10.
388
Nu reproducem rezultatele întregului calcul efectuat ; se cuvine însă să facem câteva
precizări. Trupele lui Robert de Normandia şi Ştefan de Blois (1096) au parcurs o distanţă de mai
mult de 1650 km în ca. 75 de zile. Bohemund a parcurs o distanţă similară în ca. 60 de zile, ceea
ce implică un ritm susţinut şi o viteză sporită. Cruciaţii din 1096 nu au întâmpinat dificultăţi pe
124
acelaşi spaţiu, pe o rută similară, într-un timp mai scurt. Deoarece nici cruciaţii
din 1096 şi nici Guillaume de Nevers în 1101 nu au avut staţionări importante
până în Apulia, nici Bohemund nu avea timp să zăbovească în Câmpia Padului.
În plus, aşa cum am amintit la începutul capitolului, la Modena sunt atestate
nume ciudate : Artur, Roland, Bohemund şi Tancred. Primele două sunt de
tradiţie continental franceză, pe când ultimele sunt normande, sud-italice.
Numele de Bohemund nu mai fusese folosit în Occident înaintea liderului cruciat.
Numele lui de botez era Marc, Bohemund fiind porecla pe care i-a dat-o tatăl
său, Robert Guiscard, după ce a auzit povestea uriaşului cu acelaşi nume389. În
ceea ce priveşte numele Tancred, el aparţinea nepotului de soră al lui
Bohemund, regentul de la Antiohia. Sunt mai multe şanse ca cele două nume,
atestate în intervalul 1120-1140, să fi apărut la Modena în urma şederii nord-
italice a liderului cruciat (1105), decât printr-o emigrare dincolo de Alpi a unor
francezi botezaţi între 1106-1107. Deoarece, la cererea părinţilor, Bohemund
obişnuia să boteze nou născuţii cu supranumele său, fapt atestat în periplul
francez, este posibil să fi făcut acelaşi lucru şi mai înainte, în periplul lombard.
De asemenea, cele patru nume din actele de la Modena pot fi rezultatul
participării lombarzilor nord-italici la campania anti-bizantină din 1107-1108.
Vizita nord-italică pe care a întreprins-o Bohemund s-a prelungit pe toată durata
verii anului 1105, iar scopul ei era probabil recrutarea de trupe. Unii dintre
locuitorii oraşului Modena vor fi luat şi ei parte, alături de locuitori din alte oraşe
nord-italice, la expediţia anti-bizantină. Deoarece sediul autorităţii lui Bohemund
în Apulia era Bari, ei vor fi stat multă vreme tocmai în acest oraş. Unii dintre ei
vor fi auzit de la cruciaţii normanzi şi francezi povestea regelui Arthur, vor fi
admirat arhivolta catedralei San Nicola şi, întorşi în patrie, vor fi căutat să
reproducă legenda, adaptând-o unui plan iconografic prestabilit.
REGELE ARTHUR ÎN MUNŢII ALPI
Pelerinajul italic al acestui tip de Arthur nu se încheia însă la Modena, ci continua

prin influenţe continue venite de dincolo de Alpi. Calea pe care legenda arturiană
îşi face apariţia în masivul alpin nu este însă cea pe care am aştepta-o: nu există
prezenţe arturiene atestate în trecătoarea San Bernardo cel Mare sau în Alpii
Maritimi, pe care le-am fi putut explica prin migraţia naturală a poveştii de-a
lungul drumului Francigen sau drumului Provenţei. De asemenea, nu există
atestate prezenţe arturiene care să fi venit dinspre interiorul Câmpiei Padului, ca
o dispersare secundară a variantei întâlnite la Modena. Regele Arthur este
traseu şi nu au avut popasuri îndelungate. Diferenţa de 15 zile dintre parcursul lor şi cel al lui
Bohemund poate fi explicată şi prin ruta aleasă: Cruciaţii au ales pasul Gran San Bernardo, mai
dificil de traversat, şi drumul Francigen, pe când Bohemund a ales pasurile din Alpii Maritimi, mai
uşor de traversat, şi drumul de coastă, mult mai scurt. În ambele cazuri Bohemund nu avea timp
să poposească în Câmpia Padului.
389
Marcus quippe in baptismate nominatus est, sed a patre suo audita in convivio ioculari fabula
de Buamundo gigante puero iocunde impositum est. i.e. „Numele lui de botez era Marc, dar, după
ce tatăl său a auzit la un ospăţ povestea glumeaţă a uriaşului Bohemund, de bună voie i l-a pus
copilului”. Ecclesiastical History of Orderic Vitalis, p. 70.
125
atestat la castelul Rodeneck (Rodengo), în Alpii Dolomiţi, înainte de pasul

Brenner. Această zonă era în secolul al XII-lea una puternic germanizată, iar
influenţele culturale vor fi venit din nord, din ducatele de Suabia şi Bavaria. Ne-
am concentrat aşadar atenţia şi asupra legendelor arturiene din acest spaţiu.
Influenţele franceze în spaţiul german datează de la mijlocul secolului al XII-lea,
moment în care cunoaştem existenţa primului manuscris390 al poemului intitulat
Alexanderslied, al cărui autor era un preot pe nume Lamprecht. În aceeaşi
perioadă (ca. 1170), Konrad der Pfaffe391 şi-a terminat redactarea lui Rolanslied,
varianta germană adaptată şi mult lărgită a lui Chanson de Roland francez. Mai
târziu, Heinrich von Veldeke, un poet din Germania de nord-vest, a redactat
romanul în versuri Eneit (terminat ca. 1189). O dată cu el ciclurile de origine
franceză capătă o mare amploare în spaţiul germanofon, pentru că, spre
deosebire de Lanprecht şi Konrad der Pfaffe, el nu sintetizează, adaptând o
poveste franceză la cerinţele culturale impuse de spaţiul cultural german.
Romanul său era o adaptare a unei lucrări franceze (Roman d’Enéas), iar locul
său de baştină se învecina cu teritoriile franceze, motiv pentru care difuzarea
materiei troiene poate fi explicată ca rezultat al unor interacţiuni comerciale sau
politice. Nu este de mirare că legenda lui Alexandru cel mare, şi ciclurile
carolingian şi cel troian şi-au făcut apariţia înaintea materiei de Bretania (ciclul
regelui Arthur), pentru că acestea erau cu mult mai vechi şi mai cunoscute în
întregul Occident. Înaintaşii lui Heinrich von Veldeke cunoşteau probabil de multă
vreme motivul războiului troian, dar nu l-au consemnat pentru că nu exista un
model. Explozia de cronici şi texte literare vernaculare s-a manifestat mai întâi în
spaţiile francez şi provensal, de unde s-a răspândit în teritoriile învecinate. Ele
ajunseseră în Germania abia la sfârşitul secolului al XII-lea sau la începutul
secolului al XIII-lea, moment în care scriitorii locali nu au urmat numai
precedentul vernacular francez, ci i-au împrumutat şi motivele. Un al doilea
scriitor, cel asupra căruia se va opri atenţia noastră, este Hartmann von Aue,
care şi-a început opera printr-un mic tratat didactic, intitulat Büchlein, şi abia în
1180 a redactat o adaptare liberă după romanul Erec al lui Chrétien de Troyes. În
acest roman, protagonistul este îndrăgostit de soţia sa şi renunţă la viaţa de lupte
pe care le dusese până atunci, spre batjocura cavalerilor de la curte. Aflând de la
soţia sa că viaţa lor conjugală este luată în derâdere şi, crezând că şi ea
împărtăşea convingerile cavalerilor batjocoritori, Erec se decide să plece din nou
în căutare de lupte, luând-o cu sine şi pe doamna inimii sale la propriile ei
insistenţe. După ce trece prin nenumărate primejdii, în privinţa cărora îşi rugase
soţia să nu îl anunţe, după ce ea nu-i respectă niciodată cererea şi îl salvează de
fiecare dată, cavalerul este în sfârşit convins de sensul adevărat al iubirii şi îşi
390
Primul manuscris al acestei lucrări este păstrat în Stiftsbibliothek din Vorau (codex 256) şi
datează din preajma anului 1150. Ediţia cea mai cunoscută este însă întocmită după manuscrisul
păstrat la Strassbourg şi care datează cu două decenii mai târziu (ca. 1170). Lamprecht,
Alexanderlied, ed. Karl Kinzel, Halle 1884.
391
Autorul se prezintă abia în epilogul lucrării, în versul 9017, prilej cu care îşi aminteşte şi
patronul, pe ducele Heinrich (dem herzogin Hainriche). Se presupune că acest Heinrich este
ducele Henric Leul, a cărui soţie, Matilda, era fiica lui Henric al II-lea Plantagenet, regele Angliei
şi a reginei Alienor de Aquitania. Konrad der Pfaffe, Rolanslied, ediţie digitală la Bibliotheca
Augustana, © Ulrich Harsch 2002.
126
reia viaţa fericită de mai dinainte392. Au urmat apoi două lucrări cu tonalităţi
creştine, Gregorius (ca. 1187-1189) şi Der arme Heinrich (ca. 1195). În
Gregorius, Hartmann von Aue s-a inspirat din modelul unui roman francez numit
Histoire de la vie du pape Grégoire, o poveste fabuloasă în care se pretinde că
celebrul papă ar fi fost născut dintr-un incest şi că mai târziu ar fi comis din
neştiinţă acelaşi păcat, dar prin penitenţă şi viaţă ascetică a ajuns să fie ales, la
dorinţa Divinităţii, în funcţia de pontif. În ceea ce priveşte romanul Der arme
Heinrich, el povesteşte aventurile unui cavaler bun şi galant, dar care nu şi-a
respectat îndatoririle faţă de biserică şi pentru acest motiv Dumnezeu îl
pedepseşte cu boala leprei. O fecioară, fiica unuia dintre ţăranii de pe moşia sa,
se oferă ca martiră să-şi jertfească sângele inimii ei pentru a-l vindeca de boală.
În ultimul moment, când fecioara era gata să facă sacrificiul, cavalerul Heinrich o
opreşte, acceptând povara bolii pentru a-i salva viaţa. Dumnezeu îl răsplăteşte
vindecându-l de lepră şi cei doi, cavalerul şi fiica ţăranului, se căsătoresc. Nu se
cunoaşte sursa acestei poveşti, dar Albert Wimmer presupune că la baza
romanului a fost o legendă de circulaţie locală în legătură cu unul dintre strămoşii
patronului lui Hermann von Aue. Rolul ei era probabil să explice de ce un nobil s-
a căsătorit cu o fată din popor393. Ultima lucrare a lui Hermann, romanul în
versuri Iwein, a fost redactată către anul 1200 şi publicată în 1204. Sursa de
inspiraţie pare a fi fost o altă nuvelă a lui Chrétien de Troyes (Yvain), al cărei
plan l-a urmat întocmai394. Hartmann von Aue a lăsat o puternică amprentă
asupra întregii literaturi medievale germane; opera lui a fost menţionată frecvent
de către succesorii săi cu admiraţie şi povestea cavalerului Iwein apare în acelaşi
timp în frescele din castelul Rodeneck.
Castelul Rodeneck, al cărui nume italian adaptat este Rodengo, se află în munţii
Alpi, la o altitudine de 991 m, fiind amplasat pe o stâncă care păzeşte trecerea în
defileul format de râul Rienza. Castelul se află la o răscruce de drumuri: către
nord se formează valea Wipptal care duce în pasul Brenner, de unde se face
comunicarea directă cu nucleul ducatului de Bavaria, către est se formează valea
Pusteria, comunicând cu marchizatul de Carintia şi cu peninsula balcanică, iar
către vest valea d´Isarco, pe al cărei curs se pătrunde prin oraşele Trento şi
Verona în Câmpia Padului. Teritoriul ocupat de castelul Rodeneck aparţinea
micilor vasali ai ducelui de Bavaria. A fost construit în cursul celui de al cincilea
deceniu al secolului al XII-lea (ca. 1140-1147) de către seniorul de Rodank, un
ministerial al episcopului de Brixen. Nu se cunosc alte detalii în legătură cu
proprietarii castelului, dar ştim că frescele cu subiect arturian au fost pictate la
cererea lui Arnold al II-lea de Rodank, seniorul castelului la începutul secolului al
XIII-lea. În 1269, atunci când episcopul de Brixen şi seniorul de Görz-Tirol se
aflau într-o dispută pentru supremaţia asupra teritoriului, Frederic al IV-lea de
Rodank a fost alungat din castel şi înlocuit cu Albert al II-lea de Görz-Tirol, urmat
apoi de fiul acestuia, Meinhard al II-lea de Görz-Tirol. În 1294 a fost dat în feudă
392
Albert K. Wimmer, Anthology of Medieval German Literature, synoptically arranged with
contemporary translations, with introductions and commentary by Albert K. Wimmer and W.T.H.
Jackson, copyright © 1987, 1991, 1998, p. 133.
393
Albert K. Wimmer, ibidem, p. 133.
394
Albert K. Wimmer, ibidem, pp. 133-134.
127
unui anumit Peter von Trautson, iar în 1315, regele Henric îl încredinţa seniorului
Henric de Villanders. Pentru toată perioada care a urmat, castelul Rodeneck a
rămas în stăpânirea împăratului german şi a ministerialilor săi. Frescele, pictate
pe pereţii sălii de ospeţe a castelului, au fost descoperite în 1972, şi sunt cel mai
timpuriu exemplu de pictură murală din întregul spaţiu german395. Cele 11 scene
murale se desfăşoară de la dreapta la stânga de-a lungul pereţilor şi respectă
evenimentele din legenda cavalerului Iwein, aşa cum sunt ele reproduse în
romanul lui Hartmann von Aue. În prima dintre scene este înfăţişată întâlnirea
dintre cavaler, care poartă numele Ywain, şi un castelan însoţit de fiica sa. Din
varianta scrisă a legendei ştim că acesta îl găzduise peste noapte atunci când
Ywain călătorea în căutarea lui Ascalon, cavalerul care îl înfrânsese în luptă pe
vărul său, Calogrenant. Călărind multă vreme prin pădure, Ywain a ajuns în cele
din urmă într-o poiană unde trăiau şi se luptau între ele numeroase fiare
sălbatice. Această poiană se afla în grija unui paznic fioros, înarmat cu un
ciomag, având el însuşi un aspect animalic. Paznicul îi arătă lui Ywain drumul
către fântâna unde îl poate întâlni pe Ascalon şi, urmând indicaţiile acestuia,
cavalerul ajunge în locul căutat. În urma unui duel câştigat de Ywain, Ascalon
este rănit şi fuge către castelul său, unde moare în braţele soţiei Laudina.
Protagonistul legendei îl urmăreşte şi aşa se face că ajunge la acelaşi castel,
unde este în pericol de a fi ucis de către slujitorii lui Ascalon. Spre norocul său
primeşte ajutorul unei domniţe, care îi oferă un inel cu puteri magice, şi se face
nevăzut cu ajutorul acestuia. Slujitorii continuă să-l caute, dar îi pierd urma. În
ultimele scene, Ywain asistă dintr-un turn la înmormântarea oponentului său şi
se îndrăgosteşte de soţia acestuia. Povestea se termină cu el îngenuncheat
dinaintea doamnei Laudina, cerându-i iertare pentru fapta comisă şi
mărturisindu-i dragostea sa.
De asemenea, reprezentările ciclului cavalerului Iwein apar şi în Turingia, într-o
cameră a capelei din castelul Wilhelmsburg. Frescele au fost descoperite în
cursul anului 1993 şi se aflau sub o tencuială recentă. Stadiul de deteriorare era
destul de avansat, aşa că s-a luat decizia de a fi copiate şi reproduse la scara
originală în Hessenhof zu Schmalkalden, de către o echipă de restauratori
condusă de profesorul Rudolf Ziessler. Lucrările de restaurare şi copiere s-au
desfăşurat în cursul verii anului 1996, începând cu luna mai396.
Frescele din capela de la Wilhelmsburg acoperă porţiuni extinse ale unei camere
întregi. Se presupune că toţi pereţii au fost pictaţi cu scene din romanul lui Iwein,
dar, în stadiul actual de conservare se păstrează doar 26. Ele sunt pictate in
secco pe tavanurile boltite, pe pereţii drepţi şi în spaţiul liber dintre ferestre.
Subiectul este acelaşi cu cel de la Schloss Rodeneck, dar artistul este diferit.
Frescele de la Rodeneck erau de dimensiuni extinse, personajele erau
reprezentate aproape în mărime naturală, iar culorile erau dintre cele mai vii. La
Schloss Wilhelmsburg, personajele sunt de dimensiuni cu mult mai mici,
jumătate sau o treime din înălţimea celor de la Rodeneck, culorile sunt nuanţe de
cenuşiu, brun şi ocru, iar profilul personajelor se aseamănă mai mult profilurilor
395
Richard Barber, King Arthur. Hero and Legend, Dorset Press, New York, 1990, pp. 86-87.
396
Pentru detalii legate de descoperirea de la Wilhelmsburg şi de lucrările de restaurare conduse
în vara anului 1996, vezi site-ul web www.romoe.de, ROMOE – Das Restauratoren Portal.
128
din miniaturile de manuscrise contemporane. Spre deosebire de frescele de la

Rodeneck, cele de la Wilhelmsburg sunt mult mai numeroase în scene şi
aventura cavalerului Iwein este astfel reprezentată pe îndelete. Se presupune că
frescele din Turingia datează din aceeaşi perioadă (începutul secolului al XIII-
lea). Distanţa dintre cele două castele este mult prea mare pentru a fi îndreptăţiţi
să credem că vreuna dintre fresce va fi fost modelul celeilalte; nu cunoaştem nici
existenţa unei legături directe între castelul Rodeneck şi castelul de la
Wilhelmsburg. Seniorii castelului din Alpii Dolomiţi trăiau în lumea restrânsă a
conflictelor locale, fiind supuşii episcopului de Brixen. Seniorii castelului
Wilhelmsburg vor fi fost şi ei implicaţi în conflicte locale de aceeaşi importanţă,
iar frescele diferită mult prea mult ca stil de reprezentare şi cromatică pentru a
forma o serie iconografică per se. Ele se încadrează totuşi într-o serie culturală,
deschisă de publicarea în 1204 a romanului Iwein al lui Hartmann von Aue.
Cauzele care vor fi determinat apariţia celor două reprezentări îşi află sursa în
vehicularea acestui text.
Alte reprezentări arturiene se mai întâlnesc şi într-una din camerele de la
Castelruncolo, o fortificaţie amplasată tot în zona Alpilor Dolomiţi, la celălalt
capăt al văii d’Isarco. Castelruncolo comunică prin valea Adige cu oraşul Trento
de unde se poate ajunge în aceeaşi Câmpie a Padului. În apartamentele de vară
ale acestui castel sunt înfăţişate două poveşti aparţinând aceleiaşi materii de
Bretania, povestea cea a lui Tristan şi a Isoldei şi cea a cavalerului Wigalois.
Frescele sunt datate în preajma anului 1400, când Nicolas Vintler, proprietarul
castelului, a construit reşedinţa de vară pe ai cărei pereţi sunt reprezentate cele
două poveşti. Nu ştim însă care va fi fost cromatica picturii originale, pentru că
deteriorările frecvente ale frescei au dus la repictarea lor în 1508 de către un
artist necunoscut, aflat în slujba lui Maximilian I de Habsburg. Povestea lui
Wigalois este pictată pe pereţii camerei situate la parterul clădirii. Scenele sunt
desenate în penel negru pe un fond monocrom verde, în care mai apar pe alocuri
uşoare inflexiuni de nuanţe albe şi roşii. Conservarea frescelor se află într-o stare
critică şi pe pereţi nu se mai observă decât urme din povestea reprezentată
odinioară. Acţiunea respectă întrutotul tradiţia romanescă: cavalerul Wigalois
(aici sub numele alterat de Vigilas) nu-şi cunoaşte tatăl, dispărut de când era
copil, şi decide să plece în căutarea lui, folosindu-se în timpul călătoriei de
cingătoarea fermecată pe care i-o dăduse mama sa. Ajuns la curtea regelui
Arthur, îşi întâlneşte pe Gavein (Gawain), adevăratul său tată, care îl face
cavaler fără a şti că este fiul său. Vigilas pleacă de la curtea regelui legendar şi
călătoreşte înfruntând şi învingând balauri şi cavaleri, pentru că în finalul poveştii
să lupte cot la cot cu Lancelot, Gawain, Erec şi Yvain. După această bătălie se
retrage în castelul Korentin împreună cu soţia sa, Belear, şi este încoronat rege
al acelui ţinut.
În aceeaşi casă de vară, dar pe peretele unui balcon acoperit de la etaj, sunt
reprezentate diverse personaje istorice şi imaginare, într-o ordine specifică
canoanelor medievale. Lungul şir se împarte cel mai adesea în grupuri de câte
trei: cei mai faimoşi eroi ai antichităţii (Hector, Iuliu Cezar şi Alexandru cel Mare),
cei mai faimoşi eroi ai evului mediu (Arthur, Charlemagne şi Godefroi de
Bouillon), cei mai aleşi cavaleri (Parsifal, Gawain şi Yvain), iubiţii cei mai celebri
129
(Tristan şi Isolda, Wilhelm de Austria şi Aglei), trei cupluri de uriaşi (Ortwein,

Struthan, Asprian, Hilde, Vodelgard şi Rachim) împreună cu cei mai faimoşi pitici
(Goldemar, Bidunch şi Alberich).
Povestea lui Tristan şi a Isoldei este înfăţişată în apropierea listelor de personaje,
într-o sală care comunicantă. La origine, povestea lui Tristan şi a Isoldei
acoperea întreg ambientul camerei, pentru ca refacerile iniţiate în 1508 de
acelaşi Maximilian I de Habsburg să schimbe definitiv structura poveştii şi
amplasarea scenelor. Frescele sunt pictate la fel ca şi cele de la parter, în penel
negru pe un fond verde. Scenele păstrate încep cu reprezentarea duelului dintre
Tristan şi Morholt, prilej cu care eroul este rănit de spada înveninată a
adversarului. Din cauzele amintite mai sus, o serie de scene lipsesc şi se face
astfel trecerea către o alta, în care protagonistul se deghizează în menestrel şi
ajunge în Irlanda, cu gând să o peţească pe Isolda, pentru unchiul său, regele
Marc din Cornwall. În călătoria pe mare, cei doi se îndrăgostesc după ce beau un
filtru de amor. Scenele se deteriorează din nou şi apar din când în când doar
detalii din restul poveştii.
Se crede că autorul frescelor din camera de la parter şi din sala amintită mai
devreme este originar din Germania răsăriteană, dar nu i se cunosc şi alte
lucrări. Sursa picturilor de la Castelruncolo pare a fi şi ea una eminamente
literară. Romanul Tristan a fost publicat de către scriitorul Gottfried von
Strassburg în 1220, la câţiva ani diferenţă după Iwein al lui Hartmann von Aue397.
Tradiţia care inspirase această lucrare era şi ea tot de sorginte franceză, dar nu
ştim cu siguranţă dacă frescele din sala de la Castelruncolo reprezentau cu
fidelitate etapele romanului lui Gottfried de Strasbourg. Din aranjarea lor, se pare
că urmau totuşi planul cunoscut al legendei povestite de Béroul şi ceilalţi scriitori
francezi. Frescele povesteau probabil întreaga legendă a lui Tristan şi a Isoldei,
nu doar una dintre întâmplări. Credem că există o comunicare directă între
literatura vremii şi pictura murală din castelele din Alpii italieni, pentru că, fără
amprenta literaturii frescele nu ar fi existat. De asemenea, credem că picturile de
la Castelruncolo se datorează şi învecinării cu cele de la Rodengo. Proprietarii
vor fi cunoscut frescele din vecinătate şi au ales să împodobească cu subiecte
romaneşti nu numai pereţii unei săli de ospeţe, ci ai unei întregi reşedinţe de
vară.
În plus, în acelaşi castel există numeroase alte fresce cu subiecte profane,
printre care scene de luptă în faţa unui castel (probabil chiar Castelruncolo),
turniruri, cupluri de cavaleri şi doamne la plimbare, scene de vânătoare. Autorul
multora dintre picturi pare a fi acelaşi pictor din preajma anului 1400, iar
397
Amploarea pe care a căpătat-o materia de Bretania în spaţiul german al secolului al XIII-lea se
datorează probabil şi prizonieratului regelui Angliei, Richard I „Inimă de Leu”. Întors din cruciadă,
acesta a fost luat prizonier de către soldaţii lui Leopold de Austria, al cărui stindard îl aruncase de
pe zidurile cetăţii Akra în timpul campaniei din Ţara Sfântă. El va fi eliberat abia la începutul
anului 1194. Unul dintre însoţitorii săi, Hugh de Morville, pare să fi fost responsabil pentru
răspândirea tradiţiei romanului cavaleresc anglo-normand în Germania. Unul dintre cele mai
cunoscute exemple este romanul Lanzelet, redactat de către Ulrich von Zatzikhoven în aceeaşi
perioadă. Lucrările lui Hartmann von Aue, Wolfram von Eschenbach şi Gottfried von Strassbourg
sunt şi ele rezultate de pe urma acestui transfer cultural. Richard Barber, ibidem, p. 86-87, Albert
K. Wimmer, ibidem, p.63.
130
comanditarul acelaşi Nicolas Vintler. Unele dintre picturi sunt însă mult mai
recente, datând din perioada lui Maximilian de Habsburg.
Exemple de picturi murale înfăţişând subiecte arturiene se întâlnesc şi în spaţiul
italian, dar la o dată mult mai târzie. Unul dintre cazuri este cel al frescelor de
secol XV de la Castel Romano a Pieve di Bono, donate în 1914 de către contele
Lodrone către Museo Diocesano Tridentino. Scenele sunt inspirate dintr-o tradiţie
cavalerească mult mai târzie. Două dintre personajele reprezentate sunt însoţite
de numele Calaus şi Rex Patolus, în care pot fi recunoscuţi protagonişti ai
romanelor arturiene din secolele XIV-XV. Armamentul cavalerilor este cel italian
renascentist, iar pictorul pare a fi de origine locală, un lombard care a lucrat la
comanda lui Pietro Lodrone, proprietarul castelului în 1440. În acelaşi timp,
regele Arthur îşi face apariţia şi în Piemont, în aceeaşi listă a celor mai celebri
regi ai evului mediu. Regele Arthur din spaţiul nord-italian se afla aşadar sub
influenţa picturiilor profane din timpul goticului. Numeroase alte exemple atestă
prezenţa temelor curteneşti şi alegorice atât în directă legătură cu materia de
Bretania cât şi de sine stătătoare398. Acesta este momentul în care legenda lui
Artus de Bretania, atestată la începutul secolului al XII-lea în Câmpia Padului, s-
ar fi putut întâlni cu cea nouă, venită prin pasul Brenner din spaţiul german. Dar
tradiţia veche, atestată la Modena, probabil că nu mai exista, pentru că frescele
de pe pereţii castelelor din munţii Alpi sunt tot de origine franceză, dar venite
printr-un intermediar german. Nu există nici-o influenţă care să fi apărut din
spaţiul lombard; toate reprezentările îşi au originea la nord de pasul Brenner.
În ceea ce priveşte frescele de la Castel Romano a Pieve di Bono, ele sunt
adaptarea italiană a acestui model german. Ştim astfel că legenda lui Artus de
Bretania, Winlogee şi Mardoc încetase de mult să mai circule în Italia lombardă.
La mijlocul secolului al XV-lea, regele Arthur era din nou mult cultivat, de data
aceasta în varianta sa prelucrată de către germani. Credem că dispariţia
legendei arturiene modeneze s-a petrecut în cursul secolului al XIII-lea, dată la
care frescele de la Schloss Rodeneck vor fi fost cunoscute şi de către nord-italici.
398
Pe lângă cazurile deja expuse (Castelruncolo), în aceeaşi zonă se mai cunosc patru alte
castele în care sunt atestate fresce cu subiecte profane. În castelul de la Appiano, aflat între
feudele episcopului de Trento, se află o serie de fresce romanice datând din cursul secolului al
XIII-lea, al căror autor pare a fi de origine venetă. În interiorul capelei castelului este pictată
parabola fecioarelor înţelepte şi a fecioarelor proaste alături de un cavaler purtând un scut de tip
normand, o lance şi călărind un animal fantastic care ar putea fi considerat grifon. Pereţii exteriori
ai aceleiaşi capele păstrează şi ei urme de frescă, din care se mai pot observa doar părţi dintr-un
cavaler cu scut şi corn de vânătoare, în faţa căruia se observă câini şi un cerb.
În Castelul Sabbionara di Avio, proprietate a seniorilor din Castelbarco, sunt reprezentate atât
subiecte laice de tradiţie curtenească, cât şi moral-alegorice, care datează din prima jumătate a
secolului al XIV-lea. În salonul castelului sunt reprezentate diverse motive geometrice şi un cuplu
de îndrăgostiţi, în Camera dell’Amoree sunt pictate fresce alegorice cu domniţe şi cavaleri, în
mijlocul cărora tronează zeul Amor, iar în Casa delle Guardie aceleaşi motive geometrice, o
reprezentare a luptei dintre Sfântul Gheorghe şi balaur, precum şi o bătălie inspirată de tradiţia
cântecelor contemporane franco-venete.
În palazzo Nero di Coredo este pictată legenda Genovevei, soţia regelui Franţei, acuzată pe
nedrept că şi-ar fi înşelat soţul. La Torre Aquila se păstrează frescele de secol XIV comandate de
Georg von Liechtenstein, episcopul de Trento, al căror subiect sunt reprezentările lunilor anului.
131
MOZAICUL DE LA OTRA NTO
132
AMPLASAREA, ISTORICUL ŞI ICONOGRAFIA MOZAICULUI DE LA

OTRANTO
Vouă, celor din cronici, pecetii şi herculi,

Fiarelor nepăscătoare de ierburi,
Nepăsătoare de carne de fiară,
Neumbrite de nour, nearse de soare,
Pajură, Bour, cu schiptru şi tiară,
Mă rog să va iviţi!
Oraşul Otranto se află, la fel ca şi oraşul Bari, în regiunea Apulia (Puglia).

Drumurile prin care comunică cu restul Europei occidentale sunt aceleaşi ca şi
cele prezentate în capitolul dedicat arhivoltei de la Bari. Spre deosebire de
acesta, Otranto se află în extremitatea sudică a regiunii, în ceea ce adeseori se
numeşte „tocul cizmei”, astfel încât rutele de uscat vor lua drumul oraşelor Trani
(spre nord) şi Lecce (spre est). Ceea ce interesează însă în cazul aparte al
acestui oraş este legătura directă cu bazinul mediteranean: Otranto comunica pe
cale maritimă cu Marea Egee, cu Creta, Ciprul, Orientul cruciat, precum şi cu
statele arabe din nordul Africii. La Otranto vom întâlni astfel o comunitate
eterogenă, în care ştim că cel mai mare număr îl reprezentau creştinii de rit
ortodox. La sfârşitul secolului al XII-lea, în cetate existau două mari lăcaşe de
cult: biserica Sfântului Petru, sediu episcopal de rit grec, şi catedrala normandă,
fondată în 1080 pentru a impune modele Reformei papale.
În secolul al X-lea, bizantinii mai stăpâneau în Italia doar oraşele Gallipoli şi
Otranto399. Recucerirea Apuliei şi Calabriei s-a petrecut în cursul secolului al XI-
lea, pornind tocmai de la aceste centre. Otranto era cel mai adesea atât locul de
îmbarcare pentru Constantinopole cât şi cel în care bizantinii debarcau în
expediţiile lor italice. Apariţia normanzilor la Otranto s-a petrecut abia în 1055,
când Robert Guiscard, aflat la acea dată sub comanda fratelui său Humfroi, a
cucerit cea mai mare parte a oraşelor din Apulia de sud, printre care se număra
şi Otranto. Cu toate acestea, stăpânirea normandă nu a durat mult. Abia în 1064
un alt normand, Geofroi de Tarent, fiul contelui Pierron de Trani, a recucerit
oraşul şi de atunci dominaţia normandă s-a instalat definitiv. În 1071, Robert
Guiscard îşi pregătea acolo flota cu care urma să atace posesiunile arabe din
Sicilia, iar zece ani mai târziu (1081) acelaşi Guiscard părăsea Otranto pentru
Avlona, primul său pas în campania grecească. Oraşul a intrat apoi în stăpânirea
lui Roger Borsa, moştenitorul de drept al ducatului Apuliei, pentru ca în 1090 să
treacă în cea a principelui Bohemund. Au urmat reprezentanţii acestuia,
Bohemund însuşi întors din cruciadă, moştenitorii lui şi în 1128 Roger al II-lea de
Sicilia, cel care a reunit sub o singură autoritate toate posesiunile normande în
Italia de sud. În 1155, moment în care rege al Siciliei devenise de puţin timp
Guglielmo I cel rău, întreaga Apulie se afla într-o debandadă politică: unii dintre
399
Ferdinand Chalandon, Histoire de la domination normande…, vol. 1, pp. 22-25, 102, 144, 178,
205-206, 268, 286, 288, 394; vol. 2, pp. 214, 268,
133
nobili sprijineau partida regală, alţii, răsculaţi, pe cea a împăratului german. În

Otranto era stăpân cancelarul regal Asclettin, ceea ce dovedeşte că oraşul
aparţinea partidei regale. Se pare că locuitorii din Otranto au dovedit aceeaşi
fidelitate şi cu prilejul expediţiilor lui Alexandru de Rupe Canina (1157-1158),
unul dintre normanzii aliaţi cu împăratul german. În 1165, dată la care este
asamblat mozaicul, locuitorii greci din Otranto erau aceiaşi supuşi fideli ai regelui
Siciliei.
Oraşul medieval este situat pe malul Mării Mediterane. În jurul său a fost
construită în perioada care a urmat invaziei turceşti (1480) o uriaşă fortificaţie
bastionată, care înglobează toate clădirile importante din oraşul vechi: între
acestea se află biserica San Pietro şi celebra catedrală normandă. După cum am
amintit deja, biserica San Pietro era sediul episcopal de rit ortodox. Ea a fost
construită spre sfârşitul secolului al IX-lea şi a slujit drept catedrală până în anul
1088, dată la care a fost terminată catedrala normandă. San Pietro este
construită după modele bizantine, planul ei fiind în cruce greacă, o copie la scară
redusă şi adaptată a Sfintei Sofii din Constantinopole. În interiorul ei se mai
păstrează fresce bizantine care înfăţişează subiecte neo-testamentare400. În
acelaşi oraş vechi se află şi catedrala normandă. Aceasta a suferit multiple
reconstrucţii: nucleul său, cu cripta de tip ad oratorium şi planul cu trei nave, a
fost construit în anul 1080, iar consacrarea ei de către papa Urban al II-lea a avut
loc în 1088, pe când episcop de Otranto era un anumit Willelmus. Planul se mai
întâlneşte pe întreg parcursul Italiei, fiind un ecou al bisericii desideriene de la
Monte Cassino. Spre deosebire de celelalte biserici cu planuri similare, catedrala
din Otranto este însă mult mai mică. După invazia turcească din 1480401, biserica
a fost reconstruită pentru prima oară. La dorinţa arhiepiscopului Serafino da
Squillace a fost adăugată o rozetă de tradiţie gotică, iar mult mai târziu
arhiepiscopul Adarzo de Santander a construit portalul baroc. Poate că acesta
este motivul pentru care nu ştim cu exactitate cum va fi arătat exteriorul
catedralei normande. Singurele structuri care se mai păstrează din această
veche catedrală sunt cripta şi mozaicul. Cripta este, la fel ca şi cea de la San
Nicola di Bari şi cea de la Modena, amplasată sub altar, dar planul ei este
influenţat de modelele din Campania (ad oratorium), întâlnite pentru prima oară
400
Spălarea picioarelor, Cina cea de taină, etc. Belting a comparat aceste fresce cu altele, de la
Carpignano di salerno, dovedind că amândouă aparţin aceloraşi modele provinciale care
încearcă să urmele modelele metropolitane de la Constantinopole. Datarea frescelor a pus
probleme. André Guillou le data în secolele IX-X, Belting în secolul al X-lea, pe când Bertaux le
datase deja în secolul al XIV-lea. În cele din urmă ele au fost considerate a aparţine primei faze
de pictură decorativă din secolul al XI-lea. R. Farioli Campanati, La cultura artistica nelle regioni
bizantine d’Italia dal VI all’XI secolo, în Guglielmo Cavallo, Vera von Falkenhausen, Raffaella
Farioli Campanati, Marcello Gigante, Valentino Pace, Franco Panvini Rosati, “I Bizantini in Italia”,
ed. Garzanti-Scheiwiller, 1986, ilustraţiile 179, 180, 181 şi legendele lor.
401
La 12 august 1480, o flotă turcească a atacat coastele sudice ale Italiei. Unul dintre oraşele
ocupate de turci a fost şi Otranto, a cărui catedrală a fost transformată în moschee. Arhiepiscopul
Stefano Pendinelli a fost ucis pe masa altarului, iar alţi douăzeci de mii de locuitori au fost ucişi
pe străzile oraşului. Toţi morţii au fost mai târziu martirizaţi, şi osemintele lor se păstrează în
catedrala de la Otranto şi în catedrala Santa Caterina di Napoli.
134
în planul catedralei din Salerno402. A fost construită cu trei abside către est şi cu
42 de coloane de mărimi şi înălţimi diferite. Capitelurile acestor coloane sunt în
parte inspirate de bestiariile contemporane, astfel încât la Otranto se regăsesc
motive padane şi transalpine alături de animale de tradiţie orientală.
Cel de al doilea monument de epocă normandă este mozaicul catedralei. Ne
vom opri mai întâi asupra celor trei texte403 care îi segmentează parcursul. Primul
dintre acestea este situat în transept şi aminteşte data la care a început
construcţia mozaicului:
ANNO AB INCARNACIŌE ŌNI NRI IHŪ XPĪ MCLXIII INDICTIŌE XI REGNANTE

FELICITER DÑO ÑRO W REGE MAGNIF ET TRIUMPHATORE HVM SERV XI
IONATHAS404.
Cel de al doilea se află în mijlocul navei centrale şi datează anul în care mozaicul
a fost terminat:
ANNO AB INCARNATIŌE ŌNI NRI IHŪ XPĪ MCLX |

V ĪDICTIŌE XIIII REGNANTE DÑO ÑRO W REGE MAGNIF |
HVMILIS SERVVS ± IONATHAS HYDRVNTIN |
ARCHIĒPS IVSSIT HOC OP: FIERI PER MANVS PANTALEONIS |
PЪRI405.
Ultimul dintre texte, de această dată în versuri, apare tot în nava centrală, dar în
capătul de vest, în imediata apropiere a portalului:
EX IONATH DONIS PER DEXTERAM PANTALEONIS |

HIC OPVS INSIGNE EST SUPERANS INPENDIA DIGNE406
402
P. Vergarra, Elementi architettonici tardoantichi e medievali nella cripta della cattedrale di
Otranto, în “Rivista dell’Istituto Nazionale di Archeologia e Storia dell’Arte”, nr. III, IV, 1981, pp.
71-103; C. d’Angela, Note sull’introduzione del Cristianesimo nel basso Salento, pp. 38-41, P.
Belli d’Elia, La cattedrale a Otranto, în “La Puglia – Italia Romanica”, no. 8, Milano 1987, pp. 101-
154.
403
Pentru reproducerea celor trei texte de mai jos şi comentariile lor, Heinrich Wilhelm Schulz,
op.cit., vol. 1, p. 267. Pentru textele pe care le-am reprodus în acest capitol am folosit atât ediţia
Schulz cât şi releveuri şi fotografii detaliate ale mozaicului.
404
Textul poate fi întregit la forma: ANNO AB INCARNACIONE DOMINI NOSTRI IESV CHRISTI
MCLXIII, INDICTIONE XI, REGNANTE FELICITER DOMINO NOSTRO WILLELMO REGE
MAGNIFICO ET TRIVMPHATORE HVMILIS SERVVS XI IONATHAS. i.e. lat. “În anul al o mie o
sută şaizeci şi treilea de la Întruparea Domnului Nostru Iisus Hristos, în indicţiunea a
unsprezecea, pe când domnea în fericire Stăpânul Nostru Magnificul şi Triunfatorul Rege Willelm,
Ionatan, cel de al unsprezecelea rob preaplecat”.
405
Textul poate fi întregit la forma: ANNO AB INCARNATIONE DOMINI NOSTRI IESV CHRISTI
MCLXV, INDICTIONE XIII, REGNANTE DOMINO NOSTRO WILLELMO REGE MAGNIFICO,
HVMILIS SERVVS IONATHAS HYDRVNTINVS ARCHIEPISCOPVS IVSSIT HOC OPVS FIERI
PER MANVS PANTALEONIS PRESBITERI. i.e. lat. „În anul cel de al o mie o sută şaizeci şi
cincilea de la Întruparea Domnului nostru Iisus Hristos, în indicţiunea a patrusprezecea, în timp
ce domnea Stăpânul Nostru Magnificul Rege Guglielmo, preaplecatul rob Ionatan, arhiepiscopul
de Otranto, a poruncit să se facă această lucrare de mâna prezbiterului Pantaleone”.
406
Textul este de fapt în versuri, care se pot citi astfel:
135
O serie de inscripţii din aceeaşi catedrală dovedesc că pereţii ei erau pictaţi. Din
păcate, invazia turcă din 1480 a făcut ca toate frescele să fie iremediabil
distruse: atunci când catedrala a fost transformată în moschee, pereţii au fost
răzuiţi şi vopsiţi apoi în var alb. Ne rămân doar trei inscripţii care dovedesc că
autori ai frescelor erau doi membri ai aceleiaşi familii de origine greacă, poate un
tată şi un fiu: Donatus Byzamanus şi Angelus Byzamanus407.
Spre deosebire de cazul arhivoltei de la Modena, de cel al arhivoltei de la Bari şi
de sculpturile de pe cornişa celui de al doilea etaj al Ghirlandinei, mozaicul de la
Otranto are un artist şi un comanditar cunoscut. Artistul poartă numele de
Pantaleone (Pantaleo) şi s-a înfăţişat într-un autoportret aflat într-unul dintre
medalioanele din transept. Poartă un veşmânt bisericesc, pentru că este un
presbiter, un acoperământ pentru cap, şi parcă ar vrea să atingă inorogul
reprezentat în stânga lui. La celălalt pol al creaţiei artistice medievale se află
comanditarul, care aici este arhiepiscopul Ionatan (Ionathas). Ecuaţia se încheie
cu numele regelui Guglielmo (Willelmus), în timpul căruia a fost dusă la capăt
întreprinderea. Cunoaştem astfel cei trei oameni care ar fi putut determina
apariţia profilului arturian pe mozaicul catedralei. Meşterul Pantaleone pare a fi
după nume un grec localnic sau vreun artist metropolitan angajat de arhiepiscop
să asambleze mozaicul. Influenţa pe care o putea exercita asupra reprezentării
arturiene era probabil una de formă şi nu una de fond, pentru că meşterul putea
doar altera compoziţia în funcţie de modelele bizantine cunoscute. De
asemenea, regele Guglielmo este patronul absolut, pentru că el nu participă
decât cu numele, fapt dovedit de prezenţa numelor regale normande în
majoritatea bisericilor din Italia de sud. Regii nu sunt adevăraţii ctitori, ci doar
suveranii prin al căror merit a fost permisă lucrarea408. Adevăratul merit al
EX IONATHANIS DONIS
PER DEXTERAM PANTALEONIS
HIC OPVS INSIGNE
EST SUPERANS INPENDIA DIGNE
i.e. lat. „Din darurile lui Ionatan,
cu dreapta lui Pantaleone,
această măreaţă lucrare
este demnă pentru că întrece cheltuielile”.
407
S-au păstrat trei inscripţii care atestă numele pictorilor de frescă: † DONATVS BYZAMANVS
PINXIT IN HOTRANTO / ANGELVS · BYZAMANVS · GRAECV … A · DI · VC · PINXIT · AC… ·
RTN…OH · … / † ANGELVS BYZAMANVS PINXIT IN HOTRANTO … Întregirea şi traducerea
acestor inscripţii ridică numeroase semne de întrebare. În afară de sintagmele X pinxit in
Hotranto (i.e. lat. „X a pictat în Otranto”), restul cuvintelor nu pot fi nici întregite şi nici traduse. Din
cea de a doua aflăm poate doar că Angelus era un grec (GRAECV[S]?), şi probabil la fel şi ruda
sa Donatus. Numele lor ar fi astfel Anghelos (Aggeloj) şi Donatos (Donatoj). Heinrich Wilhelm
Schulz, op.cit., vol. 1, p. 269.
408
Dintre numeroasele cazuri de acest gen amintim doar câteva exemple: la Troia, Guglielmo al
II-lea este amintit ca antistes (i.e. lat. “martor”), pe când adevăraţii ctitori sunt felices Troiani (i.e.
lat. “fericiţii locuitori din Troia”); inscripţia de pe arhitrava portalului central al catedralei din Lecce
(ca. 1080) îl aminteşte pe acelaşi rege ca referinţă cronologică, iar pe comes Tancredus (i.e. lat.
“contele Tancredo”) drept ctitor; o inscripţie din catedrala de la Brindisi aminteşte ajurorul
(auxilium) regelui Roger al II-lea, dar ctitoria lui presul Bailardus (i.e. lat. “preotul Bailardo”); o altă
inscripţie din catedrala Santa Maria Assunta di Melfi aminteşte sumele de bani primite de la
136
introducerii lui Arthur în compoziţia mozaicului se datorează probabil

arhiepiscopului Ionatan, probabil cel de al XI-lea episcop normand de Otranto.
Cunoaştem doar doisprezece arhiepiscopi normanzi de Otranto, iar Ionatan este
cel de al nouălea în listă409. Dintre aceştia, Hugo, arhiepiscopul din 1071, era
unul dintre prelaţii fideli papalităţii410, sprijinind poziţia ducelui Robert Guiscard în
relaţiile sale cu biserica. De altfel, toţi ceilalţi arhiepiscopi au fost suporteri
declaraţi ai regelui de la Palermo şi ai papalităţii, în măsura în care aceasta nu se
afla în rivalitate cu regele normand. La fel ca în multe alte oraşe ale Italiei de sud,
se pare că în Otranto cei mai mulţi prelaţi ai perioadei au fost de naţionalitate
normandă411, iar arhiepiscopul Ionatan era unul dintre ei. Compoziţia poate fi
dictată în parte şi de către aceste simpatii.
În ceea ce priveşte planul iconografic al mozaicului, el se întinde în cea mai mare
parte a bisericii, cuprinzând absida altarului, navele laterale şi nava centrală. În
absida altarului nu există o structură narativă clară. Naraţia este dezordonată: în
partea dreaptă este înfăţişată povestea profetului Iona, care a fost luat şi aruncat
în mare de către corăbieri: putem vedea un vas cu un singur catarg şi cu o
singură velă, doi marinari despuiaţi care trag parâmele pentru a strânge pânza
mare şi un cârmaci în partea din capăt a vasului. Un alt personaj îl aruncă pe
Iona din corabie, sub care, în valurile trasate prin benzi ondulate de culoare
închisă, înoată peşti de toate felurile. Iona cade în apă cu capul în jos şi intră în
gura unui peşte mult mai mare (chitul), din care se poate observa doar capul.
Alte scene din continuarea acesteia pot fi începutul poveştii: un personaj care
pescuieşte şi un altul care se îndreaptă către o barcă, în care se află alţi doi,
dintre care unul aruncă o ancoră. În continuare este reprezentat un personaj nud
care stă la umbra unui arbust şi un animal de lungimea unui şarpe care se
încolăceşte pe trunchiul plantei: Iona, plecat din Ninive, stă supărat la umbra
curcubetelui şi viermele trimis de Dumnezeu muşcă rădăcina acestuia. Mai spre
stânga, în centrul mozaicului care înconjoară masa altarului, este înfăţişat un
personaj încoronat care îşi potriveşte pe trup un veşmânt din pânză de sac. O
inscripţie din dreapta sa oferă identificarea mult dorită: REX NINIVE. Regele din
Ninive, aflând de profeţia lui Iona, se îmbracă în pânză de sac şi ţine post
împreună cu poporul său. În cele din urmă, un alt personaj, cu barbă şi veştmânt
preoţesc, ţine în mână un sul desfăşurat pe care este scris textul AD HVC · XL ·
DIES ET NINIVE SUBVERTETVR412. Deasupra lui stă scris IONAS PHĀ413, ceea
Roger al II-lea şi fiul său, Guglielmo I cel rău, dar ctitoria lui presul Rogerius (i.e. lat. “preotul
Ruggiero”); etc. Heinrich Wilhelm Schulz, op.cit., vol. 1, pp. 185, 291, 302, 328.
409
Lista celor 12 arhiepiscopi normanzi de Otranto este următoarea: anonim (1022), Ispasius
(1054-1066), Hugo (1068-1071), Willelmus (1080-1089), Bernardus (1092), anonim (1106),
Petrus IV (1126-1143), Hierolamus (1154), Ionathas (1163-1179), Lucius (1182-1185), Willelmus
(1189-1195), anonim (1198).
410
Ferdinand Chalandon, op.cit., p. 223.
411
Aceeaşi majoritate de prelaţi normanzi se regăseşte şi la Brindisi, Reggio, Gallipoli, Tarent,
Mileto, Neocastro, Malvito, Melfi, Cosenza, Policastro, Squillace, Tropea, Tricarico, Gravina şi
Troia. Spre deosebire de acestea, Bari, Rossano, Pesto, Venosa şi Napoli aveau prelaţi autohtoni
(greci sau lombarzi). Un caz aparte îl prezintă Troina, Messina, Palermo, Catania, Siracuza,
Girgenti şi Mazzara, unde apar naţionalităţile cele mai diverse, cel mai adesea normanzi, englezi
sau toscani. Ferdinand Chalandon, op.cit., p. 593.
412
i.e. lat. „Încă patruzeci de zile şi Ninive va fi nimicită!”. Vechiul Testament, Iona, III, 4.
137
ce permite identificarea întregului scenariu expus până acum. În centrul absidei

altarului se păstrează aceeaşi compoziţie dezordonată, cu scene de vânătoare,
heralzi care sună din trâmbiţe, animale fantastice, printre care şi un balaur,
conducând toate către lupta lui Samson cu leul. Enumeraţia animalieră coboară
apoi pe partea stângă cu reprezentări similare. De ambele părţi ale mesei
altarului, compoziţia se opreşte în dreptul treptelor care coboară în nava centrală.
În locul în care nava centrală se întâlneşte cu transeptul sunt reprezentate
şaisprezece medalioane, conţinând fiecare subiecte de naturi diverse. Deasupra
lor este asamblată prima inscripţie votivă, deasupra căreia se mai păstrează încă
urmele compoziţiei animaliere care cobora din absidă. Primele patru medalioane
prezintă de la stânga la dreapta un personaj feminin încoronat (REGINA), un
personaj cu barbă, sceptru, coroană şi care stă aşezat pe un tron format din doi
şerpi (REX SALOMON), o sirenă care îşi prinde cu mâinile cele două cozi de
peşte şi imaginea unui animal care se aseamănă unui grifon (PASCA). Sub
acestea se află un animal cu caracteristici cabaline, dar cu două coarne de ţap
(GRIS), un centaur cu arc şi săgeată, un cerb săgetat care priveşte spre centaur
şi un personaj îmbrăcat în costum de călugăr care întinde mâna dreaptă spre un
inorog; se presupune că acesta din urmă ar fi meşterul Pantaleone. Urmează
apoi o cămilă, un peşte-capră care înghite un alt animal, un elefant, un leopard şi
prada sa, un taur, o femeie care întinde mâna stângă spre un şarpe (EVA), un
bărbat care-şi ascunde goliciunea (ADĀ) şi un alt animal de pradă neidentificabil.
Între toate aceste medalioane sunt reprezentate plante şi animale, iar în partea
de jos, între medalionul cu Adam şi cel cu Eva, iese vârful unui copac pe care se
încolăceşte şarpele. În nava dreaptă este reprezentat un arbore cu numeroase
ramuri de ambele sale părţi. Între aceste ramuri, în partea de jos, sunt o
sumedenie de animale, printre care putem enumera: lei, capre şi ţapi, un balaur,
sfincşi şi animale de pradă neidentificabile. În compoziţie apar uneori şi oameni,
dar prezenţa acestora se manifestă în partea de sus a navei, loc în care revin
Adam şi Eva. Oamenii îşi fac şi mai simţită prezenţa şi în compoziţia mozaicului
din nava stângă, unde, de-a lungul ramurilor unui alt copac, de această dată
sprijinit pe un taur, se înşiruie liste de personaje, dintre cea care atrage atenţia
se află în centru, pe latura stângă: trei patriarhi ai Vechiului Testament îşi ţin în
poală copii (IACOB, YSAAC, ABRAĀ). Deasupra lor, în apropierea uneia dintre
coloane este reprezentat un cerb (CERVVS) şi compoziţia continuă cu înşiruirea
dezordonată a aceloraşi animale fantastice sau exotice. Tot în centrul aceleiaşi
nave, dar pe latura sa dreaptă, este reprezentat infernul, cu personaje
încolăcite de şerpi, cu mâinile legate sau înghiţite de diverse animale diabolice.
Scena infernului porneşte de la baza arborelui, unde apare un personaj care ţine
o balanţă. În mijlocul întregii compoziţii tronează silueta despuiată a unui
personaj încoronat, aşezat pe un animal cu două capete de balaur. Din gura
acestui rege ies două limbi şi deasupra lui este scris SATAN. La dreapta
numelui, scena primeşte şi ea un titlu suplimentar: INFERNUS.
Atenţia se distribuie însă în mod inegal asupra navei centrale, unde compoziţia
capătă proporţii nemăsurabile. Delirul animalier îşi face apariţia încă de jos, din
dreptul celei de a treia inscripţii votive, unde rădăcina bulbară a arborelui este
413
Textul trebuie întregit ca IONAS PROPHETA, i.e. lat. „profetul Iona”.
138
sprijinită de spinările a doi elefanţi. La stânga lor, printre vrejii rădăcinilor, două
personaje flancate de un cal cabrat poartă scuturi rotunde şi măciuci. Ei se
ameninţă simetric ca şi cum ar urma să se înfrunte. Deasupra lor, un personaj
feminin înarmat cu arc a săgetat un cerb, al cărui cap se întoarce cu graţie,
mustrător. La dreapta cerbului, o ciută cu cap de om mănâncă una dintre
frunzele copacului, Deasupra ei este reprezentată o tablă de şah, un balaur cu
picioare care au la rândul lor capete, un alt balaur mâncat de acesta, un animal
fantastic cu o coamă de leu, cap omenesc şi patru trupuri de felină dispuse în
cele patru puncte cardinale. Urmează o acvilă cu gât de struţ care a prins în
gheare un iepure, o siluetă omenească agăţată de o ramură a copacului, o altă
acvilă care ţine în gheare un berbec sau o oaie, un personaj înaripat şi înzestrat
cu o coadă de balaur care zboară ducând cu el un om, la care se adaugă silueta
unui fazan, o ovină cu un gât extrem de lung şi cu cap de pasăre, precum şi un
leonin cu cap de câine care muşcă o altă ramură a arborelui. În stânga acestor
animale, 12 personaje urcate pe scări, purtând cărămizi şi mistrii, construiesc
Turnul Babel, al cărui capăt superior poartă trei creneluri.
Tot în partea inferioară a navei centrale, dar la stânga arborelui amintit, două
personaje fără haine sună din trâmbiţă, în jurul lor aleargă cai şi capre, un altul
călăreşte o ramură, şi în stânga lui aleargă un struţ. Deasupra lor aleargă un cal
cu bot de oaie şi un grifon, iar compoziţia capătă brusc sens atunci când începe
să se rotească în jurul unui personaj încoronat, cu veşmânt lung şi două sceptre
în mână. Acesta este aşezat pe un tron purtat de doi grifoni şi se dovedeşte a fi
Alexandru cel Mare (ALEXANDER REX). Deasupra lui se înşiră alte animale:
berbeci, ciute, animale cu două sau trei capete omeneşti, un struţ, un fazan, un
câine, un cerb, un cal, un alt balaur cu silueta neclară, peşti, două balene,
una călărită de un bărbat şi o femeie, alta înghiţind un om, precum şi multe alte
animale fantastice. Deasupra Turnului Babel şi a delirului animalier deja amintit,
se derulează, încadrată de benzile celei de a doua inscripţii votive, povestea lui
Noe. Într-o primă scenă, mâna lui Dumnezeu, care îşi face apariţia din partea
stângă, îi arată acestuia (NOE), care este îngenuncheat, că trebuie să
construiască arca. Copii lui Noe taie apoi scânduri cu topoare şi cu un ferăstrău,
pentru ca în dreapta arborelui arca să fie deja construită şi să plutească pe ape.
Trei personaje din interiorul ei privesc printr-o fereastră în afară, alte două stau
pe punte alături de un porumbel şi un taur, iar un ultimul, Noe însuşi, eliberează
animalele din arcă. Aflăm aşadar motivul pentru care în partea de jos a
mozaicului apar cele mai felurite animale; Noe a deschis arca şi animalele au
umplut cu mulţimea lor pământul. Povestea continuă apoi sub cea de a doua
bandă a inscripţiei: Noe taie viţa de vie şi blestemă pe Canaan414.
Deasupra poveştii lui Noe sunt reprezentate douăsprezece medalioane, în
perechi de câte patru, cu reprezentări ale celor douăsprezece luni ale anului şi
ale semnelor zodiacului, deasupra cărora se înşiruie primele scene ale Genezei.
La început, Adam şi Eva se agaţă de crengile copacului întinzând mâinile către
fructul oprit, în cea de a doua scenă sunt alungaţi din Rai de un heruvim cu aripi,
apoi fii lor, Cain (CAYN) şi Abel (ABEL) închină ofrande către Dumnezeu, iar în
414
Pentru textul care corespunde acestor reprezentări. Vechiul Testament, Geneza, VI, 13-14; VI,
15-16; VIII, 8-14, VIII, 19; IX, 24-26.
139
ultima scenă din această parte a Genezei, Cain, înarmat cu o măciucă, îl omoară
pe Abel, care, deja lovit, se apleacă şi va cădea.
Cele mai multe dintre ipotezele de interpretare ale mozaicului socotesc că acest
amalgam de motive se doreşte a sluji drept exemplu pentru omul tentat să
păcătuiască cel mai adesea din orgoliu. În acelaşi sens, medalioanele zodiacului,
aflate în partea superioară a navei centrale, ar aminti enoriaşilor că timpul lor
(muncile) poate egala timpul lui Dumnezeu (zodiile), dovedindu-i astfel creştini
cuvioşi. În plus, toate siluetele animaliere ar fi reprezentări ale fricilor perpetuate
în societate, care, fiind incontrolabile, nasc în mintea umană monştri imaginari415.
O altă ipoteză, cea a lui Sabato Scala416, presupune că sirena reprezentată în cel
de al patrulea dintre cele 16 medalioane din transept nu este cunoscuta Melusina
presupusă de ipotezele anterioare, ci, conform unei legende cu circulaţie
occidentală, Maria Magdalena, în această tradiţie soţia lui Iisus şi mama
strămoşului legendar al regilor merovingieni. Regina neagră din primul medalion
ar fi regina din Saba, prinsă şi ea, alături de Salomon în circulaţia acestui mit. În
final, compoziţia întregului mozaic ar fi determinată de tradiţia cabalistică. Avem
rezerve cu privire la această ultimă interpretare. Tonul mult prea esoteric şi
fantezist al articolelor lui Sabato Scala, precum şi frecventele apropieri cu
modele orientale din spaţii şi perioade extrem de variabile ne fac să optăm
pentru prima interpretare, care ni se pare cu mult mai credibilă.
Oricare va fi fost mesajul general al întregului mozaic, atenţia noastră se va
concentra asupra unui singur personaj. În mijlocul ultimelor scene ale Genezei,
între cea cu Adam şi Eva alungaţi din Rai şi cea în care fraţii Cain şi Abel aduc
ofrande lui Dumnezeu, îşi face apariţia regele Arthur: un personaj încoronat,
îmbrăcat într-o cămaşă cu mâneci lungi şi poale până la genunchi, poartă o
măciucă la fel cu cea a lui Cain şi călăreşte un animal fantastic, al cărui corp de
cal are o coadă de oaie, copite despicate şi două coarne. Capul se aseamănă
capetelor de păsări din acelaşi mozaic, dar ar putea fi şi un cap de ovină. La
stânga acestui animal este reprezentată vertical o felină, probabil o pisică, al
cărei profil este neclar conturat. Sub silueta cu coroană şi măciucă este
reprezentat un alt personaj, poate o femeie, mâncat de o felină. Ştim că acest
personaj este regele Arthur din inscripţia care îl însoţeşte: REX ARTVRVS, dar
apariţia sa la Otranto ridică numeroase probleme de interpretare.
În primul rând, nu ştim ce simbolizează apariţia arturiană şi care este legătura sa
cu scenele din Geneză. În al doilea rând, nu ştim dacă există o legătură între
Rex Arturus şi celelalte scene (felina reprezentată vertical şi cea care muşcă
silueta omenească de dedesubt). La fel ca şi Rex Arturus, apariţia lui Alexander
Rex în aceeaşi navă centrală, dar în partea inferioară, ridică aceleaşi semne de
415
C. Settis Frangoni, Per la lettura del mosaico pavimentale della cattedrale di Otranto, în
„Bullettino dell’Istituto Italiano per il Medioevo ed Archivio Muratoriano”, no. LXXXII, 1970, pp.
243-270; Grazio Gianfreda, Il mosaico di Otranto, biblioteca medioevale in immagini, 6a ed.
aggiornata e migliorata, Lecce 1998; Walter Hang, Das Mosaik von Otranto. Darstellung,
Deutung und Bilddokumentation, ed. Ludwig Reichert Verlang, Wiesbaden, 1977, pp. 25-27.
416
Sabato Scala, La leggenda dei Merovingi nella Corona del Mosaico di Otranto?; Sabato Scala,
Il mosaico pavimentale della cattedrale di Otranto L'ultimo oltraggio di un monaco gnostico?, în
“EPISTEME. Physis e Sophia nel III millennio. An International Journal of Science, History and
Philosophy”, no. 5 - 21 marzo 2002.
140
întrebare. Există oare o legătură între cele două personaje? Care va fi fost
aceasta?
ALEXANDER REX
Într-o primă etapă a studiului separat pe care l-am consacrat mozaicului de la

Otranto, atenţia noastră s-a oprit mai ales asupra figurii lui Alexandru cel Mare.
Imaginea lui ALEXANDER REX purtat în înaltul cerului pe un tron sau într-un coş
ţinut de doi sau patru grifoni a fost diseminată de-a lungul Europei în cursul
secolelor XII-XV. Prototipul acestei reprezentări se regăseşte în miturile
babiloniene, unde diverşi eroi sunt purtaţi de creaturi înaripate. Din tradiţia veche
mesopotamiană, perpetuată în Orient de-a lungul veacurilor, Zborul lui Alexandru
apare în spaţiul European prin intermediari bizantini şi persani. Urcarea la ceruri
a lui Alexandru cel Mare era o temă dintre cele mai comune ale sculpturilor
contemporane bizantine. În literatură, motivul se întâlneşte pentru prima oară în
varianta egipteană (ca. 200 p.Chr.) a legendei lui Alexandru Macedon, dar
motivul Zborului se va fi format cu multă vreme înainte. Această tradiţie a fost
asumată simultan şi de varianta greacă a lui Pseudo-Callisthenes (ca. 200
p.Chr.), iar mai târziu a fost tradusă în latină (ca. 340-345 p.Chr.). Separat de
tradiţia latină şi pornind de la modelul celei greceşti s-au format la peste două
secole mai târziu variantele armeană şi siriacă, pentru ca abia în secolul al IX-a
să se formeze şi legenda creştină a Zborului lui Alexandru cel Mare417.
O nouă varianta latină este cea a arhipresbiterului Leo din Napoli, care datează
din secolul al IX-lea sau al X-lea şi este şi ea o traducere după acelaşi Pseudo-
Callisthenes. La scurt timp după aceea va apărea varianta ebraică, tradusă după
cea latină a preotului Leo de către un autor căruia i se dă numele convenţional
de Pseudo-Iosephus sau Ioseph ben-Gorion. În cele din urmă, ar putea fi
decelată şi o variantă arabă în informaţiile disparate şi eliptice care apar în
lucrarea scriitorului Masudi (sfârşitul secolului al X-lea), iar numeroasele variante
persane au fost redactate abia între secolele X-XIV. Epopeea orientală a lui
Alexandru cel Mare se continuă până târziu în epoca modernă prin variantele
turceşti, etiopiene şi copte418.
În spaţiul occidental, prima variantă într-o limbă vernaculară este cea în franceză
veche, atestată de două romane în versuri care datează din secolul al XII-lea.
417
Varianta armeană a lui Pseudo-Callisthenes a fost publicată în 1842, dar sursele ei erau unele
manuscrise târzii, printre care se află totuşi şi unul de secol XII-XIII. Compoziţia originală este
atribuită lui Moise din Khorene (sec. V p.Chr.). Varianta siriacă este atestată abia în manuscrise
de secol VII-IX. În ceea ce priveşte legenda creştină privind viaţa lui Alexandru, ea a fost
atribuită unui anumit Iacob din Serugh (secolul al VI-lea), dar datează probabil din secolul al IX-
lea.
418
Celline Marquaille, Les vicissitudes de l’Imitatio Alexandri ou la force d’une image contre
Rome, John D'Urso, Jason Hannan, M. S. M. Saifullah, Elias Karîm & Muhammad Ghoniem, On
The Judeo-Christian Sources Of al-Khidr & Dhul-Qarnayn, în Islamic Awareness, 17th of August
1999; M. S. M. Saifullah, Pseudo-Callisthenes, Dhul-Qarnayn & Alexander The Great, în „Islamic
Awareness”, 1st of September 1999; D. J. A. Ross, Studies in Alexander Romance, Buckram
Bound, London, 1985, pp. 234-245; N. Gopala Pilai, Skanda: The Alexander Romance in India, în
„Proceedings of the All-India Oriental Conference” 1937, pp. 935-997.
141
Primul dintre ele este opera lui Albéric de Pisançon şi este intitulat Roman
d’Alexandre. Data redactării este aproximată în preajma anului 1120419 şi din
textul integral nu cunoaştem decât primele 105 versuri, pentru că restul
manuscrisului a fost pierdut. Printre aceste versuri nu poate fi întâlnit însă motivul
Zborului, fapt care, deşi nu atestă existenţa lui în tradiţia franceză de la începutul
secolului al XII-lea, nu o poate totuşi infirma. Este foarte posibil ca varianta lui
Albéric de Pisançon să fi urmat aceeaşi tradiţie a lui Pseudo-Callisthenes, astfel
încât Zborul lui Alexandru va fi fost cunoscut francezilor încă de timpuriu. Toate
aceste afirmaţii sunt însă simple presupuneri şi nu avem nici-o confirmare. Cel
de al doilea text aparţine lui Alexandre de Bernay sau de Paris, un scriitor
francez din cea de a doua jumătate a secolului al XII-lea, autorul unui alt Roman
d’Alexandre, de această dată păstrat integral. Firul narativ al acestui roman este
alcătuit din scene disparate, care dau aspectul unei compilaţii. Cele 20000 de
versuri sunt dispuse în patru părţi compuse din metri a câte douăsprezece silabe,
care au primit, după titlul şi subiectul lucrării, numele de „alexandrini”420.
Alexandre de Bernay îşi redacta lucrarea în 1185, la mai mult de jumătate de
secol după Albéric de Pisançon, şi povestea narată de el atestă pentru prima
oară în spaţiul occidental legenda Zborului lui Alexandru. Există trei pasaje care
amintesc motivul. În primul dintre ele, aflat în prima parte a lucrării, Alexandre de
Bernay anticipează evenimentul:
Et la voie du ciel refu par lui tentee,

Quant la chaiere d'or en fu lassus portee
Par les quatre grifons, a qui fu acouplee.421
pentru ca în cel de al doilea să fie povestit pe îndelete Zborul lui Alexandru cel
Mare :
En icele contree dont vos fais mension

Conversent un oisel qui sont nomé griffon,
D'orible forme sont, hideus comme dragon,
Volentiers les esgarde li rois et si baron,
Chevalier et sergant, escuier et garçon;
Pluisors en a en l'ost q'en ont grant marison.
Li rois est molt pensis que fera ne que non:
Vers le ciel veut monter, s'il en trueve raison,
Et dedesus les nues se metra a bandon,
Et s'il i fait trop chaut sentir en veut l'arson;
419
Albéric de Pisançon sau de Briançon este un trouver din Dauphine, a cărui activitate literară
poate fi aproximată în primele două decenii ale secolului al XII-lea. Limba lucrării sale este un
dialect franco-provensal. Albéric de Pisançon, Roman d’Alexandre, ediţia electronică „Bibliotheca
Augustana”.
420
Alexandre de Bernay, Roman d’Alexandre, ediţia electronică „Bibliotheca Augustana”.
421
i.e. anc. fr. „Şi a fugit pe drumul cerului, pe care atât de mult dorea să-l atingă,
Atunci când carul lui de aur a fost purtat acolo sus
De cei patru grifoni înhămaţi la el.”
Alexandre de Bernay, ibidem, Branche I, vv. 73-75.
142
Pieç'a q'a cest corage et ceste entencion.

Bien porra acomplir son talent et son bon,
S'il en puet vint avoir par l'ost en sa prison,
Que porter le porroient au ciel sans doutison.
Li rois en a en soi grant ire et grant tençon,
Ne laira ne l'ensait por dit ne por sermon
Ne por trestout l'avoir du temple Salemon.422
Regele Alexandru vorbeşte apoi baronilor săi, împărtăşindu-le marea lui dorinţă
şi felul în care s-ar putea îndeplini, iar baronii prind patru grifoni. Seniorul lor
poate în sfârşit zbura în înaltul cerului, având parte de experienţele cele mai
ciudate. Reprezentarea de la Otranto nu ar părea astfel singulară, ea
încadrându-se într-o lungă serie iconografică prezentă în Europa occidentală în
timpul secolului al XII-lea. Ceea ce diferenţiază însă această reprezentare de
cele contemporane nu este postura, ci costumul. Postura personajului este una
extrem de des întâlnită în mediul european apusean. Reprezentări
asemănătoare întâlnim pe diversele sigilii ale regilor Angliei şi Franţei. Unul
dintre exemplele asupra cărora ne vom opri este sigiliul regelui angevin Richard
“Inimă de Leu”, pe care este înfăţişată silueta acestuia tronând, cu faldurile
mantiei adunate în poală şi cu mâinile larg depărtate de trup. Regele ţine în
mâna dreaptă o sabie, iar în cea dreaptă o plantă al cărei vârf se termină într-o
cruce. La stânga şi la dreapta lui, în spaţiul rămas liber, sunt imprimate profilurile
soarelui şi lunii, iar inscripţia care înconjoară această reprezentare se citeşte: †
RICHARDVS DEI GRACIA REX ANGLIAE423. Modelul acestui sigiliu era sigiliul
lui Henric al II-lea Plantagenet, tatăl lui Richard, pe care un personaj purtând şi el
pe cap o coroană cu trei vârfuri stă pe un tron cu faldurile mantiei adunate în
poală şi ţine în mâna dreaptă o sabie, iar în cea stângă un glob cruciger.
422
i.e. anc. fr.“În acel ţinut despre care v-am povestit
Locuiesc nişte păsări care sunt numite grifoni.
Sunt de o arătare teribilă, hidoşi precum dragonii,
Şi, de îndată ce i-au văzut, regele, baronii săi,
Cavalerii, pedeştrii, scutierii şi soldaţii,
Şi mulţi dintre cei din oaste aflară mare tristeţe.
Regele s-a gândit mult timp ce ar fi bine să facă şi ce să nu [facă],
Căci voia să urce la cer dacă ar fi găsit cum,
Si în libertate să stea sub nori,
Si voia să simtă arsura dacă ar fi fost prea cald ;
Ci mult timp avusese acest avânt şi această dorinţă.
Şi-ar fi putut împlini dorinţa şi plăcerea
Dacă oastea i-ar fi prins pe câţiva dintre [grifoni],
Care ar fi putut să-l poarte la cer fără pic de teamă.
Regele avea în suflet mare supărare şi mult amar
Şi nu dorea nici să audă, nici să vorbească,
Pentru toată bogăţia din templul lui Solomon.”
Alexandre de Bernay, ibidem, Branche III, vv. 4949-4966.
423
i.e. lat. med. „Richard prin graţia Domnului Rege al Angliei”.
143
Inscripţia se citeşte: † HENRICVS DEI GRACIA REX ANGLIAE424. Un alt sigiliu

similar este cel al lui regelui Franţei, Ludovic al VI-lea cel Gras. Monarhul stă pe
tron în aceeaşi poziţie şi doar braţele i se înalţă purtând un sceptru şi o cruce. Un
alt sigiliu, cel al lui Ludovic al VII-lea al Franţei, prezintă un monarh în aceeaşi
postură, dar cu braţul drept coborât pe tron şi cu un sceptru lung şi subţire în
mâna stângă. Inscripţiile celor două sigilii se citesc la fel: † LUDOVICVS D[E]I
GRA[TIA] FRANCORVM REX425. Imagini similare întâlnim în miniaturile de
manuscrise în care este reprezentat împăratul Frederic al II-lea Hohenstaufen426,
în sigiliile tatălui său, împăratul german Henric al VI-lea, şi în majoritatea
exemplelor din iconografia suveranilor Europei occidentale. În ciuda posturii
asemănătoare, costumul lui ALEXANDER REX nu atestă aceeaşi tradiţie
apuseană. Suveranul reprezentat la Otranto nu are mantie, ci o tunică lungă cu
imprimeuri. În toate reprezentările monarhilor europeni de până la jumătatea
secolului al XIII-lea vom întâlni o haină uşoară (cămaşă lungă), fără imprimeuri,
strânsă la brâu cu o cingătoare, deasupra căreia va fi aşezată o mantie prinsă în
jurul gâtului cu un şnur. Regele de pe mozaic nu are o cămaşă lungă, ci o tunică
bogat ornamentată, care nu este prinsă la brâu cu o cingătoare, iar pânza
veşmântului rămâne lungă până la glezne, în loc să se ridice înspre genunchi
aşa cum ar fi fost de aşteptat o dată cu aşezarea pe tron.
Vestimentaţia lui Alexandru este una caracteristică împăratului bizantin. În
reprezentările de până la sfârşitul secolului al XII-lea, acesta poartă cel mai
adesea o tunică lungă, cu imprimeuri geometrice, fără cingătoare. Dar împăratul
de la Constantinopole nu este înfăţişat aşezat pe tron, ci mereu în picioare, cu
sceptru şi glob cruciger, fiind reprezentantul pe pământ al divinităţii. De
asemenea, coroana bizantină nu se aseamănă celei pe care o poartă Alexandru
cel Mare în reprezentarea de pe mozaicul de la Otranto. Coroana acestuia, de
tradiţie apuseană, seamănă cu cele purtate de suveranii normanzi ai regatului
Siciliei. În plus, la fel ca şi ALEXANDER REX, aceştia poartă un veşmânt de
tradiţie bizantină, fără cingătoare, aşa cum o dovedesc mozaicurile parietale din
Santa Maria dell’Amiraglio din Palermo şi din catedrala de la Monreale.
Alexandru pare a fi fost reprezentat de meşterul Pantaleone după un model
normand. Rezultatul combinaţiei este un hibrid care împrumută caracteristici atât
din modelele tradiţionale bizantine cât şi din iconografia regilor din Europa
occidentală. Pentru a înţelege modelul care va fi influenţat atât reprezentarea
regelui Arthur cât şi cea a lui Alexandru cel Mare trebuie să ne oprim asupra
iconografiei şi atribuţiilor regilor normanzi de la Palermo.
424
i.e. lat. med. „Henric prin graţia Domnului Rege al Angliei.” Pentru ambele sigilii v. T.S.R.
Boase, English Art. 1100-1216, în colecţia „The Oxford History of English Art”, Oxford, Clarendon
Press, 1953, planşa 88 a-b.
425
i.e. lat. med. “Ludovic prin graţia Domnului Rege al Francilor”.
426
Manuscrisul la care ne referim se găseşte în De arte venandi cum avibus, Biblioteca
Apostolica Vaticana, Ms. Pal. Lat. 1071, fol. 1v. Pentru reproducere v. Mark J. Johnson, The Lost
Royal Portraits of Gerace and Cefalu Cathedrals, în „Dumbarton Oaks Papers”, nr. 53, 1999,
planşa 10.
144
REGII NORMANZI DIN FAMILIA ALTAVILLA
Am stabilit în capitolul anterior că reprezentarea lui Alexandru cel Mare de pe

mozaicul de la Otranto trimite probabil la un model cunoscut publicului Italiei
normande. Deşi tradiţia acestei vestimentaţii avea o lungă practică în lumea
bizantină, nu credem că modelul lui ALEXANDER REX este împăratul bizantin
contemporan (Manuel Comnenul), ci mai degrabă regele Guglielmo al Siciliei, al
cărui nume apare în două dintre cele trei inscripţii votive ale mozaicului.
Împăratul bizantin ar fi trebuit să poarte o coroană diferită şi să aibă titulatura de
imperator, termen care nu apare în legătură cu personajul în cauză. De
asemenea, prezenţa insistentă a epitetului rex în patru texte care însoţesc
siluetele din compoziţia mozaicului (REX NINIVE, REX SALOMON, REX
ARTVRVS şi ALEXANDER REX) îndeamnă la o cercetarea iconografiei şi
atribuţiilor regelui normand din Italia de sud. În ceea ce priveşte orice rege,
funcţia sa îi permite controlul tuturor celorlalte autorităţi. Reprezentarea lui se
face pe plan intern prin magistraturile administrative şi prin circulaţia monedei, iar
pe plan extern prin forţele sale militare, care pot recunoaşte sau nu, după bunul
său plac, celelalte autorităţi cu care el vine în contact. Dar cele două categorii de
reprezentanţi – externi şi interni – trebuie să dovedească o identitate de
caracteristici. Cu alte cuvinte, imaginea regelui este aceeaşi în afara sau
înăuntrul regatului său. Demersul nostru se va baza tocmai pe acest principiu de
identitate. Ceea ce vom căuta să descoperim este dacă caracteristicile regalităţii
siculo-normande sunt sau nu bizantine. De îndată ce acest detaliu va fi clarificat,
monarhul va apărea ca fiind sau nu de tradiţie bizantină.
Titulatura pe care şi-o iau primii stăpânitori normanzi nu este de tradiţie
bizantină. Acest lucru se explică probabil prin dorinţa de a copia pe cea a foştilor
lor seniori din Normandia. Orăşelul Coutances, locul de origine al familiei regilor
normanzi din Italia de sud, este astăzi un sătuc situat în apropiere de Canalul
Mânecii, spre golful Saint Malo. El se află aproape de periferia Normandiei, în
vecinătatea imediată a peninsulei Bretagne. Figura marelui duce de Normandia
va fi exercitat o puternică fascinaţie asupra fiilor lui Tancred de Altavilla, iar
venirea lor în Italia s-a produs sub conducerea fratelui mai mare, Guillaume
„Braţ-de-Fier”, care a devenit cu timpul seniorul tuturor normanzilor sud-italici. La
puţină vreme după moartea acestui Guillaume, Drogo, fratele şi moştenitorul lui,
şi-a luat titlul de Dux et Magister Italiae Comesque Normannorum totius Apuliae
et Calabriae427, deşi el era, de drept, numai conte de Ascoli şi Venosa. Tot duce
îşi spune şi urmaşul lui, celebrul Robert Guiscard, care este urmat în acelaşi titlu
de fiul său, Roger Borsa, de fiul acestuia, Guillaume, şi de Roger al II-lea al
Siciliei, nepotul de frate al lui Guiscard. Aceşti normanzi nu s-au înstrăinat de
427
i.e. lat. “Duce şi Stăpân al Italiei, precum şi Conte al Normanzilor din întreaga Apulie şi
Calabrie”. Jean Beraud Villars, Les Normands en Mediterranée, 1951, p. 95.
145
patria lor428 şi desigur că modelul pe care îl imitau era cel al ducelui de

Normandia.
Schimbarea s-a produs în 1130, când, în urma unui consiliu al nobililor şi după
aprobarea Papei, contele Roger al II-lea se va proclama rege al Siciliei, prilej cu
care s-a făcut cel mai important pas către legitimarea autorităţii normande în
Italia de sud şi Sicilia. Statul devine independent şi Roger este vasalul direct al
papei, fapt care a fost un motiv de certuri constante cu Împăratul German. Titlul
de rex, la Bizanţ rhx, era folosit de Împăraţii Bizantini pentru a desemna pe
ceilalţi monarhi europeni, şi, deoarece Italia de sud şi Sicilia erau vechi nostalgii
bizantine, împăratul de la Constantinopole nu a acceptat titulatura. În mozaicul
votiv de la Santa Maria dell’Ammiraglio Roger al II-lea este denumit PO.....C .H.,
deoarece acest titlu era o recunoaştere a fostei suveranităţi bizantine în Italia de
sud. Probabil că intenţia primului rege normand era să participe la
Commonwealth-ul bizantin alături de suveranii sârbi, bulgari şi ruşi. Se ridică însă
întrebarea cine era însă suveranul “ascuns” al acestor regi şi stăpânitori
normanzi. Ştim că în relaţiile vasalice ei au fost întotdeauna supuşii papei, dar
papalitatea se afla deja în perioada conflictului pentru investitură şi certurile cu
Împăraţii Germani se produceau în mod repetat. Pentru cronicile Italiei de sud
Împăratul German este pomenit sub două forme: rex şi imperator. La o primă
citire a textelor se poate socoti că termenii sunt folosiţi sub raport sinonimic, dar
cercetarea noastră ne-a dus către alte concluzii. Înainte de toate se cuvine să
stabilim o serie clară de date: Henric al IV-lea este încoronat Împărat în 1084429,
Henric al V-lea în 1111, Lothar al III-lea în 1132430, Conrad al III-lea în 1137. În
cronicile germane şi în cele occidentale în general, titlurile acestor suverani sunt
clare: înainte de încoronarea de la Roma, numele lor este rex, iar după ea –
imperator. Nu se produc abateri şi nu există confuzii. Cazul Italiei meridionale
este însă unul special. O cronică locală, care ne-ar fi putut oferi informaţii
substanţiale în această privinţă, tace cu desăvârşire: Lupus Protospata se
opreşte din păcate în 1102, înainte de încoronarea lui Henric al IV-lea431. Falco
428
Multe dintre numele de localităţi din Sicilia corespund altor localităţi din Italia de sud şi datează
din vremea lui Roger I, primul conte al Siciliei. O asemenea pereche sunt cele două Altavilla: una
în preajma oraşului Palermo şi cealaltă în Monferrato, Principato. Or, Altavilla este de fapt numele
feudei lor din Normandia. Michele Amari, Storia dei Musulmani in Sicilia, vol.3, parte 1, p.225. De
asemenea, vechea catedrală în romanică din Coutances, consacrată în 1056, a fost ridicată cu
banii pe care episcopul Geoffroi de Montbray i-a primit de la Normanzii din Calabria, mai ales de
la fii lui Tancred de Altavilla. Finch Allibone, In Pursuit Of Robber Baron. Recreating the Journeys
of Robert Guiscard, Duke of Apulia and the “Terror Of the World”, Lennard Publishing, London,
1988.
429
Încoronarea lui Henric al IV-lea ca împărat în 1084 a fost făcută de antipapa Clement al III-lea,
în timp ce papa Grigore al VII-lea era asediat în castelul Sant’Angelo. August Franzen &
Remigius Bäumer, Istoria papilor…, 1996, p.164.
430
Rivalul său, anti-împăratul Conrad, nu este pomenit de cronicile din Italia de sud, deoarece nu
şi-a făcut apariţia în peninsulă; tocmai din această cauză nu am considerat necesar să îl amintim.
431
Henric este pomenit ca Rex Henricus, dar nu ne putem face o idee despre orientarea politică
a cronicarului. Probabil că era însă filo-normand, deoarecese opreşte cu osebire asupra
expediţiei cruciate a lui Bohemond. LupusProtospata, Chronicon, RIS, vol. V, p. 45 col.2.
146
Beneventanus, a cărui cronică se încheie în 1140, foloseşte titlul de imperator432

cu strictă referire la Lothar al III-lea, şi numai după 1132433, data încoronării
acestuia, ceilalţi fiind numiţi rex434. Cronica anonimă din Bari nu o menţionează
deloc. Ceea ce este însă straniu cu privire la această cronică este că Henric al V-
lea nu este pomenit deloc după 1113, şi, în ciuda faptului că se pomeneşte
încoronarea împărătească din 1137 a lui Conrad al III-lea, este numit Conradus
rex435 în anul 1152, când se pomeneşte moartea lui. Aceeaşi formulă o atestă în
rubrica anului 1146 şi cronica anonimă de la Monte Cassino: Conradus Rex
Alemanniae436. Abatele Alexandru oferă însă o perspectivă diferită asupra lui
Lothar al III-lea: cu prilejul evenimentelor din 1133, când o serie de vasali ai lui
Roger al II-lea cer ajutorul acestuia, el este numit Rex Teutonicus Lotharius
nomine sau, în celelalte cazuri, Rex Teutonicus pur şi simplu437. Cazurile pe care
le-am menţionat sunt numai cele în care se foloseşte rex în locul lui imperator.
Termenul de imperator se întâlneşte cel mai adesea în cronicile sud-italice
redactate după 1194, an în care Frederic al II-lea de Suabia devine rege al
Siciliei. În concluzie, primii stăpânitori normanzi ai acestor teritorii s-au orientat în
mod constant către o alianţă cu papalitatea, în dauna împăraţilor germani. Titlul
lor este întotdeauna adecvat simpatiilor sau antipatiilor politice din acel moment.
Dovezile trebuie căutate în cronicile papale, singurele care atestă punctul de
vedere normand438. Cronicile normande exagerează şi ele faptele imorale ale
monarhilor germani. Tocmai din această cauză ei pot fi numiţi „împăraţi” numai
atunci când se dovedesc favorabili papilor sau aliaţilor acestora, normanzii sud-
432
Lothar al III-lea este numit imperator când vine în 1113 împreună cu papa Inocenţiu al II-lea la
Roma, pentru a se încorona. După moartea lui Anaclet al II-lea, Inocenţiu rămâne Papă în Roma
şi porneşte în 1139 o expediţie împotriva lui Roger al II-lea al Siciliei, fiind înfrânt în decursul
aceluiaşi an. A. Franzen & R. Bäumer, ibidem, p.186. Cronica lui Falco Beneventanus se opreşte
în 1140, imediat după încheierea păcii, fiind aşadarconcepută în momentul reconcilierii cu Papa
şi cu împăratul Lothar.
433
Pasajele la care facem trimitere se află în Falco Beneventanus, Chronicon, RIS, vol.V, p. 82
col.2, 102 col.1, 106 col.2, 115 col.1B, 120 col.1D.
434
Rex praefatus Henricus sau Henricus Rex. Falco Beneventanus, Chronicon, RIS, vol.V, p. 83
col.1A. Henric al V-lea era împărat începând cu 1111-1112. Pasajele citate de noi aparţin
rubricilor anilor 1117 şi 1112. În restul textului se observă o preferinţă specială pentru varianta
Theutonicorum rex.
435
Anonymus Barensis, Chronicon, RIS, vol. V, p.142 col.2D. În coloana anterioară există o
variaţie: Conradus Rex Secundus Alemanniae, col.1E. Poate la fel de stranie este şi menţionarea
în rubrica din 981a lui Otto ca Otto Rex (ibidem, p.148 col.1).
436
Anonymus Casinensis, Chronicon, RIS, vol. V, p.142 col.2D.
437
i.e. lat. “Regele Teuton pe nume Lothar”. Alexander Telesini Coenobii Abbas, De Rebus
Gestis Rogerii Siciliae Regis, RIS, vol.V, p. 628 col. 1D; sau “Regele Teuton” (ibidem, p. 607).
Lothar al III-lea fusese încoronat împărat la Lateran de către Inocenţiu al II-lea, şi nu la San
Pietro, după obiceiul de până atunci, pentru că papa Anaclet al II-lea era în posesia Romei din
dreapta Tibrului. Aliatul Papei Anaclet era Roger al II-lea, desprecare vorbeşte cronica, astfel
încât nu putea fi recunoscută legitimitatea unei asemenea încoronări. A. Franzen & R. Bäumer,
ibidem, p. 184.
438
Cronica Papei Grigore al VII-lea exagerează comportamentul odios al lui Henric al IV-lea v.
Vita Gregorii Papae Septimi, în Vitae Pontificum Romanorum usque ad Honorium II, RIS, vol. III,
p. 313, col. 1, A-B. Pentru o variantă şi mai scandalizantă v. Landulphus Iunior, Historia
Mediolanensis, RIS, vol.V, p. 488 col. 2 A-B – p. 489 col. 1 A. Acesta este un exemplu; mai multe
pot fi extrase din citirea volumului III al lui Muratori.
147
italici. Pe de altă parte, în textele Europei occidentale, împăratul bizantin este

numit mereu Imperator Constantinopolitanus. Italia de sud nu aderă însă la
această tradiţie, pentru că aceleaşi texte pe care le-am citat mai înainte cu privire
la monarhii germani îl numesc imperator şi doar atât439. Armata împăratului este
imperialis exercitus440, iar la Gaufredus Malaterra, Imperiul Bizantin este numit
Romania441, după numele său de drept. Ultimele două formule amintite pot fi
expresii copiate după tradiţia grecească, dar faptul că orice împărat bizantin este
numit „Împăratul” înseamnă că normanzii nu-i puneau în discuţie legitimitatea.
Nerecunoscând autoritatea împăratului german şi recunoscând-o pe cea a
împăratului bizantin, lumea normandă se orientează încă de la primul stadiu al
regalităţii sale către Constantinopole. În ciuda faptului că papa era seniorul lor,
jurământul de vasalitate depus de Bohemond442 dinaintea lui Alexius poate fi
dovada unei mai vechi stări de spirit a normanzilor din Italia meridională, şi
anume dorinţa de a fi bizantini.
La această înclinaţie pro-bizantină manifestată în cronicile normande se adaugă
foarte multe coincidenţe ale atribuţiilor celor doi suverani. Puterea regelui
normand se bazează pe mandatul divin, pe recompensa acordată de către
Dumnezeu pentru serviciile aduse religiei catolice, dat fiind că a alungat pe
infideli din Sicilia şi a restabilit practica cultului creştin443. În restul Europei,
dreptul divin se mărgineşte la simpla recunoaştere de către divinitate a meritelor
439
Titlurile la care facem referire se găsesc în Lupus Protospata Alexius Imperator la p. 47 col. 2,
în Anonymus Barensis: Alexius Imperator la p. 153 col.2 sau chiar Imperator la p. 155 col. 2, în
Breve Chronicon Nortmannicum, predecesorii lui Alexius sunt numiţi Imperator Isacius şi
Imperator Constantinus Ducas la p. 278, col. 2, în Anonymus Casinensis: Imperator Emanuel la
p. 142 col. 1 E; lista poate continua la nesfârşit. Există doar trei excepţii de la această regulă: în
Lupus Protospata: Constantinopolitanus Imperator Alexius la p. 45 col. 2, pe care nu o putem
explica, deoarece restul titulaturilor împăraţilor bizantini din această cronică sunt imperator;
următoarea excepţie este sintagma Imperator Graecorum, pe care o întâlnim de obicei numai în
cronicile papale şi în restul celor occidentale, nu însă şi în cronicile sud-italice. Ea poate fi însă
întâlnită în Gesta Tancredi Principis..., în care Alexius I Comnenul trebuie să apară ca suveran
nedrept. Muratori, ibidem, vol. V, p. 286 col. 2 E. Din aceleaşi motive, tot aici se găseşte titulatura
de Rex Alexius, atunci când trimite “scrisoarea mincinoasă” către Bohemond. RIS, vol. V, p. 289
col. 1.
440
Guillelmus Apulus, Poema Normannicum, RIS, vol. V, p. 272 col. 2D, p. 273 col. 1 B etc.
441
Gaufredus Malaterra, Historia Sicula, III, 24, RIS, vol.V, p. 582, col. 2 B.
442
Ajuns la Constantinopole o dată cu restul cruciaţilor, Bohemond se grăbeşte să-şi depună
jurământul de vasalitate faţă de Alexis I Comnenul, deşi era vasal direct al Papei, în speranţa că
acesta îl va onora cu funcţia de mare domestic al Orientului. Deşi planul său nu reuşeşte,
Bohemond a sperat în continuare că va primi o funcţie oarecare şi că va fi acceptat la curtea
bizantină.
443
Ferdinad Chalandon, Histoire de la domination normande…, 1969, p. 611. Titlul de
„proteguitor al creştinilor” este mai mult ca sigur unul de origine bizantină. Pe lângă faptul că între
atribuţiile nelipsite ale basileului, el nu apare în Europa Occidentală decât în foarte rare ocazii,
rămase fără urmări (Alfred cel Mare în Anglia, Charlemagne pe continent etc.). Un text normand,
de secol XII, narează într-o manieră cât se poate de bizantină (venerarea suveranului merge
până la proschineză) episodul cuceririi Messinei. Or, Messina era un oraş puternic bizantinizat şi
ocupat de arabi. Aici se afla unul dintre cele mai puternice centre de cultură greacă din Italia.
Autorul fragmentului distorsionează voit povestea pentru a-l transforma pe Roger I de Altavilla
într-un reprezentant al păcii şi ordinii generale, precum şi apărător al creştinismului şi grecităţii.
Brevis Historia Liberationis Messanae a Sarracenorum Dominatu per Comitem Rogerium
Normannum, RIS, vol VI, pp.613-626.
148
şi împuternicirii monarhului. La Constantinopole însă, împăratul este „omul

providenţial”444. La fel ca şi împăratul bizantin, ei sunt reprezentanţi ai lui
Dumnezeu şi au dreptul de a purta mitra, sandalele, cârja şi inelul preoţesc, pe
care papalitatea le-a permis prin delegarea regelui ca vicar al Domnului. Aşa se
face că regele se numeşte, în actele sale, drept euseb»j, epitet nelipsit al
basileului bizantin. O dată cu Roger al II-lea se introduce şi ceremonia ungerii
suveranului, iar coroana, întocmai ca şi torques-ul de la Constantinopol, este
primită din mâinile unui laic. Este adevărat că acesta nu este un simplu
campidactor, reprezentant al trupelor, ci însuşi principele de Capua, a doua
autoritate în stat, dar această practică nu se mai întâlneşte în Occidentul
medieval, unde regele este încoronat de Christos prin mâna papei sau prin cea a
unui prelat împuternicit de acesta445. Numai în cadrul ceremonialului bizantin de
încoronare, suveranul este investit şi de către un laic, şi de către autoritatea
religioasă, patriarhul, cu prilejul a două ceremonii446. Tot de tradiţie bizantină este
şi funcţia principală a regelui, cea de a menţine pacea şi ordinea. Bisericile din
regat sunt sub directa lui administrare şi tot regele este cel care are autoritate
absolută în domeniul legislativ, sursa acestei autorităţi fiind, întocmai ca şi la
Bizanţ, textele biblice şi cele ale dreptului roman. La curtea normandă,
magistraţii, consilierii şi miniştrii regelui sunt preponderent aleşi din mediul
bisericesc, iar regele, în calitate de vicar al Domnului, avea dreptul de a se
amesteca în problemele religioase, intrând de multe ori în conflict cu papalitatea.
Conflictele pornesc în special de la dreptul regelui de a numi episcopii.
Autoritatea sa merge până la amestecul în chestiunile de drept ecleziastic, având
dreptul de a chema prelaţii dinaintea unui tribunal laic. De asemenea, are
puterea de a controla nu numai clerul secular, dar şi pe cel călugăresc447. El este
astfel reprezentantul direct al papei sau al lui Dumnezeu în afacerile regatului
Siciliei. Nimeni nu îi va contesta persoana sacrosantă, fiind, la fel ca şi cea a
împăratului bizantin, izvoditoare de har448.
Existau trei limbi de cancelarie şi două cancelarii: prima dintre ele se ocupa de
afacerile externe şi de cele ale nobilimii normande, redactând documente în
limba latină; cealaltă redacta acte în greacă şi arabă, în funcţie de persoanele
cărora le erau adresate. Există multe documente bilingve, iar titlurile regelui
copiază pe cele ale monarhilor bizantini sau pe cele ale prinţilor arabi449. Acordul
regelui, aşa cum se păstrează pe aceste documente, este însă scris în greacă,
444
Louis Bréhier, Les institutions de l’empire byzantin, vol. 2, Le monde byzantin, p. 14.
445
Jean-Paul Roux, Regele: mituri şi simboluri, Bucureşti, 1998, pp. 288-290.
446
Louis Bréhier, ibidem, vol. 2, pp. 14-17.
447
Toate actele importante mănăstireşti fac referire la acordul regelui. În inscripţiile dedicatorii şi
comemoratoare, numele său este nelipsit. André Guillou, Recueil des inscriptions grecques..., no.
190, 198, 201, 214.
448
Pentru toate referirile amintite mai sus v. Ferdinand Chalandon, ibidem, pp. 612-623.
449
După obiceiul arab, orice document trebuia să poarte un moto. Cel pe care şi l-a ales Roger al
II-lea era al-hamdu lillâhi œukran li-ni .amih (i.e. “Laude Domnului ca recunoştiinţă pentru
binefacerile sale”). Se numeşte pe sine almalik al-mu azzam al-qiddîs (i.e. “rege venerat şi sfânt”)
sau nâsir annasrânîyah (i.e. “apărător ale Creştinismului”). Titluri asemănătoare poartă şi regele
Guglielmo al II-lea pe o serie de diplome: Palermo 1169, Monreale 1178 şi 1183. Michele Amari,
Storia dei Musulmani di Sicilia, vol.3, parte 2, pp. 456-458.
149
chiar dacă documentele erau în arabă. Textul exact şi invariabil era: Rogšrioj ™n
Cristî tî qeî euseb»j krataiÕj rˆx kaˆ tîn Cristianîn bohqÕj450.
Ca şi în restul Europei occidentale contemporane, ereditatea era principala
modalitate de a domni. Investitura se baza pe dreptul de primogenitură, dar
anumite cazuri stranii ne atrag atenţia că exista şi un alt principiu. Persoana
regelui era, din punct de vedere instituţional, sfântă, iar legitimitatea autorităţii
sale se baza pe un principiu electiv. Dacă la început alegerea era făcută de către
un număr de vasali, fie baroni, fie prelaţi bisericeşti, ea ajunge cu timpul, după
moartea lui Roger al II-lea, să se bazeze pe rolul poporului. Acesta este însă
amintit în mod simbolic numai în actele oficiale451. Adevăratul cuvânt îl avea un
consiliu de coroană, care decidea dreptul candidatului la autoritatea regală. Dacă
şirul suveranilor indică, până la Guglielmo al II-lea, predominanţa testamentului
răposatului monarh452, la moartea acestuia, principiul este încălcat.
Moştenitoarea de drept, conform deciziei lui Guglielmo al II-lea, era Constanţa,
fiica postumă a lui Roger al II-lea, căsătorită cu Împăratul German. Consiliul de
coroană va decide însă în favoarea lui Tancred, contele de Lecce, nepot de fiu
nelegitim al lui Roger al II-lea. Această adunare avea, aşadar, dreptul de veto.
Menţionarea poporului în actele oficiale cu prilejul alegerii noului monarh nu este
de o caracteristică occidentală. Regalitatea latină se baza în mod fundamental
pe ereditate sau pe testament, iar încălcarea acestora două era fie blamată, fie
muşamalizată. Numai la Bizanţ alegerea monarhului se baza pe asentimentul
mulţimilor. Un alt fapt de provenienţă bizantină este asocierea la tron. Occidentul
medieval nu cunoaşte această practică stranie, tocmai pentru că asocierea este
un surogat al principiului eredităţii. Atunci când un basileu voia ca fiul său sau un
alt personaj să îi urmeze la tron, el făcea apel la ceremonialul de asociere şi nu
îşi desemna moştenitorul prin testament. Roger al II-lea şi-l asociază la tron pe
Guglielmo I, fiul său, în data de 8 aprilie 1151. El urmează aşadar o regulă
bizantină453.
În Italia sudică existau înainte de apariţia Normanzilor trei zone monetare:
Campania, Apulia şi Calabria. În toate cele trei, prezenţa monedelor bizantine se
resimte din plin, deşi din a doua jumătate a secolului al XI-lea datează foarte
multe tezaure din Calabria în care moneda bizantină este întrecută de cea arabă,
iar în nordul Apuliei predominau tari din Amalfi sau Salerno, teritorii aflate la acea
dată în sfera de autoritate lombardă. Campania este un caz special, la graniţa
dintre influenţa bizantină şi cea germană. Se observă însă o folosire a monedei
locale în detrimentul celei bizantine. Asa se face că în perioada de dinaintea
cuceririi normande, tema Calabriei folosea tari sicilieni. Normanzii bat în timpul
dominaţiei lor două tipuri de monede: follari şi tari. Follari sunt primele monede
pe care le bat, de factură bizantină, urmate fiind de tari şi chiar de kharubbe,
monede arabe; până în 1072 erau produse anonim. Abia din acest an, atelierul
450
i.e. gr. “Roger, întru Hristos Dumnezeu rege pios şi puternic, precum şi ajutor al Creştinilor”.
Michele Amari, ibidem, vol.3, parte 2, p.459.
451
Ferdinad Chalandon, ibidem, p. 614.
452
Roger al II-lea era singurul fiu legitim al lui Roger I; Guglielmo I, fiul cel mai vârstnic al lui
Roger al II-lea; la fel şi Guglielmo al II-lea faţă de Guglielmo I.
453
Ferdinand Chalandon, ibidem, pp. 623-625.
150
bate tari în numele ducelui (al-düqah) Robert Guiscard şi contelui (al-qümis)

Roger. Primul tari normand, cel al lui Robert Guiscard, este în întregime în arabă,
şi poartă inscripţia „Ducele Robert, ilustrul stăpân al Siciliei”, alături de care este
adăugat anul 464 după calendarul musulman (1072 p.Chr.). Pe revers se află
imprimată o invocaţie către Allah şi profetul său, precum şi un vers dintr-o surah
din Coran. Prima monedă normandă se revendică aşadar de la tradiţia arabă.
Moneda bizantină nu dispare însă din Italia de sud, căci Robert Guiscard
donează în mod constant mănăstirii Monte Cassino numai tari bizantini454.
Monedele imediat următoare vor arăta cu totul diferit: pe avers se menţine în
continuare tradiţia arabă455, iar pe revers apare cea grecească. Între 1073 şi
1127 apare un nou tari, cu T (tau grecesc) pe revers, semn al orientării filoelene.
Roger al doilea introduce în 1155 chiar crucea greacă şi abrevierea IC XC NI
KA456, regele Guglielmo I bate la Messina un tari pe al cărui revers, deasupra
crucii greceşti este adăugată şi o mică cruce latină. Această ultimă variantă o
copiază fidel Guglielmo al II-lea şi Tancredo de Lecce, ale căror emisiuni
monetare nu diferă aproape deloc de cea a lui Guglielmo I. Se ajunge astfel la o
stabilizare a monedei normande din Italia de sud. Tari sicilieni devin una dintre
cele mai importante monede de circulaţie mediteraneană. Problema emisiunilor
monetare de factură bizantină nu este însă o particularitate normandă: cazul
principalităţilor lombarde anterioare normanzilor confirmă acest lucru, pentru că
ele bat tot o monedă de aur, după o fidelă tradiţie bizantină457.
Aceeaşi influenţă bizantină o regăsim şi în cazul sigiliilor458. Se păstrează un
sigiliu de plumb al lui Robert Guiscard cu textul grecesc Doamne, ajută-l pe
Roger, preanobil duce de Italia, Calabria şi Sicilia459, pe al cărui avers este
reprezentat un Hristos Emmanuel de tradiţie bizantină. Sigiliile lui Roger Borsa
(1085-1111), fiul şi moştenitorul lui Robert Guiscard, poartă în majoritate inscripţii
greceşti, dar pe obvers este reprezentat Sf. Petru aşezat pe tron, semn al
454
Lucia Travaini, The Normans Between Byzantium and the Islamic World, în „Dumbarton Oaks
Papers”, nr. 55, 2001, p.182.
455
Există o evoluţie a titlului regal, care poate fi observată pe reversurile monedelor: Guiscard era
“Ducele Robert, Ilustrul Stăpân al Siciliei”, Roger al II-lea era “Magnificul” şi “Cel Preamărit de
Allah”, Guglielmo I era “Regele Guglielmo, îndrumat (al-hâdi) de vrerea lui Allah”, Guglielmo al II-
lea “Regele Guglielmo, doritor să fie preamărit de Allah”, iar Tancred de Lecce era “Victorios prin
Dumnezeu”. De asemenea, o moneda a lui Roger al II-lea poarta textele: pe avers ROGERIVS
REX, iar pe revers Malekh Sarir (i.e. “tronul regelui”). L.A. Muratori, Antiquitates Italicae Medii
Aevi sive Dissertationes…, vol V, 1776, p. 470.
456
Abrevierea grecească a titlului „Hristos Învingătorul”.
457
De la sfârşitul secolului al VII-lea şi de la începutul secolului al VIII-lea, mai ales sub ducele
Gisulfo II (689-706), apar emisiuni monetare de inspiraţie bizantină în ducatul de Benevento.
Tradiţia va continua neîntreruptă, cu excepţia unei monede de argint, un denar de tip carolingian,
bătut din motive politice şi nu economice de către Grimoaldo III (788-806). Aceeaşi situaţie se
întâlneşte şi la Salerno şi Napoli. Situaţia se perpetuează până în secolul XI, la venirea
normanzilor. Franco Panvini Rosati, Monetazione bizantina in Italia, în I Bizantini in Italia..., pp.
662-667.
458
Pentru toate sigiliile amintite în această secţiune ne-am referit în permanenţă la Gustave
Schlumberger, Sigillographie de l’Empire Byzantin, Paris, 1884, capitolul Princes Normands de
Sicile et d’Italie, pp. 226-230.
459
Textul original: KE BΘ POYMΠΕPTΩ NΩBEΛΛICIMΩ S ∆OYKI ITAΛIAC, KAΛABPIAC S
CIKEΛIAC.
151
orientării propapale. Aceeaşi tradiţie o urmează şi Bohemond I de Tarent şi

Antiohia, înainte şi după plecarea sa în prima cruciadă, iar o dată cu Roger al II-
lea (1103-1154) apar şi sigilii cu reprezentări ale conducătorilor normanzi,
deveniţi de acum regi ai teritoriilor normande unite. Tradiţia acestor reprezentări
este şi ea de sorginte bizantină: monarhul normand este reprezentat în picioare,
cu un glob cruciger in mâna dreaptă, un sceptru în cea stângă, iar pe cap poartă
o coroană bizantină. Uneori poziţia globului şi a nimbului se inversează.
Imagini de sorginte bizantină se găsesc şi în rândul reprezentărilor votive. Unul
dintre cazuri este cel al mozaicului mural de la Santa Maria dell’Ammiraglio
(Palermo), unde este reprezentat Roger al II-lea al Siciliei încoronat de către
Hristos460. Reprezentarea copiază fidel pe cea a lui Constantin al VII-lea
Porphyrogenetul pe o placă de fildeş, fapt care demonstrează existenţa unei
relaţii de filiaţie între cele două reprezentări sau existenţa unui model comun461.
De asemenea, analiza făcută de Mark J. Johnson asupra portretelor dispărute
ale regilor normanzi în catedrala de la Cefalù duce la concluzia că inspiraţia
bizantină a continuat şi în perioada imediat următoare căderii lui Tancredo de
Lecce462. Un alt model bizantin este indicat de faptul că în catedrala de la Gerace
era reprezentat atât monarhul, cât şi episcopul, amândoi egali ca importanţă463.
În plus, personajele de la Gerace ţineau suluri cu actele şi privilegiile pe care le
acordau, fapt al cărui pandant se găseşte extrem de rar în lumea occidentală,
dar este bogat atestat în cea bizantină464.
Dar, în afara dorinţelor lui Bohemond, Robert Guiscard şi ale urmaşilor lor,
Bizanţul era în secolul al XII-lea locul predilect al emigraţiei normande. O familie
importantă era cea a Petralifilor, coborâtori din Petrus de Alipha, conte de
Volturno, una dintre căpeteniile normande din armata lui Guiscard, care a
participat şi el la cea de a doua campanie bizantină a acestuia. Refugiat la
Constantinopol, Petrus de Alipha a primit funcţii în stat, iar urmaşii săi au fost
sprijiniţi de Manuel Comnenul să-şi recapete domeniile din Apulia atunci când
autoritatea regelui Roger al II-lea se afla în momente de criză. Abia în 1161, anul
în care se încheie tratatul dintre Guglielmo I şi Manuel Comnenul, fraţii Petralifa
460
Ctitorul edificiului nu este însă Roger al II-lea, ci Gheorghe de Antiohia, generalul şi ministrul
său. Roger este reprezentat ca sursă a puterii acestuia. Mark J. Johnson, The Lost Royal
Portraits of Gerace and Cefalu Cathedrals, în “Dumbarton Oaks Papers”, nr. 53, 1999, p. 240.
461
Ipoteza a fost prezentată de E. Kitzinger. Mark J. Johnson, ibidem, p. 257.
462
Reprezentările votive de la Cefalu se găsesc în partea de vest a bazilicii, prea mică pentru a
avea narthex şi atrium, iar acest fapt ţine de manieră bizantină – în Bizanţ ele erau plasate în
vestul narthexului, dar aceasta nu este o regulă, ci un caz frecvent. Ele nu sunt expuse în
sacristie, cum se petrece în sfera occidentală. De asemenea, la Santa Maria dell’Ammiraglio, în
Palermo, reprezentările lui Roger al II-lea şi Gheorghe de Antiohia erau şi ele la origine situate în
acelaşi loc. Mark J. Johnson, ibidem, p.249.
463
Asemenea cazuri există şi în lumea occidentală, dar există o disproporţie: monarhul este în
centrul atenţiei, fie prin fast, fie prin mărime etc. Mark J. Johnson, ibidem, pp.250-251.
464
Actele şi privilegiile pe care le acordau Împăraţii Bizantini erau, pe de o parte, o modalitate de
a-şi face propagandă în mod public, deoarece reprezentările acestor acte votive erau expuse
publicului larg, şi pe de alta, o garanţie a locului lor la Judecata de Apoi. Robin Cormack, Writing
in Gold. Bizantine Society and Its Icons, George Phillip editors, London, 1985, capitolul Paradise
Sought: The Imperial Use of Art, pp. 179-214.
152
se retrag la Ancona, principala bază bizantină din Italia465. Bizantinii se vor sluji
de normanzi pentru a lupta împotriva normanzilor. Cu prilejul schimburilor de
ambasade dintre împăratul german şi cel constantinopolitan, la cele două curţi îşi
fac apariţia Alexandru, contele de Gravina, trimisul „german” în privinţa afacerilor
italiene la Constantinopole (mai 1140), şi Robert de Capua466 (1142).
Schimburile dintre Constantinopol şi Italia sudică nu se făceau însă la un nivel
strict politic sau militar. Dată fiind îndelungata stăpânire bizantină în sudul Apuliei
şi în Calabria, arta bizantină era la mare preţ în toate aceste regiuni. Nu vom lua
în calcul chestiunea mozaicurilor şi a şcolilor de mozaicari, îndelung dezbătută
până acum. Ar trebui însă discutată problema porţilor diverselor catedrale
italiene467. Aceste porţi par a fi comandate la Constantinopol şi apoi chiar
produse în ateliere locale, imitând originalele bizantine. Există patru scenarii,
toate pornind de la aceeaşi schemă: Fecioara şi eventual alţi sfinţi cu rol de
intercesiune faţă de Hristos, rugându-se pentru dedicant şi pentru cei ce trec
pragul catedralei să ajungă în Paradis; a doua variantă: un apostol care se roagă
pentru aceiaşi; iar cea de a treia: Arhanghelul Mihail cu rol de intercesiune.
Aceste prime trei variante sunt de fapt una şi aceeaşi, deoarece diferenţele pe
care se bazează clasificarea sunt rezultatul caracteristicilor locale468. A patra
variantă, cea mai elaborată, este puţin diferită: Paradisul este posibil prin botezul
întru Hristos, echivalent cu o re-naştere. De fapt, nici această nouă variantă nu
este decât o lărgire a primei: rolul intercesor îl au Sf. Petru şi Sf. Paul, alături de
care este reprezentată Fecioara; acestui program iconografic i se adaugă
Fântâna Vieţii, care echivalează pântecul Fecioarei, prin care s-a produs
salvarea urmaşilor lui Adam469. Principiul este relativ simplu: cel ce intră în
catedrală reface drumul Mântuitorului şi salvarea îi era posibilă prin Încarnarea şi
Sacrificiul Fiului lui Dumnezeu. Porţile acestor catedrale din Italia sunt de fapt
reprezentările terestre ale Porţilor Raiului, iar originea lor este bizantină printr-o
filiaţie directă. Faptul că ele sunt prezente mai ales în Italia de sud este o
consecinţă a vechii stăpâniri bizantine, moştenite şi revendicate de către primii
stăpânitori normanzi. Normanzii sud-italici gândeau astfel, în mod canonic,
precum Bizantinii, ceea ce explică orientarea constantă a lui Guiscard,
465
v. Angelo Gambella, Le origini latine della famiglia bizantina Petralifa, în “Medioevo Italiano”,
nr.1, 2000.
466
Ferdinand Chalandon, Jean II Comnène et Manuel I Comnène, Paris, 1912, p.170.
467
Cele mai importante porţi de catedrală luate în discuţie de către Margaret English Frazer sunt
cele ale catedralelor de la Amalfi (care datează din 1060), Monte Cassino (1066), Sf. Paul, în
afara zidurilor Romei (1070), Monte Sant’Angelo pe Monte Gargano (1076), Atrani (1087),
Venezia (cca 1080-1112) şi Salerno (prima jumătate a secolului al XII-lea). Aşa cum se poate
observa lesne din această inşiruire, cu excepţia a două oraşe, toate celelalte sunt în Italia de sud,
în sfera de autoritate a lui Robert Guiscard şi a urmaşilor săi. v. Margaret English Frazer, Church
Doors and the Gates of Paradise:Byzantine Bronze Doors in Italy, în « Dumbarton Oaks
Papers », nr. 27, 1973, pp.147-162.
468
În ceea ce priveşte cea de a doua variantă, ea apare la Roma, sediul Bisericii Apostolice,
motiv pentru care Fecioara şi Sfinţii sunt înlocuiţi cu Sf. Paul (patronul bisericii). Varianta a treia
este prezentă la Monte Gargano, numit şi Monte Sant’Angelo după una dintre epifaniile
Arhanghelului Mihail. Nu este asadar vorba despre alte două tipuri diferite, aşa cum consideră
Margaret English Frazer, ci de aceeaşi variantă, adaptată specificului local.
469
Margaret English Frazer, ibidem, p.161.
153
Bohemond şi a dinastiei de Altavilla spre Constantinopole. Bazele unei posibile

bizantinizări a regalităţii siculo-normande trebuie căutate în perioada aceasta
tulbure de la sfârşitul secolului al XIlea. Condiţiile necesare existau, deoarece
supuşii erau în acord cu acest tip de cultură.
Rezultatul ideologiei pe care au creat-o treptat regii normanzi, bazându-se pe
contestata „moştenire bizantină”, pe administraţia, cultul imperial şi funcţiile
bizantine ale monarhului, este tocmai imperialismul despre care am discutat în
secţiunea precedentă. Rămâne de dezbătut problema anteriorităţii sau
posteriorităţii acestui imperialism. El poate fi structurarea ideologică a unui avânt
iniţial sau o creaţie necesară în ultimul stadiu al evoluţiei monarhiei siculo-
normande. Înclinăm către prima variantă, motivându-ne alegerea prin existenţa
predecesorilor (Guiscard şi Bohemond). Regele normand este un sub-rege
bizantin, chiar dacă nu este recunoscut în timpul dinastiei Comnenilor. El are
toate atribuţiile şi îndatoririle necesare unui împărat bizantin, se manifestă ca
atare, îi seamănă aidoma în reprezentări. O copie capătă valoare în măsura în
care are semnificaţie per se.
Dacă Roger al II-lea, Guglielmo I sau Guglielmo al II-lea se doreau reges, ei nu
au căutat această confirmare la curtea germană. Aveau confirmarea regilor
Angliei, Franţei, a diverşilor regi spanioli, a regelui Ungariei, dar nu erau însă
recunoscuţi la Bizanţ. Marea lor dorinţă rămânea astfel neîmplinită. Comnenii nu
au vrut să recunoască niciodată că regatul Siciliei exista ca structură politico-
administrativă. Italia de sud era încă, conform propagandei imperiale bizantine,
în structura imperiului, fiind numai vremelnic răpită. Pentru a convinge,
invadatorul a mimat originalul şi, abia după ce a persistat la infinit în tentativa lui
de copiere, a reuşit să se identifice cu modelul.
REX ARTVRVS
Pe calea deschisă de desfăşurătorul iconografic al mozaicului de la Otranto,

pornisem către decriptarea înţelesului ascuns al regelui Arthur prin compararea
acestuia cu silueta lui Alexandru cel Mare. Am aflat astfel că Zborul lui Alexandru
este atestat în mod sigur în Europa apuseană doar la sfârşitul secolului al XII-lea,
în lucrarea lui Alexandre de Bernay (1185), ceea ce nu permitea o relaţie de
cauzalitate între tradiţia scrisă şi iconografia motivului, pentru că asamblarea
mozaicului de la Otranto a avut loc în intervalul 1163-1165, cu două decenii
înainte de existenţa textului francez. Cu toate acestea, este posibil să existe o
relaţie de cauzalitate între mozaic şi o altă lucrare, cea aparţinând lui Albéric de
Pisançon (ca. 1120), dar nu ne permitem riscul unei asemenea afirmaţii. Textele
occidentale erau redactate după modele orientale, cu mult mai vechi, atestate în
legendele greceşti şi persane. De asemenea, veşmântul pe care îl poartă
ALEXANDER REX este unul bizantin, iar filo-elenismul regilor normanzi se
manifestase de-a lungul întregului secol XII. Ştiam astfel că Alexandru este o
copie fidelă a regelui normand Guglielmo, o sinteză între două tradiţii: cea
apuseană şi cea orientală, bizantină. Ne întrebam cum se va fi raportat REX
154
ARTVRVS la această suveranitate normandă şi la povestea lui Alexandru cel

Mare.
Amintisem la începutul lucrării470 că în Historia Regum Britanniae a lui Geoffroi
de Monmouth legenda naşterii regelui Arthur este copiată după modelul celei a
lui Alexandru Macedon. Vrăjitorul Anectanebus slujise drept inspiraţie pentru
introducerea lui Merlin şi a lui Uther Pendragon, regele Filip fusese modelul
ducelui Gorlois, iar Olympia, cel al ducesei Igraine. Cu toate acestea, tradiţiile
atestate la Otranto nu prezintă cele două personaje în pruncie, iar apropierea
făcută de Monmouth nu va fi fost într-atât de evidentă contemporanilor încât să
fie imortalizată de meşterul Pantaleone. Cele două reprezentări înfăţişează un
Arthur în plină maturitate, deja rege, care călăreşte un animal fantastic, şi un
Alexandru aflat în plină campanie asiatică, prilej cu care este purtat la ceruri de
doi grifoni. Legătura dintre cei doi trebuia căutată altundeva. Între obiceiurile
medievale târzii este atestată o listă de nouă lideri militari şi monarhi ideali, aleşi
câte trei din cele trei evuri cunoscute ale lumii. Cei trei care reprezintă lumea
antică precreştină sunt Hector, Alexandru cel Mare şi Cezar; din lumea Vechiului
Testament apar David, Iesei şi Iuda Maccabeul, iar din cea creştină regele
Arthur, Charlemagne şi Godefroi de Bouillon. În reprezentările târzii ei capătă
blazoane specifice: Hector este simbolizat printr-un leu de aur pe un tron,
Alexandru printr-un rege aşezat pe un tron de aur purtat eventual de grifoni,
Cezar are blazonul împăratului german, moştenitorul de drept al Imperiului
Roman în Occident, David o harpă de aur pe un fond de azur, Iesei trei capete
de boi afrontate sau trei papagali verzi, Iuda Macabeul un dragon de argint sau
un leu cu pălărie evreiască, Arthur trei coroane de aur, Charlemagne blazonul
regelui Franţei combinat cu cel al Imperiului German, iar Godefroi de Bouillon îl
are pe cel al Ierusalimului: o cruce mare încadrată de patru cruci mai mici471. În
arta evului mediu târziu, una dintre cele mai cunoscute reprezentări ale acestor
blazoane se găseşte într-o frescă de secol XIV de la castelul La Manta din
Piemonte.
Tradiţia este târzie şi motivele blazoanelor sunt de bună seamă convenţii de la
sfârşitul evului mediu. Evoluţia lor va fi fluctuat de-a lungul vremii în funcţie de
simpatiile autorului sau comanditarului, precum şi în funcţie de spaţiu, aşa cum o
atestă o altă serie de fresce, cele de secol XIII de la Castelruncolo (Alpii
Dolomiţi)472. Cea mai cunoscută reprezentare a acestui motiv nu este însă nici
fresca de la Castelruncolo şi nici cea din castelul La Manta. Ele sunt exemple
aflate în spaţiul sudic, necunoscute lumii de limbă franceză. Exemplul predilect al
acestui canon medieval este Tapiseria celor nouă oameni valoroşi, în care regele
Arthur ocupă spaţiul central.
Tapiseria a fost ţesută în 1385 şi măsoară aproape 6,5 m în lungime şi 5 m în
lăţime. Deşi târzie, reprezentarea se bazează pe o lungă practică anterioară.
470
v. capitolul Normandul. Regatul Angliei.
471
Aceste blazoane sunt atestate într-o gravură din 1516 a lui Hans Burgkmayr (1473-1531), un
faimos gravor din Augsburg, în ilustraţiile unei cărţi a lui Barthélémy de Chasseneuz, publicată în
1586 la Frankfurt, în cele ale unei alte cărţi publicate de Jerome de Bara în 1581, şi într-o
tapiserie de secol XV de la Basel.
472
v. capitolul Regele Arthur în munţii Alpi.
155
Canonul era probabil activ încă din secolul al XII-lea şi, spre deosebire de
cazurile eminamente literare ale legendelor rolandiene şi arturiene, principala
atestare este cea artistică şi numai ecourile lui se manifestă în literatură473.
Credem că reprezentarea lui Arthur de pe mozaicul de la Otranto comunică cu
cea a lui Alexandru cel Mare prin intermediul acestui canon medieval.
Un alt argument este adus de prezenţa pe acelaşi mozaic a personajelor
denumite REX SALOMON şi REX NINIVE. Dacă avem de a face cu toţi aceşti
patru regi deodată, atunci înseamnă că pe mozaicul de la Otranto sunt
reprezentate cele trei mari evuri ale istoriografiei medievale: antichitatea prin
Alexandru cel Mare, Vechiul Testament prin Solomon, regele din Ninive şi Noe,
iar epoca creştină prin REX ARTVRVS. O tradiţie similară este atestată şi pe
mozaicul catedralei San Giovanni Battista din Brindisi, unde, alături de cunoscute
personaje biblice (NOE, SEM, CHAM), întâlnim un ASCANIVS, un ALVIER şi un
RO | LANT, dintre care ultimul poartă o sabie numită † DVRINDARDA474. Atât
Ascanius cât şi Alexandru cel Mare trimit la două cunoscute tradiţii medievale:
materia troiană şi legenda lui Alexandru. Subiectele lor sunt antice, iar
apropierea de legendele rolandiene şi arturiene era probabil doar urmarea
canonului celor nouă oameni valoroşi.
Se cuvine să ne oprim cu o atenţie specială asupra călăreţului de la Otranto. În
ceea ce priveşte interpretările formulate în decursul vremii cu privire la silueta
regelui Arthur pe mozaicul catedralei normande, cele mai cunoscute ipoteze
aparţin Ritei Lejeune475 şi lui Walter Hang476. Rita Lejeune presupunea, aşa cum
am mai amintit în capitolele anterioare, că reprezentarea regelui Arthur de la
Otranto a fost modelul unei reprezentări de pe cornişa celui de al doilea etaj al
Ghirlandinei din Modena. Cu toate acestea, am văzut cât de numeroase sunt
motivele pentru care sculptura de pe Ghirlandina nu poate fi interpretată ca o
reprezentare arturiană, iar sensul său pare a fi unul total diferit de cel al lui REX
ARTVRVS de la Otranto. Ipoteza formulată de Rita Lejeune presupunea că
Arthur de la Otranto călărea un animal fantastic, reprezentare a unui cal-ţap de
pe Lumea Cealaltă. Mergând pe drumul deschis de Rita Lejeune, Walter Hang
atrăgea atenţia asupra faptului că în cazul în care acceptăm identitatea celor
două reprezentări (Sacrificatorul de pe Ghirlandina din Modena şi REX
ARTVRVS de la Otranto) nu se poate înainta în studiul lor, pentru că cele două
473
Ecourile literare ale canonului apar pentru prima oară în diversele variante ale legendelor
arturiene. În poemul târziu, de secol XIV-XV, intitulat Morte d’Arthure, apar alături de regele
legendar numele lui Alexandere (« Alexandru »), Ector of Troye (« Hector din Troia »), Iulyus
Cesare (« Iuliu Cezar »), Sir Iudas, a justere full nobill, the maysterfull Makabee (« Sir Iuda, un
nobil plin de dreptate, măiastrul Macabeu »), Iosue, þat joly mane of armes (« Iesei, acel fericit
om de arme »), Dauid þe dere (« David cel preţuit »), Karolus, the kyng of Fraunce (« Carol,
regele Franţei ») şi Godfraye, that Gode schall reuenge (« Godefroi, cel care va răzbuna pe
Dumnezeu »). Tradiţia celor nouă oameni valoroşi va fi continuată apoi în opera lui Thomas
Malory.
474
Heinrich Wilhelm Schulz, Denkmaeler der Kunst des Mittelalters in Unteritalien, Dresden,
1860, Band 1, pp. 302-303. Mozaicul catedralei din Brindisi datează din 1178. v. capitolul
Roland.
475
Jacques Stiennon, Rita Lejeune, La légende arthurienne…, pp. 294-295.
476
Walter Hang, Das Mosaik von Otranto…, pp. 31-39.
156
interpretări se condiţionează reciproc477. Încercând să analizeze doar figura de la

Otranto, el emitea trei posibilităţi. Deoarece cea mai mare parte a mozaicului din
transept era distrus şi numai reconstrucţia ulterioară a permis refacerea imaginii
complete a regelui Arthur şi a animalului călărit de el, este foarte posibil ca
restauratorii mozaicului să fi adăugat din exces de zel o serie de detalii care nu
apăreau în compoziţia originală. Astfel, coarnele animalului pe care călăreşte
Arthur puteau să nu existe în varianta din 1165, iar imaginea sa ar fi fost una
dintre cele mai comun întâlnite, cea a călăreţului regal478. Cea de a doua
posibilitate pleca chiar de la ipoteza formulată de Rita Lejeune: dacă regele
legendar ar călări un ţap, acestuia îi lipseşte totuşi barba caracteristică. Nu am
avea de a face cu o caprină, ci mai degrabă cu o mixtură ciudată de cabalină şi
ovină. Dacă această variantă este corectă, atunci trebuie luat în consideraţie
faptul că artistul (Pantaleone) a vrut să se abată de la tradiţia comună, dorind ca
scena lui să aibă un înţeles diferit în contextul mai larg al întregului mozaic.
Figura ar căpăta un subtext simbolic, iar regele ar călări un animal demonic,
despre care nu ştim exact dacă va fi fost îmblânzit sau îl va fi purtat prizonier pe
Arthur. Dacă animalul este îmblânzit, atunci înţelesul este că regele legendar a
înfrânt demonul de sub el şi, călărindu-l, îl ţine în frâu. Dacă Arthur este
„prizonier”, atunci demonul a învins şi îl duce în Lumea Cealaltă. Aceste două
variante se bazează pe simbolistica medievală a ţapului, animal cu atribuţii
negative şi model predilect al lascivităţii. Reprezentarea regelui Arthur ar putea
avea un scop didactic: dacă regele este un învingător, atunci avem de a face cu
interpretarea Ritei Lejeune, în care lupta lui Arthur cu acest animal demonic este
apropiată de lupta lui Samson cu leul. În cazul în care el este purtat cu forţa de
animal, Rex Arturus trebuie defăimat de către public, iar exemplul său nu trebuie
urmat479.
Cea de a treia şi ultima posibilitate propusă de Walter Hang este că prin acest
animal fantastic, meşterul Pantaleone, conştient de povestea pe care o
parafraza, a încercat să exprime o preistorie a legendei arturiene, în care Arthur
era un rege dintr-o epocă îndepărtată, iar animalul fantastic de sub el este la
rândul lui unul care nu mai exista în contemporaneitatea din 1165. Hibridul pe
care cei doi îl reprezintă ar face trimitere la o lume precreştină, caracterizată în
restul mozaicului prin numeroasele reprezentări de fiare. În plus, măciuca purtată
de regele Arthur se aseamănă cu cea a lui Cain, putând fi aşadar o armă dintr-o
epocă arhaică480.
În plus, Walter Hang adera şi el la opinia exprimată anterior cum că la Otranto,
REX ARTVRVS ar înfrunta o pisică uriaşă. Aceasta ar trebui să fie Pisica din
Lausanne, pe care regele a întâlnit-o în expediţia sa împotriva armatelor romane.
Tradiţia este atestată în Livre d’Artus, o lucrare mult mai târzie. De asemenea,
modelul acestei scene s-ar regăsi în lupta lui Arthur cu monstrul Cath Palug.
Tradiţia luptei cu felina uriaşă ar mai fi atestată într-un Roman de Manuel et
d’Amande (secolul al XIV-lea), în Romanz des Franceis al lui Andrés (1204), într-
477
ibidem, p. 38.
478
ibidem, p. 37.
479
ibidem, pp. 37-38.
480
ibidem, p. 38.
157
o elegie redactată în latină de Henricus Septimellensis (1193), în poemele

trubadurului provensal Peire Cardenal, în Bataille Loquifer a lui Jendeu de Brie
(1170), precum şi într-unul dintre poemele galeze din Cartea Neagră de la
Carmarthen, a cărui redactare Hang o presupunea între 1154-1189481. Înşiruite
astfel, cele şapte exemple par a argumenta existenţa motivului. Şi totuşi, sensul
reprezentării de la Otranto ne atrage atenţia că este posibil ca personajul călare
pe un cal-ţap să nu adere la această serie. Pisica de la stânga personajului
nostru nu oferă nici o posibilă explicaţie a animalului pe care acesta îl călăreşte.
Ecuaţia de la Otranto ar fi astfel inutilă, pentru că nici-una dintre legendele
amintite nu atestă legătura dintre Pisica de la Lausanne şi un animal cu
caracteristici de ovină sau caprină. În toate cele şapte texte, regele Arthur fie
călăreşte un cal, fie nu ştim dacă nu cumva preferă alte mijloace de locomoţie. În
critica acestei interpretări pornim de la o comparaţie internă a mozaicului. Dacă
pisica de lângă REX ARTVRVS trimite la un anumit text sau o anumită tradiţie
din corpusul arturian, atunci pe aceeaşi cale putem să ne întrebăm ce
semnificaţie ar putea avea reprezentarea iepurelui de sub Arca lui Noe, căci în
apele Potopului nu vor fi înotat rozătoare, sau cea a peştilor de sub partea
dreaptă a celei de a doua benzi din inscripţia votivă. Acelaşi sens l-ar avea şi
imaginile caracatiţei, cocostârcului, ogarului şi măgarului cântăreţ din harpă,
toate inserate între cele 16 medalioane din transept. La toate aceste imagini şi la
multe altele de acelaşi gen adăugăm ramurile, frunzele şi fructele celor trei
trunchiuri de arbori care se desfăşoară de-a lungul celor trei nave ale catedralei.
Toate aceste siluete umplu spaţii goale. Mozaicul este compus din scene, iar
acolo unde scenele nu se leagă între ele, meşterul Pantaleone a introdus
animale, pentru că întreaga compoziţie a mozaicului pleacă de la premisa unui
delir teriomorf. Este inutil să căutăm sensuri ascunse acolo unde ele nu s-ar
putea găsi. Întâmplarea a făcut ca între Alungarea din Rai şi scena regelui Arthur
să existe un vid de naraţie care l-a împins pe meşterul mozaicar să asambleze
silueta unei feline. Dacă spaţiul ar fi fost ovoidal, poate că Pantaleone ar fi
inserat un mare peşte chit, iar dacă ar fi fost circular – un struţ, cazuri în care
identificarea unui scenariu arturian ar fi fost cu mult mai dificilă. Considerăm că
imaginea regelui Arthur nu are nici o legătură cu pisica din vecinătate. Renunţăm
astfel la cea mai mare parte a ipotezelor de până acum.
Ceea ce atrage atenţia este faptul că regele îşi ridică mâna dreaptă ca pentru
salut. El vrea aşadar să comunice cu publicul. Se desprinde dintre celelalte
personaje şi se recomandă: REX ARTVRVS. Înainte de toate, el este aşadar un
rex. Pe arhivolta de la Modena el era doar un Artus de Bretania, un cavaler întru
nimic mai presus de ceilalţi cinci cavaleri care îl urmau. Cele două reprezentări
nu fac aşadar parte din aceeaşi categorie. Atributul fundamental al oricărui
suveran occidental este coroana. Cea pe care o poartă pe cap regele Arthur se
aseamănă celei purtate de către Alexandru cel Mare în acelaşi mozaic, cu
observaţia că cea a lui Alexandru este mult mai înaltă, iar cea a regelui Arthur se
termină în cinci vârfuri vizibile, pe când a lui Alexandru doar în patru. Probabil că
meşterul Pantaleone a reprezentat aceeaşi coroană, numai că nu a fost atent la
acest detaliu. Desigur că ea nu este de tip bizantin. De asemenea, nu seamănă
481
ibidem, pp. 34-35.
158
nici cu cea a regilor Angliei sau Franţei, ale căror vârfuri sunt treflate. Coroana lui
Arthur se aseamănă celei purtate de regele normand.
O dată ce am clarificat acest detaliu, ne vom opri asupra numelui purtat de
personaj. În partea lucrării dedicată arhivoltei de la Modena, în capitolul de
onomastică482, amintisem că numele francez al regelui legendar era atestat în
două forme: Artur (dialectul anglo-normand) şi Artus / Artu (spaţiul dialectelor
central franceze şi provensale). Dacă regele Arthur de la Otranto ar fi venit printr-
o filieră franceză, aşa cum se întâmplase în cazul celui de la Modena, atunci
numele lui ar fi trebuit să fie *REX ARTVS. O tradiţie similară atestă la Brindisi un
ROLANT şi nu un *ROLANDUS, ceea ce ne determină să considerăm că limba
în care trebuiau redactate aceste leme nu era neapărat cea latină. În limbile
celtice, primele apariţii ale acestui nume sau numele din acelaşi radical plecau
de la o formă în care era atestată fricativa Þ: Arthur [ar: þər]483. Latinizarea
numelui a fost făcută de către Geoffroi de Monmouth (ca. 1135-1137) la forma
Arturus, care a fost transformată mai târziu în Arcturus484. De asemenea,
pseudo-descoperirea de la Glastonbury (1191) a dat la iveală o cruce de plumb
cu inscripţia: HIC IACET SEPULTVS INCLITVS REX ARTVRIVS IN INSVLA
AVALONIA. Numele aceluiaşi monarh în referinţele angevine de la sfârşitul
secolului al XII-lea şi din cursul secolului al XIII-lea este fie Arcturus, fie Arturus,
dar niciodată *Arthurus. Varianta latinizată de la Otranto nu intră aşadar în
categoria Mântuitorului galez, nici în cea a Cavalerului francez, ci în cea a
Normandului, rege al Angliei şi al întregii insule Britania.
Migraţia variantei normando-angevine în Italia de sud se poate explica prin
continuele relaţii dintre cele două regate. La curtea regelui Henric al II-lea
Plantagenet al Angliei se aflaseră numeroşi prelaţi de origine siciliană. Printre
aceştia se număra Simon din Apulia, devenit mai întâi diacon la York şi în cele
din urmă episcop de Exeter. O altă prezenţă sud-italică la Londra este
arhiepiscopul de Tarento, trimis de papă să medieze conflictul dintre rege şi
Henric cel Tânăr, fiul său revoltat. Ca ultim exemplu, vistierul lui Henric al II-lea
Plantagenet era expertul financiar Thomas Brown, educat în Sicilia. Aceleaşi
legături le atestă şi curtea regală de la Palermo, unde adevăratul stăpân era
Richard Palmer, un englez ajuns arhiepiscop de Palermo485.
La toate aceste date se adaugă celebra căsătorie a lui Guglielmo al II-lea al
Siciliei486 cu fiica regelui Angliei, principesa Ioana Plantagenet, în urma căreia
regele îi oferea drept dotă comitatul de Monte Sant’Angelo, situat în nordul
Apuliei, în jurul muntelui Gargano. Probabil că în mediul cultural eclectic al Italiei
normande, silueta unui rege Arthur de tip normando-angevin a suferit o
transferare de imagine. Din suveranul pan-britanic el devine, prin mâna
meşterului mozaicar Pantaleone, o întruchipare a modelului regal normand, care
482
v. capitolul Identitatea numelor.
483
Forma acestui nume apare în toate atestările galeze ale regelui Arthur. De asemenea, în
textul latinesc din Annales Cambriae numele lui nu primeşte marca declinării a doua (-US), ci se
conservă fidel în varianta celtică. v. capitolul Mântuitorul. Ţara Galilor şi Cornwall.
484
Pentru aceste referinţe şi pentru cele care vor urma v. capitolul Normandul. Regatul Angliei.
485
Richard Barber, Henry Plantagenet, pp. 69, 75, 178, 194-196.
486
Pentru scrisoarea de peţire a regelui Guglielmo al II-lea şi actul de dotă către soţia sa Ioana
Plantagenet, vezi Anexe. Texte. Texte oficiale şi scrisori.
159
îngloba la rândul lui tradiţii diverse, preponderent bizantine. Relaţia dintre REX
ARTVRVS şi ALEXANDER REX de pe mozaicul otrantin se află într-o
juxtapunere: Arthur este un model eminamente occidental, costumat ca atare şi
călărind un animal din Tărâmul de Dincolo, o fantasmă care bântuie amintirile
Britanii, pe când Alexandru este un suveran bizantin în varianta sa alterată,
normandă. Meşterul mozaicar Pantaleone a reprezentat în cele două siluete
esenţa regalităţii normande: moştenirea septentrională şi atracţia meridională.
Regele Arthur exprimă relaţia constantă cu regatul Angliei şi ducatul Normandiei,
amintiri europene ale familiei regilor Altavilla, pe când vestimentaţia regelui
Alexandru dovedeşte integrarea lor în marele Commonwealth bizantin.
Poate că REX ARTVRVS de la Otranto, aflat între scena Alungării din Rai şi cea
a Uciderii lui Abel, trăieşte şi el unul dintre scenariile Genezei. Dacă Alexandru
cel Mare era inserat în compoziţia mozaicului în mijlocul întregului delir animalier,
prezenţa lui în acest spaţiu se justifică prin întâmplarea la care face apel scena:
ALEXANDER REX, aflat în campania sa asiatică, întâlneşte o Ţară a Grifonilor,
unde prinde câţiva dintre ei cu ajutorul soldaţilor săi şi, purtat de animalele
fantastice, ajunge la cer. Ţara Grifonilor este plasată în mozaic în partea
inferioară a navei centrale, unde fiarele fabuloase coexistă în scenarii dintre cele
mai diverse. În mod similar, regele Arthur din partea superioară a aceleiaşi nave
centrale se află în imediata apropiere a Raiului. Poate că insula Avalonia şi-ar
face şi ea aluziv apariţia pe pavimentul catedralei sud-italice.
SUBTIPUL SICILIAN AL LEGENDEI ARTURIENE.

RICHARD „INIMĂ DE LEU” ÎN CRUCIADĂ
Ultimele veşti despre existenţa legendelor arturiene în Italia secolului al XII-lea se

află sub semnul regelui angevin Richard I al Angliei, supranumit „Inimă de Leu”.
Plecat în cea de treia cruciadă împreună cu Filip August, regele Franţei, el a
făcut un popas în Sicilia, unde s-a văzut implicat într-o serie de conflicte cu
supuşii regelui Tancredo de Lecce. Tensiunile îşi aveau originea în
comportamentul trufaş al marinarilor englezi, dar situaţia căpătase amploare şi
de pe urma temerilor regelui sicilian, care presupunea că Richard ar putea pune
stăpânire pe ţara lui487. Atunci când cruciada era doar în stadiu de proiect, cei doi
regi cruciaţi mizau pe ajutorul cumnatului lui Richard, Guglielmo al II-lea, la acea
dată rege al Siciliei. Din nefericire, acesta a murit fără moştenitori în cursul anului
1189, iar moştenitoare de drept fusese desemnată Constanţa, mătuşa după tată
a regelui Guglielmo, căsătorită cu Henric de Hohenstaufen, el însuşi moştenitor
al împăratului german Frederic I Barbarossa. În ciuda indicaţiilor lui Guglielmo al
II-lea, pe tronul Siciliei nu a ajuns mătuşa sa, Constanţa, ci un văr nelegitim,
Tancredo de Lecce488. Această situaţie politică era rezultatul intrigilor papei
Clement al III-lea, care nu dorea ca domeniile sale pontificale să fie înconjurate
487
Vestea că Richard ar fi dorit să cucerească regatul normand al Siciliei s-a răspândit cu puţină
vreme înainte de 3 octombrie 1191, dată la care au început ostilităţile deschise dintre englezi şi
locuitorii Messinei. Ferdinand Chalandon, Histoire de la domination normande…, vol. 2, p. 438.
488
Ferdinand Chalandon, ibidem, vol. 2, pp. 427-435.
160
de statele împăratului german, astfel că, de comun acord cu nobilii sicilieni, a

oferit coroana lui Tancredo. O dată ajuns la tron, acesta a refuzat să respecte
clauzele prevăzute prin testament de Guglielmo al II-lea: la moartea sa, acesta
lăsase în feudă soţiei sale Ioana Plantagenet comitatul de Monte Sant’Angelo şi
alte proprietăţi, pe care Tancredo, confruntându-se cu o cumplită criză
economică, le-a trecut în proprietatea coroanei. În momentul în care Richard I al
Angliei îşi făcea apariţia la Messina, el spera să-şi repună în drepturi sora
rămasă de acum văduvă.
Debarcarea englezilor în Sicilia s-a petrecut aşadar într-un moment de criză
politică şi economică a regatului normand. La început relaţiile dintre cele două
tabere s-au menţinut într-o stare paşnică, pentru ca mai apoi, să se altereze
profund. Imediat după apariţia cruciaţilor, Sicilia intrase într-o inflaţie deosebit de
puternică, preţurile crescând fabulos. Marinarii lui Richard credeau că localnicii
vor să profite de pe urma lor prin speculă şi astfel a luat naştere conflictul, care a
căpătat amploare atunci când Richard a cucerit şi păstrat sub controlul lui o
mănăstire de stil grecesc în care fuseseră depozitate majoritatea proviziilor.
Conflictul a evoluat ca o adevărată campanie militară, cu lupte şi asedii, ba chiar
şi cu înălţarea unui castel489. Abia în noiembrie 1191 Richard încheie pacea cu
Tancredo şi cruciaţii se văd astfel nevoiţi să îşi petreacă restul iernii în Sicilia,
lucru pe care de altfel îl şi plănuiseră. Tancredo oferă lui Richard o sumă de bani
echivalentă cu valoarea dotei pe care Ioana Plantagenet o primise de la
Guglielmo al II-lea. Sora lui Richard, acceptă apoi să doneze în folosul cruciadei
banii abia recuperaţi şi Richard îi împarte părţilor cobeligerante. Cei doi aliaţi vor
pleca din insulă în primăvara lui 1191, la interval de o lună unul faţă de celălalt:
Filip Augustus în martie, Richard abia în aprilie.
Vizita lui acestuia în Sicilia este legată de un episod straniu. Înainte de plecarea
flotei engleze, Richard şi Tancredo fac un schimb de daruri care să le garanteze
amândurora alianţa: Richard îi oferă lui Tancredo sabia Excalibur, iar acesta un
dar prozaic, dar cu mult mai folositor – patru nave mari de transport şi
cincisprezece galere490. Înţelegerea era pecetluită şi de planul unei alianţe
489
Richard „Inimă de Leu” a construit la Messina castelul Mattegrifon, o fortificaţie de lemn ale
cărei urme nu s-au mai păstrat. Construcţia a fost dusă la capăt într-un timp extrem de scurt, şi
avea ca scop impunerea autorităţii sale în oraşul răsculat. Numele castelului („Omoară-Greci”)
este o dovadă a relaţiilor ostile dintre marinarii lui Richard şi localnicii de rit orthodox. Pentru
expunerea întregii şederi de la Messina v. John Gillingham, Richard Cœur de Lion, préface de
Ivan Cloulas, traduit de l’anglais par Isabella Morel, éditions Noêsis, Paris, 1996, pp. 207-210.
490
Quarta die rex Siciliae dona multa et magna, in vasis aureis et argenteis, in equis et pannis
sericis, obtulit regi Angliae: at huiusmodi non indigens, nihil eorum capere voluit praeter annulum
parvulum quendam, quem in signum mutuae dilectionis accepit. Rex autem Angliae dedit ei
gladium optimum Arcturi, nobilis quondam regis Britonum, quem Britones vocaverunt Caliburnum.
Praeterea Tancredus dedit regi Angliae quattuor magnas naves quas vocant Ufsers et quindecim
galeas. i.e. lat. „În cea de a patra zi regele Siciliei a adus dinaintea regelui Angliei daruri multe şi
mari, în vase de aur şi argint, în cai şi stofe de mătase, care, nefiind obişnuit cu astfel de [daruri],
nu a vrut să ia nici-unul dintre ele în afară de un anumit ineluş foarte mic, pe care l-a primit în
semnul afecţiunii reciproce. Însă regele Angliei i-a dat foarte valoroasa sabie a lui Arcturus,
nobilul rege de odinioară al britanilor, pe care britanii au numit-o Excalibur. Pe urmă regele
Tancredo i-a dat regelui Angliei patru nave mari, care se numesc ufsere, şi cincisprezece galere”.
Benedict de Peterborough, Chronicle of the reigns of Henry II and Richard I, vol. I, în Rerum
Britannicarum Medii Aevi Scriptores, ed. William Stubbs, London, 1867, p. 158-159. Evenimentul
161
matrimoniale, care s-ar fi putut materializa prin căsătoria lui Arthur de Bretagne,
nepotul lui Richard şi moştenitorul tronului angevin, şi una dintre fiicele regelui
Tancredo. Schimbul de daruri pare cu atât mai curios cu cât este dublat de o
alianţă politică. Sabia regelui Arthur va fi avut făcut oare o atât mare impresie
asupra lui Tancredo, încât să valoreze tot atât cât o mare parte din flota sa ?
Legenda regelui Arthur este atestată tocmai în acest spaţiu. Deşi mai târzii,
variantele unei asemenea legende apar în directă legătură cu vulcanul Etna.
Există trei variante ale unei poveşti conform căreia regele Arthur s-ar afla într-un
tărâm mirific, ascuns pe acest munte, unde ar aştepta semnalul revenirii sale în
lumea profană. Prima variantă a legendei, amintită de Gervasius de Tilbury în
Otia Imperialia, începe prin a fixa cadrul poveştii: în Sicilia se află muntele Etna,
numit în popor Mongibello, şi în apropierea lui se află oraşul Catania. Bidiviul
episcopului de Catania a fugit într-o bună zi pe potecile muntelui, iar grăjdarul a
pornit să îl caute, ajungând într-o peşteră din care se forma o cărare îngustă, dar
lină, care l-a condus într-un tărâm al tuturor plăcerilor. În acest tărâm se afla un
palat, iar în palat grăjdarul l-a găsit pe regele Arthur, întins pe un pat regal. Îi
spuse din ce cauză a ajuns aici, iar regele îi dădu înapoi calul pentru a-l returna
stăpânului său, nu înainte însă de a-i povesti cum a fost rănit în lupta împotriva
nepotului Mordred şi a ducelui saxonilor, Childeric. În plus, îi dă şi cadouri pentru
episcop, pe care le-au admirat toţi cei ce le-au privit491. Aflăm aşadar că la
sfârşitul secolului al XII-lea, dată la care scria Gervasius de Tilbury, regele Arthur
îşi făcuse simţită prezenţa şi în Sicilia normandă. În 1177, dată la care regele
Guglielmo al II-lea se căsătorea cu Ioana Plantagenet, în Catania era episcop un
anumit Robert, ale cărui naţionalitate şi nume de botez erau normande492. De
asemenea, înaintea sa fuseseră episcopi de Catania numeroşi normanzi sau
francezi, fapt care ar putea explica apariţia legendei arturiene într-un spaţiu străin
cum era cel arabo-bizantin al Siciliei de est.
Varianta tradiţională, care îşi are originea în legendele galeze şi cornubiene de la
sfârşitul secolului al XI-lea şi începutul celui de al XII-lea, este că regele Arthur s-
a retras în Avalon, insula pomorum (i.e. lat. „insula merelor”); această tradiţie s-a
perpetuat prin intermediul lucrării lui Geoffroi de Monmouth (Vita Merlini), în care
insula capătă numele latinizat de Avalonia. Or, să ne aducem aminte că pseudo-
descoperirea de la Glastonbury a dat la iveală o cruce a regelui Arturus, pe care
era scris că acesta iacet [...] sepultus in insula Avalonia493. Pentru arhipelagul
britanic, Arthur era în Avalon, mort sau viu, iar pentru sicilieni, el era într-un
nu este amintit de alte cronici mult mai târzii, pentru că acestea nu povestesc pe îndelete şederea
în Sicilia, ci se concentrează mai mult asupra faptelor lui Richard în Ţara Sfântă şi în prizonieratul
german. The Crusade and Death of Richard I, edited by R.C. Johnston, în Anglo-Norman Texts,
no. XVII, Anglo-Normand Text Society, Blackwell, Oxford, 1961, pp. 20-25; sau, Richard of Holy
Trinity, Itinerary of Richard I and Others to the Holy Land, formerly ascribed to Geoffrey de
Vinsaulf, In Parentheses Publications, Medieval Latin Series, Cambridge, Ontario, 2001, pp. 101-
115.
491
Arturo Graf, Miti, leggende e superstizioni del Medio Evo, capitolul Artù nell’Etna, ediţie
electronică la www.classicitaliani.it, © 2003 - prof. Giuseppe Bonghi.
492
Thoma Rymer, Foedera, Acta, Conventiones…., tomus I, pars I, p. 17; Robertus episcopus de
Catania (i.e. lat. „Robert episcopul de Catania”) este unul dintre martorii actului de dotă din 1177;
pentru textul original vezi Anexa Acte oficiale şi scrisori.
493
i.e. lat. „zace [...] îngropat în insula Avalonia”.
162
tărâm mirific de pe muntele Etna. Oare ce a generat această ruptură de

perspectivă? Arturo Graf494 presupune că motivul a fost colonizarea normandă a
Siciliei, care a durat mai mult de un secol şi va fi adus cu sine un corpus de
legende continentale, adaptate particularităţilor locului. Dar dacă vehiculul
legendei arturiene în varianta sa siciliană ar fi fost grupurile de colonişti normanzi
şi francezi, atunci varianta aceasta siciliană ar deriva din tradiţia continental-
franceză, cea a unui rege al Mesei Rotunde, cu cavaleri faimoşi şi al cărui
caracter mântuitor este fie negat, fie neglijat. Un rege Arthur care trăieşte într-un
alt tărâm şi care povesteşte despre rănile căpătate în luptele cu nepotul său
Mordred şi cu ducele Childeric al saxonilor nu este Cavalerul francez pe care l-
am căuta. Lupta cu Mordred şi Childeric apare pentru prima oară la Geoffroi de
Monmouth, în Historia Regum Britanniae, şi este amintită apoi doar în textele lui
Geoffroi Gaimar, Robert Wace şi Layamon. Această variantă arturiană este cea
a Regelui, prototipul dinastiei normando-angevine. Arturo Graf s-ar putea astfel
înşela: legenda nu a sosit o dată cu marea imigraţie normando-franceză din a
doua jumătate a secolului al XI-lea, ci mai târziu, după publicarea lucrării lui
Monmouth (1135-1137).
Evenimentul din Catania, ai cărui protagonişti au fost cei doi regi (Richard al
Angliei şi Tancredo al Siciliei) este probabil rezultatul răspândirii în teritoriile sud-
italice a legendei arturiene în varianta sa normando-angevină. Oraşul Catania se
află în imediata vecinătate a muntelui Etna, or, dacă Richard şi Tancredo au ales
să se întâlnească acolo, printre cauze s-ar putea afla un preponderent substrat
livresc. Cadoul regelui englez, sabia Excalibur (Caliburnus), este dovada unui
spectacol. În apropierea peşterii pe unde se poate ajunge în tărâmul regelui
Arthur se petrece o ceremonie care la o primă vedere pare ridicolă: un rege a
cărui ţară se află într-o gravă criză politică şi economică îi oferă unui rege
prosper o flotă, pentru a primi în schimb o sabie. Dar nu este o glumă, iar
evenimentul este considerat atât de important, încât este amintit în cronicile
contemporane. Sabia întrecea probabil cu mult preţul navelor, căci era un dar de
suflet. Locul ceremoniei a fost ales probabil de comun acord, pentru a spori
importanţa schimbului, iar regele Tancredo cunoştea legendele arturiene, venite
în Sicilia printr-un intermediar angevin.
Aceeaşi legendă mai apare în alte variante pe parcursul secolului al XIII-lea, la
doi scriitori mai târzii: Cezar de Hesteirbach şi Ştefan de Bourbon. Cezar de
Hesteirbach povesteşte cum în vremea împăratului Henric de Hohenstaufen trăia
în biserica de la Palermo un diacon de origine germană, al cărui bidiviu s-a
pierdut. Diaconul şi-a trimis servitorul să îl caute în lung şi în lat, şi într-o bună zi
acesta s-a întâlnit cu un călător, care l-a întrebat unde se duce şi ce caută.
Servitorul zise că încerca să găsească bidiviul stăpânului său, iar călătorul îi
răspunse că ştie unde se află, anume la regele Arthur, seniorul lui, care trăieşte
pe muntele Gyber; dacă diaconul doreşte să-şi recupereze calul, el trebuie să
vină acolo peste 14 zile. Întors la Palermo, servitorul i-a povestit stăpânului
întâmplarea, acesta a râs şi nu s-a dus pe muntele Gyber, iar în ziua sorocită a
murit495. Muntele Gyber este probabil muntele Mongibello, al cărui nume, separat
494
Arturo Graf, ibidem, 2003.
495
163
ca Monte Gibello, se aseamănă fonetic496. Povestea este aşadar asemănătoare,

pe muntele Etna (popular Mongibello) rămâne tot regele Arthur, iar celălalt
personaj devine servitorul unui diacon german. Este o readaptare a legendei la
noul cadru cultural din Sicilia: dinastia de Altavilla dispăruse o dată cu ultimul său
reprezentant, minorul Guglielmo al III-lea, fiul regelui Tancredo, şi în locul ei se
aşezase dinastia germană de Suabia, cu regele şi împăratul Henric de
Hohenstaufen. Cel care consemnează legenda este la rândul lui un german, pe
nume Cezar de Hesteirbach şi acţiunea se petrece tocmai în primii ani de
domnie ai acestei dinastii. De asemenea, structura poveştii este şi ea alterată:
regele Arthur nu mai înapoiază calul, ci îi cere prin intermediari diaconului să îşi
facă apariţia în lumea morţilor. Acesta încetează din viaţă pentru că nu a dat
ascultare rugăminţii regelui legendar.
Varianta lui Ştefan de Bourbon este că un călugăr originar din Puglia, pe nume
Giovanni, a urcat muntele Vulcan pe urmele calului stăpânului său. A găsit acolo
un oraş necunoscut şi, întrebând portarul dacă ştie ceva despre calul pierdut, a
fost îndrumat să se adreseze unui principe înconjurat de cavalerii săi, dar să nu
cumva să guste din mâncarea ce i se va oferi. Principele îl invită să bea şi să
mănânce, dar călugărul refuză. Primeşte însă o năframă cu mâncare pentru
stăpânul său; dacă acesta va mânca, calul îi va fi înapoiat. Pe drumul de
întoarcere, ajuns la malul mării, călugărul a desfăcut năframa, din care a ţâşnit o
flacără, şi, aruncând-o în mare, a luat foc până şi aceasta497. Modificările de
structură sunt şi ele într-un stadiu avansat. Dacă legenda consemnată de Cezar
de Hesteirbach era adaptată la dominaţia socio-culturală a dinastiei de Suabia,
planul variantei consemnate de Ştefan de Bourbon este rodul unei sinteze
populare. Vizitatorul capătă un nume (Giovanni), iar stăpânul său nu mai este
important în cheia poveştii. Pierderea calului este de importanţă secundară şi nu
interesează decât sub formă de pretext, iar principele nenumit (regele Arthur în
ultima sa fază italică) este un rege al morţilor, care poate înrobi sufletul celor vii
dacă aceştia vor consuma alimente sau băuturi din lumea infernală.
Transformarea cadrului a determinat şi transformarea legendei. O tradiţie
similară este prezentată în poemul francez Floriant et Florète, în care se
povesteşte că muntele Etna este tărâmul în care domneşte Morgana, sora
regelui Arthur. Această ţară se numeşte Faerie (Ţara Zânelor) şi Morgana îl duce
acolo pe eroul Floriant, fiul lui Elydus, regele Siciliei, pentru a-l educa. După ce
sunt amintite toate peripeţiile prin care trece acesta în viaţa de cavaler, aceeaşi
Morgana îl aduce împreună cu Florète, soţia lui, în ţara Faerie, unde nu există
moarte. În finalul poemului se spune că până şi Arthur va veni acolo când îi va
veni vremea. Varianta era aşadar cunoscută, la o dată mult mai târzie, în spaţiul
continental-francez498. Cu toate acestea, un munte idilic în care există o ţară a
496
Confuzia dintre cele două foneme (L şi R), se datorează asemănărilor de articulare;
amândouă sunt în clasa semivocalelor (sonantelor), grupa lichidelor.
497
498
Li rois Artus, au defenir,
Mes freres i ert amenez
Quant il sera a mort menez
i.e. fr. med. „Regele Arthur, la ceasul morţii,
Fratele meu, va veni tot aici,
164
zânelor, nu putea avea succes în rândul autohtonilor obişnuiţi cu adevăratul

munte Etna. Din cauza continuelor erupţii vulcanice şi a emanaţiilor de gaze, el
era pentru italici o întruchipare a Iadului. Isidor din Sevilia îl identifica cu
Gheena499 şi Gotefrid din Viterbo împărtăşea aceeaşi opinie500. Pe muntele Etna
trăiau diavolii şi duhurile rele, iar cei care vor fi inventat noua legendă a regelui
Arthur nu erau localnicii, ci nişte străini. Tocmai din aceste cauze povestea
arturiană rămâne în ultimul său stadiu fără personajul principal: regele nu mai
este prezent; în locul lui apare un principe anonim şi atât.
Observăm că tărâmul mirific de pe muntele Etna (varianta lui Gervasius de
Tilbury şi Floriant et Florète), ajunge într-o primă fază o lume paralelă (Cezar de
Hesteirbach), pentru a deveni în cele din urmă Lumea Cealaltă, iar personajele
de pe acest tărâm, principele şi cavalerii săi, să devină la rândul lor nişte făpturi
diavoleşti (Ştefan de Bourbon). În primele două variante, regele Arthur există,
pentru că scenariul lor îi este propice. Arthur este un rege bun, un adevărat
model demn de a fi urmat de monarhii vremii. În momentul în care evoluţia
poveştii alunecă către tonuri macabre, el dispare, pentru a lăsa locul unor
personaje negative. În plus, din literatura italiană a secolului al XIII-lea ni s-a
păstrat un curios poem popular, intitulat Detto del Gatto Lupesco. Nu se ştie ce
ar putea însemna numele povestitorului şi personajului principal, Gatto Lupesco.
Ceea ce pare un prenume este poate o poreclă – Motanul –, iar cel de al doilea
nume este un patronimic în –esco, un sufix frecvent între numele italiene,
echivalent al românescului -escu. Numele poate fi o glumă lexicală, de felul
„Motanul Lupescu”, motiv pentru care l-am tradus întocmai. Acest personaj
curios, asupra căruia nu avem indicii dacă este un animal sau un om, se abate
pe o cărare, unde se întâlneşte cu doi cavaleri:
Allora uscìo fuor del cammino

ed intrai in uno sentieri
ed incontrai duo cavalieri
de la corte de lo re Artù,
ke mi dissero: "Ki·sse' tu?"
E io rispuosi in salutare:
"Quello k'io sono, ben mi si pare.
Io sono uno gatto lupesco,
ke a catuno vo dando un esco,
ki non mi dice veritate.
Però saper vogl[i]o ove andate,
e voglio sapere onde sete
Când va fi trimis la moarte”.

499
Mons Aetnae ex igne et sulphure dictus, unde et Gehenna. i.e. lat. „Muntele zis al Etnei din
cauza focului şi a pucioasei, de unde şi Gheena”.
500
Mons ibi flammarum, quas evomit, Aetna vocatur:
Hoc ibi tartareum dicitur esse caput
i.e. lat. « Acolo muntele se numeşte Etna de la flăcările pe care le varsă
Acolo se spune că acesta este capul Tartarului. »
(după Gotefridus Viterbiensis, Pantheon, RIS, V)
165
e di qual parte venite".

Quelli mi dissero: "Or intendete,
e vi diremo ciò che volete,
ove gimo e donde siamo;
e vi diremo onde vegnamo.
Cavalieri siamo di Bretagna,
ke vegnamo de la montagna
ke ll'omo apella Mongibello.
Assai vi semo stati ad ostello
per apparare ed invenire
la veritade di nostro sire
lo re Artù, k'avemo perduto
e non sapemo ke·ssia venuto.
Or ne torniamo in nostra terra,
ne lo reame d'Inghilterra.
A Dio siate voi, ser gatto,
voi con tutto 'l vostro fatto"501.
Numele muntelui de la care se întorc cei doi cavaleri este Mongibello, or, acesta
este tocmai numele sub care este cunoscută Etna în popor. Cei doi cavaleri, care
sunt din Bretagna, se vor întoarce acasă în lo reame d’Inghilterra, ceea ce indică
501
i.e. it. med.
« Aşa se făcu că am ieşit de pe drum
Şi am intrat pe o potecă,
Şi am întâlnit doi cavaleri
De la curtea regelui Arthur,
Care-mi spuseră : Cine eşti tu ?
Şi le-am răspuns cu-o salutare:
Cine sunt eu, e treaba mea.
Eu sunt un Motan Lupescu,
Care o să dau fiecăruia câte un escu,
Dacă nu îmi spuneţi adevărul.
Ci vreau să ştiu unde mergeţi
Şi vreau să ştiu de unde sunteţi
Şi din care parte veniţi.
Aceia îmi spuseră: Să luaţi aminte,
Şi o să vă spunem ce vreţi,
Încotro mergem şi de unde suntem
Şi o să vă spunem de unde venim.
Suntem cavaleri din Britania,
Care venim de la muntele
Pe care oamenii îl numesc Mongibello
Atât de mult v-am poposit prin hanuri,
Ca să onorăm şi să găsim
Adevărul despre seniorul nostru,
Regele Arthur, pe care l-am pierdut
Şi nu ştim ce s-a întâmplat cu el.
Acum ne întoarcem în ţara noastră
În regatul Angliei.
La Dumnezeu cu voi, sir Motane,
Cu voi şi cu a voastră soartă ».
166
faptul că sicilienii nu făceau distincţie între regatul angevin al Angliei şi principatul

Ţării Galilor sau ducatul de Bretagne. Toate trei erau subsumate coroanei
angevine, iar cavalerii sunt de o naţionalitate „engleză”, pentru că ţara lor este
aceeaşi Inghilterra.
Regele Arthur apare de cinci ori în legătură cu Sicilia şi cu muntele Etna: o dată
în Otia Imperialia a lui Gervasius de Tilbury, a doua oară la Cezar de
Hesteirbach, a treia oară în poemul francez Floriant et Florète, a patra oară într-
un schimb de daruri la poalele muntelui Etna şi în cele din urmă într-un poem
popular italian de secol XIII. Toate aceste cinci fapte definesc ceea ce am putea
numi „varianta siciliană” a legendei arturiene, un subtip încadrabil într-unul dintre
cele trei mari tipuri de Arthuri cunoscuţi în cursul secolului al XII-lea, anume tipul
Normandul, a cărui răspândire se restrânge de obicei la regatul normando-
angevin al Angliei. Subtipul sicilian are însă o serie de caracteristici cu totul
aparte. Regele Arthur încă trăieşte, şi nu în Avalon, ci pe muntele Etna, iar insula
Avalon nu este nici măcar amintită, pentru că ea nu este cunoscută. Normanzii
sud-italici îl revendică pe Arthur doar pentru ei, dar păstrează o singură
caracteristică a Mântuitorului galez şi cornubian: întoarcerea lui viitoare şi
existenţa lui într-o lume paralelă.
În varianta sa normando-angevină, regele Arthur fusese desfiinţat ca Mântuitor.
La sfârşitul secolului al XII-lea el era deja mort, îngropat şi descoperit la
Glastonbury de către călugări, probabil la indicaţiile regelui Henric al II-lea
Plantagenet. Invenţia normando-angevină era o contrapondere a propagandei
galeze, iar învierea regelui Arthur trebuia desfiinţată ca fapt istoric; galezii şi
cornubienii nu trebuiau să mai creadă în speranţa viitoare, ci să se supună
prezentului normand. Or, la Geoffroi de Monmouth sunt ecouri ale unei nemuriri
arturiene, voalate într-o mare de evenimente istorice inventate, pentru că ruperea
de Arthur Mântuitorul se va produce numai o dată cu Geoffroi Gaimar şi Robert
Wace, continuatorii lui lui Monmouth. Curiosul subtip sicilian se explică printr-o
apariţie destul de timpurie. Dacă regele Arthur ar fi ajuns în Sicilia după
redactarea lucrărilor lui Gaimar şi Wace, el nu ar mai fi fost nemuritor. Ajuns
probabil îndată după 1135-1137, când Monmouth îşi publică Historia Regum
Britanniae, mai păstrează un ultim ecou al modelului galez. De asemenea, este
exclusă originea pur galeză sau cornubiană, pentru că varianta consemnată de
Gervasius de Tilbury aminteşte luptele duse cu Mordred şi cu saxonul Childeric,
invenţii ale pseudo-istoriei lui Geoffroi de Monmouth. Cel de la care Gervasius va
fi auzit legenda lui Arthur pe Etna era aşadar unul dintre cititorii lui Monmouth, iar
lucrarea acestuia se va fi bucurat de o mare faimă în rândul nobilimii normande
din Italia de sud. Probabil că între reprezentarea de la Otranto şi subtipul sicilian
există mai mult decât o asemănare. Animalul de la Otranto este unul fantastic,
din Lumea Cealaltă, pe care regele Arthur îl călăreşte în călătoria sa către lumea
muritorilor. Este vorba aşadar de o coincidenţă: regele Arthur reprezentat la
Otranto este unul şi acelaşi cu cel din poemul Gatto Lupesco, din legenda
consemnată de Gervasius de Tilbury şi din cea a lui Cezar de Hesteirbach. În
plus, el este acelaşi rege care a determinat schimbul de daruri de la Catania.
Întâlnirea lui Richard cu Tancredo a fost probabil confruntarea a două tradiţii
arturiene diferite: Regele şi Cavalerul, dintre care cea de a doua a învins, pentru
167
că stadiul sicilian al legendei va dispărea în cursul secolului al XIII-lea. La Ştefan

de Bourbon Arthur deja lipsea; în locul lui îşi făcuse apariţia un principe, care nu
păstra din persoana lui decât cavalerii, un detaliu continetal-francez. La fel se
întâmplă şi în poemul Detto del Gatto Lupesco. Probabil că spre sfârşitul
secolului al XII-lea şi începutul secolului al XIII-lea subtipul sicilian tindea să
migreze către tiparul modelelor franceze. Arthur nu mai era un rege, ci un rege-
cavaler. În cele din urmă legendele se vor fi amestecat în corpusul târziu de
legende arturiene, a căror sinteză s-a petrecut o dată cu Thomas Malory. Din
subtipul sicilian se mai păstrează doar fragmente exotice: un mozaic, o legendă
şi un poem popular.
168
CONCLUZII
În momentul în care ne propuneam redactarea unui studiu asupra celor două

reprezentări italiene de secol XII, inocenţa cu care doream să încercăm această
întreprindere era atât de mare, încât socoteam că un singur an ar fi de ajuns
pentru trecerea în revistă a documentaţiei şi finalizarea lucrării. Aşa cum se
întâmplă adeseori, planul iniţial nu s-a dovedit viabil, documentarea a durat mai
mult de un an şi în final putem spune că nu am trecut în revistă toate aspectele
problemei. Ceea ce am reuşit să surprindem au fost liniile esenţiale între care
puteau fi interpretate cele două imagini arturiene. Atenţia noastră nu se putea
distribui în mod egal asupra lui Artus de Bretania de la Modena şi asupra lui REX
ARTVRVS de la Otranto. Ea s-a concentrat cu precădere asupra reprezentării
din Italia de nord, iar reprezentarea normandă, sud-italică, a trecut astfel pe
planul al doilea, fără a fi câtuşi de puţin ignorată. O a treia posibilă reprezentare
arturiană, propusă de Rita Lejeune, a fost dovedită nejustificată printr-o
documentaţie succintă.
La începutul cercetării cunoşteam, dintre multele ipoteze formulate în decursul
vremii, doar trei ipoteze valabile în interpretarea arhivoltei portalului della
Pescheria. Prima dintre ele aparţinea lui Roger Sherman Loomis şi prelua
datarea mult prea timpurie a lui Arthur Kingsley Porter, identificând mai ales
posibilele scenarii ale reprezentării. În plus, Loomis considera că modelul
iconografic al arhivoltei modeneze era arhivolta portalului dei Leoni a bisericii
San Nicola di Bari şi explica relaţia dintre cele două prin şederea în Italia de sud
a ducelui de Bretagne. O a doua ipoteză fusese formulată de către Roberto
Salvini şi viza exclusiv identificarea sculptorului arhivoltei cu subiect arturian, pe
când cea de a treia, cea a lui Jacques Stiennon şi a Ritei Lejeune, clarifica
detaliile legate de datare (ca. 1120-1140) şi atrăgea atenţia asupra presupuselor
legături dintre regele Arthur de la Otranto, personajul de pe Ghirlandina şi
compoziţia cavalerească de pe portalul della Pescheria. Cercetarea noastră a
încercat să nu se concentreze asupra ecuaţiei Subiect – Predicat – Obiect, aşa
cum făcuseră toate cele trei cercetări anterioare, ci să identifice toate
circumstanţele care au făcut posibilă migraţia legendelor arturiene în spaţiul
italic. În plus, am socotit necesar să împărţim prezenţele arturiene de dinaintea şi
din timpul secolului al XII-lea în câteva tipuri sau variante. Toate cele trei variante
erau puternic individualizate şi ocupau trei spaţii geografice comunicante, a căror
intersecţie culturală se producea în jurul Canalului Mânecii. Primul spaţiu era cel
galez-cornubian-breton, în care se vorbeau limbi gaelice, urmaşe ale străvechii
limbi britane. Acest areal îl produsese pentru prima oară pe eroul Arthur. Cu
timpul, prin „creştinare”, Arthur a devenit un Mântuitor şi mai apoi un rege. Cel de
al doilea spaţiu era regatul normando-angevin al Angliei, în care tiparul regelui a
fost preluat pe o cale exclusiv livrescă şi modulat la forma monarhului ideal al
întregului arhipelag britanic. Din acest spaţiu, prin influenţe bretone, regele Arthur
a ajuns apoi peste Canalul Mânecii în Franţa, unde, influenţat de noua tradiţie
169
curtenească, a devenit treptat un rege-cavaler, egalul cavalerilor de la curtea sa.

Ştiam aşadar că cele trei stadii existau simultan în secolul al XII-lea. Cu toate
acestea, spaţiul galez nu a adoptat niciodată modelul de Arthur Normand, pentru
că ar fi trebuit ca o dată cu el să accepte şi suveranitatea regelui de la Londra.
Nu a acceptat nici modelul de Arthur Cavaler, pentru că acesta nu avea nimic de
a face cu realităţile politice de la curţile principilor galezi. Ţara Galilor a păstrat cu
ostentaţie modelul Mântuitorului, deoarece era unul dintre instrumentele
propagandei.
În mod asemănător, tiparul normando-angevin a încercat să desfiinţeze
Mântuitorul galez, fiindcă el atenta la aceeaşi suveranitate pan-britanică
vehiculată şi de curtea londoneză. În 1191, la Glastonbury, regele Henric al II-lea
Plantagenet reuşea în sfârşit să îl demonstreze pe Arthur mort şi îngropat, iar
precursorii săi făcuseră tot ce le stătea în putinţă să înăbuşească propaganda
galeză şi să preia din legendă doar motivul regelui ideal. Arthur Cavalerul din
spaţiul francez continental nu cunoştea nici el realităţile culturale ale Ţării Galilor
şi nici conflictul de propagandă dintre regii normanzi şi principii celţi. Ştim astfel
că, deşi spaţiul geografic permitea comunicarea celor trei variante, ele rămâneau
conservatoare din cauza diferenţelor de mediu politic. Influenţele şi schimburile
dintre cele trei tipuri de Arthur se întâlnesc numai între două variante, cea a
Normandului şi cea a Cavalerului, care sunt unite printr-o identitate de limbă: atât
pe continent cât şi în Anglia, publicul legendelor arturiene vorbea franceza.
Tocmai acest fapt a condus treptat către supremaţia variantei continental-
franceze şi dispariţia celei normando-angevine. În Renaştere, modelul francez se
impusese definitiv şi din cel normando-angevin nu se mai păstrau decât aluzii şi
tipare lipsite de semnificaţia originală.
Atunci când am început studierea arhivoltei, ştiam că la Modena este reprezentat
un cavaler şi nu un rege sau un mântuitor, fapt pentru care presupuneam că
originea legendei era una franceză. Cu toate acestea, spaţiul francofon
continental nu atesta existenţa literară a legendelor cu subiect arturian decât în
cea de a doua jumătate a secolului al XII-lea, pe când Modena era databilă în
prima. Presupunerea noastră era că varianta franceză exista in nuce cu multă
vreme înainte de marea sa explozie literară. Am pornit de la definirea spaţiului şi
a timpului în care a fost sculptată arhivolta de la Modena. De asemenea, am
observat că în provincia Emilia-Romagna reprezentările cu subiect laic erau
atestate şi în alte localităţi, toate legate între ele prin prezenţa ctitoricească a
contesei Matilda de Canossa. O primă circumstanţă era dictată de această mare
doamnă, ale cărei legături cu spaţiul francez vor fi putut aduce legenda arturiană
în Câmpia Padului. Pe de altă parte studiul iconografic al arhivoltelor
contemporane ne demonstra că atât Franţa cât şi Italia aveau o preferinţă
scăzută pentru scenele cu subiect curtenesc sau cavaleresc. În ciuda acestei
lipse, arhivolta portalului nordic al catedralei San Nicola de la Bari oferea aceeaşi
compoziţie, iar anterioritatea ei (1105-1115) o indica drept sursă. Cu toate
acestea, la Bari identificasem doar un cap de serie iconografică, nu şi un
scenariu identic. Lipseau personajul feminin, concentrarea compoziţiei în partea
stângă şi numele specific arturiene. Arhivolta de la San Nicola reprezenta
probabil asediul cetăţii Bari de către armatele lui Robert Guiscard, pe când cea
170
de la Modena –asediul unui castel imaginar de către cavalerii regelui Arthur. Ne

întrebam ce legături vor fi determinat similitudinile de compoziţie dintre cele două
arhivolte.
Trecerea în revistă a castelelor existente în intervalul 1120-1140 ne dovedea că
arhivolta portalului della Pescheria înfăţişează o fortificaţie lombardă, din Câmpia
Padului sau din Toscana, pe când cea de la Bari un simplu donjon. Originea
sculptorului de la Modena va fi fost una locală şi probabil că nu el a fost cel care
a dictat prelucrarea modelului iconografic. Studiul consacrat numelor demonstra
încă o dată că provenienţa legendei de la Modena este franceză, cu precizarea
că teritoriile originare vor fi fost Franţa centrală şi Normandia, iar studiul
costumelor indica acelaşi areal. De asemenea, arhivolta de la Bari, diferită prin
iconografia castelului, atesta acelaşi echipament al cavalerilor, ceea ce ne-a
îndemnat să credem că seria de coincidenţe dintre cele două compoziţii ar
proveni dintr-un mediu normand, fie sud-italic, fie septentrional-francez. În acest
stadiu al cercetării socoteam că la sfârşitul secolului al XI-lea sau la începutul
celui de al XII-lea a existat o mişcare de populaţie care a determinat apariţia
legendei arturiene în mediul lombard. Pornind către identificarea vehiculului, am
eliminat de la bun început fenomenul pelerinajului, deoarece majoritatea
pelerinilor francezi din această perioadă se îndreptau către Santiago de
Compostella, dincolo de munţii Pirinei. Singurul drum important de pelerinaj care
străbătea Câmpia Padului era Via Francigena, dar traseul lui nu trecea prin
oraşul Modena, ci se îndrepta prin trecătorile joase ale munţilor Apenini către
Toscana şi Lazio. Prin Modena treceau două drumuri, orientate est-vest şi nord-
sud. Primul dintre ele ducea de la Piacenza la Ravenna şi mai apoi cobora
coasta adriatică către Monte Sant’Angelo, iar cel de al doilea se orienta spre
pasul Brenner. Dacă motivul arturian era legat de existenţa unui mare drum
comercial, de pelerinaj sau militar, atunci Arthur-ul care ar fi trebuit să ajungă la
Modena ar fi fost unul de tradiţie germană. În plus, în cazul variantei pelerinilor
legenda arturiană ar fi trebuit să se disperseze treptat de la nord de Alpi către
Italia lombardă. O arhivoltă cu un subiect similar ar fi trebuit să-şi facă mai întâi
apariţia la Milano, Pavia sau Piacenza, dar nu la Modena. Cea a portalului della
Pescheria nu atestă o migraţie, ci un eveniment singular. Renunţând la pelerinii
francezi, am căutat explicaţia în călătoriile unor nobili celebri sau în mişcările de
populaţie care au avut loc în acelaşi interval. Cele două călătorii ale
arhiepiscopului Anselm de Canterbury nu explicau nici ele reprezentarea
arturiană. Deşi participant la conciliul de la Bari (1098) şi prieten al contesei
Matilda de Toscana (1104), arhiepiscopul Anselm ajunsese la Bari prea devreme
pentru a putea vedea arhivolta portalului dei Leoni, iar suita sa era una de înalţi
prelaţi şi nu una de nobili înclinaţi obiceiurilor curteneşti. Ne-am oprit apoi asupra
primei cruciade (1096-1097), întrucât traseul armatelor franceze putea determina
aceeaşi migraţie a motivului: trupele lui Ştefan de Blois, Hugh de Vermandois,
Robert de Normandia şi Robert de Flandra erau originare tocmai din spaţiile
francofone pe care le presupuneam a fi punctul de plecare al motivului arturian,
iar traseul lor a trecut şi pe la Bari. În ciuda acestor argumente, nici această
variantă nu se potrivea, întrucât şederea lor la Bari fusese foarte scurtă şi nu
trecuseră prin Modena. Pelerinii săraci care au părăsit armatele lor pentru a se
171
întoarce în Franţa au ajuns în Câmpia Padului, ba este foarte posibil să fi

staţionat acolo pe întreg parcursul iernii sau să fi trecut prin Modena către pasul
Brenner, dar ei erau oameni de rând în rândul cărora nu circula varianta
continentală a regelui Arthur. În fine, armatele franceze participante la cruciada
din 1101 au parcurs Italia într-un timp foarte scurt, iar comunicarea lor cu trupele
lombarde era împiedicată de rivalităţile căpeteniilor şi antipatiile naţionale.
Surpriza a venit o dată cu cercetarea campaniilor principelui normand Bohemund
de Tarent şi Antiohia, seniorul cetăţii Bari şi idolul cruciaţilor din Câmpia Padului.
Probabil că legenda arturiană a apărut pe arhivoltă prin intermediul călătoriei sale
franceze, fapt atestat şi de numele de tradiţie arturiană, rolandiană şi normandă
din actele târzii de la Modena. Ştim aşadar că mai mulţi nobili normanzi şi
francezi au plecat în cursul anului 1106 din Franţa centrală către oraşul Bari,
unde au poposit pentru aproape un an, timp în care principele Bohemund îşi
construia flota pentru campania bizantină. Tot la Bari se aflau probabil şi nobili
din Modena, Pavia, Verona, Milano şi alte oraşe din Câmpia Padului, pe unde
Bohemund trecuse în toamna anului 1105 să recruteze trupe. Întâlnirea
cavalerilor normanzi şi francezi cu cei din Modena se putea petrece astfel de-a
lungul unui întreg an. Poate că modenezii se vor fi împrietenit cu aceştia şi în
aşteptarea campaniei bizantine vor fi povestit întâmplări din prima cruciadă.
Francezii şi normanzii au adăugat acestor poveşti eroice unele legendare,
despre un rege pe nume Artus, care fusese cândva stăpânul ţării numite
Bretania. La curtea lui Artus se aflau cavalerii Isdernus şi Galvariun, seneşalul
Che, precum şi eroul Galvaginus, nepotul regelui. Cândva, regina Winlogee
fusese răpită de Mardoc, un alt rege din poveşti, şi cavalerii lui Artus au pornit
împreună cu seniorul lor să o elibereze. În drum spre castelul lui Mardoc,
Galvaginus s-a luptat cu temutul Carrado, iar Artus cu piticul Burmaltus, în vreme
ce regina aştepta să fie salvată şi privea cu îngrijorare de după crenelurile
castelului. Probabil că întreg scenariul se sfârşea cu bine, iar Artus şi Winlogee
se întorceau în cetatea lor, însoţiţi de suita cavalerilor eliberatori. Poate că nu
aceasta va fi fost povestea, poate că modenezii au auzit mai multe poveşti, pe
care le-au adunat, combinat şi adaptat, creând propria lor legendă arturiană. Tot
la Bari nobilii din Modena au văzut arhivolta portalului nordic, abia sculptată de
un meşter local şi asamblată la ordinele abatelui Eustatius, pe care au admirat-o
îndelung. Întorşi mai târziu în patrie, au comandat şi ei o arhivoltă şi, cum
scenariul de la Bari nu li se părea reprezentativ, au ales legenda arturiană
povestită de cavalerii de dincolo de Alpi. Sculptorul era un meşter local, care nu
cunoştea arhivolta portalului nordic de la San Nicola. El a încercat să dea viaţă
scenariului după planul compoziţiei care i-a fost descrisă, şi a respectat întrutotul
dorinţele comanditarilor. Pe lintel a închipuit scene din fabule, pe intradosul
uşorilor – lunile anului, iar coloanele le-a aşezat tot pe doi lei. Atunci când
portalul a fost terminat, comanditarii erau satisfăcuţi de lucrare. Copii lor, botezaţi
Arthur, Roland, Tancred şi Bohemund, au semnat mai târziu actele păstrate în
arhivele comunei din Modena. Ştiau povestea de pe arhivoltă de la părinţii lor şi
poate că au transmis-o urmaşilor, dar în secolul al XIII-lea s-a produs o alterare.
Modenezii au uitat legenda veche şi au aflat despre un nou rege Arthur venit din
nord. Vechiul Arthur întâlnit la Bari urma să fie uitat.
172
Aflasem astfel cine a determinat apariţia de la Modena. Ne întrebam apoi care va

fi fost sensul regelui Arthur de la Otranto. Ipotezele anterioare, cele ale Ritei
Lejeune şi ale lui Walter Hang, presupuneau că personajul este legat de sensul
animalului pe care îl călăreşte, aparţinând astfel unui Tărâm de Dincolo, în care
fie ar fi învins demonul, fie ar fi fost stăpânit de el. Nici acum nu ştim dacă
aceasta este interpretarea valabilă a siluetei de mozaic. Ceea ce cunoaştem însă
este legătura cu figura lui ALEXANDER REX prin intermediul numelui şi al
coroanei. Regele Arthur de la Otranto se întâlnise pentru prima oară cu spaţiul
bizantin. Reprezentarea lui pe mozaic ca o contrapondere a reprezentării lui
Alexandru cel Mare mima una dintre cele două origini de la care se revendica
regele normand de la Palermo. În intervalul în care meşterul mozaicar
Pantaleone îşi asamblase opera de artă, la curtea de la Palermo era rege
Guglielmo I supranumit il Malo („cel Rău”). El fusese multă vreme ocupat cu
răscoalele nobililor normazi şi cu cele ale populaţiei greceşti, iar arhiepiscopul şi
guvernatorul de la Otranto se dovediseră pe parcursul tuturor acestor
evenimente reprezentanţii săi mereu fideli. Tocmai de aceea cele două siluete de
pe mozaicul sud-italic sunt întruchipările sale ideale: rege de tradiţie europeană
şi despot bizantin. Spre deosebire de cazul de la Modena, regele Arthur intra
astfel în mediul propagandei, ceea ce indică provenienţa sa normando-angevină.
La Otranto, el nu este urmat de cavaleri şi îmbină Lumea de Dincolo cu
regalitatea contemporană. Putem spune că avem de a face cu un stadiu arhaic al
modelului normando-angevin, deoarece el mai trăieşte încă în Ţara Morţilor, fie
ea Avalonia sau Mongibello, aşa cum o atestă poemul Detto del Gatto Lupesco
şi povestea lui Gervasius de Tilbury. Arthur Normandul a ajuns probabil în Italia
de sud la scurtă vreme după publicarea lucrării lui Monmouth, fiind iute asimilat şi
refolosit, motiv pentru care a avut parte atât de o „viaţă fără de moarte” cât şi de
un profil normando-angevin.
La fel ca şi varianta din Câmpia Padului, subtipul sicilian al lui Arthur a dispărut în
secolul al XIII-lea, fiind prins în fluxul romanelor de tradiţie continental-franceză
lansate de scriitorul Chrétien de Troyes. Legenda lui Arthur pe muntele Etna s-a
transformat mai sub forma cavalerească atestată la Cezar de Hesteirbach,
pentru a-şi pierde în cele din urmă protagonistul.
În urma studiilor întreprinse asupra celor două reprezentări italice din secolul al
XII-lea, ştim că regele Arthur nu s-a infiltrat progresiv în peninsula italică, ci a
apărut brusc şi aparent inexplicabil. Modena şi Otranto atestă o zvâcnire a
legendei arturiene în secolul al XII-lea, rezultat al deschiderii culturale şi politice a
Occidentului medieval. O dată cu sfârşitul aceluiaşi secol, materia britană va
migra pe o cale exclusiv literară, aşa cum o atestă frescele din munţii Alpi şi
romanele cavalereşti italiene. Tocmai pentru că explicaţia acestor Arthuri
anacronici provine mai mult din studierea istoriei secolului al XII-lea decât din
cercetările de literatură comparată sau din cele de istorie a artei, ei nu
interesează sub raport artistic sau literar, ci doar în contextul cultural eclectic de
la mijlocul evului mediu. Arthurii italieni nu sunt autohtoni, ca în Franţa, Ţara
Galilor şi Anglia, ci fantezii care bântuiau imaginaţia locuitorilor de la Modena şi a
normanzilor sud-italici. Ei sunt exotici şi apar doar în arta romanică, locul în care
173
se manifestă toţi monştrii fantastici ai bestiarului. Pentru galezi, regele Arthur era
un mântuitor, pentru regele Angliei – un precursor, iar pentru francezi – o
justificare a noii tradiţii curteneşti. Pentru italieni regele Arthur era un prinţ din
poveşti. Cetăţile Modena şi Otranto rămân martorii infinitelor forme pe care
regele legendar le-ar fi putut lua dacă tradiţia continental-franceză nu ar fi învins
în lupta literară din secolul al XIII-lea. Artus de Bretania şi REX ARTVRVS sunt
fosilele unei evoluţii culturale.
174
BIBLIOGRAFIE
CRONICI
Annales Cambriae, edited by the Rev. John Williams Ab Ithel (MA, Rector of
Llanymowddwy, Merionethshire), London, Longman-Green-Roberts, 1860.
Chroniques des Comtes d’Anjou et des seigneurs d’Amboise, publiées par
Louis Halphen et René Poupardin, collection de textes pour servir à l’étude et
à l’enseignement de l’histoire, Picard, Paris, 1913.
The Crusade and Death of Richard I, edited by R.C. Johnston, în Anglo-
Norman Texts, no. XVII, Anglo-Normand Text Society, Blackwell, Oxford,
1961.
Facsimile and Text Edition of the Book of Taliesin, reproduced and edited by
I. Gwenogbryn Evans (M.A. at Oxford, D.Litt. at University of Wales),
Llanbedrog Editions, North Wales, 1910.
Lais féeriques des XIIe et XIIIe siècle, présentation, traduction et notes par
Alexandre Micha, Flammarion, Paris, 1992.
Eadmerus, Historia Novorum in Anglia et opuscula duo de vita Sancti Anselmi
et quibusdam miraculis eius, ed. Martin Rule, Rerum Britannicarum Medii
Aevi Scriptores, Longman & co., London, 1884.
Hans Hagenmeyer, Chronologie de la première croisade. 1094-1100, éd.
Ernest Leroux, Paris, 1902.
Henry, Archdeacon of Huntington, The History of the English (A.C. 55 – A.D.
1154), in 8 books, ed. by Thomas Arnold, Rerum Britannicarum Medii Aevi
Scriptores, London, 1879.
Layamon, Brut, edited from British Museum Ms. Cotton Caligula A.IX and
British Museum Ms. Cotton Otho C.XIII by G.L. Brook and R.F. Leslie,
published for the Early English Text Society by the Oxford University Press,
London-New York, 1963-1978.
Willelmi Malmesbiriensis Monachi De Gestis Regum Anglorum Libri Quinque,
Historiae Novellae Libri Tres, ed. W. Stubbs, în Rerum Britannicarum Medii
Aevi Scriptores, Rolls Series, London 1887-1889, vol. I.
Marie de France, Lais, présentés, traduits et annotés par Alexandre Micha,
Flammarion, Paris, 1994.
M.L. de Mas Latrie (Chef de Section aux Archives de l’Empire, Sous-directeur
des études à l’école impériale de Chartes), Traités de paix et de commerce et
documents divers concernant les rélations des Chrétiens avec les Arabes de
l’Afrique Septentrionale au Moyen Âge, récueillis par ordre de l’Empereur et
publiés avec une introduction historique, Henri Plon, Paris, 1868.
Geoffrey of Monmouth, History of the Kings of Britain, translated by Sebastian
175
Evans, revised by Charles W. Dunn (Professor of English at New York

University), introduction by Gwyn Jones (Professor of English Language and
Literature at University College of Wales, Aberystwyth), Everyman’s Library,
Dent Editions, London, 1963.
Geoffrey de Monmouth, History of the Kings of Britain, translated by Aaron
Thompson, with revisions by J.A. Giles, In Parentheses, Medieval Latin
Series, Cambridge, Ontario, 1999.
Ludovicus Antonius Muratorius, Rerum Italicarum Scriptores ab Anno Aerae
Christianae quingentesimo ad millesimum-quingentesimum, Mediolani, 1723,
28 vol; am folosit:
Tomus III
- Anastasii Bibliothecarii Historia de Vitis Romanorum
Pontificum
- Pandulphi Pisani Vitae Pontificum Romanorum usque ad
Honorium II
Tomus IV
- Arnulphi Historiae Mediolanenses
- Landulphi Senioris Mediolansenses Historiae
- Chronicon Regum Italiae
- Chronica Sacri Monasterii Casinensis
Tomus V
- Alexandri Telesini Coenobii Abbatis De Rebus Gestis
Rogerii Siciliae Regis
- Eiusdem Alexandri Abbatis Telesini Alloquium ad Regem
Rogerium
- Gaufredi Malaterrae Historia Sicula
- Anonymi Barensis Chronicon
- Anonymi Casinensis Chronicon
- Anonymi Monachi Casinensis Chronicon
- Falconis Beneventani Chronicon
- Lupi Protospatae Rerum in Regno Neapolitarum Gestarum
ab Anno Sal. 860 ad 1102 Breve Chronicon
- Radulphi Cadomensis eius familiari Gesta Tancredi Principis
in Expeditione Hierosolymitana
- Guillelmi Apuli Poema Normannicum
- Bernardi Thesaurarii Liber de Acquisitione Terrae Sanctae
- Breve Chronicon Nortmannicum
- Chronicon Fossae Novae
- Chronicon Cavense
- Chronica Varia Pisana
- Landulphi Iunioris Historia Mediolanensis
- Brevis Historia Liberationis Messinae a Saracenorum
Dominatu per Comitem Rogerium Normannum
Tomus VI
- Acta Translationis Corporis Sancti Geminiani Episcopi
176
Mutinensis
- Caffari Annales Genuenses
Tomus VII
- Romualdi Salernitani Chronicon
- Hugonis Falcandi Historia Sicula
- Godefridi Viterbiensis Pantheon seu Memoria Seculorum
- Sicardi Episcopi Cremonensis Chronicon
- Chronicon Cremonense
Tomus VIII
- Chronicon Veronense
- Anonymi Vaticani Historia Sicula ab ingressu Normannorum
in Apuliam usque ad Annum 1282
- Historia Florentina
The Ecclesiastical History of Orderic Vitalis, ed. and transl. By Marjorie
Chibnall, vol. VI, Oxford Medieval Texts, Oxford: Clarendon Press (OUP),
1978.
Georgius Heinricus Pertz (ed.), Monumenta Germaniae Historica inde ab
Anno Christi Quingentesimo usque ad Annum Millesimum et
Quingentesimum, sub auspiciis Societatis Aperiendis Fontibus Rerum
Germanicarum Medii Aevi, Hannoverae, Impensis Bibliopolii Aulici Hahniani,
1844, 36 vol; am folosit vol. 6, vol. 26 şi vol. 29.
Benedict de Peterborough, Chronicle of the reigns of Henry II and Richard I,
vol. I, în Rerum Britannicarum Medii Aevi Scriptores, ed. William Stubbs,
London, 1867.
Richard of Holy Trinity, Itinerary of Richard I and Others to the Holy Land,
formerly ascribed to Geoffrey de Vinsaulf, In Parentheses Publications,
Medieval Latin Series, Cambridge, Ontario, 2001.
Suger, Vie de Louis VI le Gros, éditée et traduite par Henri Waquet
(Archiviste du département du Finistère), Les Classiques de l’Histoire de la
France au Moyen Age, Belles Lettres, Paris, 1964.
Radulphi de Coggeshall, Chronicon Anglicanum, ex codicis manuscriptis
edidit Iosephus Stevenson, London, Longman/Macmillan/Cambridge, 1875.
The Chronicle of Robert of Torigni, ed. R. Howlett, în Chronicles of the Reigns
of Stephen, Henry II., and Richard I., în Rerum Britannicarum Medii Aevi
Scriptores, Rolls Series, London 1889, vol. IV.
Thoma Rymer, Foedera, Conventiones, Litterae et Cuiuscumque Generis
Acta Publica Inter Reges Angliae et alios quosvis Imperatores, Reges,
Pontifices, Principes vel Comunitates ab Ineunte Saeculo Duodecimo viz. ab
Anno 1101 ad nostra usque Tempora habita aut tractata ex Autographis, infra
secretiores Archivorum Regiorum Tesaurarias per multa saecula reconditis
fideliter scripta, In Lucem Missa de Mandatu Nuperae Reginae, accurante
Thoma Rymer, edition tertia, Georgii Holmes apud Ioannem Neaulme, 1741.
doar vol. 1.
177
STUDII – CĂRŢI
Bisanzio e l’Italia. Raccolta di studi in memoria di Agostino Pertussi, edizioni

Vita e Pensiero, Publicazzioni della Università Cattolica del Sacro Cuore,
Milano, 1982.
A Handbook of Dates for Students of British History, ed. by C.R. Cheney,
revised by Michael Jones, Cambridge U.P., Cambridge, 2000.
I Bizantini in Italia, (Guglielmo Cavallo, Vera von Falkenhausen, Rafaella
Farioli Campanati, Marcello Gigante, Valentino Pace, Franco Panvini Rosati),
ed. Garzanti – Scheiwiller, seconda edizione, Italia, 1986 (1982).
The Cambridge Medieval History, Volume V. Contest Of Empire And Papacy,
planned by J.B. Bury, edited by J.R. Tanner, C.W. Prévite-Orton, Z.N.
Brooke, Cambridge University Press, Cambridge, 1968.
Les Celtes, sous la direction scientifique de Sabatino Moscatti (coordinateur),
Otto Herman Frey, Venceslas Kruta, Barry Raftery, Miklós Szabó, secrétariat
scientifique par Ermanno Arslan et Daniele Vitali, éditions Stock, 1997
Les Croisades (anthologie des études scientifiques), introduction par Robert
Delort, éditions du Seuil,1988.
Dictionnaire des mythes littéraires, sous la direction de Professeur Pierre
Brunel, éditions du Rocher, Jean-Paul Bertrand éditeur, 1998.
Haut Moyen Age, texte et photos par André Corboz, collection Architecture
universelle, Office du Livre, Fribourg, 1970.
Histoire de la France religieuse, tôme I, Des dieux de la Gaule la papauté
d’Avignon, sous la direction de Jacques Le Goff et René Rémond, éditions du
Seuil, Paris, 1998.
The Mabinogion, translated by Jeffrey Gantz, Penguin Books, London-New
York, 1976.
Textes Doctrinaux du Magistère de l’Eglise sur la Foi Catholique, traduction et
présentation de Gervais Dumeige, édition nouvelle revue et corrigée, éditions
de l’Orante, Paris, 1975.
Hélène Ahrweiler, Byzance et la mer. La marine de guerre, la politique et les
institutions maritimes des Byzantins au VIIe-Xve siècles, Thèse pour le
Doctorat en Lettres présentée à la Faculté des Lettres et Sciences Humaines
de l’Université de Paris, Presses Universitaires de France, Paris, 1966.
Hélène Ahrweiler, L’idéologie politique de l’Empire byzantin, collection SUP,
PUF, France, 1975.
Juan Luis Alborg, Historia de la Literatura Española. Tomo I. Edad Media y
Renacimiento, segunda edición ampliada, editorial Gredos, Madrid, 1981.
R. Allen Brown, The Norman Conquest, Documents of Medieval History
Collection, ed. Edward Arnold, 1984.
Finch Allibone, In Pursuit Of Robber Baron. Recreating the Journeys of
Robert Guiscard, Duke of Apulia and the “Terror Of the World”, Lennard
Publishing, London, 1988
Michele Amari, Storia dei Musulmani di Sicilia, seconda edizione modificata e
178
accresciuta dall’autore, publicata con note a cura di Carlo Alfonso Nallino, 3

vol (vol 3 are 2 părţi), Catania, Romeo Prampolini editore, 1935-1938.
Pierre Andrieu-Guitrancourt, Histoire de l’Empire Normand et de sa
civilisation, Payot, Paris, 1984.
Geoffrey Ashe, The Discovery of King Arthur, Anchor Press, New York, 1985.
Richard Barber, King Arthur: Hero and Legend, Dorset Press, New York,
1961, reprinted in 1990.
Frank Barlow, The Feudal Kingdom of Britain (1042-1216), Longman, London
and New York, 1955.
Michèle Beaulieu et Victor Beyer, Dictionnaire des sculpteurs français du
Moyen Age, Bibliothèque de la Société Française d’Archéologie, dirigée par
A. Erlande-Brandenburg, ouvrage publié avec le concours du Centre national
de la recherche scientifique, Picard, Paris, 1992.
Jean Beraud Villars, Les Normands en Mediterranée, éditions Albin Michel,
Paris, 1951.
Werner Blaser şi Monica Stucky, Drawings of Great Buildings, Birkhauser
Verlag, Boston, 1983.
T.S.R. Boase, English Art. 1100-1216, The Oxford History of English Art ,
Oxford, At Clarendon Press, 1953
Jean-Patrice Boudet, Sylvain Gougenheim, Catherine Vincent, L’Europe
Occidentale Chrétienne au XIIIe siècle, études et documents commentés,
collection Histoire Médiévale sous la direction de Jean Favier, préface de
Michel Parisse, Sedes, Paris, 1995.
Francesco Brandileone, Il diritto romano nelle leggi normanne e sveve del
regno di Sicilia, con introduzione di Bartolommeo Capasso, Torino, Fratelli
Bocca editori, 1884.
Louis Bréhier, Le monde byzantin, vol.2 Les institutions de l’empire byzantin,
éditions Albin Michel, Paris, 1970 (1940).
Peter Brieger, English Art. 1216-1307, The Oxford History of English Art,
Oxford, At Clarendon Press, 1957.
Jean-Pierre Caillet (direction), Marianne Barrucard, Catherine Jolivet-Lévy,
Fabienne Joubert, L’Art du Moyen Age. Occident, Byzance, Islam, Réunion
des Musées Nationaux, Gallimard, Paris, 1995.
Mary J. Carruthers, The Book of Memory. A Study of Memory in Medieval
Culture, Cambridge University Press, Cambridge, 1990.
Ferdinand Chalandon, Histoire de la domination normande en France et en
Sicile, 2 tomes, Burt Franklin reprints, New York, 1969 (1907).
Ferdinand Chalandon, Jean II Comnène (1118 – 1143) et Manuel I Comnène
(1143 – 1180), Paris, librairie Alphonse Picard et Fils, 1912.
Jean Chapelot şi Robert Fossier, Le village et la maison au Moyen Age,
Hachette, Paris, 1980.
Kenneth Conant, Carolingian and Romanesque Architecture. 800-812.,
Penguin, Middlesex/New York, 1959.
Philippe Contamine, La guerre au Moyen Age, col. Nouvelle Clio, P.U.F.,
Paris, 1980.
Robin Cormack, Writing in Gold. Bizantine Society and Its Icons, George
179
Phillip editors, London, 1985.

Ernst Robert Curtius, Literatura şi Evul Mediu latin – excursuri -, traducere de
Adolf Armbruster, editura Paideia, Bucureşti, 2000.
Arthur C. Danto, The Transfiguration of the Commonplace. A Philosophy of
Art, Harvard University Press, Cambridge, Massachusetts, 1981.
John Davies, A History of Wales, Penguin Books, London, 1994.
R.R. Davies, The First English Empire (Power and Identities in the British
Isles), the Ford Lectures Delivered in the University of Oxford in Hillary Term
1998, Oxford University Press, Oxford, 2000.
Josef Deér (Professor at the University of Berne, formerly at the University of
Budapest), The Dynastic Porphyry Tombs of the Norman Period in Sicily,
translated from the German by G. A. Gillhoff, Dumbarton Oaks Studies,
Harvard University Press, Cambridge, Massachusetts, 1959.
Otto Demus, Byzantine Mosaic Decoration: Aspects of Monumental Art in
Byzantium, London, 1948.
Otto Demus, The Mosaics in Norman Sicily, Routledge & Paul, London, 1949.
Otto Demus, Byzantine Art in the West, New York University Press, New
York, 1970.
Maurice Denis, Histoire de l’art religieux, Flammarion, Paris, 1939.
Thomas Duffus Hardy, Syllabus (in English) of the Documents Relating to
England and Other Kingdoms, vol.I (1066-1377), London, 1869.
Banister Fletcher, A History of Architecture, 18th ed., revised by J.C. Palmes,
ed. Charles Scribner’s Sons, New York, 1975.
August Franzen & Remigius Bäumer, Istoria papilor. Misiunea lui Petru în
ideea şi realizarea ei istorică în Biserică, traducere de Pr. Romulus Pop,
Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti, 1996.
Grazio Gianfreda, Il mosaico di Otranto, biblioteca medioevale in immagini, 6
ed. aggiornata e migliorata, Lecce 1998.
John Gillingham, Richard Cœur de Lion, préface de Ivan Cloulas, traduit de
l’anglais par Isabella Morel, éditions Noêsis, Paris, 1996.
John Gillingham and Ralph A. Griffiths, The Oxford History of Britain, volume
II, The Middle Ages, edited by Kenneth O. Morgan, Oxford University Press,
Oxford, 1988.
Ivan Gobry, Les Moines en Occident, tôme III, De Saint Colomban à Saint
Boniface, Le temps des conquêtes, éditions Fayard, 1987.
A.-J. Greimas (directeur d’études à l’Ecole pratique des Hautes Etudes),
Dictionnaire de l’ancien français jusqu’au milieu du XIVe siècle, Larousse,
Paris, 1986.
Philip Grierson, Byzantine Coinage, Dumbarton Oaks Studies, Harvard
University Press, Washington D.C., 1999.
André Guillou, Recueil des inscriptions grecques médiévales d’Italie, École
Française de Rome, Palais Farnèse, Roma, 1996.
Walter Hang, Das Mosaik von Otranto. Darstellung, Deutung und
Bilddokumentation, ed. Ludwig Reichert Verlang, Wiesbaden, 1977.
Edward James (Professor of History, University of Reading), Britain in the
First Millenium, Oxford University Press, 2001.
180
G. E. Kidder Smith, Looking at Architecture, Harry N. Abrams Publishers,

New York, 1990.
Erich Köhler, L’aventure chevaleresque. Idéal et réalité dans le roman
courtois. Etudes sur la forme de plus anciens poèmes d’Arthur et du Graal,
traduit de l’allemand par Eliane Kaufholy, préface de Jacques Le Goff, col.
Bibliothèque des Idées, éditions Gallimard, Paris, 1970.
Angeliki E. Laiou (Editor-in-Chief), Scholarly Committee: Charalambos
Bouras, Cécile Morrisson, Nicolas Oikonomides, Constantine Pitsakis, The
Economic History of Byzantium from the Seventh through the Fifteenth
Century, 3 vol., Dumbarton Oaks Studies, Harvard University Press,
Washington D.C., 2002.
Austin Lane Poole, D.Litt., From Doomesday Book To Magna Carta (1087-
1216), Oxford University Press, Oxford, 1993.
Bryan Little, Abbeys and Priories in England and Wales, B.T. Batsford Ltd,
London, 1979.
Roger Sherman Loomis, Arthurian Tradition and Chrétien de Troyes, Octagon
Books, New York, 1982, copyright after Columbia University Press, New
York, 1949.
Roger Sherman Loomis, Celtic Myth and Arthurian Romance, New York,
1927.
Roger Sherman Loomis, Arthurian Legends in Medieval Art, London-New
York, 1938.
E. Mâle, L’art religieux du XIIe siècle en Italie, Paris, 1922
Jean Markale, Le roi Arthur et la société celtique, éditions Payot, Paris, 1983.
John Matthews, Gawain: Knight of the Goddess. Restoring an Archetype,
foreword by Mildred Leake Day, Aquarian/ Thompson Editions, London, 1990.
Gennaro Maria Monti, La espansione mediterranea del mezzogiorno d’Italia e
della Sicilia, Istituto Nazionale di Cultura Fascista, Studi Giuridici e Storici
diretti da P.S. Leicht, ed. Nicola Zanichelli, Bologna, 1942.
Richard Morris, Cathedrals and Abbeys of England and Wales, The Building
Church (600-1540), London-Toronto-Melbourne, J.M. Dent and sons, 1979.
L.A. Muratori, Antiquitates Italicae Medii Aevi sive Dissertationes…, vol V, vol.
IX, Typis Michaelis Bellotti Impress. Episcop. sub signo Petrarcae, 1776.
Lynn H. Nelson, The Normans in South Wales, 1070-1171, Austin and
London, University of Texas Press, 1966.
Ewart Oakeshott, The Sword in the Age of Chivalry, Boydell & Brewer,
London, 1964.
Ewart Oakeshott, Records of the Medieval Sword, Boydell & Brewer, London,
1991.
Georges Ostrogorsky, Histoire de l’Etat Byzantin, traduction française de Paul
Lemerle, Paris, Payot, 1956.
J. R. Planché, The Conqueror and His Companions, Somerset Herald.
London: Tinsley Brothers, 1874.
M. K. Pope (MA, Litt.D.) From Latin to Modern French with Special
Consideration of Anglo-Norman, Publications of the University of Manchester,
no. CCXXIX, French series no. VI, Manchester University Press, 1966.
181
Arthur Kingsley Porter, Lombard Architecture, New Haven, 1917, 3. vol.

A. L. Rees şi F. Borzello, The New Art History, Camden Press, London, 1986.
John Rhys (Professor of Celtic, Principal of Jesus College, Oxford), Celtic
Folklore: Welsh and Manx, volume I, Oxford, at Clarendon Press, 1901.
Amico Ricci, Storia dell’Architettura in Italia, vol. 1, Modena, 1857.
D. J. A. Ross, Studies in Alexander Romance, Buckram Bound, London,
1985.
Jean-Paul Roux, Regele. Mituri şi simboluri, traducere şi note de Andrei
Niculescu, colecţia Artă şi religie, editura Meridiane, Bucureşti, 1998.
Steven Runciman, A History of the Crusades, vol. II The Kingdon of
Jerusalem and the Frankish East, Cambridge University Press, Cambridge,
1957.
Paul Russell, An Introduction to Celtic Languages, Longman, London and
New York, 1995.
Charles-Laurent Salch (coord), L’Atlas des villes et villages fortifiés en Italie
(Moyen Age), ed. Publitotal, Strasbourg, 1978.
Roberto Salvini, Wiligelmo e le origini della scultura romanica, Aldo Martello
editore, Milano, 1956.
Gustave Schlumberger, Numismatique de l’Orient Latin, avec 19 planches
gravées par L. Dardel, publié sous le patronage de la Société de l’Orient
Latin, éditions Ernest Leroux, Paris, 1878.
Gustave Schlumberger, Sigillographie de l’Empire Byzantin, avec 1100
dessins par L. Dardel, éditions Ernest Leroux, Paris, 1884
Heinrich Wilhelm Schulz, Denkmaeler der Kunst des Mittelalters in
Unteritalien, Dresden, 1860, Band 1-2-3, vol. 4 sunt planşele (format A1).
William F. Skene, The Four Ancient Books of Wales, Cardiff, 1868.
Natalia B. Teteriatnikov, Mosaics of Hagia Sophia, Istanbul: The Fossati
Restoration and the Work of the Byzantine Institute, Dumbarton Oaks
Studies, Harvard Press, Washington D.C., 1998.
Petro Toesca, Storia dell’arte Italiana. Il Medioevo, tomo secondo, con 557
incisioni e due tavole a colori, Unione Tipografica – editore Torinese, Torino,
1927.
Pierre Toubert, Etudes sur l’Italie Médiévale (IXe-XIVe s.), Variorum Reprints,
London, 1976.
Arnold Van Gennep, Formarea legendelor, traducere de Lucia Berdan şi
Crina Ioana Berdan, studiu introductiv de Petru Ursache, postfaţă de Lucia
Berdan, editura Polirom, Iaşi, 1997.
Eugène Vinaver, A la recherche d’une poétique médiévale, librairie Nizet,
Paris, 1970.
Walther von Wartburg, La fragmentation linguistique de la Romania,
collection Bibliothèque Française et Romane, série A : Manuels et études
linguistiques, no. XIII, traduit de l’allemand par Jacques Allières et Georges
Straka, éd. C. Klincksieck, Paris, 1967.
Albert K. Wimmer, Anthology of Medieval German Literature, synoptically
arranged with contemporary translations, third edition, 1998.
Michael Wood, In Search of the Dark Ages, British Broadcasting Corporation,
182
London, 1981.
Michael Wood, In Search of England. Journeys into the English Past, Penguin
Books, London, 2000.
Ralph Bailey Yewdale, Bohemond I, Prince of Antioch, s.l., s.a.
STUDII – ARTICOLE ŞI EXTRASE
Romanesque Art in the Province of Modena, excerpts from the volume P. Belloi
şi E. Colombini, Illustrated Romanesque Itineraries, Modena, 1999.
David Abulafia, The Crown and the Economy under Roger II and His Succesors,
în Dumbarton Oaks Papers, nr. 37, 1983.
Phil Andrews, Excavations at Cosmeston Medieval Village, near Penarth, South
Glamorgan, 1993, în Archaeology in Wales, vol. 36, 1996.
Mathieu Arnoux şi Cristophe Maneuvrier, Le pays normand. Paysages et
peuplement (IXe-XIIIe siècles), în Tabularia, nr. 3, 2003.
Mieke Bal şi Norman Bryson, Semiotics and Art History, în The Art Bulletin, nr.
73, June, 1991.
Michael Baldwin, Charles Harrison şi Mel Ramsden, Art History, Art Criticism and
Explanation, în Art History, vol. 4, nr. 4, December, 1981.
Nick Barratt, The English Revenue of Richard I. (Statistical Data Included), în
English Historical Review, June, 2001.
Clara Bargellini, The Tremiti Mosaic and the Eleventh-Century Floor Decoration
in Eastern Italy, în Dumbarton Oaks Papers, nr. 39, 1985.
Xavier Barral i Altet, Les pavements en mosaïque de la période normande en
Sicile, în Dumbarton Oaks Papers, nr. 37, 1983.
Xavier Barral i Altet, Poésie et iconographie : un pavement de XIIe siècle décrit
par Baudri de Bourgueil, în Dumbarton Oaks Papers, nr. 40, 1986.
P. Belli D’Elia, L’officina barese: scultori a Bari nella secunda metà del XII secolo,
în Bollettino d’Arte, nr. 27, 1984.
P. Belli d’Elia, La cattedrale a Otranto, în La Puglia [Italia Romanica, nr. 8],
Milano 1987.
P. Belli d’Elia, La Cattedra dell’abate Elia. Precisazioni sul romanico pugliese, în
Bollettino d’Arte, nr. 1 şi nr. 2, 1974.
M. Benedettelli, La basilica di S. Nicola: i restauri, în Castelli e cattedrali di Puglia
a cent’anni dall’Esposizione Nazionale di Torino, catalogo della mostra a cura di
C. Gelao e G. Jacobitti, Bari, 1999.
Robert P. Bergman, The Frescoes of Santissima Annunciata in Minuto (Amalfi),
Michelle L. Biehl, A Short Survey of Arthurian Archaeology, în Archaeology of
Europe, University of Minnesota, 1991.
Pierpaolo Bonacini, La Rappresentazione del lavoro in eta romanica – Matilde di
Canossa e il duomo di Modena, conferinţa de la Nogara, 26 martie 1999.
Andrew Breeze, Peredur son of Efrawg and the Windmills, în Celtica, nr. 24,
2003.
183
Beat Brenk, Spolia from Constantine to Charlemagne: Aesthetics versus

Ideology, în Dumbarton Oaks Papers, nr. 41, 1987.
R. Cassano, Testimonianze archeologiche della diocesi, în Storia di Bari dalla
preistoria al anno Mille, a cura di R. Cassano, G. Musca e M. Pani, Roma-Bari,
1989.
C. Citter (coord.), Le grandi fasi dell’incastellamento. Selvena e gli altri castelli
dell’Amiata grossetano a confronto, în M. Aschieri (coord.), Gli Aldobrandeschi.
Una famiglia feudale nel medioevo toscano, Atti del Convegno di Santa Fiora,
2001.
Tim Clarkson, The Gododdin Revisited, în The Heroic Age, Issue 1,
Spring/Summer 1999.
J. C. Crick, The British past and the Welsh future: Gerald of Wales, Geoffrey of
Monmouth and Arthur of Britain, în Celtica, nr. 23, 1999.
Simon Coupland, Carolingian Arms and Armor in the Ninth Century, în Viator,
Medieval and Renaissance Studies, vol. XXI, 1990.
Slobodan Curcic, Church Architecture of Norman Sicily: The Case of St. Mary’s
of the Admiral in Palermo, în Dumbarton Oaks Papers, nr. 37, 1983.
Slobodan Curcic, Some Palatine Aspects of the Cappella Palatina in Palermo, în
Dumbarton Oaks Papers, number 41, 1987.
Gilduin Davy, Le scribe, le droit et le prince: Recherche autour de l'utilisation de
l'écrit juridique par les ducs de Normandie de la fin du Xe à la fin du XIe siècle, în
Tabularia, nr. 1, 2001.
Tim Dawson, Kresmata, Kabadion, Klibanion: Some Aspects of Middle Byzantine
Military Equipment Reconsidered, în Byzantine and Modern Greek Studies, nr.
XXII, 1998.
Mimma De Maio, Lo sviluppo del centro artigiano di Solofra nella provincia
salernitana del periodo normanno-svevo, în Rassegna Storica online, nr. 2 NS
(V), 2003 (supplemento a Storia del mondo, nr. 15, 13 ottobre 2003).
A. Degasperi, Sepolture urbane e viabilità a Lucca fra tarda antichità e alto
medioevo, în Archeologia Medievale, nr. XXII, 1995.
P. Deschamps, La légende arthurienne à la cathédrale de Modène et l’école
lombarde de sculpture romane, în Monuments Piot, nr. XXVIII, 1925-1926.
Anne Duggan, Ne in dubium: The Official Record of Henry II's Reconciliation at
Avranches, 21 May 1172, în English Historical Review, June, 2000.
Margaret English Frazer, Church Doors and the Gates of Paradise: Byzantine
Bronze Doors in Italy, în Dumbarton Oaks Papers, no. 27, 1973.
Horst Enzensberger, I Greci nel Regno di Sicilia.Aspetti della loro vita religiosa,
sociale, economica alla luce del diritto canonico latino e di altre fonti latine, în
Medioevo Italiano, no.1, 2000.
Vera von Falkenhausen, The Norman Monarchy. Image and Reality, în
Dumbarton Oaks Papers, nr. 37, 1983.
Jaroslav Folda with Pamela French (Fresco Conservator), Crusader Frescoes at
Crac des Chevaliers and Marqab Castle, în Dumbarton Oaks Papers, nr. 36,
1982.
Angelo Gambella, Le origini latine della famiglia bizantina Petralifa, în Medioevo
Italiano, no.1, 2000.
184
Angelo Gambella, Alife normanno-sveva. La città, il castello, la cattedrale, în

Rassegna Storica online, nr. 2 NS (V), 2003 (supplemento a Storia del mondo,
nr. 15, 13 ottobre 2003).
Stephen Gero, The Alexander Legend in Byzantium: Some Litterary Gleanings,
G.H. Gerould, Arthurian Romance and the Modena Relief, în Speculum, nr. X,
1935.
N. Gopala Pilai, Skanda: The Alexander Romance in India, în Proceedings of the
All-India Oriental Conference, 1937.
Oleg Grabar, Islamic Elements in the Art of Norman Sicily, în Dumbarton Oaks
Papers, nr. 37, 1983.
Lindy Grant, Fécamp et l’architecture en Normandie, în Tabularia, nr. 2, 2002.
Philip Grierson, Tari, Ducales, and Folari: The Coinage of the Norman Kingdom,
Eric P. Hamp, Mabinogi and Archaism, în Celtica, nr. 23, 1999.
D.R. Howlett, The Literary Context of Geoffrey of Monmouth: An Essay on the
Fabrication of Sources, în Arthuriana, nr. V, 3, Autumn / 1995.
Lucy-Anne Hunt, Art and Colonialism: The Mosaics of the Church of Nativity in
Bethleem (1169) and the Problem of Crusader Art, în Dumbarton Oaks Papers,
nr. 45, 1991.
Roger Irving Little, Maxentius and the ‘Arthur’ Stone, A Late Roman Inscription
from Tintagel, Cornwall, în Coast Lines, 2000.
Elizabeth Jeffreys şi Michael Jeffreys, The "Wild Beast from the West ":
Immediate Literary Reactions in Byzantium to the Second Crusade, în
Dumbarton Oaks Studies: The Crusades from the Perspective of Byzantium and
the Muslim World, edited by Angeliki E. Laiou and Roy Parviz Mottahedeh, 2001.
Mark J. Johnson, The Lost Royal Portraits of Gerace and Cefalù Cathedrals, în
Dumbarton Oaks Papers, no. 53, 1999
Ernst Kitzinger, Observation on the Samson Floor at Mopsuestia, în Dumbarton
Oaks Papers, nr. 27, 1973.
Ernst Kitzinger, Mosaic Decoration in Churches – part 1; Mosaic Decoration in
Churches – part 2, în Dumbarton Oaks Papers, nr. 37, 1983.
Steinnun Kristjándóttir, The Last Viking in Iceland, în Viking Heritage Newsletter,
no. 3, 1998.
J. La Monte, The Lords of Le Puiset on the Crusades, în Speculum, nr. XVII,
1942.
Angeliki E. Laiou, with an Appendix by Cécile Morrisson, Byzantine Trade with
Christians and Muslims and the Crusades, Dumbarton Oaks Studies: The
Crusades from the Perspective of Byzantium and the Muslim World, edited by
Angeliki E. Laiou and Roy Parviz Mottahedeh, 2001.
Vitalien Laurent (Membre d’honneur de l’Académie Roumaine), Andronic
Rogérios, fondateur du couvent de la Théotocos Chrysokamariotissa et son
sceau inédit au type de l’offrande, în Académie Roumaine, Bulletin de la Section
Historique, tome XXVII, 1946, Bucureşti.
Bruno Lavagnini, L’epigramma e il commitente, în Dumbarton Oaks Papers, nr.
41, 1987.
185
Roger Sherman Loomis, The Origin and Date of the Bayeux Embroidery, în Art
Bulletin, no. VI, 1923.
Roger Sherman Loomis, The Story of the Modena Archivolt and Its Mythological
Roots, în Romanic Review, no. XV, 1924.
Roger Sherman Loomis, Medieval Iconography and the Question of Arthurian
Origins, în Modern Language Notes, no. XL, 1925.
Roger Sherman Loomis, The Date, Source and Subject of the Arthurian
Sculpture at Modena, în Medieval Studies in Memory of G. Schoepperle Loomis,
New York, 1928.
G. A. Loud, Coinage, Wealth and Plunder in the Age of Robert Guiscard, în
English Historical Review, September, 1999.
Paul Magdalino, Eros and the King of Amours: Some Observations on Hysmine
and Hysminias, în Dumbarton Oaks Papers, nr. 46, 1992.
Henry Maguire, The Profane Aesthetics in Byzantine Art and Literature, în
E. Mâle, L’architecture et la sculpture en Lombardie à l’époque romane ; à
propos d’un livre récent, în Gazette des Beaux-Arts, no. LX, 1918.
Christopher J. Marshall, The Crusading Motivation of the Italian City Republics in
the Latin East, c. 1096-1104, în Rivista di Bizantinistica, vol. 1, 1991.
F. Maurici, L’insediamento medievale in Sicilia: problemmi e prospettive di
richerca, în Archeologia Medievale, no. XXII, 1995.
Hans Eberhard Mayer, A Ghost Ship Called Frankenef: King Richard I's German
Itinerary, în English Historical Review, February, 2000.
Penelope C. Mayo, The Crusaders Under The Palm, în Dumbarton Oaks Papers,
nr. 27, 1973.
R. Meneghini, R. Santangeli Valenzani, Sepolture intramuranee a Roma tra V e
VII secolo d.C. - Aggiornamenti e considerazioni, în Archeologia Medievale, nr.
XXII, 1995.
S. Mola, R. Cassano, M. Pasculli Ferrara, La basilica di S. Nicola a Bari, în
Cattedrali di Puglia. Una storia lunga duemila anni, a cura di C.D. Fonseca, Bari,
2001.
Stefania Mola, Cultura artistica in Puglia e nel Mezzogiorno normanno, în
Rassegna Storica online, nr. 2 NS (V), 2003 (supplemento a Storia del mondo,
nr. 15, 13 ottobre 2003).
Tereza Moura Guedes, Guillaume IX – les „Avant-Gardes” du XIIe siècle, în
Ariane, no. 7, 1989.
Alan V. Murray, Prosopographical Research on the Crusader States, în
Prosopon – Newsletter of the Unit for Prosopographical Research, Oxford, nr. 4,
January 1996.
Alan V. Murray, Baldwin II and his Nobles: Baronial Factionalism and Dissent in
the Kingdom of Jerusalem, 1118-1134, în Nottingham Medieval Studies, nr. 18,
1994.
Ulderico Nisticò, I Normanni nella Calabria media. Occupazione ed
organizzazione del territorio, în Rassegna Storica online, nr. 2 NS (V), 2003
(supplemento a Storia del mondo, nr. 15, 13 ottobre 2003).
O.J. Padel, Recent Work on the Origins of the Arthurian Legend: A Comment, în
186
Arthuriana, nr. 5.3. Autumn, 1995.

Mark Page, Cornwall, Earl Richard and the Barons’ War, în English Historical
Review, February, 2000.
A. Kingsley Porter, The Rise of Romanesque Sculpture, în American Journal of
Archaeology, no. XII, 1918.
Arthur Kingsley Porter şi Roger Sherman Loomis, La legénde archéologique à la
Cathédrale de Modène, în Gazette des Beaux-Arts, no. LXX, 1928.
Huw Price, British or Welsh? National Identity in Twelth-Century Wales, în
English Historical Review, September, 2001.
Camilla Ann Richmond, Beyond Legend: Arthur Reconsidered, în The Concord
Review, 1996, şi Ralph Waldo Emerson Prize, 1997.
M. S. M. Saifullah, Pseudo-Callisthenes, Dhul-Qarnayn & Alexander The Great,
în Islamic Awareness, 1st of September 1999.
Constantin Sathas, Deux lettres inédites de l’empereur Michel Ducas Parapinace
à Robert Guiscard, rédigées par Michel Psellus, extras din Annuaire de
l’Association pour l’encouragement des études grecques en France – Année
1874, Paris, Maisonneuve et C-ie, 1875.
C. Settis Frangoni, Per la lettura del mosaico pavimentale della cattedrale di
Otranto, în Bullettino dell’Istituto Italiano per il Medioevo ed Archivio Muratoriano,
nr. LXXXII, 1970.
Caroline Shenton, Royal Interest in Glastonbury and Cadbury: Two Arthurian
Itineraries, 1278 and 1331, în English Historical Review, November, 1999.
Jacques Stiennon & Rita Lejeune, La légende arthurienne dans la sculpture de la
cathèdrale de Modène, în extrait de Cahiers de Civilisation Médiévale, Université
de Poitiers, Centre d’Etudes Supérieures de Civilisation Médiévale, VIe Année,
no.3, Juillet-Septembre, 1963.
Hugh N. Thomas, The significance and fate of the native English landholders of
1086, în English Historical Review, April, 2003.
Fiona Tolhurst, Negotiating Feminist and Historicist Concerns: Guenevere in
Geoffrey of Monmouth’s Historia Regum Britanniae, în Arthuriana, n5. 3.2.,
Summer, 1992.
Fiona Tolhurst, The Britons as Hebrews, Romans and Normans: Geoffrey of
Monmouth’s British Epic and Reflections of Empress Matilda, în Arthuriana, nr.
8.4. , Winter, 1998.
Lucia Travaini, The Normans Between Byzantium and the Islamic World, în
John D'Urso, Jason Hannan, M. S. M. Saifullah, Elias Karîm & Muhammad
Ghoniem, On The Judeo-Christian Sources Of al-Khidr & Dhul-Qarnayn, în
Islamic Awareness, 17th of August 1999.
Elisabeth van Houts, Les femmes dans l’histoire du duché de Normandie, în
Tabularia, nr. 2, 2002.
P. Vergarra, Elementi architettonici tardoantichi e medievali nella cripta della
cattedrale di Otranto, în Rivista dell’Istituto Nazionale di Archeologia e Storia
dell’Arte, nr. III, IV, 1981.
Michelle R. Warren, Making Contact: Postcolonial Perspectives through Geoffrey
of Monmouth’s Historia Regum Britannie, în Arthuriana, nr. 8.4., Winter, 1998.
187
Rupert Willoughby, The Shock of the New. Innovative lance charge leads to
Norman victories, în History Today, August, 1999.
Jane Zatta, Translating the Historia: Ideological Transformation of the Historia
Regum Britannie in the Twelfth-Century Chronicles, în Arthuriana, nr. 8.4.,
Winter, 1998.
Michelle Ziegler, Artúr mac Aedan of Dalriada, în Heroic Age, no. 1, Spring-
Summer, 1999.
SITE–URI WEB
Apennino Reggiano (castele şi monumente medievale din munţii Apenini; bază

de date sumară) la www.apenninoreggiano.it
Archeologia medievale (publicaţie a arheologilor italieni; articole în format pdf) la
http://192.167.112.135/NewPages/edAM.html
Arcidiocesi di Otranto (site-ul oficial al diocezei de Otranto; informaţii privind
istoricul catedralei şi operele de artă) la www.arcidiocesi.otranto.le.it
Architecture religieuse en Occident (artă romanică şi gotică) la
http://architecture.relig.free.fr
Art et églises romanes (arhitectiră şi sculptură romanică franceză) la www.art-
roman.net.
Arthuriana (revista Societăţii Arthuriana ; articole în format html şi pdf) la
www.arthuriana.org
Bibliotheca Augustana (ediţii de texte antice şi medievale, nu doar în latină şi
greacă, ci şi în limbi vernaculare) la www.fh-
augsburg.de/~harsch/augustana.html
Bibliothèque Nationale de France – Mandragore (reproduceri după miniaturi de
manuscrise cu informaţii privind datarea şi provenienţa) la www.bnf.fr.
BramArte (secţiunea artă romanică) la www.utenti.romascuola.net.
Camelot Project ( texte originale în engleză medie, ediţii ale Universităţii din
Rochester ), la www.lib.rochester.edu/camelot/mainmenu.htm
Casteland (descrierea a numeroase castele franceze) la www.casteland.com
Castelli e signori nel Trentino (istoricul şi descrierea tuturor frescelor din castelele
tiroleze) la www.castelli.cr-surfing.net/index.htm
Castelli matildici (prezentare detaliată a castelelor care au aparţinut contesei
Matilda de Toscana) la www.castellimatildici.it
Castelli toscani (bază de date) la www.castellitoscani.net .
Castles of Wales (descrierea tuturor castelelor galeze), la www.castlewales.com
Castlexplorer (castele britanice; fotografii detaliate) la www.castlexplorer.co.uk
Cathèdrale de Chartres (detalii privind construcţia şi operele de artă) la
www.chartres-cathedrale.free.fr.
Catholic Encyclopedia la www.newadvent.org/cathen
Chronicon (publicaţie a Universităţii din Cork) la www.ucc.ie/chronicon/right1.htm
CELT: Corpus of Electronic Texts Center (Electronic Text Service) (texte
integrale în irlandeză veche şi latină, în original şi traducere, ediţii electronice ale
Universităţii din Cork) la www.columbia.edu/cu/lweb/indiv/ets/offsite.
language.html
188
Celtica – Journal of the School of Celtic Studies (publicaţie a Universităţii din

Dublin, articole în format pdf) la www.celt.dias.ie/publications/celtica
Classici Italiani (ediţii originale ale diverselor texte literare italiene, începând cu
secolul al XIII-lea, studii, cărţi electronice) la www.classicitaliani.it.
Colombini editore (broşuri şi cărţi ale acestor editori modenezi în format pdf) la
www.colombinieditore.it.
Cornucopia. Storia e cultura (informaţii sub formă de monografii ale tuturor
operelor de artă şi arhitectură medievală din Toscana) la www.storiaecultura.it.
Courtauld Institute of Art (imagini alb-negru, sepia şi color a diverse opere de
artă, însoţite de informaţii secundare) la www.artandarchitecture.org.uk.
Cronologia (istoria amănunţită a Italiei) la www.cronologia.it/storia/welcome.html
De re militari (studii şi extrase din diverse reviste tipărite, reproduse în ediţie
electronică cu citare) la www.deremilitari.org.
Diocèse de Chartres (detalii privind construcţia şi operele) www.diocese-de-
chartres.fr
Dolomiti (informaţii sumare privind castelele din Alpii italieni) la www.dolomiti.it/
eng/castelli
Dumbarton Oaks (Dumbarton Oaks Papers şi Dumbarton Oaks Studies în format
pdf) la www.doaks.com.
The English Historical Review (publicaţie a Universităţii din Oxford; articole în
format html) la www3.oup.co.uk/enghis/contents.html
Euratlas (hărţi istorice) la www.euratlas.com
Genealogie delle dinastie italiane (arbori genealogici detaliaţi ai celor mai multe
dintre familiile nobiliare italiene) la www.sardimpex.com
Heroic Age Magazine (revistă de istorie) la www.mun.ca/mst/heroicage/issues/
The History Files (cronologii de monarhi) la www.users.globalnet.co.uk/
~plk/history.htm
In Parentheses (cronici traduse, format pdf) la www.yorku.ca/inpar
Internet Sacred Texts Archive (ediţii electronice după cărţi de referinţă în
mitografie şi folcloristică) la www.sacred-texts.com/index.htm
King Arthur (articole arturiene) la www.britannia.com/history/412.html
Medieval Forum (publicaţie independentă, editor George W. Tuma, articole în
format html) la http://www.sfsu.edu/~medieval
Medieval Names Archive (tratate, studii şi articole de onomastică medievală pe
baza documentelor de epocă) la www.panix.com/~mittel/names.
Medieval Sourcebook (texte originale în latină şi în limbi vernaculare, traduceri,
hărţi medievale, acte politice, eseuri de istorie medievală etc.) la
www.fordham.edu/halsall/sbook.html
Medioevo italiano (publicaţie afiliată la Storia del mondo. Rassegna storica
online; articole în format pdf) la www.medioevo.cjb.net sau www.medioevo.org
Mondi medievali (site dedicat tuturor monumentelor medievale italiene, am
consultat mai ales secţiunile de catedrale şi fortificaţii; în continuă construcţie) la
www.mondimedievali.org .
Multi Map (imagini din satelit), la www.multimap.com
Notes romanes (artă şi arhitectură romanică în Franţa) la http://notes.romanes.
free.fr
189
Ospitalitalia (descrieri ale catedralelor din Puglia) la www.ospitalitalia.it/

arte_ricerca.php
Phillip Davis English Castles Database (uriaşă bază de date cu privire la
castelele din Britania) la http://homepage.mac.com/phillipdavis/Lists/lists.html
Pierres romanes (scurtă trecere în revistă a motivelor romanice) la www.parole-
et-patrimoine.org
Peregrina (ediţii de texte patristice latine medievale, studii şi cercetări de
patristică; vieţi de sfinte) la www.peregrina.com.
Roma Hinterland (castele din împrejurimile Romei) la www.romahinterland.com/
cast.html
Romanes.com (fotografii detaliate ale tuturor monumentelor de artă romanică
franceză, însoţite de explicaţii sumare) la www.romanes.com
Saxon Shore (studii de ev mediu timpuriu), la www.pitt.edu/~jegst61/
shoreframes.html
Société Archéologique du Midi de la France (conţine ediţia electronică a
buletinului Societăţii) la www.societes-savantes-toulouse.asso.fr/samf/
sommaire.htm
Some Clothing of the Middle Ages (articole, studii, planşe, schiţe şi fotografii
după originale) la www.personal.utulsa.edu/~marc-carlson/cloth/bockhome.html.
Spätmittelalterliche Bilderhandschriften aus der Bibliotheca Palatina – digital
Kooperationsprojekt der Universitätsbibliothek und des Kunsthistorischen
Instituts der Universität Heidelberg; (reproduceri digitale după manuscrise
originale de secol XIV-XV) la www.ub.uniheidelberg.de/helios/fachinfo/
www/kunst/digi/welcome.html
Storia del mondo (revistă italiană de istorie şi istorie a culturii; articole în format
pdf) la www.storiadelmondo.com
Tabularia (revistă de istorie şi istorie a culturii; Universitatea din Caen; articole în
format pdf) la www.unicaen.fr/mrsh/crahm/revue/tabularia
Thais – 1200 ani di scultura italiana (Periodo altomedievale e romanico) la
www.thais.it.
Verticals of Troy (Michael Ullyot despre Geoffroi de Monmouth şi tradiţia troiană)
la http://individual.utoronto.ca/ullyot/verticals
La Via Francigena. Highway to Heaven (hărţile şi descrierile oraşelor parcurse de
drumul francigen) la www.giovannicaselli.com/francigena
Vortigern Studies (studii despre Britannia post-romană), la www.vortigernstudies.
org.uk
precum şi multe alte site-uri a căror trecere în revistă ar ocupa un spaţiu

exagerat.
190
CD–ROM
Châteaux-Forts, par Nicholas Faucherre, éditions Syrinx, 1999.

The Image of The World, An Interactive Exploration of Ten Historic World Maps,
narrator Robin Herford, researcher Roger Watson, producer Karen Brookfield,
British Library Board, 1995.
Microsoft Encarta Interactive World Atlas 2000, Microsoft Corporation, 2000.
191

581

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

581

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CUVÂNT ÎNAINTE

este importanţa pe care o acord amintirii. Un nebun vorbeşte cu amintirile,

interpretări cu diverse ocazii, iar cercetările moderne nu s-au mai oprit

putut-o cerceta cu mijloacele criticii sau istoriei de artă, pentru că ele nu

alăturat imaginii acţionează ca un suprasemn, imaginea devine ea însăşi un

imaginea regelui Arthur = regele Arthur

Textul ar fi în acest caz egal ca semnificaţie cu imaginea, dar acest lucru nu

Acţiunea pe care o discutăm în cazul de faţă este una voluntară, deoarece

metoda ne impune raportarea constantă la politica17 şi mentalitatea epocii,

În plus, spre deosebire de schema bipolară a enunţului structuralist,

Gildas De excidio Britanniae 500 p.Chr.

Gildas, cel de la care se revendică fără nici un motiv viitorii « cronicari »

Evoluţia legendei arturiene ocupă o perioadă îndelungată. Naşterea ei s-a

este menţionat regele Arthur este scurt şi urmează vieţii sfântului

fantezii legendare către realitatea istorică, povestind pe scurt despre cum

MÂNTUITORUL. ŢARA GALILOR ŞI CORNWALL

Prima atestare a lui Arthur se găseşte în Annales Cambriae („Analele Ţării

Urmează apoi poemul Y Gododdin, păstrat în ciclul de texte Llyfr Aneirin38,

autonome, ieşite aproape în întregime din sfera de control a monarhiei

numeroase privilegii lorzilor de la graniţă. Abia în urma răscoalelor nobilimii

Robert de Mortain ar fi întâlnit fantoma regelui William II Rufus pe când se

local insula şi terenul învecinat, şi să ridice acolo un castel, terminat în

dovedit că originea poveştilor este cu mult mai veche, datând cu siguranţă

INCLITVS REX ARTVRIVS IN INSVLA AVALONIA60. Această cruce de

nişte călugări francezi din Laon au fost agresaţi în momentul în care au

către regele Athelstan al Wessex-ului. În poem se deplânge evenimentul şi

NORMANDUL. REGATUL ANGLIEI

În partea estică a Ţării Galilor s-a dezvoltat, începând cu 1066-1067, o nouă

regatul Angliei. La început, regii galezi au sprijinit toate iniţiativele

1135 – GEOFFROI DE MONMOUTH: HISTORIA REGUM BRITANNIAE

Momentul în care s-a produs prima adaptare ideologică a legendei arturiene

Henric de Huntington nu ştia de existenţa textului lui Geoffroi de Monmouth

În ciuda frumoasei poveşti pe care o prezintă la începutul lucrării, cum că ar

vorbitor de limbă franceză la 1100, precum şi cel de până la munţii Pirinei.

Legendele britane şi galeze aminteau în nenumărate rânduri cuceririle

1137 – GEOFFROI GAIMAR: L’ESTOIRE DES BRETUNS

1155 – ROBERT WACE: ROMAN DE BRUT

Influenţat de Geoffroi Gaimar, a cărui glorie a acoperit-o şi al cărui exemplu

meşterul Wace a tradus [cartea]

Wace, iar legenda arturiană, în varianta ei normando-angevină, a suferit de-

& þa soþere word; sette to-gadere.

ţinut o întrunire la Falkirk (1302) sub forma unei Mese Rotunde104 şi a

CAVALERUL. SPAŢIUL FRANCEZ CONTINENTAL

Lungul şir al romanelor arturiene de tradiţie continental-franceză îşi are

Mult ama pris, mult ama glore,

argument ne dovedeşte că Wace este precursorul variantei continentale.

…la Reonde Table

Ceea ce îl desparte pe Robert Wace de viitorii scriitori de literatură arturiană

A Kardoel surjurnot li reis

Dar varianta lui Geoffroi de Monmouth se face încă simţită:

Pur les Escoz e pur les Pis,

Regele Arthur de la Marie de France este aşadar o curioasă combinaţie a

Al tans que rois Artus regnoit,

Jadis au tens q’Artur regna,

un pas înainte în cea literară. Arthur devine patronul tuturor cavalerilor

Norvegia. Gunnlang Leifsson118 traduce Prophetiae Merlini în norvegiană,

lume şi să poarte o coroană. Dar el se numeşte Artus de Bretania şi epitetul

AMPLASARE – VIA FRANCIGENA

Căutăm aşadar o serie de circumstanţe: spaţiul, timpul şi agentul. În acest

de piatră, mortaragii şi ipsosari, dulgheri şi sticlari, olari, tapiţeri, purtători de

evenimente noi, de a schimba ordinea evenimentelor vechi sau de a

DOMUL DIN MODENA, PORTALUL DELLA PESCHERIA ŞI ARHIVOLTA

Povestea arturiană de la Modena este reprezentată pe arhivolta portalului

Porta della Pescheria. Ultima dintre acestea este amplasată pe faţada