Tema I.

DINAMICA LINGVISTICĂ

1. 1. Conceptul de dinamică a limbii

1. 2. Inovaţia, primul factor al dinamicii limbii

1. 3. Definiţia şi sfera noţiunii de limbă literară. Caracterul normat şi

caracterul cultivat al limbii literare
1. 4. Norma și abaterea literară în româna actuală
1.5. Evoluția normei literare
1. 6. Modificările în limbă. Cauzele care provoacă aceste modificări
1. Conceptul de dinamică a limbii
Mult folosit în ultimele decenii, substantivul dinamică referitor la fapte de limbă,
este mai curînd o figură de stil, realizată prin adoptarea unui termen cu originea în fizică
şi în tehnică (mecanică) - şi nu un termen propriu-zis lingvistic, ceea ce explică şi absenţa
lui din cele mai multe dicţionare de terminologie a ştiinţei noastre, excepţie făcînd
Dicţionarul de Ştiinţe ale limbii. (2001) Conform acestui dicţionar dinamica este definită
drept ,,variaţie a unei limbi atît în diacronie, deci în evoluţia ei de la o etapă istorică la
alta, cît şi în sincronie, adică în manifestările ei sincronic diversificate”, dinamica limbii
este un concept supraordonat celor de evoluţie / schimbare şi de varietate / diversitate. 1
După părerea cercetătoarei M. Avram substantivul dinamică a făcut carieră în
lingvistică şi în alte ştiinţe umane pornind de la sensul din limba comună; ,,dezvoltare
intensă, schimbare continuă, bogăţie de mişcare”, sens strîns legat de cel curent al
adjectivului dinamic: ,,plin de mişcare, de acţiune, active; care este în continuă (şi
intensă) mişcare, evoluţie; care se desfăşoară rapid”,[DEX] el poate fi util ca termen
conotativ, cu aprecieri de ordin calitativ şi cantitativ; care prezintă mişcarea (schimbarea
în timp sau diversificarea) ca avînd un ritm intens, rapid, o mare amploare. Astfel spus,
dinamica (limbii) ar desemna ceea ce, cu metafore care evocă fie rapiditatea, vizibilitatea
şi elanul, fie acumularea cantitativă din alte domenii, se denumeşte prin zbucium,
frămîntare, agitaţie, respectiv avalanşă, explozie, invazie, în timp ce pentru ierarhizarea
variantelor se folosesc termenii cu un conţinut care include, mai mult sau mai puţin, idea
de agresivitate, de la concurenţă la confruntare la luptă pentru supremaţie. De altfel, se
constată că termenul dinamică este utilizat în descrierea anumitor perioade dinamice,
______________________
1
Dicţionarul de Ştiinţe ale limbii. (2001)
marcate de dinamism, cum este cea actuală (în sens restrîns) şi în special a
compartimentului celui mai posibil de schimbări spectaculoase: vocabularul.1
Limba se află permanent într-un proces de evoluţie, ce poate fi mai uşor înţeles
dacă îl asemănăm cu ciclul evolutiv al unei specii de fiinţe vii, care are în principal patru
etape, şi anume: formare, dezvoltare, stabilizare, dispariţie (transformare). Evoluţia unei
limbi se desfăşoară foarte lent, pe perioade de timp de ordinul sutelor de ani, dar etapele
menţionate caracterizează evoluţia majorităţii limbilor care au fost în uz de-a lungul
timpului în diferite părţi ale globului. Cele mai multe limbi folosite în timpurile vechi au
dispărut complet.
Referindu-ne la conceptual de dinamică a limbii se poate spune că limba cunoaşte
o permanentă transformare şi în acelaşi timp o evoluţie din punctul de vedere al timpului,
dar şi al spaţiului. Ea (limba) cunoaşte totodată o dinamică din punctual de vedere al
dezvoltării societăţii umane în ansamblu. Limba se transformă şi evoluează odată cu
apariţia noilor tehnologii, cu evoluţia ştiinţifică şi tehnologică a cocietăţii şi totodată
datorită schimbărilor dintre comunităţilor umane.
În studierea dinamicii limbii sunt fundamentale două distincţii:
a. între uz şi normă şi
b. între individual şi colectiv; fundamentală este şi regula unităţii stilistice, adică
urmărirea faptelor de limbă din acelaş registru / nivel.
În ceea ce priveşte distincţia între normă şi uz, se ştie că uzul este mult mai
dinamic – mobil şi variat – decît norma, care se schimbă lent în timp şi admite mai puţine
variante. Dinamica normei se studiază prin examinarea indicaţiilor explicite din diverse
lucrări normative (gramatici, dicţionare, îndreptare ortografice şi ortopepice). În studierea
dinamicii normei este esenţială distincţia între norma oficializată şi diverse propuneri
normative ,,de autor” exprimate în diverse perioade. Deşi, norma este, prin definiţie, mai
puţin dinamică, avînd caracter stabil şi unitar, activitatea de normare poate cunoaşte
perioade mai dinamice sau mai puţin dinamice: o perioadă dinamică a existat, mai ales în
domeniul special al propunerilor de sisteme ortografice, în secolul al XIX-lea, cu
deosebire în prima lui jumătate, cînd contemporanii vorbeau de ,,febra” ortografică sau
_______________________
1
Avram M., Consideraţii asupra dinamicii limbii şi asupra studierii ei în româna actuală. În: Dinamica
dezvoltării limbii române, B., 1994, p. 94
chiar în general lingvistică; mutatis mutandis, o dinamică în domeniul ortografiei s-a
manifestat prin discuţiile din anii 1950-1952 şi, mai curînd, prin cele din anii 1991-1993.
Dinamica uzului individual poate fi urmărită pe orizontală în variantele ocurente în
idiolectul unui vorbitor/scriitor, iar pe vertical în transformarea în timp a unui idiolect,
reflectată, de exemplu, în ediţiile diferite ale unei scrieri (C. Negruzzi). Dinamica uzului
individual (a idiolectului cuiva) poate fi convergentă sau divergentă în raport cu dinamica
uzului colectiv sau / şi a normei.
Trecînd la dinamica limbii române actuale, este necesar să se precizeze conceptul
de română actuală, perioada acesteia, care este înţeleasă în cel puţin două feluri: într-un
sens mai larg, sinonim cu limba contemporană, şi în sens restrîns, ca subdiviziune a
românei contemporane. În sens larg limba română actuală coincide cu secolul al XIX-lea,
eventual cu începere de la Unirea din 1918. În sens restrîns ea începe cu anul 1990,
coincinzînd cu perioada de tranziţie (de la socialism la capitalism), iar într-un sens foarte
strict ar însemna limba din anul în curs, 2002.
În evoluţia limbii române, susţine V. Guţu-Romalo1, limba actuală reprezintă etapa
cea mai recentă a limbii române. Conceptul limbă actuală are în vedere acea ipostază a
limbii contemporane, care se caracterizează cronologic prin faptul că punctul ferm de
referinţă îl reprezintă, ca limită finală, ,,azi”.
Ţinînd seama de evoluţia limbii române, conceptul de limbă română contemporană
are în vedere o etapă din istoria limbii române, caracterizată ca cea mai recentă fază a
acestei evoluţii, iar, în timp, se aproximează o perioadă de circa o sută, o sută şi ceva de
ani. În consecinţă, termenul de contemporan nu acoperă o perioadă marcată strict, fapt
explicabil, deoarece este ştiut că limba, ca principal mijloc de comunicare, nu este un
fenomen static, ci dimpotrivă, dinamic. Aşadar, abordarea sincronică a unor fapte de
limbă se realizază din necesitatea de cercetare sau în scop didactic. Chiar şi în scop
didactic nu se poate vorbi despre o limbă identică în situaţii de comunicare diferite
(domeniul ştiinţei, administraţiei, sportului). Indifferent de variantele teritoriale (graiuri)
şi de alte varietăţi stilistico-funcţionale, în spaţiul românesc se vorbeşte o limbă care
permite comunicarea fără dificultăţi între toţi membrii societăţii. Această variantă care
presupune caracteristicile generale întîlnite în toate actele de vorbire şi aceleaşi referinţe

_______________________
1
Guţu-Romalo V., Aspecte ale evoluţiei limbii române. Bucureşti, 2005
de normă (de ordin fonetic, gramatical, lexical) reprezintă o variantă standard (literară).
Supusă normei (,,convenţie prin care se instituie reguli de exprimare cultivată”) în
toate compartimentele, româna contemporană, ca variantă standard literară, este limba
folosită curent în scris sau verbal de un vorbitor instruit, ca o variantă nespecializată.
Descrierea acestei variante ca sistem lingvistic propriu-zis presupune aspectul sincronic,
dar din perspectivă diacronică, varianta de azi fiind un produs istoric, cu acumulări şi
modificări intervenite în timp. Studiul sistematic al acestei variante datează din 1950,
iniţiativa aparţinînd academicianului I. Iordan.
În lingvistica românească, studiul limbii române ca aspect sincronic, a intrat în
atenţia cercetătorilor în secolul XX. Aşadar, studiul limbii române contemporane are în
vedere descrierea sistemului funcţional al variantei literare standard sistem unitar, cu o
structură specific, şi, totodată, cunoaşterea, interpretarea principiilor lui funcţionale (a
normelor cu cele mai frecvente abateri), precum şi evidenţierea principalelor tendinţe
manifestate la fiecare nivel în parte (fonetic, fonologic, lexico-semantic etc.).
Dinamica se realizează în ritmuri diferite la diverse nuvele ale limbii. Cel mai
mobil este vocabularul datorită multiplelor sale determinări extra-lingvistice (de natură
politică, social, cultural, tehnico-ştiinţifică), morfologia şi sintaxa sunt mai puţin
dinamice deoarece, privind morfologia, se recunoaşte stabilirea sistemului flexionar
moştenit din latină şi capacitatea lui de asimilare a împrumuturilor de diverse origini;
sintaxa evoluează sub influenţa unor construcţii sau tipare sintactice din limbi moderne
(mai ales engleza, franceza);
Cel mai stabil nivel al limbii este cel fonetic, deoarece sistemul fonetic al românei
(7 vocale, 22 de consoane) odată constituit în jurul sec. IX-V d. Hr. nu s-a mai modificat,
chiar dacă româna a asimilat cuvintele străine conţinînd sunete inexistente în sistemul ei
fonetic (acestea au fost substituite prin sunete romane apropiate în cazul cuvintelor pe
deplin asimilate sau sunt în curs de asimilare la împrumuturile recente)
Avem a face cu o perioadă marcată de dinamică – așa cum au fost și alte perioade
în istoria limbii române moderne-, iar dinamica înseamnă viață intensă și creativitate.

2. Inovaţia, primul factor al dinamicii limbii

O caracteristică esenţială a limbii este continua ei schimbare, or, „limbile se
schimbă fără încetare şi nu pot funcţiona decât schimbându-se”, schimbarea în limbă
datorându-se în esenţă inovaţiei. În universul contemporan, marcat de instantaneitatea
comunicării, procesul de schimbare în limbă este un fenomen natural, cu determinări
foarte complexe, căci evoluţia limbii şi însăşi comunicarea umană trec prin necesitatea
inovaţiei fie la nivelul formei, fie la nivel semantic – fenomen explicat prin cauze de
naturălingvistică şi extralingvistică, care de cele mai multe ori interacţionează. Pornind
de la accepţia coşeriană a inovaţiei: „Tot ceea ce, în spusele unui vorbitor, se
îndepărtează – ca mod lingvistic – de modelele existente în limba în care se stabileşte
conversaţia” 1 prin sintagma inovaţii lexicale în literatura de specialitate sunt desemnate
„toate noutăţile lexicale”: cuvinte noi, noile sensuri şi noile variante de întrebuinţare a
cuvintelor.
Considerăm inovaţie lingvistică orice unitate minimală sau maximală, aspect sau
fenomen nou apărute la orice nivel al structurii limbii române: fonetic, lexical,
morfologic sau sintactic.
Este cunoscut faptul că un rezultat al evoluţiei lexicului este şi inovaţia. În
lingvistică, prin noţiunea şi termenul de inovaţie se înţelege crearea unei forme fonetice,
lexicale, morfologice sau sintactice în cadrul unui idiom.
Inovaţia se opune faptelor sau fenomenelor de conservare în limbă. Lingvistica
istorică îşi propune să determine cronologia inovaţiilor care apar în procesul evolutiv, dar
este impoisibil fără a apela la datele oferite de geografia lingvistică. Tendinţa
vocabularului este una modernă.
Noile realităţi impun noi denominaţii, deci noi cuvinte. Apariţia inovaţiilor de
vocabular se află în legătură directă cu necesităţile desemnării noilor realităţi, descoperite
de vorbitori.
Crearea noilor cuvinte, sintagme ce exprimă o singură noţiune şi a sensurilor noi
este strîns legată de procesul de cunoaştere. Noua denumire rezultă în urma unor procese
complexe şi a condiţionării reciproce dintre elementele de diversă natură: lingvistică,
gnosiologică, psihologică, logică etc.
Sub aspect funcţional, inovaţiile se explică prin împletirea mai multor funcţii ale
limbii – referenţială (informativă), conativă (persuasivă), expresivă – ce are drept
consecinţă permanenta căutare a ineditului expresiv şi a rafinamentului lexical.
În general, fenomenul inovaţiei vine din insatisfacţia individului de a se mulţumi cu
_______________________________
1
Coşeriu E., Sincronie, diacronie și istorie. București: Ed. Enciclopedică, 1997, p. 70
rutina, a descrie, a contempla, ci de a căuta conexiuni mai profunde, a se orienta spre
cercetarea diferitului, a tot ce este altfel, spre a proceda în mod inedit, cu ingeniozitate, a
crea o inovaţie sau alta.
Inovaţiile sunt rezultatul unor activităţi individuale, dar aceasta nu înseamnă că
totdeauna a făcut-o un singur individ. Inovaţia e tot individuală chiar dacă au făcut-o, în
mod independent mai mulţi indivizi. Inovaţiile intră în limbă dacă răspund unei necesităţi
sociale de comunicare şi, de regulă, dacă se încadrează în sistemul limbii.
Deși cuvântul inovatie are, în vorbirea obisnuita, o conotatie mai curând favorabilă,
Th. Hristea împarte inovatiile lingvistice  în:  negative si pozitive si prezinta unele
criterii pentru evaluarea lor în acesti termeni calitativi.
Inovaţiile pozitive ,,contribuie la uniformizarea, sistematizarea şi simplificarea
sistemului”1 În virtutea acestui fapt, asemenea inovatii ,,au şanse de generalizare", ceea
ce trebuie înteles în sensul ca ele au şanse de a fi adoptate si de către vorbitorii instruiţi şi,
ca urmare, de a fi acceptate, în cele din urma, în norma limbii literare, inclusiv în forma
ei codificată. Pe de alta parte, caracterul pozitiv al unei inovaţii nu mi se pare o condiţie
suficientă pentru adoptarea ei ca normă, pentru aceasta fiind necesară, pe lânga aceasta
latura obiectivă, şi satisfacerea factorului subiectiv, constând în acceptarea ei de către
partea cea mai instruită a comunitaţii lingvistice respective.
În ce priveste inovaţiile numite de Th. Hristea negative, deducem, prin contrast cu
cele pozitive, ca, în termeni lingvistici, ele sunt abateri de la normă lipsite de justificare
structurală. Ele nu-şi au deci originea în imperfecţiuni ale sistemului lingvistic şi nu duc
la înlăturarea unor astfel de imperfecţiuni. Inovaţiile negative neducând, deci, la
îmbunatăţirea sistemului, ci, dimpotrivă, la degradarea lui, în cazul multora dintre ele "nu
mai putem vorbi de "evoluţie", ci de o adevarată involuţie lingvistică.”2
Autorul exemplifică inovatiile negative prin fapte de limbă din domeniul fonetic şi
mai ales lexical (inclusiv al formării cuvintelor) şi stilistic, şi mai puţin din cel
gramatical: pronunţări (inclusiv accentuări) greşite ale unor neologisme si ale unor nume
proprii românesti şi străine; "familiarisme", "argotisme" si "vulgarisme" (cuvinte şi
expresii) folosite într-un context nepotrivit; cuvinte pur si simplu stîlcite; formarea greşită
___________________
1
Hristea Th., Inovaţii lingvistice negative în limba română contemporană, în Aspecte ale dinamicii limbii
române actuale, Editura Universităţi din Bucureşti, 2002, p. 185-204
2
Ibidem
sau folosirea improprie a unor derivate; confuzii paronimice; structuri pleonastice;
utilizarea deformată sau improprie a unor "frazeologisme" străine, inclusiv latinesti s.a.

3. Definiţia şi sfera noţiunii de limbă literară. Caracterul normat şi caracterul

cultivat al limbii literare
De-a lungul timpului s-au dat mai multe definiţii noţiunii de limbă literară. În
1954, Iorgu Iordan definea limba română literară astfel: „Limba literară este unul din
aspectele limbii întregului popor, aspectul cel mai desăvârşit, cel mai conform cu
structura gramaticală, cu sistemul fonetic şi cu sistemul lexical al limbii întregului
popor”.1
V. Robu şi I. Iordan nu mai păstrează această definiţie, ci o reproduc, ca definiţie
de lucru, pe aceea din DLRM (p. 461): Limba literara – „aspectul cel mai corect al limbii
naţionale, produs al unei continue prelucrări a limbii din partea scriitorilor, a publiciştilor,
a oamenilor de ştiinţă etc, constituind o sinteză a posibilităţilor de exprimare ale limbii
întregului popor.” 2
Al. Graur consideră că aspectul îngrijit al limbii literare se precizează în opoziţie
cu aspectul neîngrijit, care se observă cel mai bine în limbajul uzual, lipsit de solemnitate
şi de control, de grija aplicării riguroase a normei 3, în timp ce Coteanu stabileşte o
opoziţie între vorbirea regională, locală, dialectată şi cea neregională, şi între aspectul
scris şi cel nescris, oral al limbii. Distincţia din urmă are rolul de a evidenţia faptul că
originea limbii literare este anterioară limbii scrise, potrivit originii folclorice a limbii
române literare, teorie susţinută de Coteanu; conform acestei teorii, prima formă delimbă
prelucrată este aceea din producţiile folclorice (vezi teoriile privind epoca de formare a
limbii literare).4
Definind limba literară în lucrarea ILRL, Al. Rosetti, B. Cazacu, L. Onu evită
termenul „desăvârşit” – utilizat de I. Iordan, şi termenul „îngrijit” – acceptat de Graur şi
Coteanu. Conform opiniei celor trei specialişti, limba literară este „o sintetizare a
posibilităţilor de exprimare a limbii întregului popor, destinată în special exprimării în
scris, mijloc de comunicare a celor mai de seamămanifestări culturale, caracterizată prin
_______________________
1
Iorgu Iordan, Limba literară. Privire generală. În: LR, nr 6, 1954
2
Robu Vl. şi I. Iordan, Limba română contemporană. București, 1978
3
Graur Al., Cum se studiază limba literară. București, 1957, p. 62
4
Coteanu I., Româna literară şi problemele ei principale. București, 1961, p. 88
existenţa unui sistem de norme care îi conferă o anumităstabilitate şi unitate” (Al. Rosetti,
B. Cazacu, L. Onu, ILRL, 1971, p.22). se relevă în această definiţie şi caracterul normat,
unitar şi stabil al limbii literare, dar şi funcţia ei culturală.
Pornind de la conceperea limbii naţionale sub aspectul unui diasistem, în care cele
două valenţe sunt ocupate de limbajul cultivat şi cel popular, Ion Coteanu şi Ion
Dănăilă, în Introducere în lingvistică, consideră limba literară o variantă funcţională a
limbii în general şi, în această calitate, ea se poate defini ca ansamblu de exprimări culte
sau, mai simplu, ca limbaj al culturii. Ea se subdivide în limbaj artistic şi în limbaje
nonartistice: limbaj familiar, standard, limbajul expunerilor ştiinţifice, al actelor,
documentelor administrative, economice etc. Limbajul artistic se împarte şi el în limbajul
prozei şi limbajul poeziei. Este artistic limbajul în care semnul verbal se transformă în
mod constant în simbol prin utilizarea conotaţiilor şi este nonartistic limbajul dominat de
denotaţie şi în care semnul verbal trimite, de regulă, la referent (vezi Solomon Marcus,
Poetica matematică).
Ca urmare a faptului că modul cel mai important de manifestare a limbii literare îl
reprezintă stilul literaturii artistice, de cele mai multe ori se pune semnul egalităţii între
acesta şi limba literară.
Lucrurile nu stau astfel, deoarece limbajele nonartistice sunt tot părţi componente
ale limbii literare. În ce priveşte raporturile dintre limba literară şi limba literaturii
artistice, acestea vor fi discutate într-un subcapitol aparte.
Existenţa unei bibliografii atât de bogate în acest domeniu, precum şi încercările
specialiştilor de a defini şi redefini noţiunea de limbă literară denotă realul interes de
care se bucură această problemă fundamentală a lingvisticii.
Toate aceste teoretizări se reflectă şi în manualele şcolare. Numai opusă limbii populare,
limba literară nu-şi dezvăluie particularităţile ei mai profunde. Opoziţia curentă dintre
popular/spontan – literar/elaborat, deşi simplifică realitatea lingvistică, este reală şi
folositoare, fără a fi şi suficientă pentru înţelegerea de către elevi a acestei noţiuni
complexe şi dificile, noţiunea de limbă literară. Deosebirile de la un manual la altul sunt
neesenţiale. Astfel, în manualul pentru clasele a IX-a şi a X-a, definiţia este următoarea:

____________________
1
Coteanu I. şi Ion Dănăilă, Introducere în lingvistica și filologia românească. București: ed. Academiei,
1970, p. 105
„Spre deosebire de limba populară, limba literară este aspectul elaborat, normat şi cel mai
îngrijit al limbii române. Acţiunea regulilor gramaticale este aici fermă”, iar în manualul
pentru clasa a XI-a, limba literară se defineşte după cum urmează: „Limba literară este
aspectul normat, elaborat şi cel mai îngrijit al limbii române. Limba literară constituită în
conformitate strictă cu regulile de întrebuinţare corectă”. Se observă cu uşurinţă că cele
două definiţii preiau, din teoretizările prezentate anterior, elementele care sunt distinctive
pentru limba literară. Cele două trăsături definitorii ale limbii literare sunt caracterul
normat şi caracterul cultivat. Acestea se găsesc aproape în toate definiţiile date noţiunii în
discuţie. Prin caracterul normat, limba literară se opune graiurilor; ea selectează şi
sintetizează elementele comune limbii naţionale. Folosirea limbii literare impune
vorbitorilor să respecte anumite „norme” unanim acceptate. Astfel, limba literară
dobândeşte un anumit grad de unitate şi stabilitate şi corespunde funcţiilor diverse pe care
le are de îndeplinit, devenind mijlocul cel mai important şi ideal de comunicare. Orice
construcţie lingvistică, începând cu fonemul şi până la cele mai lungi secvenţe verbale, se
supune unei serii de reguli sau de norme. Aceste norme sunt realizate tot de vorbitori, ele
nu aparţin naturii, aceasta din urmă având legi, nu norme.
În studiul Sistem, normă, vorbire din 1952, Eugen Coşeriu definea norma astfel:
„Faţă de actul concret al vorbirii, norma reprezintă primul grad de abstractizare şi
cuprinde numai ceea ce are caracter social, cu eliminarea a tot ce e ocazional, individual
etc.” Ea reprezintă aspectele comune şi constante ale vorbirii. Norma este rezultatul
dezvoltării istorice a limbii în legătură strânsă cu dezvoltarea societăţii. De aici rezultă că
normele nu trebuie privite ca realizări statice, deci din punct de vedereietăţii. De aici
rezultă că normele nu trebuie privite ca realizări statice, deci din punct de
vederesincronic, ci trebuie considerate în perspectiva dinamicii istoriei limbii, deci
diacronic; existenţa lor în sincronie este consemnată în îndreptarele şi tratele academice.
Caracterul social al normei rezultă din acţiunea permanentă a emiţătorilor şi
receptorilor asupra propriei lor exprimări (vezi exemplul dat de I. Coteanu, Stilistica
funcţională a limbii române în legătură cu modul ingenios de a introduce o normă într-un
enunţ obişnuit: apazipi… – vrbirea păsăsrească a copiilor).
Devenind o deprindere, norma capătă caracterul subconştient al oricărui
____________________
1
Coșeriu E., Sistem, normă, vorbire. București, 1952
automatism. Ca urmare ea se produce fără efort deosebit şi nu se analizează la fiecare
utilizare. Aşa se face că, în principiu, cei care folosesc limba literară au tendinţa de a se
conforma tuturor exigenţelor normelor ei. Există însă, în practică, situaţii în care
vorbitorii se abat de la norme, mai ales în cazurile în care norma nu poate fi stabilită
precis. Astfel se nasc abaterile de la normă. Cele două noţiuni, norma şi abaterea, se află
în corelaţie, deoarece o normă se raportează obligatoriu la abatere şi invers. Pornind de
aici, putem face constatarea că ceea ce la un moment dat este considerat corect poate
deveni o formăcondamnată de evoluţia limbii, constituindu-se în abatere şi fiind împinsă
la periferia uzajului şi invers: o deviere poate reprezenta un aspect nou al normei
consacrate de uzajul limbii. Devierile pot fi şi ele accidentale – cauzate de necunoaştere –
şi intenţionate – atunci când scopul abaterilor este expresiv sau expresiv-estetic, artistic.
Asupra unui fapt concret de limbă de dimensiuni mai mari decât cuvântul nu
acţionează o singură normă, ci cel puţin cinci: norma fonologică, şi norma morfologică,
norma sintagmatică sau sintactică, norma lexical-semantică; norma stilistică funcţională.
Unificarea şi fixarea normelor literare au apărut în momentul apariţiei primelor
gramatici şi dicţionare. Pe teren românesc, primele gramatici datează din secolul al XVII-
lea. Acestea însă nu sintetizează eforturile generale ale cărturarilor pentru stabilirea unei
limbi literare unitare, ci sunt încercări izolate ale unor oameni de cultură ai vremii, care s-
au găsit în faţa unor modele pe care le-au imitat. Se impune deci precizarea că normele
limbii române actuale sunt rezultatul unui proces îndelungat de dezvoltare socială şi
culturală.
Caracterul cultivat opune limba literară limbajului spontan al conversaţiei curente.
Limbajul spontan este mai liber şi mai puţin încorsetat de constrângeri faţă de limba
literară – îngrijită, prelucrată, elaborată datorită intervenţiei factorului conştient. Prin
urmare, în limbajul conversaţiei curente îşi fac loc termeni populari şi expresii familiare,
precum şi multe procedee specifice stilului oral. Totuşi termenul literar din denumirea
noţiunii în discuţie nu se referă doar la aspectul scris al limbii, ci şi la forma îngrijită a
comunicării orale a unui vorbitor instruit.
Aspectul cultivat al limbii literare constă în selectarea celor mai adecvate mijloace
pentru a sluji scopului propus, selectarea cuvintelor şi folosirea lor exactă şi nuanţată,
îmbinarea acestor cuvinte în comunicări care să confere expunerii, fie orale, fie scrise,
claritate şi coerenţă. O comunicare trebuie săurmărească şi realizarea sub aspect estetic,
dar acesta înseamnă în primul rând maturitatea intelectuală a celui care foloseşte
cuvântul. Aspectul estetic al limbii literare este diferit de estetica literaturii artistice, unde
artistul, prin talent, intervine în mod creator în limba naţională, conferind valenţe
expresive noi unor elemente până atunci neutre sub aspectul expresivităţii.
4. Norma și abaterea literară în româna actuală
Este cunoscut faptul că prin noțiunea de normă se înțelege un model cu care se
confruntă subiectul vorbitor și interlocutorul său în procesul de comunicare. În concepția
profesorului E. Coșeriu norma ,,este un sistem de realizări obligatorii, acceptate în
societatea și cultura dată; norma corespunde nu cu ceea ce se poate spune, dar cu ceea ce
s-a spus deja și ce prin tradiție se spune în societatea examinată. Sistemul cuprinde
formele ideale de realizare a unei anumite limbi, adică tehnica și etaloanele pentru
activitatea corespunzătoare a limbii; norma însă încorporează modelele realizate de acum
istoricește cu ajutorul acestei tehnici și după aceste etaloane.” 1 Fiind concomitent ,,și o
categorie lingvistică propriu-zisă și o categorie social-istorică, norma se schimbă,
evoluează ca și limba în genere”2 Conform concepției coșeriene, norma se situează între
sistem și vorbire ca expresie a echilibrului prin care se caracterizează la un moment dat
sistemul actualizat în vorbire. Constituind o verigă de legătură, ea este realizarea socială a
sistemului, mai exact, a uneia dintre posibilitățile oferite de sistem care devine obligatorie
într-o comunitate glotică.
Așadar, cadrul normei îl formează totalitatea realizărilor tradiționale ale sistemului
care se impune protagoniștilor ca model verbal. Norma este, de fapt, aceea care limitează
libertatea vorbirii individuale.
Conform Micului dicționar de termeni lingvistici prin normă se înțelege:
1. Regulă a exprimării corecte;
2. Totalitatea regulilor codificate pentru limba literară care reglementează practica
lingvistică. Regulile privind utilizarea limbii se constituie prin tradiție de-a lungul
timpului în cadrul unei anumite colectivități lingvistice determinate sociocultural. Norma
reprezintă rezultatul evoluției istorice. Respectarea normelor înseamnă, în primul rînd,
conformitatea cu o tradiție istorică a limbii. Norma limbii literare se caracterizează printr-
__________________________

1
Coșeriu E. Sincronia, diacronia și istoria. București, 1997, p. 175
2
Avram M. Norma gramaticală. În: Limbă și literatură, 1986, vol. I, p. 33
o anumită stabilitate, dar și printr-o anumită variabilitate, determinată de anumiți factori
extralingvistici, sociali, dar și de anumite tendințe interne ale dezvoltării sistemului
lingvistic. 1
Norma lingvistică reprezintă un sistem de reguli, restricţii sau constrângeri
generalizate, fixate în timp, pe parcursul evoluţiei şi perfecţionării limbii; se constituie
într-un „model” de limbă, având dinamică şi funcţionalitate proprii. Normele lingvistice
sunt reglementate de gramatici, dicţionare, îndreptare ortografice, ortoepice şi de
punctuaţie.
În literatura lingvistică se susține că norma unei limbi derivă din însăși caracterul
ei de sistem și din organizarea ei în conformitate cu o anumită structură. Norma cuprinde
ansamblul de reguli referitoare la folosirea unui material lingvistic.
Astfel, în funcție de nivelul reglementat se delimitează următoarele feluri de
norme:
 Norma lexicală (reglementează folosirea corectă a cuvintelor);
 Norma gramaticală (stabilește regulile de modificare a cuvintelor și de
utilizare a lor în propoziții);
 Norma ortoepică (se referă la pronunțarea corectă a cuvintelor);
 Norma ortografică (vizează scrierea corectă a cuvintelor și a îmbinărilor de
cuvinte). 2
Modul în care aceste norme sunt aplicate sau nu în exprimare ţine de stilul
individual şi/sau de un anume stil funcţional, astfel că se impune să se aibă în vedere şi
norme de natură stilistică. Stilul, deşi a fost definit ca abatere, deviere de la normă,
include şi se conturează din toate caracteristicile unui mesaj, atât din cele conforme
normelor variantei literare, cât şi din cele care se constituie în inovaţii sau abateri
(intenţionate sau neintenţionate) de la aceste rigori, acceptate doar în stilurile neliterare şi
în stilul beletristic (unde devin resurse ale expresivităţii artistice).3
Aşadar, abaterea de natură lingvistică înseamnă îndepărtare de la norma limbii.
Ea se poate constitui în greşeală (neintenţionată) sau licenţă poetică (intenţionată,
justificată stilistic). Principalele cauze ale incorectitudinii sunt: necunoaşterea sau
__________________
1
Barbuță I. ș.a. Mic dicționar de termeni lingvistici. Chișinău: Elan Pligraf, 2008, p. 117
2
Ibidem
3
Graur Alexandru. Gramatica azi. Bucureşti: Editura Academiei, 1973, p.24
cunoaşterea insuficientă a limbii, ignoranţa, neglijenţa, comoditatea/legea minimului
efort, analogia şi confuzia lingvistică.
Deci, problema abaterilor se pune într-un fel în cazul stilului individual şi în alt fel
în cazul stilurilor funcţionale ale variantei literare. Diferenţierile continuă şi în sistemul
stilurilor funcţionale (colective), întrucât ceea ce este acceptat şi necesar estetic în stilul
beletristic, de exemplu, nu este admis în stilul ştiinţific şi nici în cel juridic-administrativ
(oficial). Situaţiile contextuale sunt foarte variate şi impun evitarea absolutizărilor. Din
această perspectivă şi cu asemenea nuanţări trebuie apreciate calităţile generale ale
stilului (claritatea, corectitudinea, proprietatea, precizia, puritatea), de la respectarea
cărora se pot identifica abateri reale şi abateri impuse de specificul mesajului, justificate
estetic sau expresiv.2
Corectitudinea presupune respectarea în timpul comunicării, cu stricteţe, a
normelor variantei literare a limbii în vigoare (ex. „Problema este un cadru mental
tensional în care un mănunchi de date, fapte şi idei literare, structurate într-un anumit fel
în jurul unei întrebări euristice, declanşează şi susţin activitatea de cunoaştere a gândirii”.
Este important să vorbim şi despre raportul dintre abatere-greşeală-eroare, pentru că,
deşi, se referă la acelaşi conţinut semantic, aceşti termeni au şi deosebiri. În
lingvistică, abaterea (greșeală, eroare de limbă) reprezintă o îndepărtare de la o anumită
regulă (orală sau scrisă) a normelor limbii literare. Vizează pronunțarea sunetelor,
a silabelor și a cuvintelor. Exemple: accentuarea și despărțirea în silabe a cuvintelor,
utilizarea cuvintelor cu sensul lor propriu, scrierea cu majuscule, scrierea cuvintelor
compuse, utilizarea neologismelor, a expresiilor și a locuțiunilor, abrevierile,
exprimările pleonastice, folosirea adjectivelor fără grade de comparație și a adjectivelor
invariabile, utilizarea semnelor de punctuație și de ortografie etc.
Așadar, abaterea, conform Dicționarului de termeni lingvistici, este îndepărtarea
de la o anumită regulă lingvistică, încălcare – orală sau scrisă – a normelor literare.
A. sau greșeala de limbă vizează pronunțarea sunetelor, a silabelor și a cuvintelor,
accentuarea și despărțirea în silabe a cuvintelor; folosirea cuvintelor cu sensul lor propriu,
scrierea cu majuscule, scrierea cuvintelor compuse, folosirea neologismelor, a expresiilor
și a locuțiunilor, folosirea formulelor corelative, dezacordurile, abrevierile, exprimările
___________________________
1
Guțu Romalo V. Corectitudine și greșeală. București: Humanitas, 2000, p. 20-21
pleonastice, folosirea adjectivelor fără grade de comparație și a adjectivelor invariabile,
folosirea semnelor de ortografie și de punctuație etc. Ea poate fi deci a. de pronunțare
(fonetică), de vocabular, de gramatică (gramaticală), de ortografie (ortografică), de
punctuație. Dar greșeala de limbă mai vizează și interpretarea unor anumite situații
lingvistice, aspectul exterior al comunicării, conținutul sau esența comunicării, măsura în
care greșeala se repetă sau este proprie unuia sau mai multor vorbitori etc. De aceea se
mai poate vorbi și despre a. de interpretare, de formă, de fond, tipică etc.1
Abaterile de la normă prezintă importanță în procesul evolutiv al limbii (abaterea
poate deveni, în timp, normă), norma fiind deseori rezultatul generalizării unor
greșeli ,, ... normele trebuie din cînd în cînd modificate pentru a le adapta la realitate.”
2
Exemple: ferăstrău > fierăstrău (termeni aflați în variație liberă); (fem., pl.) căpșune >
căpșuni (termeni aflați în variație liberă DOOM2); eu continuu > continui (formă unică
DOOM2).
Abaterile de natură lingvistică înseamnă deci, îndepărtare de la norma limbii.
Ea se poate constitui în greșeală (neintenționată) sau licență poetică (intenționată,
justificată stilistic).
Principalele cauze ale incorectitudinii, după părerea V. Guțu Romalo, sunt:
 necunoașterea sau cunoașterea insuficientă a limbii, respectiv;
 ignoranța;
 neglijența;
 comoditatea;
 legea minimului efort;
 analogia;
 confuzia lingvistică.3
Deci, problema abaterilor se pune într-un fel în cazul stilului individual și în alt fel
în cazul stilurilor funcționale ale variantei literare. Diferențierile continuă și în sistemul
stilurilor funcționale (colective), întrucît ceea ce este acceptat și necesar estetic în stilul
beletristic, de exemplu, nu este admis în stilul științific și nici în cel juridic-administrativ
Situațiile contextuale sunt foarte variate și impun evitarea absolutizărilor.

____________________________

1
Constantinescu-Dobridor Gh. Dicționar de termeni lingvistici. București: Teora, 1998, p. 10
2
Graur Al., Gramatica azi. București: Ed. Academiei, 1973, p. 24
 3
Guțu Romalo V. Corectitudine și greșeală. București: Humanitas, 2000, p. 20-21
Din această perspectivă și cu asemenea nuanțări trebuie apreciate calitățile
generale ale stilului (claritatea, corectitudinea, proprietatea, precizia, puritatea), de la
aspectarea cărora se pot identifica abateri reale și abateri impuse de specificul mesajului,
justificate estetic sau expresiv.
5. Evoluţia normei literare

Normele limbii se schimbă în timp, iar modificarea normelor este un factor intern
de evoluție a ei, prin acceptarea și recunoașterea drept corecte a unor foste abateri.
Lingvistul Theodor Hristea a arătat că este nevoie de revizuirea periodică a
normelor limbii literare, pentru că unele pot deveni, cu timpul, desuete, depășite de
realitatea lingvistică. Evoluția ulterioară a unor fenomene actuale, abaterile din prezent
care se vor impune în limbă sunt foarte greu de prevăzut.1
Limba se află într-o continuă evoluţie, într-o permanentă transformare. Se observă
tendinţa spre economie, manifestată atât de pregnant în preferinţa pentru desinenţele
scurte: tot mai frecvent se foloseşte forma de plural în -e în locul celei terminate în -uri:
chibrite/chibrituri, hotele/hoteluri sau la singular forma în -e în locul celei cu desinenţa
-une: dicţie/dicţiune, reconversie/reconversiune. Nu putem nega fenomenul de înnoire a
limbii cu termeni din engleză, care, deşi nu sunt adaptaţi fonetic, au devenit productivi
(soft, spre exemplu, şi-a luat familia lexicală: softist, a softa)2. Rapidele transformări din
sectoarele activităţii umane se repercutează şi asupra limbajului.
Inovaţiile precum întrebuinţarea pronumelui relativ care în acuzativ fără prepoziţie
(fata care am văzut-o), confuziile paronimice, construcţiile pleonastice, folosirea
conjuncţiei conclusive deci la începutul oricărui enunţ şi încă multe altele, pe care s-a
încercat de multe ori a se demonstra a devenit virale în rândul vorbitorilor, îndeosebi în
presă. Acum se scrie mai mult decât în secolul precedent, însă, există o tendinţă de
diversificare3. Normele sunt consemnate în lucrări speciale, care au rolul de a le face
cunoscute, de a le propaga. Aşa sunt unele gramatici cu caracter normativ, îndreptarele
ortografice şi ortoepice şi dicţionarele, care indică “regulile”, faptele admise de limba

__________________

1
Hristea Th., Hipercorectitudinea în limbă. În: România literară, VIII, 169, p. 8
2
Lăzărescu Rodica, Mic dicţionar al capcanelor limbii române. Bucureşti: Niculescu SRL, 2000, p.9
3
Marinescu Valeriu, Istoria limbii române litereare. Sinteze. Bucureşti: Editura „România de mâine”,
2006, p. 11
 literară1. În virtutea acestora, normele limbii literare evoluează în sensul obţinerii prin
selectare tot mai strictă a unei unităţi şi unicităţi riguroase, care se pot realiza numai prin
reducerea variantelor.
În domeniul gramaticii, evoluția normei este mai ușor de urmărit, pentru că putem
compara prevederile normative ale Gramaticii lui Eustatievici Brașoveanu (prima gramatică a
limbii române, din 1757) pînă la gramaticile academice de astăzi. Găsim totuși și în domeniul
lexico-semantic, chiar dacă nu sistematic, precizări despre evoluția normei. Valeria Guțu
Romalo menționează că, în secolul al XIX-lea, V. Alecsandri considera formele favor, onor
mai potrivite decît favoare, onoare, care s-au impus, iar T. Maiorescu socotea că termenul
haină este inutil, din moment ce avem strai. 2
Al. Graur povestește cum el însuși a condamnat inițial folosirea verbului a demola, în loc
de a dărîma, și a protestat împotriva sintagmei neologice aer condiționat – pe care apoi le-a
considerat normale. Morala acestei întîmplări, extrasă chiar din Graur, este că nu orice inovație
trebuie combătură din principiu, dar nici nu se poate admite că tot ce e ,,nou” e bun. 3
Etapa în care un popor, o naţiune ajunge să aibă o limbă unitară, cu norme precizate şi
codificate, reprezintă însă etapa de maturitate a variantei literare, rezultat al unui îndelungat
proces de dezvoltare, de prelucrare.
Limba literară este un fenomen istoric, apare la un moment dat în istoria unui popor,
pentru ca apoi să se contureze şi să se precizeze treptat, îmbogăţindu-şi conţinutul, cuprinzând
tot mai multe domenii de activitate, fiind însuţită şi utilizată de un număr mereu mai mare de
vorbitori, ceea ce face să se vorbească de o perioadă de formare a limbii literare, de
consolidarea ei, de răspândirea, extinderea şi, eventual, în condiţii determinate, de dispariţia
ei4.
Un moment important în formarea limbii literare îl constituie apariţia scrisului; textele
scrise fixează şi vehiculează de la o regiune la alta o anumită exprimare şi fac posibilă crearea
unor tradiţii. La fel de importantă este şi dezvoltarea economică şi socială, centralizarea şi,
oarecum paralel, apariţia conţtiinţei necesităţii unei limbi unice. În istoria culturii românești
primele manifestări de interes faţă de limbă sunt atestate la cronicari, care subliniază
______________________

1
Guţu Romalo Valeria. Corectitudine şi greşeală. Bucureşti: Humanitas, 2000, p.18
2
Guțu Romalo V. Abaterea lingvistică. În: Limba română, nr. 6, 1961, p. 533
3
Dragomirescu A., Nicolae A. 101 greșeli de lexic și de semantiă. București: Humanitas, 2011, p. 24
4
Guţu Romalo Valeria. Corectitudine şi greşeală. Bucureşti: Humanitas, 2000, p.20-21
 asemănarea vorbirii românilor din diferite ,,ţări” sau constată înrudirea frapantă a
românei cu latina. Primii grămătici au stăruit asupra unei exprimări literare.
Complicata structură pe care o reprezintă limba unui popor se modifică în timp;
relaţiile dintre diversele ei componente şi ipostaze, regulile pe care le implică se schimbă
lent, dar continuu. În orice moment al istoriei unei limbi, în structura ei există zone
stabile şi zone instabile, caracterizate prin coexistenţa mai multor elemente care asigură
satisfacerea aceleiaşi funcţii, sunt corelate, în virtutea aceleiaşi relaţii, cu alt sau alte
elemente: prezenţa, în limba actuală, a două forme de genitiv, surori (cartea surorii
mele) şi sore- (cartea sorei mele), asociate unei forme unice de nominativ, soră,
reprezintă un asemenea punct instabil1. Zonele de instabilitate sunt cele care anunţă
schimbarea schimbarea; aceasta rezultă tocmai din stabilizarea relaţiei prin reducerea
unuia din elementele coexistente. De exemplu, în limba veche, genitivului surori îi
corespundeau două forme de nominativ: sor(u) şi soră. Eliminarea formei etimologice
soru (în limba actuală se mai păstrează numai în combinaţia fixă soru-mea, concurată de
altfel, în mod evident, de sora-mea) a dus la simplificarea şi stabilizarea relaţiei dintre
cele două cazuri2.
Dinamica limbii este determinată din afară – ca urmare a participării limbii la viaţa
socială în toate domeniile şi sub toate aspectele – şi din interior – consecinţă a complexităţii:
fenomenului lingvistic.
Factorii externi care intervin în evoluţia limbii sunt reprezentaţi de contactul cu alte limbi
– contact manifestat sub forma influenţelor - de evoluţia gândirii, de schimbările istorice, de
apariţia unor obiecte şi concepte noi care trebuie exprimate.
Factorii interni a dezvoltării normei literare derivă din modul de organizare şi din
mecanismul de fucţionare a limbii. Poziţia unor elemente faţă de altele şi relaţiile dintre ele
determină sensul multora dintre modificările înregistrate în istoria limbii3.
Raportându-se la ultima jumătate a sex XX-lea, studiul DOOM arată cu claritate numărul
mare de variante care stau la dispoziţia vorbitoului instruit. Problema opţiunii, nici în acest caz,
nu rămâne una care s-ar raporta preponderent la provenienţa dialectală a acestuia.

_____________
1
Todi Aida, Pentru o limbă corectă. Bucureşti: All Educaţional, 2007
2
Graur Alexandru. Mic dicţionar al greşelilor de limbă. Bucureşti: Humanitas, 2009, p.10
3
Guţu Romalo Valeria. Corectitudine şi greşeală. Bucureşti: Humanitas, 2000, p.18
 Cauza existenţei acestor variante derivă, în primul rând, din caracterul procesual al
normei. Edificîndu-se prin adiţii şi eliminări repetate, supuse nu doar unor principii
cvasiimuabile, ci şi afinităţile unei epoci, norma îşi extrage şi instituie principiile constitutive
pe cale evolutivă. Esenţa unor astfel de situaţii nu mai stă în simpla concurenţă a unor cazuri
particulare, ci tocmai în faptul că principiile înseşi sunt supuse jocului variabilitate/stabilitate,
construirea lor urmând aceiaşi sinuozităţi şi incoerenţe cărora le sunt supuse elementele pe care
principiile sunt chemate să le ordoneze. Momentul armonizării structurilor şi elementelor
lingvistice, în vederea atingerii unui sistem coerent de paradigme unitare, aparţine unei etape
ulterioare şi urmează unor consistente acumulări cantitative şi calitative 1. Oricum nici la
apogeul acestei noi etape nu dispar tendinţele de forţă mai sus schiţate. Ceea ce se poate spune
că a constituit o deosebire între aceste variante, mai relevantă decât altele, a fost dinamica lor.
Aceasta s-a datorat indivizilor creatori de texte, efectelor pe care rezultatele lucrului acestora
le-au indus în rândul receptorilor de texte. Spre exemplu, formele accentuate ale pronumelor
personale mie, ţie apar în rostirea curentă cu /e/ închis la /i/. Acest /i/ are doua tratamente:
ramâne vocalic, forma fiind accentuată (mii, ţii pron. mi-i, ţi-i) şi constituie baza pentru
formele populare mia, ţia (pron. mi-ia, ţi-ia), rezultate din adăugarea deicticului -a; devine
semivocalic, mii, fără a se reduce diftongul descendent /ii/ la /i/. Suprapunerea peste mi ar duce
la neutralizarea valorii emfatice, fapt care în vorbirea curentă rareori se acceptă.
Delimitările cronologice nu pot fi decât aproximative: specificul fenomenului lingvistic
nu se acomodează cu rigoarea criteriilor; complexitatea faptelor şi a factorilor implicaţi în
evoluţie impune adeseori transgresarea limitelor propuse iniţial în virtutea criteriilor selectate 1.
Uzul limbii române la nivelul variantei literare înregistrează, în perioada anilor 1969-1999, ca
prefeinţe, tendinţe sau greşeli, fenomene care acoperă întregul interval, alături de altele, care se
manifestă după 1989, ceea ce face necesară delimitarea a două etape: până şi după această dată.
Din noianul de fapte discutate se conturează, în linii foarte generale, configuraţia actuală
a limbii române: se constată mode trecătoare, se desprind anumite tendinţe, de degajă
caracteristici derivând din raporturile care se stabilesc între diferitele variante ale limbii în
cadrul ansamblului. Reiese cu evidenţă legătura dintre limbă şi epocă, dintre limbă şi societate
în care îşi îndeplineşte funcţia comunicativă.
O caracteristică a epocii noastre o constituie şi ritmul extrem de de rapid al vieţii sociale
sub cele mai diverse aspecte. Această grabă generală îşi găseşte expresia lingvistică într-o
anumită tendinţă spre brevilocvenţă: destul de multe dintre preferinţele înregistrate au în
1
Graur Alexandru. Mic dicţionar al greşelilor de limbă. Bucureşti: Humanitas, 2009, p.10
vedere modalităţi de de exprimare mai scurtă 1. Din această categorie fac parte, de exemplu,
tendinţa de a înlocui prin verbe simple grupări locuţionale bine fixate în limbă, expresii
curente, tendinţa de a păstra dintr-un grup nominal numai un component, care preia valoarea şi
funcţia aceluiaşi grup.

6. Modificările în limbă. Cauzele care provoacă aceste modificări

Este cunoscut faptul că limba rostită sau scrisă, nu rămîne aceeaşi. Ea se schimbă
în orice clipă, luînd forme deosebite. Este destul să citim cîteva pagini din literatura
veche, spre a ne da seama de modificările la care a fost supus graiul nostru numai în
cursul cîtorva veacuri. Ele se arată şi pentru interbale mai mici. Astfel, limba din prima
jumătate a sec. al XIX-lea se deosebeşte de cea pe care o vorbim astăzi, după cum cea de
azi se va deosebi de limba care va fi vorbită mai tîrziu. Această diversificare se produce
peste tot, dar mai ales în elementul sonor, fonemele, care variază în pronunţare de la un
individ la altul. În privinţa aceasta se poate spune că nu există vorbitor care să producă un
fonem de două ori la fel. Toate aceste modificări reprezintă manifestările şi realizările
unor tendinţe. Dintre acestea unele se moştenesc, altele se nasc în cursul dezvoltării, sub
impulsiunea unor factori interni sau externi. Este destul să ştim că, pe temeiul acestui
principiu, oricare ar fi faza, în care se găseşte o limbă, ea reprezintă, cu anumite
modificări, continuarea fazei precedente. Astfel, limba noastră, care este o formă nouă a
limbii latine, păstrează anumite tendinţe moştenite de la aceasta, dar care, în fond, vin din
indoeuropeană, din care derivă limba latină. Faptul acesta probează că, sub raportul
structural, limba noastră nu reprezintă numai o formă a limbii latine, care s-a vorbit cu
trei milenii înainte de limba latină. Astfel, la noi este o tendinţă de a nu pronunţa
consoanele finale la sfîrşitul cuvintelor latineşti. O altă tendinţă tot atît de veche la noi, de
astă dată din domeniul morfologiei, este pierderea cazurilor la flexiunea nominală.
Fenomenul apare în greacă şi latină, însă impulsiunile au plecat din limba indoeuropeană.
Tot în morfologie, la noi, spre deosebire de celelalte limbi romanice, vechea tendinţă
indoeuropeană de a marca raporturile dintre cuvinte prin partea lor formală, desinenţa, se
continuă pînă astăzi. Ea singură explică de ce, la flexiunea nominală, în vreme ce în
celelalte limbi romanice articolul se pune înainte, cum avem bunăoară în fr. le frere, în
limba română, din contra, după: fratele.
1
Guţu Romalo Valeria. Corectitudine şi greşeală. Bucureşti: Humanitas, 2000, p.235
 Toate aceste modificări, ce se produc în continuu în limbă, se succed fără încetare
şi constituie însăşi existenţa sa.
Cauzele care provoacă modificările din limbă
Cauzele care dau naştere la tot felul de diversificări stau în natura individului
vorbitor. Peste tot puterile generatoare de inovare şi nivelare vin din două direcţiuni
deosebite: una internă, avînd ca izvor substratul sufletesc, alta externă avînd ca element
hotărîtor factorul social. Prin urmare, modificările stau în legătură cu poziţia funcţională a
organelor de articulaţie, ale căror tendinţe constituie propriu-zis ceea ce de obicei numim
bază de articulaţie a unei limbi. Faptul acesta a făcut pe lingviştii din perioada primelor
cercetări să creadă că, la fel cu corpurile organizate, ele se nasc în virtutea unor legi,
cărora li se uneşte şi conceptul de cauzalitate. Din aceste motive ei au creat, sub influenţa
ştiinţelor naturale, termenul „lege fonetică”, pentru schimbările de natură fiziologică, şi
„analogie” pentru acele de natură psihologică. Astăzi, prin „lege fonetică” se înţelege o
simplă „formulare care defineşte modificarea produsă în articulaţia unui fonem” (Meillet)
Legea fonetică, în accepţia lui Paglioro, reprezintă formularea unei modificări
probată la cît mai multe cuvinte, iar „excepţia”, constatarea unei abateri în cuprinsul unei
legi.
Trebuie de ştiut că, la un cuvînt socotit nu numai ca mijloc de comunicare a
ideilor, dar şi de exprimarea sentimentelor, înţelesul sau fondul are întotdeauna precădere
asupra formei. În afară de aceasta, cînd vorbim de schimbările ce se produc în limbă,
trebuie să ţinem seamă de faptul că ele nu evoluează numai în gura unui singur individ.
Toţi cîţi ţinem de o comunitate lingvistică şi vorbim aceeaşi limbă contribuim cu cîte
ceva, creînd, la diversificarea ei. Acest ceva se produce de cele mai multe ori în mod
mecanic în articulaţia fonemelor. În cazul acesta, modificarea fiind numai de natură
fiziologică apare în mod inconştient. Unii lingvişti au încercat să o explice pe baza legii
de minimă sforţare, împrumutată din mecanică; alţii din motive de comoditate, un
fenomen cu caracter subiectiv. Se pare totuşi că cele mai multe se datoresc accentului şi
tendinţei de a vorbi cît mai expresiv. În ceea ce priveşte accentul , el este, după cum se
ştie, subordonat, de natura expiratorică, numit accent dinamic şi coordonat, de natură
melodică, numit ton. În cazul întîi, vocalele din silabele neaccentuate slăbesc,
modificîndu-şi de cele mai multe ori timbrul, în cazul al doilea, se păstrează fără nicio
modificare. Partea interesantă la aceste transformări constă în faptul că accentul schimbă
şi baza de articulaţie, ceea ce atrage după sine o modificare a întregului sistem. Această
modificare nu este de natură mecanică. Ea pleacă de la elementul afectiv, are, prin
urmare, o origine spirituală. Dar cu aceasta ajungem la acţiunea sufletului, izvorul comun
al tuturor inovaţiilor din limbă.
Un rol important în modificările din limbă o are expresivitatea. Ea există peste tot
în vorbire şi reprezintă una din problemele cele mai interesante pentru studiul trăsăturilor
caracteristice din structura unei limbi, sub raportul semnificaţiilor şi al valorii. Limba
care o vorbim nu reprezintă numai un mediu de înţelegere între indivizi, ci şi o nevoie de
a ne exprima noi înşine. La producerea actului vorbirii, noi trebuie să tinem seama nu
numai de simpla formulare a ideilor, dar şi de raportul ce există între ele şi sensibilitatea
noastră. Aceasta înseamnă că, la o plăsmuire verbală individuală, alături de elementul
logic, intervine şi elementul afectiv care dinamizează insuflînd viaţă expresiei. Din acest
motiv, o frază rostită individual se deosebeşte fundamental de una exprimată în limbajul
discursiv al logicii. Ea comportă mii de variaţiuni care se realizează prin tot felul de
mijloace verbale. Iată de ce o bună parte din cauzele care provoacă diversificările în
limbă, trebuie înserate în cadrul esteticii şi stilisticii individuale.

Tema II. DINAMICA NORMEI

1. Tendințe în sistemul fonologic
2. Tendințe ortografice
 Reguli de pronunţare corectă
 Reguli de scriere corectă
3. Tendințe actuale în formarea cuvintelor
4. Tendințe în evoluția lexicului
5. Tendințe actuale reflectate în gramatică

1. Tendinţe în sistemul fonologic

Limba este un organism viu, în continuă dezvoltare şi, în cosecinţă, pe parcursul

istoriei sale a înregistrat multe asemănări, stări, mai mult sau mai puţin deosebite de
starea actual. În prezent, de asemenea, ea se află într-un continuu proces de prefacere, de
restructurare, dar dinamica lentă a acestor prefaceri, ca şi extomparea lor prin mijloace
normative, le fac mai greu observabile. Specialiştii înregistrează şi analizează în
permanenţă aceste schinbărode amănunt, încercînd să discearnăceea ce este accidental,
efemer, de ceea ce are ;anse să se impună, să se amplifice şi chiar să antreneze modificări
mai mari, de sistem. Rezultatul unor asemenea analize se concentrează în configurarea
unor tendinţe actuale de evoluţie a limbii române,, care să fie, după caz, acceptate
normativ sau combătute. Decisiv în impunerea sau diminuarea şi dispariţia unor
asemenea tendinţe este pînă la urmă uzul lingvistic, care nu poate fi întotdeauna nici
prevăzut, nici condus, cu atît mai mult cu cît specialiştii adoptă frecvent poziţii diferite.
Prezentăm în continuare cîteva tendinţe care ni se par mai evidente:
- închiderea vocalelor a, o, e la ă, u, i mai ales în poziţie neaccentuată:
ataca > atăca, robinet > rubinet, seringă > siringă, demisie > dimisie;
- închiderea lui e în i şi, uneori, sincoparea lui i, în silaba penultima a cuvintelor
articulate la plural cu –le: fetele > fetili, drumurile > drumurle;
- evitarea hiatului prin: sinereză, sau diftongare (neapărat, recreaţie); eliziune
(alcool > alcol, cuviincios > cuvincios, respectuos > respectos);
- renunţarea, în cazul neologismelor, la corelaţia de timbru (livrescă, nu
livrească; invocă, nu convoacă; depen, nu deapăn) şi reducerea, în felul acesta
a amplorii şi rolului alternanţelor vocalice;
- dispariţia lui u final, precedat de i: serviciu > servici, contrariu > contrar,
domiciliu > domicil;
- eliminarea lui i din grupul ie (diftong sau în hiat): plutonier > plotoner,
butonieră > butoneră;
- atmosfera pînă la dispariţie a lui i asilabic din finalul unor cuvinte (rolul
distinctiv fiind preluat de alternanţă): studenţi >studenţ, frumoşi > frumoş;
- fluctuaţii în accentuarea cuvintelor: mediator, navigator, dar corector,
redactor; antic şi antic, regizor şi regizor, simbol şi simbol, trafic şi trafic;
- extinderea în anumite contexte a consoanelor palatalizate: uşe, grije, îngroaşe,
deranjem, eream, sufere, şeapte;
- sonorizarea lui s intervocalic şi în situaţiile în care nu e etimologic:
chintezenţă, seziune;
- sonorizarea prin asimilare: admosferă, fregvent, plezni, căznicie;
- uşurarea (simplificarea) grupurilor de consoane: antreprenor> antrepenor,
proprietar >propietar, explica >esplica.

2. Tendinţe ortografice

Reguli de pronunţare corectă

Accentul. În funcţie de uzul literar, normele actuale recomandă:
- o singură accentuare la cuvintele: adică, aripă, avarie, caracter, călugăriţă,
doctoriţă, duminică, fenomen, ianuarie, miros, regizor, sever, unic;
- se admit variante accentuale literare libere la unele cuvinte precum: acatist /
acatist, anost / anost, antic / antic, gingaş / gingaş, intim / intim, jilav / jilav,
profesor / profesor, trafic / trafic;
- este respinsă de normă ca incultă accentuarea cuvîntului butelie, corect fiind
butelie; de asemenea se resping accenturări mai vechi: călugăriţă, doctoriţă
sau regionale: bolnav, duşman.
Scrierea cu literă mică sau mare
a. Scrierea cu majusculă
Se scriu cu literă mare:
- toate cuvintele care compun formulele de politeţe: Domnia Sa, Domnia
Voastră, Excelenţa Voastră, Sfinţia Sa, Măria Ta;
- numele proprii simple, iar la cele compuse numai la primul termen cînd
numesc organisme de conducere sau compartimente de instituţii: Direcţiunea
Secretariat, Serviciul de contabilitate; Consiliul de administraţie, Comisia
diriginţilor, Catedra de limba română;
 - denumirile marilor epoci istorice: Evul Mediu;
- numele instituţiei chiar cînd este folosit eliptic, adică în loc să se spună „X este
student la Universitatea Politehnică din Bucureşti” se spune „X este student la
Politehnică”; „X lucrează la Ministerul de Externe” – „X lucrează la
Externe”;
b. Scriere cu literă mică
Actuala ediţie a DOOM reglementează unele efecte stilistice, dar mai ales cele
urmărite de graficieni prin scrierea cu literă mică a cuvintelor care, în mod obişnuit, se
csriu cu majusculă. De exemplu, nume de autori şi titluri în grafica titlurilor de pe
copertele unor cărţi sau la televizor.
Scrierea derivatelor, compuselor, locuţiunilor şi grupurilor de cuvinte
Scrierea cuvintelor compuse
Adverbe
Între cele două rostiri ale cuvîntului compus deseară / diseară, se recomandă
varianta deseară.
Se scriu cu cratimă adverbele compuse: alaltăieri-dimineaţă, azi-mîine,
azi-noapte, mîine-dimineaţă, mîine-seară.
Pronume şi adjective pronominale
Se revine la scrierea într-un cuvînt a tuturor formelor pronumelui niciunul/
niciuna şi ale adjectivului pronominal corespunzător niciun / nicio.
A nu se confunda formele pronumelui şi adjectivului pronominal cu îmbinările
libere omofone în care nici are valoare de conjuncţie copulativă. Nici are valoare de
conjuncţie cînd corelează cu al doilea nici.
De exemplu: Nici un căţel, nici o pisică n-au intrat în curte. (conjuncţie + articol);
Nu vrem nici un măr, nici două. (conjuncţie + numeral); Nici unul, nici altul nu mai au
nimic de spus. (conjuncţie + pronume).
Cînd nu se corelează cu al doilea nici, cuvîntul are valoare de adverb: Nici nu
vreau să aud.; N-avem niciun caiet.
Substantive
Substantivele compuse se scriu cu cratimă: bun-rămas, cuvînt-înainte, watt-oră,
mai-mult-ca- perfectul.
Scrierea locuţiunilor
 În odată ce (locuţ. conj.), odată cu (locuţ. prepoz.), dintr-odată (locuţ. adv.),
cuvîntul odatăse scrie într-un cuvînt.
Scrierea grupurilor de cuvinte
Grupul după prînz trebuie scris cu blanc, nu cu cratimă. Se scriu cu cratimă: bine-
crescut, bine-cunoscut, bine-venit.
3. Tendințe actuale în formarea cuvintelor
Derivarea continuă să fie principalul procedeu intern de formare a cuvintelor, mai
ales sub aspectul derivării sufixale. În ceea ce privește inovațiile derivative și corelația lor
cu norma, putem spune că multe din derivatele întîlnite mai ales în paginile ziarelor și
revistelor sunt motivate nu de necesitatea de a exprima noțiuni sau idei noi, de nevoile
reale ale comunicării, ci de dorința unora de a epata, de a se deosebi de ceilalți vorbitori
sau de a obține anumite efecte stilistice în planul discursului. Apar astfel o mulțime de
derivate artificiale, de creații năstrușnice, spontane, efemere. Și chiar dacă nu toți
termenii nou creați au șanse de a se impune în limbă, ei prezintă totuși interes pentru
înțelegerea dinamicii și tendințelor lexicului românesc actual.
Sub aspect normativ, unele derivate încalcă normele limbii literare privind
corectitudinea formală și acceptibilitatea semantică. În ceea ce privește primul aspect, se
poate constata că anumite inovații lexicale, deși se prezintă ca realizări concrete ale
potențelor derivative sunt prost formate, inutile, ba chiar nocive, întrucît există riscul ca
ale să se generalizeze și să devină elemente ale uzului. Aici ar fi cazul să menționăm un
fenomen cunoscut în literatura de specialitate sub numele de derivare în cerc închis ,,prin
care în urma a 2 (eventual mai multe) derivări succesive, se crează un cuvînt nou,
sinonim cu cuvîntul de bază de la care s-a pornit, și care e inevitabil, mai lung și mai
greoi decît acesta” (Guțu-Romalo, p. 32) Un exemplu în acest sens îl oferă suf. –itate, cu
ajutorul căruia se derivă substantive abstracte ale calității de la teme adjectivale (laș-
lașitate, subiectib-subiectivitate, serios-seriozitate).
Unele derivate cu acest sufix încalcă regulile derivării sau pur și simplu sunt
inutile, deoarece dublează un cuvînt cu același sens deja existent în limbă. În această
situație se găsesc cîteva substantive derivate de la adjectivele terminate în –os (grație-
grațios-grațiozitate; vigoare-viguros-vigurozitate; fast-fastuos-fastuozitate).
Se poate constata ușor că derivatele în –itate dublează inutil cuvîntul de bază, fiind
de altfel și mai incomod decît acesta.
 Există însă și cazuri rare, cînd cele două substantive se diferențiază semantic (cel
mai adesea în context): lunină-luminos-luminozitate; religie-religios-religiozitate; preț-
prețios-prețiozitate.
Alteori, simpla analogie e suficientă pentru crearea unor derivate în –itate direct de
la substantivul de bază, în condițiile în care în limbă nu există și adjectivul corespunzător
în –os: atracție-atracțios-atracțiozitate; evoluție-evoluțios-evoluțiozitate. Așa cum se
știe, sufixul –itate face parte din categoria afixelor selectoare, atașindu-se în mod normal
numai la teme adjectivale.
Limbajul presei ne surprinde însă cu o serie de derivate în –itate formate de la
teme substantivale, adverbial și chiar verbale: omenitate, pămîntitate, fabricitate,
simțietate, împreunătate, periclitate etc.
Greșit formate și inutile sunt și unele formații cu sufixele ,,la modă” –ist, -ism, în
cazul cărora se constată același fenomen: radicaliști (pentru radicali), conservatoriști
(pentru conservatori),, analfabetist (analfabet), diabetiști (diabet).
Un alt sufix neologic este –iadă, un suffix pătruns în limba română mai ales prin
intermediul limbii franceze (în –ade) sau desprins din nume de epopee ca Iliada,
Țiganiada etc. Acest sufix formează substantive feminine exprimînd idea de acțiune sau
de colectivitate, ansamblu. Astăzi avem o avalanșă de cuvinte derivate cu acest sufix:
căminiadă, bugetiadă, lideriadă, premiadă, telefoniadă etc.
Dintre sufixele verbale, deosebit de frecvent este sufixul –iza, cu ajutorul căruia se
formează verbe cu conținut cauzativ de la baze nominale: a secretiza, a juriza, a
maneliza etc.
Prefixarea este și ea bine reprezentată, mai ales, în stilul tehnico-științific și cel
publicistic. Dintre prefixele neologice, deosebit de productive și preferate pentru valoarea
lor expresivă sunt cele negative: anti-, contra-, non-, in-, atașate atît la baza substantivale,
cît și adjectivale: anti-american, antilateral, contramiting, nonautor, non-valență,
incontrolabil.
Un loc special îl ocupă prefixele neologice care exprimă ideea de superlativ.
Derivatele obținute cu ajutorul unor prefixe neologice ca: super-, ultra-, hiper-, extra-
sunt marcate stilistic și se întîlnesc în special în textile reclamelor: supermașină,
superpoluat, superputere etc.
 Compunerea reprezintă un important mijloc de îmbogățire a lexicului, în special în
limbajul cultivat, în stilul tehnico-științific și cel publicistic.
După 1990 compunerea a cîștigat teren nu atît sub forma sa tradițională, cît și sub
forma unor tipare neologice cu circulație internațională:
- compusele de tip nume-epitet;
- compunerea savantă (cu afixoide);
- compuse prin abreviere.
În limba română actuală se manifestă o anumită preferință către compuse formate
prin juxtapunere din 2 segmente echivalente ca forță, din constituenți imediați de un tip
special, în care focarul și vecinătatea își pot ,,schimba” între ele locurile. Această situație
există, ca tip, în limbile romanice, dar ceea ce poate fi surprins ca nou astăzi este, pe de o
parte, numărul crescînd de formații de acest fel și, pe de altă parte, posibilitatea
reversibilității raporturilor deretminat-determinant, capacitatea de permutare a
elementelor formative fără ca sensul degajat de constituent să sufere vreo modificare. De
exemplu: actor-poet față de poet-actor: … prilej pentru a-l revedea în rolul Ion pe
actorul-poet Emil Botta.
Bufet-bar este perfect echivalent cu bar-bufet: Bufet-bar pentru public. De
observant, că, în exemplele de mai sus, termenii A+B deveniți B+A conținutul a rămas
același, deci că nu se pune problema ,,predominării” unuia dintre cei 2 constituenți.
Așadar, numele – epitet sunt compuse specific discursului jurnalistic, deoarece
satisfac cerința econoimiei lingvistice și pe cea a originalității. După modelul limbii
franceze aceste compuse se caracterizează prin prezența în poziția determinantului
(întotdeauna postpus) a unui substantive folosit adjectival. Acest substantiv este
invariabil sub aspect morfologic. Sub aspect semantic, determinantul suferă un proces de
restrîngere a semnificației prin anularea unor trăsături de sens. Cuvintele a căror valoare
calitativă s-a fixat în limbă prin prezenta într-un număr important de compuse: problemă-
cheie, parti-cheie, vizită-surpriză.
Categoria respectivă se extinde permanent în limbajul jurnalistic prin utilizări
contextuale dintre care unele se impun în limbă, iar altele reprezintă utilizări ocazionale
(declarație-șoc, afirmație-șoc).
În unele cazuri substantivele respective pot actualiza în funcție de primul element
al compusului valori semantice (întrebări-capcană, mașină-capcană, copil-minune).
 Utilizările ocazionale sunt strict dependente de context fiind specific unor domenii
de activitate (acțiune-filtru, societate-căpușă) etc.
Compunerea savantă (vezi la compunere)
Compuse prin abreviere (vezi)

4. Tendințe în evoluția lexicului

O realitate cunoscută și recunoscută de specialiști, dar ușor observabilă și de unii

dintre vorbitori este că limbile evoluează din cauza că lumea evoluează. Limbile vii
trebuie permanent să se pună de accord cu dezvoltarea vieții de toate zilele, cu ultimele
inovații ale tehnicii și științei. Acest accord se realizează în primul rind prin intermediul
vocabularului, sector unde raportul limbă/societate se manifestă cel mai direct și mai
evident prin 2 modalități principale: pe de o parte, prin împrumutarea sau crearea în
interiorul și cu mijloacele limbii respective de termini noi și, pe de altă parte, prin
îmbogățirea cuvintelor existente cu noi semnificații. Dinamica și vitalitatea lexicului
nostru nu reies deci numai din marea cantitate a unităților lexical recente, foarte ușor
sesizabile de întreaga lume, ci și din adăugările semantice la cuvinte prezente în limbă
mai de mult.
Majoritatea sensurilor pe care le considerăm dinamică semantică în româna actuală
sunt fapte de discurs, înregistrate în texte actuale, cu precădere în mass-media.
Schimbări semantice propriu-zise nu pot fi considerate decît cele consecrate de uz
general sau cvasigeneral.
Majoritatea cuvintelor care au dezvoltat sensuri noi sunt reprezentate prin
neologisme.
Neologia semantică se manifestă sub trei forme: lărgirea sensului, restrîngeri de
sens și calc semantic, cînd sensul nou, adaugat, imită un model strain.
Extinderile semantice înregistrate de neologisme și mai ales de termenii
specializați au loc în urma schimbării domeniului de referință.
Noile sensuri păstrează așa-zisul nucleu semantic și neglijează unele seme
periferice din definiția de dicționar, înlăturînd, în în plan syntagmatic, resticțiile
contextual-stilistice associate sensului initial și lărgind considerabil gama noilor
combinații lexicale. Sensurile noi trebuie să satisfacă atît funcția de comunicare, cît și
funcția expresivă a limbii. Impunerea noului sens este condiționată de coexistența cu
sensul denotative. De exemplu, verbul a gestiona, cu sensul denotativ ,,a administra
bunuri”; a deține o gestiune” este folosit azi de toată lumea, în toate ocaziile, înregistrînd
conotații realizate de transferal la alte valori decît cele material: ,,a gestiona politici”, ,,a
gestiona o criză”, a gestiona o situație”.
Verbul a dat naștere și substantivului abstract gestionare, folosit aproximativ ăîn
aceleași combinații lexicale.
Foarte adesea, extinderile de sens afectează verbe neologice, împrumutate din
franceză ca termini specializați, mpnosemantici: a debuta, a demara, a derula, a
determina, a dezamorsa, a erode, a monotoriza, a obtura, a penetra, a realiza, a stopa, a
testa etc.
Noile sensuri sunt prezente în româna actuală cu o frecvență extrem de ridicată,
amenințînd să elimine din uz sinonimele din fondul principal lexical al verbelor
respective. De exemplu, verbul a începe a fost aproape completînlăturat prin utilizarea
pînă la exces a cvasisinonimelor sale a debuta, a demara.
Verbul a solicita pierde teren și riscă să fie înlocuit de verbul a aplica, calchiat
după corespondentul din engleza, apply, mai ales în domeniul relațiilor cu străinătatea.
Verbul a nominaliza, înregistrat în dicționare cu sensul initial ,,a indica, a denumi,
a specific ape nume”, a dobîndit, prin calchiere, și sensul de ,,a propune (pentru
premiu), ,,a numi” și ,,a desemna” a devenit foarte active nu numai în zona spectacolului,
cît mai ales în viața politică: Miniștrii nominalizați de către premier. A fost primul
nominalizat de pe listă.
Verbul s-a îmbogățit semantic cu: nominalizare, nominalizat, nominalizabil etc.
Verbul a realiza, împrumutat din franceză, a fost utilizat la început numai cu
sensul de ,,a înfăptui, a îndeplini ceva, a cîștiga”, Mai tîrziu, verbul a dobîndit și sensul ,,a
reuși să înțeleagă, a-și da seama”: Într-un tîrziu au realizat că au fost trași pe sfoară. A
realizat că nu are nimic de pierdut.
Verbul a agrea a dobîndit sensurile ,,a accepta”, ,,a aproba” , ,,a fi de accord”,
după model englezesc sau francez. Acesta este des utilizat cu sensul de ,,a accepta”:
Programul a fost agreat de comisia de specialitate. Noul director a fost agreat de
muncitori.
Verbul a apela și-a adăugat sensul specializat referitor la comunicarea telefonică
prin calc semantic din fr. appler ,,a intra în legătură telefonică cu cineva”.
 Verbul a îngheța și derivatul substantival abstract înghețare și-a dezvoltat sensul
de ,,blocare” în domeniul financiar-bancar: Salariile au fost înghețate. În domeniul
învățămîntului: înghețarea anului universitar, sau al tehnicii: înghețarea programului
nuclear.

5. Tendințe actuale reflectate în gramatică

Articolul şi desinenţa de gen şi număr
- Se recomandă ataşarea fără cratimă a articolului şi desinenţei la împrumuturile
neadaptate care se termină cu litere din alfabetul limbii române pronunţate ca în română:
trendul, week-endul. La fel se ataşează desinenţe de plural: trenduri, week-enduri.
- Se păstrează ataşarea cu cratimă la împrumuturile recente a căror finală prezintă
deosebiri între scriere şi pronunţare sau care au finale grafice (litere) neobişnuite la
cuvinte româneşti.
a) acquis-ul (achiul), bleu-ul (bloul), bleu-uri (blouri), chow-ul (şoul),
chow-uri (şouri);
b) party-ul, party-uri; dandy-ul, dandy-i.
Numeralul
- Se acceptă la numeralul ordinal întîi forma de feminin întîia cînd se află după un
substantiv feminin, de exemplu: clasa întîia.
- Valorile de genitiv şi dativ se exprimă cu ajutorul prepoziţiilor: a. Genitiv cu prepoziţia
a (votul a doi senatori); b. Dativ cu prepoziţia la (a dat la doi elevi).
- În texte, cu excepţia documentelor bancare, se recomandă scrierea numeralelor:
pînă la 10 cu litere
peste 10 cu cifre. De exemplu: Alfabetul limbii române are 31 de litere dintre care
7 sunt litere-vocale.
Adjectivul
Formă
- Normele actuale nu admit decît o formă pentru adjectivele: bunicică (nu
bunicea), coroziv, concluziv, galanton, israelian, pergamut (nu și bergamut);
- Sunt considerate în variație liberă, cu preferință pentru prima, formele:
becisnic/bicisnic, corijent/corigent, hilar/ilar, luminescent/luminiscent;
 - La unele adjective neologice, norma actuală admite la feminin forme cu și fără
alternanța o (accentuat)/-oa, în ordinea de preferință: analoagă/analogă,
omoloagă/omoloagă;
- Pentru adjectivul/substantivul vagabond se acceptă doar forma de feminin
vagaboandă (nu vagabondă).
Substantivul
Gen
În ceea ce priveşte forma de plural în –e sau –i la unele substantive feminine sau în
–uri sau –le la unele neutre, sunt admise ambele forme literare libere, cu preferinţă pentru
prima indicată în dicţionar:
a. feminine: căpşuni/căpuşune, cireşi/cireşe, coarde/corzi, găluşte/găluşti,
coperte/coperţi;
b. neutre: niveluri/nivele, tuneluri/tunele, chipie/chipiuri.
În schimb se admite o singură formă la unele substantive:
a. feminine: monede, poieni, ţigănci, gagici;
b. neutre: chibrituri (şi nu chibrite), seminar-seminare, şi nu seminarii.
Caz
- Unele substantive feminine omonime la N. A. Sg. au G.D. sg. diferit:
Maică1 (călugătiță)- maicii
Maică2 (mamă) – maicei/maicii/maichii.
- La unele nume proprii, normele actuale admit variante de fexiune:
Ilenei/Ileanei.
- Substantivul corabie are G.D. art. corabiei (nu corăbiei).
- Pentru substantivul bunică, norma actuală acceptă pentru G. D. art. doar forma
bunicii.
- Pentru substantivul fata morgana, s-a admis forma de G.D. fetei morgana.
Număr
- Forma de singular acceptată de norma actuală este sanda (nu sandală), bretea
(nu bretelă).
- Norma actuală acceptă formele de plural: coloși (nu coloșuri), hidranți (nu
hidrante), indici (nu indice), treburi (nu trebi).
- Pentru substantivul item s-au admis formele de plural itemi, itemuri/iteme.
- S-au admis formă de plural pentru unele substantive, precum: mafie-mafii,
margarină-margarine, moleșeală-moleșeli, pîslă-pîsle, pepsi-cola-pepsi-
cole.
Verbul
Formă
- Se acceptă numai forma dispera (nu despera);
- Sunt în variație liberă formele:
cementa/cimenta (med.), decofeiniza/decafeiniza, filozofa/filosofa,
frecționa/fricționa, perchiziționa/percheziționa, reincarna/reîncarna.
- Fostele forme în variație liberă a pitula/a tupila (a piti) au fost înregistrate
drept cuvinte independente.
Conjugare
Verbele de conjugarea I:
- verbul a continua are la indicativ şi conjunctiv, prez., p. I, sg. forma eu să
continui (şi nu continuu);
- a decerna trebuie conjugat cu suf. –ez: eu decernez (nu decern);
- a absolvi trebuie conjugat fără sufixul –esc: eu absolv (şi nu absolvesc);
- a mirosi la indicativ prezent, p. a III-a pl. ei miros (nu miroase);
- a deșerta are, la conjuctiv prezent persoana a III-a sg., forma să deșerte (nu
deșarte);
- au devenit fără –ez verbele a ignora, a îndruma, a înfoia, a perturba;
- Verbe de conjugarea a IV-a:
- Au devenit numai fără -esc: a bombăni, a dăinui, a țîrîi;
- A absolvi, inclusiv pentru sensul ,,a termina un an/o formă de învățămînt”,
trebuie conjugat fără –esc: absolv (nu absolvesc);
- Au devenit cu și fără –esc (cu preferință pentru prima formă): a biciui:
biciuie/biciuiește, a birui: biruie/biruiește, a cheltui: cheltuiesc/cheltui, a
chinui: chinuiesc/chinui, a cotrobăi: cotrobăi/cotrobăiesc, a destăinui:
destănui/destăinuiesc.
Adverbe şi locuţiuni
- Norma literară condamnă folosirea lui ca şi (sau a grupului ca, virgulă) în loc
de ca pentru evitarea cacofoniilor. De exemplu, construcţii de tipul „A fost
 numit ca şi consilier.” Se poate de înlocuit cu: „A fost numit consilier. sau în
calitate de consilier.

Tema III. ASPECTE ALE DINAMICII SENSULUI

3. 1. Evoluția semantică a cuvintelor
3. 2. Tipologia schimbărilor semantice
 Extensiunea semantică (extinderea sensului)
  Restricția semantică (îngustarea sensului)
 Polarizarea semantică
 Degradarea semantică //înnobilarea
3. 3. Calcuri semantice și frazeologice

 calcuri semanctice
 inovații semantice
 sensuri denotative; sensuri conotative
 calcuri frazeologice
3. 4. Modalităţile care pot provoca schimbarea de sens a cuvintelor
(transferul metonimic, transfer metaforic, sinecdoca)

1. Evoluția semantică a cuvintelor

Vocabularul este totalitatea cuvintelor unei limbi. Sistemul lexical al oricărei limbi
se caracterizează prin mobilitatea lui, adică prin ,,capacitatea de a fi supus mereu
schimbărilor.” Împrumutul unor cuvinte, preluarea unor sensuri noi, necunoscute
,,migrarea” unor cuvinte din lexicul specializat spre lexicul comun, toate acestea duc la
apariţia modificărilor de vocabular.
În felul acesta, de-a lungul anilor, cuvintele își pot schimba sensul sub influența
factorilor de natură diferită. Cauzele schimbărilor semantice sunt numeroase și variate.
Ele pot fi reduse însă la tipuri de bază: - factori lingvistici și – factori extralingvistici. În
cazul factorilor de natură lingvistică schimbările sunt determinate de evoluția limbii,
adică de anumite procese care au loc ca urmare a modificării relațiilor semantice stabilite
între cuvinte în cadrul unui cîmp lexico-semantic. Un rol important în schimbarea
sensului unui cuvînt îi revine de asemenea contextului în care acesta începe să fie utilizat.
Factorii extralingvistici sunt legați de schimbările din realitatea extralingvistică:
dispariția, transformarea, apariția unor obiecte, modificarea relațiilor social-istorice. O
influență foarte mare asupra modificării sensurilor cuvintelor au, mai ales, schimbările
din societate, care se află în permanentă transformare.
În literatura de specialitate se susține că evoluţia sistemului lexical se realizează pe
mai multe căi:
a. se crează noi mijloace de expresie, adică apar cuvinte sau îmbinări, sau se fac
împrumuturi directe din alte limbi;
 b. se schimbă sensul, valoarea semantică a unor cuvinte şi se transmite un conţinut
nou;
c. dispar din lexicul activ cuvinte învechite, legate de realităţile trecute.
Aşadar, îmbogăţirea vocabularului, cu ajutorul cuvintelor noi, este mai puţin
importantă decît îmbogăţirea vocabularului prin intermediul schimbărilor semantice ale
unităţilor lexicale existente în limbă.
Evoluţia semantică constituie o modalitate de creştere calitativă a vocabularului,
astfel are loc dispariţia sau apariţia unor semnificaţii ale cuvintelor. De aceea unii
lingvişti îl consideră drept mijloc esenţial de îmbogăţire calitativă a vocabularului.
Modificările semantice sunt posibile şi în diverse împrejurări.
Pe parcursul dezvoltării istorice, mutaţiile de sens au fost tratate din perspective
diferite: lingvistica tradiţională le-a cercetat sub aspect diacronic, a urmărit evoluţia
sensurilor cuvintelor în timp. Fără a stărui asupra cauzelor mai generale, lingviştii au
reuşit să descrie o mulţime de factori de ordin lingvistic şi extralingvistic, care explică, în
fiecare caz concret cum un cuvînt sau un grup de cuvinte au ajuns să semnifice şi altceva
decît înţelesul lor iniţial. De exemplu, verbul a căra, format pe baza latinescului carrare
din carus, a avut la început un sens specializat: ,,a pune ceva în car pentru a fi transportat
în alt loc”. Se cară deci atunci numai cu carul. Odată cu dezvoltarea mijloacelor de
transport, verbul a căraa căpătat un sens mai abstract şi generalizator: ,,a transporta în
general”) de regulă în cantităţi mari). Cu timpul s-a putut căra nu numai cu carul sau
căruţa, ci şi cu automobilul, cu trenul, cu vaporul, iar în zilele noastre şi cu avionul şi
chiar cu rachetele cosmice. Prin urmare, în semantica verbului dat s-a scos în evidenţă
ideea transportului în locul obiectului cu care se transportă. Verbul şi-a lărgit cu mult
sensul şi prin includerea în frazeologisme, apărînd şi în expresii cu sens figurat: a căra
apă cu ciurul, a căra cuiva la pumni (sau palme) etc.
Îngustarea semantică a avut loc şi în cazul cuvîntului bere. La origine acest cuvînt
avea doar forma de infinitiv lung a verbului a bea, adică avînd sensul general de ,,acţiune
de a bea”. Cu timpul cuvîntul bere şi-a îngustat sensul, numind o anumită băutură,
preparată din orz şi hamei. Astăzi bere se întrebuinţează aproape exlusiv cu sensul al
doilea.
 Lingvistica modernă însă, pentru a demonstra caracterul bine organizat al
vocabularului, s-a orientat mai mult spre cercetarea sincronică, adică spre cercetarea
sensurilor sau relaţiile dintre acestea şi alte cuvinte ale limbii române literare actuale.
În orice moment al existenţei lui, cuvîntul are un conţinut semantic finit, alcătuit
dintr-un număr de sensuri. Inventarul şi relaţiile lor dau echilibrul semantic. Ele
facilitează înţelegerea modalităţilor de combinare a elementelor lexicale şi sugerează
posibilităţile de evoluţie semantică.
Studiind cauzele şi tipurilor schimbărilor semantice, academicianul Alexandru
Graur a subliniat că ,,sensul unui cuvînt face parte dintre elementele cele mai mobile ale
unei limbi, iar modificările de ordin semantic (în ansamblul lor) reprezintă unul dintre
cele mai interesante aspecte ale dinamicii vocabularului”. 1 Evoluţia semantică a planului
conţinutului are drept consecinţă extensiunea sau restricţia sensului lexical şi totodată
acestea sunt consecinţe ale acţiunii unor tendinţe mai generale care se referă la evoluţia
limbii.
Aşadar, indiferent de modalităţile şi cauzele care au dus la modificările semantice,
cuvintele îşi restrîng sau îşi lărgesc potenţialul semantic. De aceea ,,extensiunea şi
restricţia sensului unităţilor lexicale sunt considerate consecinţe ale metasemiei.”
Constantinescu-Dobridor susţine că evoluţia semantică a cuvintelor este
,,modificare a sensului iniţial al unui cuvînt sau adăugare de sensuri noi (secundare) la
sensul iniţial şi fundamental al cuvîntului. Astfel, sensul iniţial al cuvîntului latinesc
familia ,,familie” a fost modificat odată cu evoluţia sa la cuvîntul românesc femeie
,,persoană de sex feminin”. 2
Alţi termini folosiţi pentru acest fenomen sunt alunecări sau deplasări de sens.
În opinia lingviștilor schimbările semantice pot avea următoarele cauze principale:
- istorice: Progresul în ştiinţă, tehnică, moravuri, instituţii etc. aduce cu sine
introducerea de obiecte, fapte, acţiuni noi, care sunt redate de multe ori doar
printr-o modificare semantică a unui cuvînt ce dăinuia demult în limbă;
- sociale: Au loc deplasări ale ariei de utilizare socială a cuvintelor: specializarea
_____________________
1
Graur Al., Evoluția limbii române. Privire sintetică. București, 1963, p. 48
2
Constantinescu Dorbridor Gh., Dicţionar de termeni lingvistici. București: Teora, 1998, p. 137
(îngustarea), generalizarea (lărgirea), care duc la o modificare a ariei semantice;

- psihologice (tabu, eufemizare şi alte relaţii semantic dintre cuvinte);

 - lingvistice: schimbări fonetice, morfologice, sintactice).
2. Tipologia schimbărilor semantice

 Extensiunea semantică

Extensiunea este una dintre cele mai frecvente modificări ale valorii semantice a
cuvintelor. Ea se realizează pe mai multe căi. Uneori aceasta are loc pe baza unei
metonimizări, adică a unei asemănări prin alăturare. De exemplu, cuvîntul masă nu
numeşte numai mobila pe care lucrăm sau mîncăm, ci şi mîncarea sau mai bine zis
totalitatea de mîncăruri servite la masă. În latina clasică focus avea sensul de ,,vatră”,
adică ,,loc pe care se află şi arde flacăra” (ceea ce numim azi foc la latini se numea ignis).
În latina popular şi apoi în limbile romanice foc a primit sensul de astăzi ,,ardere violentă
cu flăcări” (rom. foc, it. fuoco, prov. fuoc, sp. fuego, fr. feu).
Printr-o alunecare de sens are loc extensiunea cînd numirea acţiunii trece asupra
rezultatului ei. Termenul redacţie înseamnă nu numai ,,faptul de a redacta”, adică
acţiunea dată, ci şi ,,totalitatea redactorilor, care lucrează la o editură, revistă sau ziar”, cît
şi ,,clădirea în care lucrează aceştia”.
Este evident că dacă un nume propriu – care este strict individualizat – devine
nume comun, procesul de extindere a sensului se manifestă în toată plinătatea lui.
Trecerea unui substantive propriu în comun se numeşte în literatura lingvistică
apelativitate.
Numele de familie al unor savanţi au devenit nume comune, de cele mai multe ori
termeni în ştiinţele respective:
amper (unitate de măsură a intensităţii curentului electric), format după numele
fizicianului francez Andre Marie Ampere (1775-1836);
coulomb (unitate de măsură a cantităţii de electricitate), după numele fizicianului
francez Ch. Augustin Coulomb (1736-1806);
farad (unitate de măsură a capacităţii electrice), după numele savantului englez
Michael Faraday (1791-1867);
ohm (unitate de rezistenţă electrică), după numele fizicianului german Georg
Simion Ohm (1787 – 1854);
volt (unitate de măsură a tensiunii electrice, a tensiunii electro-motoare), după
numele fizicianului Italian Alessandro Volta (1745-1827).
 Numele unor savanţi, devenite termini ştiinţifici, pot fi incluse în cuvinte compuse
sau derivate. De exemplu, megahertz (unitate de măsură a frecvenţei oscilaţiilor, egale cu
un million de hertzi). Termenul hertz are la bază numele de familie al fizicianului german
Heinrich Rudolf Hertz (1857-1894). Numirea unui revolver automat mic se numeşte
browning, după numele de familie al inventatorului.
Anumite numiri de manifestări sociale se bazează tot pe nume proprii. Refuzul
organizat de a nu păstra relaţii cu cineva în semn de protest poartă numele de boicot. Faţă
de căpitanul englez Boykott, pentru prima oară în 1879 arendaşii lui au practicat tactica
boicotului.
Numele proprii din creaţiile folclorice pot fi supuse şi ele la un proces de
apelativizare. În secolul al XVI-lea în Serbia active un haiduc, Baba Novac, care lupta
contra asupririi otomane a popoarelor balcanice. În anul 1600 Novac a fost prins şi ars de
viu. Au apărut apoi tot felul de poveşti, legend şi cîntece populare despre Novac (Brazda
lui Novac, Novac şi Gruia la Ţarigrad etc.). Ciclul Novăceştilor a fost studiat de B. P.
Hasdeu. Pe baza numelui propriu Novac a apărut la noi apelativul novac cu sensul de
,,om foarte puternic, voinic, haiduc”.
Pe baza numelui propriu Novac s-au format derivatele: Novăceşti (neamul celor
alde Novac), Novăcel (diminutive), novăcesc (adjectiv), incluse mai ales în textile
folclorice:
Scoate haine novăceşti,
De pune călugăreşti.
Scotea cuca de Novac
Şi punea un comănac. (V. Alecsandri)
Nume comune apar nu numai fiind formate din antroponime, ci şi din toponime.
Astfel, numirea unor varietăţi de manufactură s-au format pe baza numirilor de oraşe,
regiuni. De exemplu, caşmir după numirea unei regiuni din India, muselin după numirea
oraşului Mossulo pe rîul Tigru. Un soi de mere se numeşte calvil după localitatea
Calleville din Normandia (Franţa).
Pe baza unor nume proprii s-au format şi numiri de minerale. O piatră preţioasă
asemănătoare cu safirul de culoare albastră închisă, care a fost descoperită în anul 1967 în
Tanzania, a căpătat denumirea – tanzanit. O altă piatră (goethit) poartă numele
scriitorului german J. W. Goethe.
 O evoluţie semantică destul de ciudată a suferit, în limba română, şi neologismul
aperitiv, împrumutat din franceză (aperitif) şi acolo din latină (aperitivus, un derivat de la
vb. aperire „a deschide”). În română cuvântul a pătruns cu sensul „băutură care deschide
sau stimulează apetitul”. Mai târziu aperitiv înregistrează un sens nou: „gustare luată
înainte de masă pentru a stimula pofta de mâncare”. Cuvântul figurează cu ambele
sensuri, dar cel de „gustare” trece pe planul întâi, din cauză că este mult mai cunoscut
decât cel de „băutură alcoolică consumată înainte de masă” care rămâne singurul sens
justificat etimologic al acestui cuvânt. Cuvântul dumbravă conţine rădăcina slavă domb
(stejar), ceea ce arată că sensul originar a fost „pădure tânără de stejari”. Prin lărgire,
înţelesul a cuprins orice fel de pădure tânără. În limba greacă toxicon era numele
substanţei otrăvitoare cu care se ungeau săgeţile („săgeata” se spunea toxon), în timp ce
substanţele toxice de astăzi sunt otrăvurile cele mai felurite. Tot din terminologia militară
provine verbul a lansa; iniţial era vorba numai de aruncarea lăncilor. În prezent e firesc
să spui că s-a lansat o rachetă sau chiar zvon. Oamenii înşişi se pot lansa în afaceri.
Limba română ne permite să vorbim despre sezonul de primăvară, sezonul de vară,
de toamnă sau de iarnă, deci sezon e cam acelaşi lucru cu anotimp. Şi aici avem de a face
cu o extensiune semantică: la origine sezon însemna numai unul din anotimpuri, şi anume
„anotimpul însămânţărilor”. Punctul de plecare al acestei evoluţii îl constituie satio, din
latineşte cu accepţia de „însămânţare, perioadă a anului când se fac însămânţările”.
Dacă noi am folosi cuvintele cu înţelesul lor iniţial, îmbinări ca cerneală roşie sau
cerneală albastră ar fi inadmisibile. Cel mult s-ar putea zice cerneală neagră, dar nici
aşa nu e bune, pentru că cerneala nu poate fi decât neagră. O asemenea afirmaţie n-ar găsi
aprobarea nimeni care ştie româneşte, dar are o justificare istorică: cerneala e un cuvânt
slav şi denumea iniţial un lichid negru folosit în scriere (rădăcina e adjectivul care
însemna „negru” şi pe care o regăsim în cuvântul cernit, din expresia straie cernite, adică
veşminte de doliu). Sensul lui cerneală s-a schimbat prin acelaşi fenomen de lărgire: a
devenit mai cuprinzător, fără limitarea la o anumită culoare.
Cuvântul francez toilette este un diminutiv al lui toile (pânză), de unde deducem
că a însemnat mai întâi „bucăţică de pânză”. Sensul lui a evoluat probabil astfel: 1.
bucăţică de pânză; 2. pânză mică albă, pusă pe masa cu obiectele de coafat; 3. masa în
faţa căreia şade femeia când se coafează; 4. obiectele necesarenecesare coafatului; 5.
podoabe ale femeii (la început, desigur, numai cele care împodobeau capul); 6.
îmbrăcăminte femeiască, rochie; 7. încăpere în care femeia îşi aranjează ţinuta.
Extinderile de sens, susține Adriana Stoichițoiu-Ichim, sunt asociate, în cazul
termenilor specializați, cu procesul de determinologizare: Best-seller (subst.) „carte,
lucrare care are mare succes (de vânzare) a dobândit semnificația generică de „marfă
foarte bine vândută”; Blue-jeans cu formulele românești trunchiate blugi și blugingi,
atestat ca termen din domeniul vestimentar („multe mode – mini, maxi, blue jeans,
strâmt, larg etc.) Conotația aferentă ideii de „tânăr, tinerețe” – în titulatura unor emisiuni
sau a unor pagini de ziar: „Radio-discoteca blue-jeans”; „Colindători în blue-jeans”;
„Blue Jeans Club”. Sub influența limbii vorbite apare și în presă forma trunchiată blugi.
În registru colocvial și-a lărgit sensul, desemnând materialul specific („fuste sau șorturi
de blugi”), chiar de altă culoare decât cea tradi-țională („blugi negri”; „costum negru de
blugi”); lider: lideri politici - „conducător al unui partid polit”. Sens generic „șef”
(„lideri ai asociației”; „leaderul bandului”). Poate desemna o întreprindere, un produs
care ocupă primul loc într-un domeniu („firmele Ericson – lider internațional în
telecomunicații”); (domen. sport) „echipă sau sportriv care se găsește în fruntea unei
competiții” (sens din DN 3); poster –(în presă) cu o semnificație mai largă decât în DN 3
„afișe decorative, tematice sau electorale”: poster cu peisaje exotice, poster cu sigla
partidului; show - prin extensiune semantică, sinonim pentru „spectacol” (show-ul de la
Polivalentă); manifestări sportive: „sport-show”; top – sens generic „clasament”,
indiferent de domeniu: „topul prețurilor”; „topul infracțiunilor”; În titulatura unor rubrici
din presă ,a unor firme, asociații sau a unor publicații („Business Top”; „Publitop”;
„Top Fan Club”, „Oameni în top”). Apare în denumirea unor emisiuni de radio sau TV
(„Top star”, „Video Top Music”). Valoarea adjectivală a termenului – în locuțiunea de
(în) top „foarte bun, de frunte” (firmă de top, cel mai în top eveniment politic).1
 Restricţia semantică

În literatura lingvistică se susţine că restricţia semantică este antipodul

extensiunii (N. Corlăteanu, V. Bahnaru etc.). Este un proces de trecere de la un sens

_____________________
1
Stoichițoiu-Ichim, Adriana, Vocabularul limbii române actuale. București: BIC ALL, 2000, p. 73
general la unul particular. Are loc o specializare a sensului unui cuvînt, mai ales e vorba
despre un împrumut lexical. În franceză chauffeur numeşte orice fochist la o maşină. De
prin 1896, odată cu apariţia automobilului, în limba franceză cuvîntul în discuţie a căpătat
şi semnificaţia ,,conducător de automobil”. Fiind împrumutat în limba noastră, şofer şi-a
înustat sensul, denumind doar conducătorul automobilului.
Restricţia sensului rezidă în includerea unor seme diferenţiale suplimentare în
semantic cuvîntului dat (acesta fiind mecanismul intern de funcţionare a metasemiei) şi în
reducerea numărului de denotaţi, denumiţi de unitatea dată (acesta fiind mecanismul
extern de funcţionare a metasemiei).
Restricţia semantică este specifică cuvintelor polisemantice şi constă în trecerea
unor sensuri ale cuvîntului în lexicul pasiv, iar celelalte se păstrează în lexicul activ. În
procesul dezvoltării unei limbi, cuvîntul pierde un sens care uneori poate fi uitat, dar
complexul fonetic al cuvîntului rămîne în circulaţie, doar cu celelalte sensuri. Restricţia
semantică se referă la arhaizarea sau învechirea sensului unui cuvînt. Astfel, cuvîntul
săruta, înseamnă în româna veche a saluta (asemeni latinescului salute. –are, din care
provine. În Umbra lui Mircea. La cozia Gr. Alexandrescu foloseşte substantivul provenit
de la acest înţeles primar (dispărut din limba actuală al acestui verb:
Sărutare, umbră veche! Priimeşte-nchinăciune
De la fii României care tu o ai cinstit.
A tăbărî a însemnat, la început, ,, a-şi instala tabăra”. Astăzi el are sensul de ,,a da
năvală asupra cuiva, a se năpusti”; mîndru a însemnat ,,înţelept”, apoi ,,fudul, trufaş,
falnic, îngîmfat”; mişel însemna ,,sărman, sărac, nenorocit” , astăzi - ,,om de nimic,
ticălos, nemernic”.
Vornic, denumind un mare demnitar la curtea domnească, însărcinat cu conducerea
treburilor interne ale ţării, a ajuns (în Moldova) să însemne în secolul trecut ,,primarul
satului”, apoi ,,micul funcţionar comunal cu atribuţii neînsemnate (distribuirea
corespondenţei, aducerea la cunoştinţă a cetăţenilor, a ştirilor oficiale etc.), fiind, în
continuare, sinonim cu crainic sau pristav (flăcăul care la nunţile ţărăneşti invita şi
cinstea oaspeţii): Iată vine nunta-ntreagă – vornicel e-un greierel… (M. Eminescu)
O interesantă evoluţie cunoaşte şi sensul cuvîntului rost, iniţial rost însemna gură.
Sensul lui primordial, etimologic- de la lat. rostum ,,cioc, gură”, se mai păstrează şi astăzi
în derivatul a rosti şi în expresiile: a spune pe de rost, a şti pe de rost, a învăţa pe de rost.
 Însăşi substantivul cuvînt a avut în limba veche, printer alte sensuri, şi pe acela de
motiv, cu care apare – spre exemplu – şi în nuvela lui C. Negruzzi Alexandru
Lăpuşneanul: Boierii însă tremurau. Ei aveau două mari cuvinte a fi îngrijiţi; ştiau că
norodul îi urăşte şi pre domn că nu-l iubeşte.
O atestare a acestui sens al substantivului cuvînt (motiv) este făcută şi de către
Mihai Eminescu: Dacă tu ştiai problema astei vieţi cu care lupţi,
Ai vedea că am cuvinte pana chiar să o fi rupt.
Aşadar, restricţia semantică poate fi generată de dispariţia unui obiect, de
progresul ştiinţific sau chiar de schimbarea atitudinii faţă de un anumit obiect. Indiferent
de factori şi cauze, cuvintele pe parcursul evoluţiei sociale îşi retrag potenţialul semantic,
deoarece cu ajutorul cuvintelor se creează ideologii, iar dispariţia, modificarea lor duce şi
la dispariţia unor sensuri sau a unor cuvinte cu ajutorul cărora se putea cît mai exact
situaţia social-politică şi culturală.
Vocabularul unei limbi se schimbă de la o etapă la alta fie prin renunţări, fie prin
adăugări ca număr de sensuri sau de cuvinte.
,,Schimbările de sens au o importanţă deosebită pentru istoria şi dezvoltarea
vocabularului. Indiferent deci cînd s-a produs schimbarea, sensul face parte integrantă din
2
conţinutul semantic al cuvîntului o perioadă mai lungă sau mai scurtă.” De exemplu,
lexemul punct şi-a restrîns sfera semantică a expresiei de agitaţie - ,,încăpere într-un local
public, unde alegătorii se pot informa asupra mersului campaniei electorale.”; învăţător,
în prezent se utilizează doar cu sensul ,,lucrător din învăţămînt, care instruieşte şi educă
elevii din clasele primare.” Lexemul respectiv şi-a restrîns sfera semantică deoarece nu se
mai utilizează în sintagme ca: învăţător de fizică, chimie etc., pentru noţiunea respectivă
fiind repus în circulaţie cuvîntul profesor.
S-a constatat că mutațiile semantice realizate prin îngustarea sensului sunt mult
mai rare. Dacă ne referim la cuvintele noi, putem consemna următoarele cuvinte:
substantivele putere și opoziție capătă sensul „partidele de guvernământ și, respectiv,
cele din afara arcului guvernamental”; substantivul nostalgie și adjectivul nostalgic
(folosit adesea substantivizat) capătă valoare peiorativă: nostalgie după vremurile
trecute, adjectivul strategic –(în contexte cu caracter economic), cu sens „puternic din
punct de vedere financiar” (în sintagma „investitor strategic”).
 Îngustări ale sensului uzual se înregistrează și în cazul unor cuvinte folosite
eufemistic, pentru u a evita expresii insultătoare. Noua semnificație se asociază frecvent
cu conotații ironice. De exemplu: verbul a cotiza atestat cu sensurile „a mitui cu
regularitate pe cineva” sau „a plăti pentru cineva cu scopul de a-l întreține” (a cotiza la
școală); adjectivul strategic (în context fotbalistic, cu referire la meciuri) – sensul
„aranjat, trucat” (sinonim argotic „blat”): meciuri strategice sau mai pe românește...
blaturi.
Majoritatea calcurilor semantice din presă reprezintă împrumuturi de sens prin
influențe franceze sau engleze. Cuvintele care își dezvoltă polisemia prin acest procedeu
sunt, de regulă, neologisme. De exemple: actor – a preluat sensul secundar (din franc.)
„persoană care ia parte la o acțiune”: (principalii actori [politicieni] ai negocierilor);
printr-o extindere semantică, pe teren românesc desemnează și referenți non-umani
(neparticiparea altor actori decât băncile...); a agrea – a dobândit sensul „a accepta”, „a
aproba”, „a fi de acord”, după model engl. și/sau franc.: „noul program a fost agreat de
toate partidele”; a apela - și-a adăugat sensul specializat referitor la comunicarea
telefonică prin calc semantic, după franc. appeler: „telefoanele care pot fi apelate sunt..”;
atelier - sens. „seminar” (în domeniul artistic, politic, învățământ) (sub influența model
engl.): atelierul de limbă și comunicare; grilă – 2 sensuri specializate: 1) – împrumut
semantic din fr. (în domeniul televiziunii) (telespectatorii vor avea o nouă grilă de
programe); 2) – (învățăm.): test-grilă, grila corectă; imagine – (în context politic):
„imaginea partidului”, „imaginea Parlamentului”; building (engl. sens generic „clădire,
construcție”); în rom. –(în plan denotativ) „zgârie-nori, clădire foarte înaltă”; (conotativ–
prin „înnobilarea sensului”) „clădiri înalte, luxoase”; trend (engl. „tendință”); în rom. (în
context economic-financiar): „Alro a intrat pe trend descrescător”; know-how engl.
„informal”; în rom. și-a restrâns sensul la „transfer de tehnologie”
Cu conotații peiorative, ironice: „imaginea externă a leului” (moneda națională);
lanț - „un lanț hotelier”, „lanț de magazine”; linie - „linie de farduri profesionale”;
pachet – (calchiat după engl.): juridic-adm. (pachet de legi economice); financiar (pachet
de acțiuni) ; politic (pachet de revendicări); pirat – (cu val. adjectivală): radio-pirat
(„post de radio clandestin”) și verbul a pirata, participiul cu valoare adj. piratat. Recent,
substantivul pirat si-a adăugat un sens nou, dezvoltat pe teren românesc, în sintagma
pirat informatic, care circulă în paralel cu termenul engl. „hacher” („spărgător de
carduri”) și verbul a hacheri; reabilitare – (sens tehnic) „reparare”: reabilitarea
drumurilor, reabilitarea rețelei de alimentare cu apă.
 Polarizarea semantică

În limba română actuală pot fi atestate cazuri cînd cuvintele se află într-o situaţie
antipodală din punct de vedere semantic faţă de acele cuvinte din care-şi trag originea. În
latină adjectivul altus avea între altele două sensuri opuse: înalt (mons altus) şi adînc
(mare, flumen altum). Situaţia aceasta s-a transmis într-o oarecare măsură adjectivului
adînc, al cărui sens obişnuit este ,,afund, adîncit”. De exemplu: Cum ajunge în pădure,
sapă o groapă adîncă de un stat de om. (I. Creangă)
În unele contexte adjectivul dat are şi sensul de ,,înalt”: Luna limpede înflorea ca
o fată de aur pe seninul adînc al cerului., Şi din tufele de mături,/ce cresc verzi, adînce,
dese,/Păsări îmblînzite-n cuiburi/destind penele alese. (M. Eminescu);
Lingviştii N. Corlăteanu şi I. Melniciuc sunt de părerea că ,,Dezvoltarea în direcţii
opuse a valorii semantice a unui cuvînt, la origine nediferenţiate, poartă numele de
polarizare semantică sau entiosemie.”1
De aceeşi părere este şi autorul Dicţionarului de termeni lingvistici, Gh.
Constantinescu Dobridor:,,dezvoltarea în direcţii opuse a sensurilor unui cuvînt,
nediferenţiate la origine.” Astfel, lat. tempestas înseamna iniţial ,,starea timpului”, iar mai
tîrziu şi ,,timp frumos”, şi ,,furtună”, lat. altus însemna şi ,,înalt”, şi ,,adînc” etc. Rămase
în limbile romanice, aceste cuvinte şi-au păstrat numai unul din cele două sensuri opuse:
cel de ,,furtună” – fr. tempete, it. tempest, şi cel de ,,înalt” – fr. haut, it. alto, rom. înalt.În
limba română, verbul a învăţa înseamnă şi ,,a da lecţii” (cuiva), şi ,,a primi lecţii” (de la
cineva); a lua şi ,,a cumpăra”, dar şi ,,a fura” etc.
Pe baza polarizării semantice se formează aşa-numitele ,,capete ale lui Ianus”,
adică elemente lingvistice cu semnificaţii opuse. 2 Sufixul –aş, de exemplu, poate
exprima, în funcţie de tema substantivului la care se anexează, atît valori semantic
positive (drăgălăşenie, dragoste, afecţiune: fecioraş, copilaş, băieţaş), cît şi valori
semantic negative, depreciative (scriitoraş, articolaş). Acest fenomen lingvistic se
explică prin prezenţa unei valori semantic unice, dar la care se realizează o îndepărtare de
________________________

1
Corlăteanu N., Melniciuc I., Lexicologia. Chişinău: Lumina, 1992, p. 63
2
Constantinescu Dorbridor Gh., Dicţionar de termeni lingvistici. București: Teora, 1998, p. 137
la o limită.
Cazuri de polarizare semantică sunt folosite de scriitori pentru a realiza un scop
stilistic. Adjectivul mintios are sensul ,,deştept, intelligent, iscusit, isteţ”.
A. Donici include acest cuvînt într-un context în care el capătă sens negative,
depreciative: Mintiosule! De unde vii?/O vulpe pe măgar l-a întrebat.Scriitorii recurg
uneori la un sens contrar celui obişnuit al unui cuvînt. Antonimul lui cîştig este pagubă.
Opoziţia semantic apare cu evidenţă la I. Creangă: Harap Alb… ca tovarăş era părtaş la
toate şi la pagubă şi la cîştig.
Există o figură de stil, numită antifrază, care recurge la polarizarea semantică. Se
foloseşte un cuvînt sau expresie cu sens contrar semnificaţiei curtente. În acest mod Ion
Creangă exprimă nuanţă ironică. Descriind în Amintiri accidentele de muncă ale ţăranilor
din Broşteni, autorul scria: Ba la mulţi se întîmplă de veneau sîmbătă noaptea cu cite un
picior frînt cu boii stîlciţi şi acestale era cîştig pe deasupra. Aici cîştig nu-şi mai are
sensul obişnuit ,,folos, profit material”, ci sensul contrar ,,pagubă”.
Polarizarea semantică se poate realize şi în cadrul sintagmelor. În pine veche,
haină veche, adjectival are valoare negativă, iar vin vechi, vorbă veche, din contra,
adjectival dispune de o semnificaţie pozitivă: vin vechi înseamnă ,,vin bun”, ,,vin de
calitate”, iar vorbă veche – ,,vorbă înţeleaptă, vorbă din bătrîni”
 Degradarea semantică// înnobilarea

La tendinţele de evoluţie a semanticii unităţilor lexicale se mai ataşează o tendinţă,

cea de înnobilare şi de degradare a sensului cuvintelor. ,,Tendinţa în cauză este
provocată, de cele mai multe ori, de acţiunea factorilor psihici ai metasemiei, întrucît
degradarea sensului se află în legătură direct cu tabuizarea sau cu eufemizarea, în timp ce
înnobilarea se produce numai ca urmare a disfemizării.”1
În literatura lingvistică s-a emis idea că înnobilarea sensului este mai puţin
frecventă decît degradarea. În pofida acestei afirmaţii, limbile romanice conţin o mulţime
de unităţi lexical care şi-au înnobilat semnificaţia: Astfel, substantivul cabalus avea în
latină sensul ,,mîrţoagă”, în timp ce în toate limbile romanice a ajuns să denumească
calul în genere. O evoluţie semantică similară a suferit şi substantivul latin casa
,,cocioabă; colibă”, care în limba română are semnificaţia ,,clădire pentru locuit”.
______________________
1
Corlăteanu N., Melniciuc I., Lexicologia. Chişinău: Lumina, 1992, p. 63
 În opinia lui V. Bahnaru, tendinţa de înnobilare/degradare a sensului, ca şi cea de
generalizare/specializare, este o varietate a tendinţei de extensiune/restricţie a sensului,
deoarece ea, ca şi celelalte, se reduc la achiziţionarea sau la eliminarea anumitor seme cu
valoare negativă sau pozitivă. 1
Un exemplu foarte interesant de degradare semantică este a cuvîntului mitocan,
folosit astăzi cu sens profund peiorativ: ,,om cu comportări grosolane, vulgare; bădăran.”
La început mitocan (format cu sufixul –an) a însemnat exclusive ,,locuitor al unui mitoc”.
Mitoc reprezintă o variantă a cuvîntului metoc (mănăstire mică, subordonată
administrative unei mănăstiri mai mari” şi ,,clădire care aparţine unei mănăstiri şi care
serveşte ca locuinţă pentru călugări.”
Cu timpul, mitocan şi-a lărgit sensul, ajungînd să însemne nu numai ,,locuitor al
unui mitoc”, ci şi ,,locuitor de pe lăngă un oraş sau de la periferia unui oraş”, adică
mahalagiu. De aici şi pînă la actualul sens trecerea s-a făcut uşor, însemnînd azi ,,golan,
bădăran, mîrlan, ţopîrlan”, cuvîntul mitocan şi-a schimbat total sensul iniţial.

3. Calcuri semantice și frazeologice

 Calcul semantic

Calcul semantic (împrumutul de sens sau împrumut parțial) reprezintă adoptarea

de către cuvîntul românesc a unui sens nou, preluat de la modelul său străin. (dobândite
în română).
Ion Toma consideră că „calcul semantic (numit şi împrumut parţial) reprezintă
adoptarea de către cuvîntul românesc a unui sens nou, preluat de la modelul său străin
(împreună cu care are deja cel puţin un sens comun, care constituie „pivotul”
transferului)”.2 Fenomenul se produce, evident, între cuvintele polisemantice. Un
exemplu îl constituie sensul „tablu pictat” al cuvîntului pînză, sub influenţa fr. toile
(împreună cu care avea în comun sensul de „ţesătură făcută din fire de in, bumbac, cînepă
etc.” Alte exemple: foaie (sensul de „ziar”, după germ. Blatt şi fr. feuille), nebun („piesă
la jocul de şah”, după fr. fou), rădăcină (accepţiunile lingvistice şi matematice, după fr.
racine), întâmplare „eveniment, fapt ” [în domeniul artei spectacolului] (după engl.
_______________________
1
Bahnaru V., Elemente de semasiologie română. Chișinău: Știința, 2009, p. 247
2
Toma Ion, Limba română pentru elevi, studenți și profesori. București: Niculescu, p. 174
happening); oportunitate „ocazie fericită, prilej favorabil” (după engl. opportunity,
fr.opportunite, it.opportunita).
Calcurile sunt foarte frecvente în terminologiile tehnico-științifice (firește, pe lîngă
împrumuturi), unele avînd caracter internațional: trifoi (ca lat. trifolium, it. trifoglia, fr.
trefeuil, germ. Dreiblatt, rus. trilistnik), unde ultrascurte (fr. ondes ultra-courtes, engl.
ultra-shortwaves).
Amploarea îmbogățirii și modernizării lexicale a limbii române datorate calcului
este mult mai mare decît se crede. Acest procedeu este foarte active îndeosebi în etapa
modern a limbii, cînd a operat la serii întregi de cuvinte (prin copier totală sau prațială).
Majoritatea verbelor din familia lui a ţine (calchiate după latina savantă, franceză sau
italiană): obţine, aparţine, conţine, deţine, menţine, reţine, susţine; modelul
întredeschide, întreprinde, întretăia, întreţine, întrevedea, întrezări. Nu sunt puţine
situaţiile cînd de la aceeaşi bază străină avem un împrumut şi un calc, care, intrate în
concordanţă, s-au specializat semantic sau unul dintre ele a dispărut: a blagoslovi şi a
binecuvînta (sl. blagosloviti), independenţă şi neatîrnare (fr. independance), propăşire şi
progres (lat. progressus), sentiment – simţămînt (fr. sentiment) etc.
 Inovații semantice realizate în interiorul limbii române: ediție (fr.edition, it.
edizione) „serie de manifestări artistice, științifice, sportive, care se repetă
periodic” (ex.: Ediția a II-a a Festivalului Dacic). Sensurile cu caracter denotativ
dezvoltate de cuvinte românești aparțin diverselor terminologii: economico-
financiară (cupon, liberalizare [a prețurilor], întreprinzător „patron”); politică
(dosar [de cadre], organ [politic, administrativ]); medicală: plombă [în
construcții,arhitectură]: (1) „imobil construit în spațiul viran dintre alte două
imobile”; (2) „umplere a unei gropi din asfalt”); virus [în informatică] „program
distructiv care „îmbolnăvește”calculatorul”); limbajului literar uzual: tichet [în
transport], treaptă [în învățământ]); limbajului familiar: a ieși [cu cineva], a vorbi
[cu cineva], a rămâne [în Occident]; argoul elevilor și studenților: înfățișare
„examen”, boabă „restanță”.
Sensurile noi apărute sunt de 2 feluri: denotative, denumesc referenți noi;
conotative/stilistice/expresive, aduc culoare stilistică sau valori suplimentare peiorative,
ironic.
  Sensuri denotative. Extinderile semantice înregistrate de neologisme și mai ales
de termenii specializați au loc în urma schimbării domeniului de referință. Noile
sensuri păstrează așa-zisul nucleu semantic și neglijează unele seme periferice din
definiția de dicționar, înlăturînd, în plan sintagmatic, restricțiile contextual-
stilistice associate sensului inițial și lărgind considerabil gama noilor combinații
lexical. Sensurile noi trebuie să satisfacă atît funcția de comunicare, cît și funcția
expresivă a limbii.
În cele ce urmează ne vom referi la sensurile noi intervenite în română într-un timp
relativ scurt 20-30 de ani, aparținînd la domenii variate:
I. CIRCULAȚIA
- culoar ,,spațiu delimitat (pe uscat, apă, aer) rezervat unor vehicule”;
- eveniment ,,accident de circulație”;
- pastilă ,,refugiu în mijlocul unei piețe, al unei străzi largi”;
- relație ,,traseu”;
- zebră ,,marcaj de traversare a străzii de către prieteni”.
II. ARTĂ, SPECTACOL
- animator ,,creator de desene animate”;
- cireșar ,,copil care cîntă din coajă de cireș”;
- forum ,,desfășurare a unei manifestații”;
- replică ,,reproducere, copie a unui origal”.

III. TEHNICĂ

- antifonic ,,care apără de zgomot”;

- diminutive ,,element distinctive”;
- pastilă ,,microcircuit”;
- reper ,,fiecare dintre elementele component ale unui obiect ethnic complex”.

IV. COMERȚ

- gamă ,,ansamblu de produse de aceeași natură sau cu aceeași destinație”;

- gondolă ,,mobilă care servește la prezentarea mărfurilor”;
- linie ,,ansamblu de produse, în special cosmetic”;
- navetă ,,tip de ladă care servește la transportul unor produse alimentare”.

V. CONSTUCȚII
- front ,,plan vertical care coincide cu alinierea căii de circulație”;
-nivel ,,etaj”;
-plombă ,,imobil construit în spațiul viran dintre 2 imobile”.
 VI. ÎNVĂȚĂMÎNT
- profil ,,specialitate, specific”;
- treaptă 1. ,,partea I (cl. IX-X) și partea a II-a (cl. XI-XII) a liceului; 2.
,,examen susținut de elevi pentru a intra în cl. a 9-a și a 11 de liceu”.
-
VII. SPORT
- cap ,,lovirea mingii cu capul de un jucător”;
- tricolor ,,component al echipei naționale”.
-
VIII. VESTIMENTAȚIE
- știucă ,,pantofi cu vîrful foarte ascuțit”;
- țigară (despre pantalonii la modă în anii 60) ,,strîmți în partea de jos”.
-
IX. DIVERSE
- formal ,,solemn”;
- regal (livresc) ,,cadou”;
- specios ,,deosebit, special”;
- impact ,,contact”, ,,influență”.
Dacă ne referim la originea sensurilor mai sus menționate, putem vorbi de 3
categorii distincte:
a. sensuri a căror origine este străină (franc., engl., germ.), deci sensuri
împrumutate (culoar, forum, impact, nivel, zebră);
b. accepții dezvoltate în interiorul limbii române la o serie de neoklogisme mai
mult introduce în limba noastră, bine asimilate cu sensul (-rile) lor fundamentale pe lîngă
care a fost posibil să înflorească alte înțelesuri (sensuri dezvoltate în românește la
neologisme preexistente): ediție, impact, pastilă, plombă, profil;
c. semnificații noi adăugate fie la 1) cuvinte din vechiul fond al l. române, fie 2) la
formații românești alcătuite cu sufixe, cu prefixe sau din elemente savante (cireșar,
antifonic).
 Sensuri conotate. Cuvintele care au dezvoltat valori expresive aparțin limbajului
vorbit, familiar și argoului. Noile sensuri sunt realizate prin metaforă. Din limbajul
vorbit, familiar s-au dezvoltat sensuri conotative: a aburi („a învălui cu vorbe”);
gaură („furt, lovitură”); turnător, ciripitor („denunțător”); fluturaș („afiș de mici
dimensiuni„); arici („sistem de închidere”); a spânzura [bani] („a cheltui
nechibzuit”).
 Din argou sunt preluați termeni ca: naș (1.controlor de tren coruptibil; 2.Șef de
clan mafiot); țeapă („înșelătorie”); zarzavat („dolari”). Din argoul studenților, elevilor
putem evidenția următoarele exemple: bătrân („student din anii mari”); boboc („student
din anul I”); băută („petrecere”); bază [în expr. a avea la bază] („a fi pregătit”); marfă;
de comă; mortal; bestial („bun, frumos, de calitate”).
Procedeele prin care iau naștere sensurile figurate sunt metafora, metonimia:
aurolac [„marcă de lac pentru vopsit elemente metalice conținând solvenți cu efecte
halucinogene”] a căpătat sensul figurat „copii fără cămin, ai străzii, care se droghează cu
aurolac”; deprecieri ale sensului: butic „magazin de dimensiuni reduse, amenajat fără
pretenții și care vinde mărunțișuri”; înnobilări ale sensului: shop „magazin în care, înainte
se vindeau mărfuri de obicei, de lux, pe valută”.
Adeseori apar chiar perechi de sinonime formate din: două derivate
(antologator/antologiu; cascadorie/cascadorism; dughenar/dughenist); dintr-un cuvânt
împrumutat și dintr-un derivat (consulting/consultanță; cloning/clonare;
planning/planificare); dintr-un împrumut și un calc (After-shave /(loțiune) după ras;
selfcontrol/auto-control).
 Calcuri frazeologice
În literatura de specialitate se susţine că cele mai multe frazeologisme din limba
română modernă sunt împrumuturi şi calcuri sau traduceri literale după unităţi
frazeologice străine, care au o structură identică sau similară cu a celor româneşti.
Cercetătorul Th. Hristea accentuează la această problemă următoarele: „Calcurile
frazeologice se clasifică în totale şi parţiale.” 1 Din prima categorie face parte, spre
exemplu, carte de căpătîi, care traduce ad literam din franceză livre de chevet. Tot calcuri
frazeologice totale sunt cap pătrat (după fr. tete carree) şi piatră de încercare (după fr.
pierre de touche), în schimb piatră filozofală reprezintă un calc parţial, pentru că din fr.
pierre philosophale, prima parte a fost tradusă, iar a doua a fost împrumutată.
Frazeologia noastră modernă este în cea mai mare măsură, de provinienţă
franceză. Iată cîteva exemple: apă oxigenată (fr. eau oxygenee), boltă cerească (fr. voiete
celeste), Calea Lactee (fr. la voie lactee), diabet zaharat (fr. diabete sucre), fiu natural
(fr. fils naturel), grădină zoologică (fr. jardin zoologique), lună de miere (fr. lune
_________________________
1
Hristea Th., Tipuri de calc lingvistic. București, 1987, p. 517
de miel), materie cenuşie (fr. matiere grise), ochi magic (fr. ocil magique) etc.
O altă categorie de frazeologisme explicabile prin franceză o constituie locuţiunile
şi expresiile cu valoare verbală, dintre care unele au mai fost semnalate. De exemplu: a
arunca mănuşa cuiva (fr. jeter le gand „a sfida, a provoca”), a avea nervi de oţel (fr. des
nerfs d-acier avoir ), a bate în retragere (fr. battre en retraite), a-şi da aere (fr. se
donner des airs), a duce o viaţă de cîine (fr. cuener une vie de chien), a face plinul (fr.
faire le plein) etc.
Vorbind despre calchierea frazeologică, e necesar a menţiona că fenomenul
lingvistic în cauză are menirea să poarte încărcătura semantică a modelului. Fără imitarea
modelului apariţia calcului este de neconceput. Anume de aceea se cere o delimitare netă
între calcuri, pe de o parte, şi expresiile autohtone, pe de altă parte. Cercetătorul S. Ştefan
menţioneză: „Structura gramaticală a calcului nu întotdeauna corespunde cu cea a
modelului, adică raporturile sintactice dintre componentele calcului deseori sunt altele
1
decît cele stabilite între componentele modelului.” De exemplu, structura sintactică a
calcului casă de cultură e analitică, iar a modelului dom kuliturî e sintactică. Faptul
menţionat se explică prin incongruenţa sistemelor limbii române şi a celei ruse (la nivel
sintactic), esenţa calchierii frazeologice ca atare nici nu constă de fapt în copierea
structurii sintactice a modelului. Deşi calcurile frazeologice au o altă structură sintactică
decît modelele lor, ele totuşi sunt capabile să reproducă cu toată exactitatea conţinutul
acestor două modele, iar imitarea structurii sintactice care uneori totuşi poate avea loc,
trebuie interpretată drept calchiere sintactică.
Din punctul de vedere al componenţei lexicale, calcul frazeologic e o traducere
literală, de aceea fiecărui component al modelului îi corespunde un component al
calcului. De exemplu: rus. rasşirenîi plenium – rom. plenară lărgită, adică plenară îi
corespunde lui plenium, iar lărgită lui rasşirenîi. Calchierile care reproduc totalmente
structura lexicală a modelului se numesc totale. Uneori însă nu toate componentele
calcului frazeologic sunt o traducere a componenţilor modelului. De exemplu, a traduce
în viaţă calchiază expresia rusă pretvoriti v jizni, dar aici nu avem o corespundere deplină
între componentele calcului şi ale modelului: cuvîntul a traduce are alt sens decît

_________________________
1
Ştefan S., Calcul lingvistic. În: Limba română, 1963, nr. 4 , p. 19
pretvoriti (a preface, a transforma, a realiza). După cum se vede, componentul în cauză
aici nu este tradus, ci pur şi simplu înlocuit printr-un cuvînt apropiat ca sens. O asemenea
calchiere o numim parţială.
Cercetătorul Al. Dîrul este de părerea că: „Calchierea constituie o posibilitate de
completare a „celulelor libere”, ce prezintă inventarul potenţial al sistemului fiecărei
limbi. Prin urmare, calcurile sunt acceptate numai atunci, cînd limba are nevoie de ele,
adică atunci, cînd nu dublează mijloacele originale de exprimare.”1
4. Modalităţile care pot provoca schimbarea de sens a cuvintelor (transferul
metonimic, transfer metaforic, sinecdoca)
Schimbarea sensului are la bază mecanismul conotaţiei şi se realizează prin tropi
(figuri de stil), îndeosebi prin metaforă, metonimie şi sinecdocă.
Metafora este o comparaţie prescurtată, determinînd transferul semantic ca urmare
a asemănării dintre obiecte. Ea poate fi:
spaţială: teritoriu administrative sau încăpere pentru oamenii aflaţi în interior:
ţara (teritoriul) – ţara (poporul), satul (teritoriul) – satul (locuitorii), clasa (sala) – clasa
(de elevi);
temporală: prînz (masa de la mijlocul zilei) – prînz (mijlocul zilei), oră (60 de
minute) – oră (lecţie);
cauză-efect: traducere (acţiune) – traducere (rezultat), atac (acţiune) atac (jucării
din atac), istorie (process istoric) – istorie (ştiinţa istoriei);
produs – locul unde se produce: drăgăşani < Drăgăşani, cotnari < Cotnari, moeciu <
Moeciu;
persoană (inventor, autor) – invenţie: marghilomană < Marghiloman, un
grigorescu (tablou de Grigorescu) – Grigorescu (autorul); un ford ( autoturism sau
camion, fabricat în uzinele lui Ford);
simbol – ceea ce simbolizează: crucea (obiectul) – crucea (credinţă creştină),
coroana (obiectul) – coroana (regalitatea).
Metonimia realizează schimbarea de sens pe baza contiguității logice dintre
obiecte. Aceasta poate fi:
cauză-efect: traducere (acţiune) – traducere (rezultat), atac (acţiune) – atac
___________________________
1
Dîrul A., Unele observaţii privind influenţa rusă asupra limbii moldoveneşti. Chişinău, 1975, p. 44
(jucătorii din atac), ureche (organ) – ureche (auz musical); a trăi din munca ta, unde
munca înseamnă aici ,,cîștigul”, a avea nas fin, înseamnă ,,a avea miros
fin”, mîini de aur ține locul dibăciei, talentului;
produs – locul unde se produce: cotnari < Cotnari, drăgăşani < Drăgăşani;
persoană (inventator, autor) – invenţie: marghilomană < Marghiloman, un
grigorescu (tablou de-) < Grigorescu (autorul);
simbol pentru ceea ce simbolizează: crucea (obiectul) – crucea (credinţa
creştină), coroana (obiectul) – coroana (regalitatea).
Sinecdoca realizează schimbarea de sens pe baza unei relaţii cantitative între
obiecte. Ea poate fi:
a. parte pentru întreg: cap (parte a corpului) – cap (de locuitor), gură (parte a
corpului) – gură (la plural – persoane de hrănit), acoperiş (parte a casei) – acoperiş
(casă);
b. întregul pentru parte: insectă (orice insectă) – insectă (la plural- pureci,
păduchi, ploşniţe), biped (animal cu două picioare) – biped (om),îmbrăcat în mătase, în
catifea, în aur, utilizate pentru vesminte de mătase, catifea, împodobite cu fire de aur;
c. abstract pentru concret: albastru (culoare) – albastrul (ochilor), prietenie
(relaţie abstract) – prietenie (la plural – relaţii concrete de prietenie), amintire (însuşire
abstract) – amintire (un fapt rememorat);
d. genul pentru specie: cînd se spune că o persoană este o ființă inteligentă, ființa
denumește de fapt o clasă foarte cuprinzătoare care include și celelalte viețuitoare. Față
de persoana astfel denumită ființa joacă rolul de gen, iar persoana pe cel de specie. Tot
astfel în exprimări eufemistice cățelul era plin de insecte, insecte reprezintă genul pentru
specia păduchi sau purici;
e. specia pentru gen este reprezentată de întrebuințarea unui nume propriu pentru
categoria de personae pe care propriu pentru categoria de persoane pe care o poate ilustra:
Un Cezar nu putea acționa altfel, adică un conducător ca Cezar.
TemaVI: MODERNIZAREA ȘI INTERNAȚIONALIZAREA LEXICULUI
ROMÂNESC
4. 1. Împrumuturile lexicale neologice în limba română
 Influenţa latină savantă
 Influenţa italiană
 Influența germană
 Influenţa engleză
 Influenţa rusească
4. 2. Abuzul de neologisme din limbile moderne
4. 3. Invazia anglicismelor
4. 4. Adaptarea/neadaptarea împrumuturilor în limba română
 împrumuturi adaptate
 împrumuturi neadaptate
 Xenismele. Tipuri de xenisme
 Diferențe între xenisme, barbarisme și anglicisme
1. Împrumuturile lexicale neologice în limba română

Este cunoscut faptul că schimbările care au loc în viaţa socială, relaţiile de tot felul
dintre popoare impun trecerea unităţilor lexicale dintr-o limbă în alta. Împrumutul de
cuvinte este un fenomen pe deplin firesc în viaţa popoarelor şi a limbilor. Lipsa de
cuvinte împrumutate ar putea fi considerată chiar compromiţătoare, deoarece ar dovedi că
o populaţie n-a învăţat nimic din variatele contacte cu alte popoare.
Pătrunderea elementelor lexicale de împrumut este un proces normal de dezvoltare a
unei limbi. Cuvîntul împrumutat din alte limbi îşi face loc în limba noastră atunci cînd
avem posibilitatea de a exprima prin mijloace lingvistice proprii un anumit sens sau o
nuanţă semantică.
Formula împrumut lexical este folosită astăzi cu precădere drept o simplă variantă
sinonimică pentru ceea ce este neologism. Or, în mod curent, neologismele sunt numite
cuvintele noi împrumutate relativ recent din limbi străine. Neologismele sunt însă şi
cuvintele create cu mijloace proprii ale limbii. În accepţiune mai largă sunt considerate
neologisme şi cuvintele existente în limbă, folosite cu un sens nou. Împrumuturile
lexicale în vocabularul limbii române sunt inovaţii de provenienţă externă care constau
din cuvinte şi expresii luate de-a gata dintr-o limbă străină şi adăugate fondului lexical
existent1.
Aşa-zisul împrumut lexical constituie un aspect fundamental al contactului dintre
limbi şi este fie un produs al bilingvismului propriu-zis, fie consecinţa simplei cunoaşteri
a unei limbi străine, pe care vorbitorul influenţat de ea poate să nu o folosească în mod
curent.
Recurgerea la împrumuturi din alte limbi este favorizată şi, de multe ori,
determinată de mai mulţi factori, dintre care mai importanţi sunt:
- vecinătatea geografică;
- convieţuirea vremelnică sau de durată pe acelaşi teritoriu a vorbitorilor unor
- idiomuri diferite;
- amestec de populaţie;
- relaţiile culturale, economice sau politice ale unor populaţii aflate pe teritorii
diferite.
Cercetătorii, care s-au ocupat de fenomenul în discuţie, au delimitat două tipuri de
împrumuturi:
1. populare (prin contactul direct între vorbitorii de limbă română cu cel de altă
limbă);
2. de cultură (prin intermediul instituţiilor reprezentative ale poporului nostru în
cursul secolelor: aparatul administrativ, biserica, armata, şcoala etc.)
Se susţine că împrumuturile din limbile slave (bulgara, sîrba, ucraineana) şi din
limbile turcă, maghiară au în general caracter popular, iar cele din limba slavonă, greacă,
din limbile romanice, inclusiv şi latina savantă sunt, de regulă, împrumuturi de cultură.
Dacă răspund unor nevoi reale, împrumuturile de cultură, însă, se răspîndesc rapid şi
dobîndesc caracter popular. Aşa s-a întîmplat, de exemplu, cu numeroase împrumuturi
din limbile romanice şi din latina populară.
Pentru adaptarea fonetică şi morfologică a cuvintelor împrumutate are o mare
importanţă calea pe care pătrund cuvintele dintr-o limbă în alta.
Directă (orală) – presupune un contact nemijlocit între populaţii vorbind limbi
diferite, acestea sunt împrumuturi orale, care au un caracter popular;
_______________________
1
Iordan I., Robu V. Limba română contemporană. Bucureşti, 1978, p. 310
 Indirectă – prin intermediul cărţilor, al scrisului, al culturii în general; acestea sunt
împrumuturi culte (livreşti).
Dacă un obiect sau o noţiune trece de la un popor la altul, odată cu aceasta este
împrumutat, de regulă, şi lexemul care numeşte acel obiect sau noţiune. În epoca actuală
împrumuturi directe se fac din limbile moderne apusene (engleză, franceză). Pe cale
directă sau orală, care are de multe ori un caracter popular, au pătruns în limba română o
serie de cuvinte slave sau maghiare, mai rar turceşti, greceşti şi de alte origini.
Pe cale indirectă, care are un caracter cult sau livresc au apărut în limba noastră o
serie de cuvinte slave, cărora, după secolul al XVI-lea, le-au urmat împrumuturi de
origine latină şi greacă în special înscrierile cu caracter istoric. Împrumuturile greceşti
prin filiera slavonă nu lipsesc nici din primele tipărituri religioase.
În literatura lingvistică se vorbește vorbeşte de două categorii de împrumuturi:
1. împrumuturilor de lux;
2. împrumuturile necesare.
Cele necesare se introduc odată cu o noţiune inexistentă anterior în limbă sau
pentru o nuanţă mai precisă şi se adaptează sistemului fonetic şi gramatical al limbii.
Împrumuturile necesare sunt acele cuvinte, sintagme sau unităţi frazeologice, care
nu au un corespondent în limba română sau care prezintă unele avantaje în raport cu
termenul autohton.
Împrumuturile de lux, numite şi străinişme, barbarisme, sunt de prisos în limbă,
fiind întrebuinţate de snobi şi se manifestă ca nişte corpi străini în sistemul lexical.
Împrumuturile neologice sunt cuvintele intrate în limba română din diverse limbi
după primele decenii ale secolului al XIX-lea, cînd începe perioada modernă a culturii
române.
Principalele influenţe moderne exercitate asupra limbii române sunt următoarele:
Împrumuturile latino-romanice, domină cîmpul influenţelor lexicale externe ale
limbii române din ultimele două secole. Numărul cuvintelor pe care le cuprinde poate
ajunge la 40-50 de mii (peste 30 % din vocabularul românesc actual). Ele sunt răspîndite
în toate sferele lexicale. În numeroase cazuri, au înlăturat din limbă cuvinte mai vechi de
altă origine: cinovnic-funcţionar, doclad-raport etc.Terminologia modernă de origine
latino-romanică se include într-o largă circulaţie de pe la 1840, găsindu-şi continuitatea
pînă în zilele noastre, deoarece „în limba literară neologismul intră firesc acolo unde e
nevoie de el, pentru conciziune şi precizie” (M. Sadoveanu)
Împrumuturile latino-romanice au fost distribuite de către cercetători după limba de
provinienţă: latina savantă, franceza şi italiana.
 Influenţa latină savantă
Cele dintîi neologisme de origine latină nu le datorăm Şcolii Ardelene, cum se crede
şi se afirmă în scris. Cu mult înainte de secolul al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-
lea, o serie de cărturari români au împrumutat o mulţime de neologisme direct din latină,
pe care o cunoşteau bine. Alţi cărturari români au introdus în limba română cuvinte
latineşti pe care le-au luat din polonă în condiţii istorice şi culturale prea cunoscute de
noi. Mai puţin cunoscut e faptul că orientarea noastră spre latinitate a început încă din
primele secole ale mileniului al 2-lea, ceea ce nu putea să rămînă fără consecinţe de ordin
lingvistic, în general, şi lexical, în special.
Elementul latin este prezent sub mai multe forme în lexicul recent. Pe de o parte
apare în cuvinte precum cvadruplu, flexibil, care au o dublă etimologie: lat. guadruplus şi
fr. quadruple; lat. flexibilis şi fr. flexible sau în cuvinte provenite din engleză, dar care
pornesc de la etimonul latin, de exemplu: compus, terariu, digital şi pe de altă parte în
termeni noi uneori invenţii româneşti precum lavoterp sau luxomat unde nu se poate să
nu se observe în prima parte pe lav(are) „a spăla”, lavoterpul fiind „un detergent
românesc” sau pe lux „lumină”, în luxomat care este „un dispozitiv de iluminat”.
Elementul latin mai apare în româna de azi şi sub alte două forme:
1. în etimologia unor cuvinte moştenite care de curînd au dezvoltat noi semnificaţii,
de exemplu treptă „partea întîia sau a doua a liceului” din lat. trajecta.
2. rolul elementului latin este foarte puternic, fiind prezent într-un număr de
prefixoide şi sufixoide de aceeaşi origine. De exemplu: mini- minicalculator,
miniaragaz, minihotel, minimagazin etc.
Vocabularul limbii române s-a îmbogăţit cu un mumăr apreciabil de neologisme
luate direct din latină pe cale livrească. Aceste neologisme trebuie deosebite cu grijă de
cuvintele pe care le-au moştenit din aceeaşi limbă şi care au evoluat mult din punct de
vedere fonetic şi chiar semantic. Astfel clarus a fost odată moştenit şi a devenit chiar, iar
a doua oară a fost împrumutat ca neologism, în secolul al XIX-lea şi a dat clar. Alte
exemple de acest fel sunt: femeie-familie, bătrîn-veteran, arină-arenă, frupt-fruct etc.
 Există neologisme care se explică exclusiv prin latină, de exemplu: ambigen,
adnota, biblie, colocviu, dormita, elibera, fabulă, insulă, literă, omite, pictor, premiu,
probă, rege, satisface, tezaur, traduce etc.
În foarte multe cazuri se admite o etimologie dublă, adică latino-franceză, latino-
italiană, latino-germană sau se acceptă părerea conform căreia unele neologisme se aplică
formal prin latină, iar semantic prin franceză (efect, impozit, spirit, virtute, care sub
raportul formei seamănă cu latinescul efectus, spiritus, dar din punct de vedere semantic
corespund substantivelor franţuzeşti: effect, esprit).
 Influenţa italiană
În procesul de modernizare, internaţionalizare şi relatinizare a vocabularului
românesc un rol important revine influenţei italiene, care a contribuit şi la schimbarea
fizionomiei lexicale a limbii noastre prin neologisme pe care ni le-a furnizat începînd cu
secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea.
O bună parte din italienismele existente în limba română aparţin terminologiei
muzicale şi au caracter internaţional: adagio, allegro, allegreto, alto, bariton, chitară,
duet, flaut, mandolină, operă, partitură, piano, pianissimo, solfegiu, sol.
Tot limbii italiene îi datorăm o mulţime de termeni care aparţin domeniului
economic şi financiar bancar: acont, agenţie, bilanţ, casă, casier, contabil, fisc, falit,
gira, liră, scont, scadenţă, valută etc.
Din alte domenii cum sunt arhitectura, medicina, politica, sportul, marina,
alimentaţia provin: ancoră, basorelief, campion, capodoperă, cupoletă, febră, expres,
curant, oncologic, reumatism, respiro, spaghete, spavon, stindard, stagiune,
merceologie, teracotă, traumă etc.
 Influența germană
Dintre cuvintele de origine germanică putem distinge mai multe straturi, în funcţie
de sursa lor directă: unele provin din limba saşilor din Transilvania, altele din graiurile
germanice, vorbite în Banat şi Bucovina, altele au pătruns în limba literară sau în diferite
terminologii tehnice datorită stabilirii în România a unor meseriaşi de origine germanică.
Se susține că influenţa germanică asupra limbii române cunoaşte două perioade.
Cea veche a avut loc în timpul contactelor cu populaţii vechi germanice, cu triburile
germanilor migratori care temporar au staţionat şi în Dacia, de unde au trecut în sudul
Dunării, iar, mai apoi, au plecat spre apusul Europei. A doua fază a influenţei germanice
începe în Evul Mediu, după colonizarea saşilor în Transilvania şi a şvabilor în Banat.
Lexicul românesc a primit numeroase cuvinte germanice îndeosebi după secolul al
XIX-lea. Unele au intrat pe cale cultă, altele pe cale orală. Termenii de origine germană
au pătruns cu deosebire în domeniul culturii materiale, referitor la comerţ, meserii şi
obiecte de uz casnic: bormaşină, coarbă, pres, teasc, vacs, şură, ragilă etc.
 Influenţa spaniolă
Direct sau prin intermediul altor limbi vocabularul românesc s-a îmbogăţit cu o serie
de cuvinte spaniole al căror număr a crescut ultimele decenii, de exemplu: candillo
„conducător”, cachetero „pumnal care îi serveşte tereodorului să ucidă taurul în arenă”,
chiulo „toreodor”, jotă „dans popular spaniol”, romancero „culegere de poeme spaniole
medievale”.
Elementele spaniole sunt împărţite de către cercetători în două categorii:
1. împrumuturi;
2. cuvinte spaniole.
Împrumuturile propriu-zise, acceptate social şi cu o anumită circulaţie nu pot fi
considerate decît două: marijuana „stupefiant răspîndit în America” şi poncho „pelerină
de formă pătrată cu o deschizătură pentru cap”.
Mult mai numeroase sunt cuvintele spaniole. Unele dintre ele par a nu mai circula şi
în alte limbi: caballero „membru a micii nobilimi spaniole”, cha-cha-cha „dans modern
cu ritm vioi, inspirat din folclorul afro-cubanez”.
Multe cuvinte spaniole şi-au păstrat scrierea şi pronunţarea din limba de origine, de
exemplu: cavalerie, citrolină, maracas, vicuna, avenida etc.
Semantic cuvintele spaniole aparţin următoarelor categorii:
- muzică şi dans: marimba, fiesta, zapateado, jota;
- chimie, zoologie, botanică: selva, canabicultor, vicuna;
- unităţi de măsură: cabaleria, sol;
- circulaţie: avenida, citrolina;
- arhitectură, construcţie: patio, favela.
Elementele spaniole au fost introduse de la distanţă, în marea majoritate a cazurilor,
pe cale scrisă, prin traduceri, în cărţi sau în presă sau oral, prin limba vorbită şi auzită în
filme în primul rînd, la televizor şi radio.
 Aşa se explică de ce multe elemente spaniole şi elemente italieneşti nu sunt
accesibile semantic celor din afara cercului restrîns care cunosc aceste limbi şi de ce
multe cuvinte au conotaţiile (+ cult) şi chiar (+livresc).
 Influenţa engleză
Împrumuturile englezeşti sunt cuvintele pătrunse în limba română după primele
decenii ale secolului al XIX-lea, cînd începe perioada modernă a culturii române. Ele
sunt destul de numeroase şi active. Unele au putut intra prin filieră franceză: biftec,
picup, smooching, spicher. Cele mai multe sunt preluate din lexicul internaţional,
dominat în ultimele decenii de anglo-americani.
Domeniile preferate sunt:
-sportul: bascet, bowling, corner, finiş, fotbal, gol, meci, ring, set, strat;
-cultură, artă, tehnică: blugi, jazz,mass-media,motel, show, hobby, dix-jokey.
- învăţămînt: curriculum, master, masterat etc.;
- comunicaţie şi presă: computer, web, clip, video-clip, e-mail etc.;
- gastronomie: fast-food, ketchup, hamburger, hot-dog, chips, snacks;
- economie, tehnică: lap-top, site, walkman, pager, sponsor, hard, soft.
Fenomenul globalizării s-a manifestat în toate domeniile de dezvoltare (economic,
ştiinţific, artistic, social etc.) şi, ca urmare, o serie de termeni noi de origine engleză au
pătruns în limba noastră. Părerile lingviştilor români sunt destul de împărţite în ceea ce
priveşte necesitatea sau inutilitatea acestor anglicisme, accentul fiind pus, în special, pe
analiza frecvenţei în limba vorbită, dar şi asupra încercării de adaptare a unor termeni de
origine engleză la sistemul ortografic, fonetic, morfologic şi semantic românesc. La
nivelul ortografic şi fonetic adaptarea anglicismelor la sistemul limbii române se
realizează cu dificultate, motivul esenţial constînd în caracterul diferit al ortografiei în
cele două limbi: fonetic, pentru română şi etimologic, pentru engleză.
În procesul de adaptare a anglicismelor, se manifestă tendinţa de a păstra (pe cît e
posibil) aspectul fonetic al cuvintelor din engleză, ex. bowling.
Cu toate dificultăţile de adaptare la sistemul lingvistic al limbii române,
împrumuturile din limba engleză continuă să pătrundă masiv şi rapid în limba română
actuală, accelerînd procesul de îmbogăţire a vocabularului, antrenînd totodată schimbări
importante la alte niveluri ale sistemului.
 Influenţa rusească
 Împrumuturile ruseşti s-au manifestat asupta limbii române aproape exclusiv pe cale
scrisă, şi anume prin intermediul traducerilor.
În literatura de specialitate se susţine că „împrumuturile de cuvinte sunt mai puţin
numeroase decît calcurile lingvistice, care nu implică decît adaptarea unui sens nou ori
copierea unei structuri lexicale sau frazeologice. Un cuvînt cum este sputnic nu s-a impus
în limba noastră numai după ce a pătruns în alte limbi europene (cum sunt franceza,
engleza, germana etc.), devenind, în felul acesta un termen internaţional. Aterstările arată
că, la început, s-a spus la noi satelit artificial (care traducea rusescul исскуственый
спутник), preferîndu-se o combinaţie de două neologisme latineşti unui singur element
lexical, care părea prea străin de limba noastră.
Cînd neologismele ruseşti conţineau rădăcini sau alte elemente formative de origine
latină, ele au fost perfect şi rapid asimilate de limba română. Neologismele de provinienţă
rusă, care urmează a fi prezentate, conţin în structural or cel puţin un element constituent
de origine latină: activist, aspirantură, centrism, combinat, cursant, defectologie, desant,
doctorantură, economist, instructaj, magistrală, procuratură, care aparţin de obicei
domeniului politico-idiologic şi terminologiei tehnico-ştiinţifice. Printre împrumuturiule
făcute din rusă există multe cuvinte compuse: agrobiologie, agrotehnică, fotoaparat,
fotocameră, fotoreportaj, hidroagregat, inginer-mecanic, general-maior, termoreceptor.

2. Abuzul de neologisme din limbile moderne

Amploarea fără precedent a relațiilor dintre țări, în condițiile societății moderne,
aduce cu sine o invazie copleșitoare de termeni în toate domeniile de activitate umană.
Împrumuturile masive confirmă viabilitatea sistemului lexical al limbii române,
caracterul lui deschis. Faptul acesta permite adoptarea și adaptarea termenilor din cele
mai diverse limbi europene: engleză, franceză, italiană, germană, rusă etc.
Viabilitatea sistemului lexical al limbii și caracterul lui deschis a fost relevat de
reputatul lingvist suedez Alf Lombard: ,,Cînd româna importă un cuvînt străin, ea
păstrează foarte adesea cuvîntul anterior care servește pentru a exprima același lucru.
Numărul cuvintelor întrebuințate de români nu încetează să crească. Limba lor a devenit
o limbă mai mult decît bogată. Importul aproape nelimitat de cuvinte noi, cadrul uimitor
de extensibil al vocabularului, felul în care cuvintele trăiesc împreună în interiorul acestui
cadru, concurența dintre cuvintele care aparțin straturilor diferite, diferențierea semantică
sau geografică a sinonimelor – toate aceste probleme lexicologice constituie un întreg pe
care nicio altă limbă nu-l oferă mai bine studiului”.1
,,De ce mi se ia în nume de rău că pot aduce și eu cîteva cuvinte noi, cînd atîția
poeți dinaintea mea au îmbogățit limba maternă, creînd nume pentru diverse noțiuni? S-a
permis și se va permite întotdeauna să pui în circulație cuvinte cerute de necesitățile
prezentului. După cum la sfîrșitul anului copacii își schimbă frunzele, și cele vechi cad,
tot așa seria cuvintelor vechi moare, iar cele de-abia născute înfloresc și sunt în putere ca
ființele tinere. Suntem sortiți morții, noi și toate ale noastre. Poți să construiești porturi
care să apere flotele de valuri, lucrare demnă de un rege, să transformi un lac, multă
vreme steril și folosi numai pentru vîslit, un teren care să simtă povara plugului și să
hrănească orașele apropiate, sau să schimbi cursul unui rîu vătămător pentru recolte și să-
l obligi să ia un drum mai bun: operele omenești vor pieri toate; cum vreți atunci ca
vorbele să rămînă în cinste și să-și păstreze mereu trecerea? Multe care au dispărut vor
apărea din nou, iar cele care sunt acuma în cinste, vor pieri, dacă o va voi uzajul, care
deține puterea absolută, dreptul și legea în materie de vocabular”. Dacă cineva îș
închipuie că textulacesta aparține unui autor contemporan, se înșală. Este un citat adaptat
după Arta poetică a lui Horațiu, cu care își începe Al. Graur un articol din 1970 despre
neologisme. Din comentariul lingvistului, reținem că problema neologismelor se punea și
acum două mii de ani, ca și astăzi, iar poeții aveau de suferit de pe urma ,,puriștilor”.
Totuși, cele mai multe cuvinte întrebuințate în toate limbile, inclusiv în română, sunt
împrumuturi.
Indiscutabil, nicio limbă nu se poate lipsi de împrumuturi. Dar tot atît de
indiscutabil este și faptul că imensul material lexical pus în circulație prin împrumuturi
excesive, abuzul de neologisme utilizate doar din dorința de a epata generează probleme
dintre cele mai controversate: adaptarea totală, adaptarea parțială sau neadaptarea
termenilor neologici, acceptarea sinonimiei și a polisemiei în terminologiile de
specialitate sau respectarea riguroasă a univocității și a monosemantismului termenilor
științifici.
Se susține că admiterea neologismelor în limba noastră- ca și în oricare altă limbă
– nu se face în mod mecanic sau la întîmplare, din orice izvor etimologic. Ele se cer a fi
________________________
1
Avram M. Anglicismele în limba română. București: Editura Didactică și Științifică, 1997, p. 24
adaptate din punct de vedere noțional, fonetico-fonologic, morfologico-derivativ,
sintactico-stilistic, lexico-frazeologic la normele limbii debitoare.
Veridicitatea afirmației că nicio limbă nu se poate lipsi de împrumuturi poate fi
demonstrată și argumentată cu multe exemple din diferite limbi.
Una din problemele care merită să-i atragem atenţia este adaptarea împrumuturilor
la sistemul fonetic şi morfologic al limbii noastre. Cuvintele străine nu-şi păstrează decît
în mod cu tot excepţional forma lor, aşa cum există ea în limba de origine. Ele se
asimilează la sistemul fonologic al limbii noastre, se conformează regulilor fonologice şi
gramaticale ale acesteia. Adaptarea se petrece, de obicei, treptat, durează vreme mai mult
ori mai puţin îndelungată, pentru că însuşi răspunderea lor în limba majorităţii sau
umanităţii subiectelor vorbite are loc încet: fie că avem a face cu cuvinte împrumutate pe
calea relaţiilor directe de la un popor la altul, fie că-i vorba de termeni tehnici, culturali,
care se introduc în mod obişnuit, prin publicaţii de tot felul, introducerea lor în limbă se
datorează totdeauna unui număr mic de oameni.
Numai după trecerea unui anumit timp se produce treptat acceptarea
împrumuturilor de către grupuri de vorbitori din ce în ce mai numeroase, pînă cînd
folosirea lor devine mai mult sau mai puţin largă.
Procesul adaptării cuvintelor străine la sistemul limbii împrumutătoare seamănă în
linii mari cu asimilarea alementelor de către organismul omului: trebuie să se producă
diverse acţiuni din partea organelor respective, pentru ca substanţele de care avem nevoie
pentru întreţinerea vieţii să se integreze, să devină una cu carnea şi sîngele nostru.
Toate împrumuturile ajung un bun lingvistic comun. Multe şi foarte multe rămîn în
limba grupurilor restrînse care le-au împrumutat şi nici acolo multă vreme, căci dispar din
lista de valoare circulatorie. De aceea, termenul asimilaţie din fiziologie îl folosesc şi
lingviştii, cînd vorbesc despre adaptarea cuvintelor străine la structura limbii
împrumutătoare.
Cercetătorul M. Sala susţine că: „Două limbi în contact, de cele mai multe ori, nu
au acelaşi inventar de foneme şi variante. În aceste cazuri, fonemele sau sunetele care nu
există decît într-unul din cele două sisteme sunt adaptate la sistemul limbii receptoare”. 1
În literatura de specialitate, discuțiile cu privire la adaptarea cuvintelor straine sunt
_____________________________
1
Sala M. Limbi în contact. Bucureşti: Univers Enciclopedic, 1997.
dintre cele mai controversate. Problema în cauză este discutată pe larg și în alte limbi:
,,Influența engleză nu este un fenomen lingvistic legat de anumite structure politice, ci un
fenomen internațional (European și mondial) cu multiple explicații. La Paris, Roma,
Berlin sau Atena sunt tot atîtea firme scrise în engleză sau în pseudoengleză ca și la noi,
iar cuvintele împrumutate în limbile respective sunt cam aceleași (tocmai de aceea sunt
studiate în cadrul unor proiecte internaționale)”1
Atitudinea de respingere a influenței engleze este un fenomen internațional. Astfel,
prin analogie cu termenul frangleza, lansat de R. Etiemble, a apărut și romegleza, iar
lingvistul și senatorul George Pruteanu vorbea în una din emisiunile sale de așa-
numita ,,cacacolizare” a limbii române (dacă, prin analogie cu coca-cola, am putea forma
un verb și de la vodka rusească, prin acest verb ne-am exprima atitudinea față de felul
cum este vorbită limba română în RM.
Problema protestele împotriva influenței engleze, tratarea acestei influențe drept
un fenomen în sine negativ nu este soluția cea mai bună a problemei. Dat fiind faptul că
engleza are o în cauză este complex, cortoversată, ea cere o abordare multilateral și deloc
univocă. importantă componentă romanică, de cele mai multe ori împrumuturile din
limba respectivă contribuie la reromânizarea limbii române.
Influența engleză nu este un fenomen în sine negativ și nu are de ce să fie
considerată mai periculoasă decît alte influențe străine care și-au exercitat și se exercită
asupra limbii noastre. Și limba franceză s-a confruntat, în anii ,50, cu invazia
anglicizmelor, la care puriștii au reacționat violent, fără a avea prea mult succes în oprirea
ei.
Fiecare epocă a avut neologismele sale: slavonisme (cuvinte intrate în limbă prin
traducerile de cărţi bisericeşti), grecisme, turcisme (în perioada fanariotă), ungurisme
(mai ales în perioada stăpânirii austro-ungare în Transilvania), franţuzisme (mai ales în
epoca modernă) şi anglicisme mai recent. În evoluţia ei, româna a intrat în contact cu
diferite limbi ca urmare a stabilirii unor relaţii diverse între români şi alte popoare sau
civilizaţii. Astfel româna a asimilat o serie de cuvinte din limbi ca: slavă, greacă, turcă,
rusă, franceză, italiană, dovedind „o lipsă de simţ tradiţionalist şi un mare prestigiu a tot
ce e străin, o neobişnuită putere de adaptabilitate la orice formă nouă şi, înainte de toate,
_________________________
1
Graur-Vasilache M. Tendințe de internaționalizare a terminologiilor de specialitate. În: Limba română.
Nr. 6-10, anul XIII, 2003, p. 12
o adevărată pasiune de a-şi îmbogăţi limba cu posibilităţi noi de exprimare plastică şi
nebanalizată”1. Aceste împrumuturi au pus întotdeauna probleme din punctul de vedere al
adaptării lor la structura lingvistică autohtonă, dar cele mai multe s-au modelat după
sistemul fonetic şi morfologic al limbii române. Fiecare limbă din care româna a preluat
cuvinte a produs anumite schimbări asupra structurii fonetice, gramaticale şi lexicale a
limbii române, fiecare influenţă străină având particularităţile ei.
Cea mai mare putere asupra limbii române vorbite în Moldova a avut-o rusa. Aici
ea a găsit un teren pregătit mai din timp pentru exercitarea ei, fiind ajutată de sistemul
lingvistic moştenit din latineşte. Aşa se explică eficacitatea ei, chiar acolo (cazul sufixului
–iune) unde a fost instituit modelul mereu viu al limbii franceze, marea nostră furnizoare
de termeni culţi, susţinut şi de o tendinţă latinizată, care invocă aspectul cuvintelor de
felul lui înţelepciune, rugăciune, slăbiciune, etc. Limba engleză nu aparţine familiei de
limbi romanice şi pune probleme speciale în procesul de adaptare la sistemul fonetic,
ortografic şi morfologic al limbii române, ceea ce nu constituie un impediment în
împrumutarea cuvintelor din această limbă. Reacţii împotriva extinderii fenomenului de
anglicizare s-au manifestat la nivel internaţional, cu ecouri şi în ţara noastră 2. Condiţiile
social-politice şi extinderea relaţiilor economico- financiare cu lumea occidentală
presupun o permanentă comunicare între specialişti precum şi informarea lor, de aceea
asistăm la pătrunderea masivă a anglicismelor în toate domeniile de activitate. Asta
reprezintă un fenomen socio-cultural care ia amploare ca urmare a manifestării unei
tendinţe generale a vorbitorilor de a folosi limba engleză în comunicarea internaţională.
Tendinţa se manifestă diferit pe nivele de cultură şi domenii de specialitate. Este vorba nu
numai de înclinaţia „modernă” de a folosi cât mai multe cuvinte englezeşti ci şi de nevoia
de a utiliza termenii originali, accesibili cunoscătorilor în limbajele de specialitate,
întrucât ei reprezintă cel mai corect anumite noţiuni.
Se atestă necesitatea de a folosi cât mai multe cuvinte englezeşti şi nevoia de a
utiliza termenii originali, accesibili cunoscătorilor în limbajele de specialitate, întrucât ei
reprezintă cel mai corect anumite noţiuni. Fenomenele care se desfăşoară într-un ritm
special de alerăt în lumea contemporană sunt, pe de-o parte, revoluţia tehnico-ştiinţifică şi
tehnică şi, pe de alta, procesele
________________________________
1
Iordan I. Influențe rusești asupra limbii române. București: Editura Academiei Populare, 1949, p. 60
economice.
Influenţele franceze şi engleze sunt cele mai frecvente în prezent asupra limbii
române contemporane, facând diferenţa între influenţele utile limbii române (care
îmbogăţesc sau modernizează, aducând sensuri noi) şi cuvintele străine utilizate exagerat,
fără nici un rost, de către vorbitorii de română.  Acest tip de neologisme, nu numai că nu
aduc nimic limbii române, dar chiar o deformează masiv, fiind folosite în mod
iresponsabil. La răspândirea anglicismelor în general contribuie foarte mult presa scrisă
sau vorbită, care informează publicul asupra diferitelor aspecte şi evenimente ale vieţii
sociale, politice, culturale şi economice naţionale şi internaţionale, având un rol important
în „modernizarea” vocabularului românesc prin împrumuturi din engleză.
Puţine sunt situaţiile în care se recurge la traducerea / calchierea construcţiilor În
condiţiile contemporane ale liberalizării relaţiilor pe plan internaţional, limbajul
românesc evoluează spectaculos, proces favorizat de tendinţa actuală de internaţio-
nalizare a limbajelor. Cercetarea terminologiei româneşti (din perspectiva influenţei
engleze exercitate la toate nivelurile limbii) pornind de la multitudinea şi diversitatea
ipostazelor de utilizare a împrumuturilor din engleză demonstrează dificultăţile de
adaptare la sistemul limbii române, datorate importantelor deosebiri dintre cele două
limbi.
Pintre modalităţile de transmitere a influenţelor lingvistice se numără:
- calcul lingvistic, care, reprezintă o traducere literală (adica cuvânt cu cuvânt),
tinând mai degraba cont de forma decât de continut. De ex: punere în opera copiat după
franceza : “mise en oeuvre” – cu echivalentul românesc “efectuare”,  sau cuvinte de tipul
“suicid’ – în loc de “sinucidere”, sau “a aplica” o cerere, în loc de “a face/ a depune o
cerere”)1.
- împrumuturile, adică termeni sau expresii netraduse, preluate ca atare din limba
straină (în special din engleză şi franceză). Unele împrumuturi sunt necesare, sau chiar
pozitive (mai ales în domeniile tehnice), atâta timp cât nu devin exagerate (de exemplu
“marketing”; “clip”; “scanner”. Se citează şi exemple de cuvinte străine nemotivat,
exagerat sau greşit utilizate de către vorbitori, au consecinţe profund dăunătoare asupra
limbii române.  Anglicisme cum ar fi: “advertising” – în loc de “reclamă”; “trend” – în
loc de “tendinta”; “training” – în loc de pregătire, instruire etc.), nu-şi au rostul,
existând termeni echivalenţi în limba română.
 Limba romana intra în contact cu un val imens de neologisme. Trebuie făcută
diferenţa între termenii utili şi inutili, sau chiar dăunători limbii noastre. Doar cei
indispensabili, care nu au corespondent sau care îmbogăţesc sensurile existente, pot fi
introduşi în limba româna. La restul trebuie renunţat. Neologismele utile trebuiesc
adaptate limbii române şi pronunţate româneşte.
Multe dintre cuvintele aparținînd bucătăriei internaționale sunt trans- și
interculturale. În română, termenii din sfera bucătăriei moderne sunt neologici,
predominant de origine franceză, dar împrumuturi și din italiană, germană sau engleză.
Ca orice împrumuturi, cuvintele ,,culinare” pun probleme de adaptare fonetică,
grafică și morfologică. Termenii culinari preluați din franceză sunt numeroși și prezintă
diferențe de adaptare: unii sunt adaptați complet, ,,românizați” (antreu, antricot, aperitiv,
bulion, escalop, maioneză, pateu, saleu, sufleu), alții numai grafic, continuînd să se
pronunțe ca în franceză, cu accent pe ultima silabă (file, pane, piure, sote), alții sunt
complet neadaptați (a, la carte, a, la russe, a, la grecque, bain-marie, boeuf).
Formula a, la grecque, preluată din franceză, este foarte frecventă în limbajul
gastronomic. Ca multe alte cuvinte și expresii internaționale, pune probleme de grafie și
de rostire. Folosirea sau încercarea de folosire a formelor franțuzești duce la greșeli
frecvente de grafie: ciorbă de pui a la grec, legume a la grec și, prin extindere, în alte
domenii: nuntă a la grec.
Aceleași probleme afectează și formula a, la russe, scrisă greșit în: salată a la Rus,
salată a la rousse în rulouri de șuncă.
Dacă există corespondente românești sau variante adaptate ale termenilor străini,
se recomandă evitarea acestora din urmă, pentru a elimina și greșelile pe care le pot
antrena: în loc de ciorbă a, la grecque, se poate spune și scrie ciorbă grecească, în loc de
salată a la russe, se poate spune și scrie salată rusească.
Franțuzismul merci îl întîlnim frecvent în exprimarea scrisă actuală sub forma
etimologică, deși cuvîntul a fost adaptat sistemului fonetic al limbii noastre: mersi.
Deși cele mai multe dintre neologisme se adaptează treptat, la normele fonetismului
limbii noastre, totuși, din cauza unor sunete inexistente în limba română, unele cuvinte își
păstrează grafia și pronunția etimologică. Prin false analogii, se poate ajunge însă la
deformarea cuvintelor, ca expresie și/sau ca pronunție (de exemplu hiperfranțuzismul
bleumaren, pronunțat greșit blomare în loc de bleumarin (blomarin)< fr. bleu marine.
 În limba română există multe împrumuturi din limba literară ce provin din
germană: stofă-Stoffe, ciocolată- Schokolade, rucsac-Rucksack, dar și termeni din
domeniul tehnic, folosiți mai ales în zona Transilvaniei: bormașină (Bohrmachine),
junkers (centrală termică), ștecăr (stecker) sau cafăr (Kaffer), căpriorul pe care se
reazămă șipcile acoperișurilor caselor.
Împrumuturile de origine germană impun scrierea și pronunțarea lui s inițial ca ș:
șpan, șpaclu, șperț, șperaclu, șpiț etc. Regula s-a generalizat pentru vorbitorii mai puțin
preocupați de cultivarea propriei limbi, astfel că a cuprins în mod incorect, și alte
categorii de împrumuturi (din engleză, franceză): ștres, ștat, ștart, șprint, spray etc.
Substantivul de origine germană Steker se scrie și se pronunță corect în limba
română: ștecăr (pl. ștecăre), nu ștecher. Alt germanism – blitz- cunoaște două variante
fonetice în limba noastră, deși se recomandă forma adaptată sistemului fonetic românesc:
bliț, nu forma etimologică.
Capacitatea extraordinară a limbii române de recuperare după perioade de izolare
geografică şi culturală s-a dovedit prin preluarea masivă a împrumuturilor recente
occidentale şi prin adoptarea unor procedee moderne de formare a cuvintelor, mai ales
prin intermediul prefixoidelor (pseudo-, mini-) şi sufixoidelor (-man, -tecă), sudarea
directă a două rădăcini (necrofilie), compunerea prin apoziţie (cuvânt-umbrelă, firmă-
căpuşă), compusele cu elemente secunde repetabile (casă-tip, cerere-tip).
Influența masivă a limbii străine, în special a englezei, reprezintă sursa a
numeroase greșeli. Pentru a le evita, trebuie să se țină seama de faptul că unele
împrumuturi nu au fost adaptate și, de aceea, păstrează caracteristicile limbii din care
provin, dar altele au fost parțial sau integral adaptate și, de aceea, trebuie să respecte
normele aplicabile limbii române (se pronunță postură, cazinou, nu postiură, cazino,
după franceză). Se preiau adesea nejustificat modele străine, care le înlocuiesc pe cele
existente în limba română. De exemplu structura a discuta pe, în loc de a discuta despre.
Influența limbilor străine se poate observa, în grade diferite, în toate domeniile la care ne
referim: pronunțare, punctuație, morfologie și sintaxă.
Marele număr de neologisme existente în limba română actuală – de menţionat,
spre ilustrare, Marele dicţionar de neologisme (MDN) de Florin Marcu, a cărui ultimă
ediţie (a X-a) revăzută, augmentată şi actualizată (Editura Saeculum Vizual, Bucureşti,
2008) înregistrează peste 65 000 de termeni, cu 15 000 mai mulţi faţă de ediţiile
anterioare – creează multe şi serioase dificultăţi în procesul comunicării. Constatăm că,
deseori, ele sunt insuficient şi/sau incorect asimilate, chiar în mediile cultivate. Abuzul de
termeni „la modă”, imitarea unor „modele” intens mediatizate, repetarea lor în contexte
mai mult sau mai puţin adecvate au ca efect înlocuirea vechiului „limbaj de lemn”,
marcat ideologic, cu o limbă „de rumeguş”, la fel de stereotipă, care trădează lipsa de
substanţă şi coerenţă a gândirii, asociată unui verbiaj inconsistent, produs al unei instruiri
precare.
3. Invazia anglicismelor

De-a lungul secolului XX și mai cu seamă în ultimul deceniu, limba română scrisă
și vorbită a ajuns să fie bombardată cu împrumuturi din alte limbi. Dintre toate limbile
străine, engleza exercită cea mai puternică influență asupra lexicului românesc.
Influența limbii engleze este un fenomen internațional, nu doar european, ci și
mondial. Fenomenul de invazie a anglicismelor a luat amploare datorită progresului
anumitor domenii ale tehnicii și a răspîndirii industriei cinematografice americane. E o
pătrundere masivă, care continuă să crească într-un ritm accelerat, dar care își găsește
motivația în necesitatea de a desemna anumite realități extralingvistice noi.
Influența engleză asupra limbii române nu este un fenomen nou. El datează de
câteva decenii şi aspectele sale au fost studiate în numeroase lucrări (Hristea 1972, 1980,
1984; Ciobanu 1983). În ultimul deceniu însă asistăm la o intensificare a acestui
fenomen, atât din punct de vedere cantitativ, cât şi din punctul de vedere al frecvenței
utilizării de către vorbitori a împrumuturilor de origine engleză. Referindu-ne la cauzele
de natură extralingvistică ale pătrunderii masive de anglicisme în limba română vom
aminti numai câteva: deschiderea granițelor teritoriale şi spirituale către Occident,
facilitarea circulaiei de bunuri materiale şi spirituale dinspre Occident spre țara noastră,
dezvoltarea unor domenii economice şi tehnice şi apariția unora noi.
Anglicismele sunt definite ca ,,împrumuturi recente din engleza britanică și
americană, incomplete sau deloc adoptate ca atare, ele se scriu și se rostesc în română
într-un mod foarte apropiat sau identic cu cel din limba de origine.”
Anglicizarea se prezintă ca o tendință a limbilor actuale de a lăsa să pătrundă, mai
ales în domeniul vocabularului, influența engleză, aceasta manifestîndu-se, ca element de
superstrat.
Există două aspecte sub care se manifestă influența engleză asupra limbii române:
 1. Un aspect vizează categoria neologismului necesar și în acest caz avem în
vedere cele cîteva domenii în care lexical de origine engleză s-a impus și a intrat în
circulație atît în limba scrisă, cît și variant vorbită; în funcție de domeniu, circulația unor
astfel de elemente lexical poate prezenta un caracter larg popular, un exemplu, în acest
sens, îl constituie terminologia sportivă, unde anglicismele s-au impus și unde uneori
chiar au creat un prototip după un model englez presupus, ceea ce demonstrează o
anumită productivitate a modelului. De exemplu: explicația cuvînctului tenisman, cuvînt
existent în limba engleză;
2. Un alt aspect ține de moda lingvistică și are, deci, un caracter mult mai
superficial și, în mare parte, efemer. Utilizarea anglicismelor astăzi, mai ales, în vorbirea
tinerilor, depășește limitele ,,clasice” ale jargonului, care indicau un mijloc de
manifestare nu numai a snobismului, dar și a diferențelor sociale. Englezismele din
limbajul actual al tinerilor sunt mai ales elemente lexical (cuvinte și expresii) preluate din
limbajul familiar, vorbit (o.k., cool, fresh) și reprezintă un mijloc de ,,internaționalizare”
comportamentală și, prin opoziție cu jargonul ,,classic”, o modalitate de ștergere a
diferențelor sociale și naționale.
În literatura de specialitate se vorbește de două categorii de împrumuturi: necesare
și de lux. termeni preluați apoi și de alți lingviști (Gligor Gruiță, Theodor Hristea, A.
Stoițcoiu-Ichim), pe care îi aplică în problema anglicismelor.
1. Împrumuturile necesare sunt acele cuvinte,sintagme sau unități frazeologice
care nu au un corespondent în limba română sau care prezintă unele avantaje în raport cu
termenul autohton. În acest sens, anglicismele necesare au avantajul preciziei, al
brevilocvenței internaționale. Ele sunt motivate de noutatea referentului. În același timp,
luăm în calcul și o motivare denotativă și, riscăm a afirma chiar una conotativă
(stilistică), în anumite situații, chiar dacă mai puține la număr.
Anglicismele denotative nu au, în general, echivalente în limba română, întrucît
denumesc realități apărute recent în diferite domenii ale culturii material și spirituale.
2. Anglicismele ,,de lux” sunt împrumuturi inutile, care țin de tendința de ordin
subiectiv a unor categorii sociale de a se individualiza lingvistic în așa mod. De exemplu:
advertising (publicitate), fashion (modă), band (orchestră), toast (pine prăjită) etc.
Asemenea termeni nu fac decît să dubleze cuvintele românești, fără a aduce
informații suplimentare.
 Deși, anglicismele sunt termini neadaptați sau incomplete adoptați la sistemul
limbii, studiile specializate au pus în evidență faptul că, datorită utilizării lor frecvente,
pot fi considerate ca avînd caracter de normă (fonetică, ortografică, morfologică).
Cei care au cercetat gradul de adaptare a cuvintelor de origine engleză în limba
română conform normelor lingvistice, au observant că tendința generală a limbii literare
actuale este de a păstra împrumuturile din engleză într-o formă cît mai apropiată de cea
din limba sursă. În același timp, la nivel morfologic, o consecință a pătrunderii masive a
cuvintelor din engleză ar putea fi ,,subminarea” caracterului flexionar al limbii române
prin creșterea numărului adjectivelor invariabile și ștergerea granițelor dintre părțile de
vorbire. Iar potrivit normei lexico-semantice, definirea sensului împrumuturilor se face,
în general, printr-un sinonim sau o expresie echivalentă românească. Anglicismul mai
poate fi introdus în text după echivalentul său românesc sau, într-o manieră jurnalistică,
prin alternarea termenilor sinonimi în titluri și subtitluri. Frecvența ridicată în folosirea
unor cuvinte englezești care au, totuși, corespondent în limba română (job pentru slujbă,
party pentru petrecere, look pentru înfățișare, hair-stilist pentru coafeză) desemnează
conturarea unei mode lingvistice existente în limbajul presei actuale. Moda lingvistică din
presa românească constă în folosirea în exces a cuvintelor preluate pur și simplu din
limba engleză și folosite în aproape orice domeniu, avînd în vedere faptul că se poate
vorbi despre ,,universalitatea” limbii engleze și mai ales ,,moda” lingvistică care o cere.
S-a constatat că majoritatea termenilor sunt neasimilați fonetic și morfologic la
structura limbii române, ba chiar neînregistrați în lucrările lexicografice românești:
boarder, cover, casting, frech, look, modeling etc.
Definiţiile propuse de diferiţi lingvişti pentru termenii anglicism/ englezism/
americanism pornesc de la cele mai restrânse până la cele mai cuprinzătoare, uneori chiar
marcate de subiectivitate. Motivul pentru care am ales să considerăm ca făcând parte din
clasa anglicismelor atât cuvintele/ termenii englezeşti în curs de adaptare, cât şi pe cei
neadaptaţi, este faptul că limita dintre aceste două categorii nu poate fi stabilită cu
precizie (situaţie unanim acceptată în literatura de specialitate).
Gradele diferite de asimilare a anglicismelor sunt condiţionate de o serie de factori
precum: dificultăţile de adaptare, folosirea restrânsă (doar de către specialişti, în cazul
terminologiilor), vechimea în uz a termenului etc. Acestea, la rândul lor, determină
împărţirea anglicismelor în: anglicisme asimilate complet (chiar şi în ceea ce priveşte
percepţia vorbitorilor despre termenul respectiv, altfel spus, termenul nu mai este simţit
ca un element străin): bişniţă, trend, cliring, draft; anglicisme (cuvinte/ termeni,
sintagme, abrevieri) care îşi păstrează forma din engleză (care au o frecvenţă ridicată în
limbajele specializate, inclusiv în cel economic: subprime, overnight, forward, claw-
back, private-equity, BET) şi anglicisme (cuvinte/ termeni, sintagme, abrevieri) adaptate
parţial (a căror pondere sporeşte continuu: start-up, core-business, branch, FIFO).
Există două atitudini faţă de împrumuturile din limba engleză. Conservatorii, printre
care atât oameni de cultură cât şi persoane din publicul larg/ nespecialist, consideră că
multe cuvinte împrumutate din engleză nu sunt necesare şi că pot fi înlocuite cu termeni
româneşti echivalenţi. Cei mai mulţi dintre ei pun folosirea lor pe seama snobismului
lingvistic, a ignoranţei sau chiar a lipsei patriotismului. Se oferă ca exemplu de urmat
situaţia din limba franceză în care multe anglicisme, mai ales din domeniul informaticii,
sunt înlocuite cu termeni francezi (de exemplu computer cu ordinateur), pe când în limba
română s-au împământenit prin uz termeni englezeşti, dintre care cei mai mulţi nu au fost
supuşi nici unui proces de adaptare la sistemul limbii noastre.
A doua categorie o reprezintă cei care consideră că împrumuturile din limba engleză
sunt un fenomen firesc de îmbogăţire a patrimoniului lexical românesc, chiar dacă nu
toate anglicismele sunt neapărat necesare. Anglicisme utile şi binevenite sunt considerate
unanim cele al căror sens nu poate fi redat printr-un singur cuvânt românesc.
Este adevărat că neologismele sunt, de multe ori, preferate cuvintelor deja existente
în limba noastră, din motive mai mult sau mai puţin îndreptăţite. Însă, acestea pun
probleme mari de adaptare, mai ales în cazurile în care ele nu corespund din punct de
vedere fonetic şi/ sau grafic sistemului limbii noastre. Mai mult, există în uz neologisme
care au forme diferite, deoarece au pătruns în română pe căi diferite sau în perioade de
timp diferite. Un instrument util în procesul de adaptare a cuvintelor străine la normele
limbii române îl reprezintă dicţionarele de neologisme. Aşadar, este necesar sau chiar
imperativ un efort de românizare a cuvintelor ce au tendinţa să pătrundă în limba română.
Acest efort trebuie să minimizeze, pe cât posibil, un fenomen destul de obişnuit deja
pentru vorbitorii români şi anume preluarea acestora fără nici cea mai mică încercare de
adaptare la sistemul limbii noastre.
Rapida circulaţie a informaţiei, datorată mijloacelor de comunicare moderne
precum Internetul, a făcut ca în limba română să pătrundă cuvinte internaţionale. Acestea
înlesnesc contactul dintre cultura noastră şi alte culturi. Sursa actuală cea mai bogată de
termeni internaţionali care aparţin unor domenii de activitate diverse este engleza
(banner, catering, top gear, smart-flying, website, casting, windsurfing, designer, casual,
topping, summit, by-pass), urmată de franceză (chef, déjà-vu), italiană (paparazzo), şi în
număr mai restrâns de germană (blitz, lector) şi rusă (gulag).
În concluzie am puta menționa următoarele: Anglicizmele nu au determinat o
,,alterare“ a limbii române, ci, dimpotrivă, au contribuit la o permanentă înnoire şi
reconstrucţie, la nuanţarea ei semantică şi stilistică, la modernizarea lexicului, datorită
faptului că limba e o fiinţă vie ce evoluează cu fiece zi ce trece, fiind privită, totodată, ca
un aspect al creativităţii lingvistice.
,,Dinamica și vitalitatea lexicului nostru nu reiese deci numai din marea cantitate a
unităților lexicale recente, foarte ușor sesizabile de întreaga lume, ci din adăugirile
semantice la cuvinte în limbă mai de demult.”1
Împrumuturile neologice reflectă în mod direct și imediat schimbările survenite în
viața spirituală și materială a unui popor, de aceea în stabilirea calității de neologism a
unui cuvînt trebuie de ținut seama de:
1. gradul de răspîndire;
2. frecvența de întrebuințare;
3. atitudinea vorbitorilor (adică dacă ei îl ,,simt” sau nu, ca cuvînt nou).
Dar, fără îndoială, ceea ce determină însuși procesul de îmbogățire prin
împrumuturi neologice ale vocabularului, este ,,progresul însuși al culturii și civilizației,
cu care limba – fenomen social - se află într-o intimă și indestructibilă legătură”. 2
4. Adaptarea/neadaptarea împrumuturilor în limba română
 împrumuturi adaptate
 împrumuturi neadaptate
 Xenismele. Tipuri de xenisme
 Diferențe între xenisme, barbarisme și anglicisme
Împrumutul adaptat reprezintă un cuvînt pătruns din alte limbi, care s-a adaptat la
sistemul fonetic și morfologic, este folosit mai des, dînd naștere la derivate și nu mai este
______________________________________

1
Dumitrescu Fl. Dinamica lexicului românesc. București: Clusium-Logos, 1995, p. 260
2
Graur Al. Încercare asupra fondului principal lexical al limbii române. București: Editura Academiei,
1954, p. 115
simțit de vorbitori ca fiind de altă origine. Influențele străine asupra vocabularului
românesc sunt, în ultima vreme, considerabile. Multe dintre împrumuturile lingvistice s-
au adaptat fonetic, ortografic, morfologic și semantic. Astfel, următoarele împrumuturi
lingvistice au fost adaptate:
 compositeur (fr.) – compozitor (rom.);
 hand (eng.) ,,mînă” – henț (rom.) ,,atingere cu mîna a mingii de fotbal”;
 abziehbild (germ.) ,,autocolant”- abțibild ,,mic desen colorat gumat pe o
parte, care se aplică pe o suprafață netedă”
 magistral (rus.) – magistrală (rom.);
 scadenza (it.) – scadență (rom.);
 celibataire (fr.) – celibatar (rom.).
Integrarea cuvîntului împrumutat în limba adoptivă se face în maniere foarte
diverse. Asimilarea depinde atît de vechimea cuvîntului împrumutat și de sfera
vocabularului (general/specializat) în care se utilizează, cît și de caracterul împrumutului
respectiv, ,,necesar”.
Pentru limba română, influența engleză nu este o noutate, ci are o vechime de un
secol și jumătate. La început s-a manifestat mai puțin direct, însă aproape exclusiv prin
intermediul limbii franceze, ca mai tîrziu să fie introduși unii termeni de origine engleză
pe filieră germană (boiler, cocs) sau chiar pe filieră rusă (buldozer). Dată fiind vechimea
lor și circulația în limbajul unor categorii sociale variate, termenii respectivi s-au adaptat
sub aspect fonetic, ortografic și morfologic și se comportă asemenea cuvintelor
românești.
 împrumuturi neadaptate
Numim împrumut neadaptat orice cuvînt provenit din limbi străine, neadaptîndu-
se la sistemul limbii române, prin păstrarea formei și semnificației, de asemenea prin
absența asimilării sub aspect ortoepic, ortografic, morfologic și lexico-semantic.
 Xenismele. Tipuri de xenisme
Xenismele reprezintă niște străinisme/cuvinte de origine străină, introduse într-o
limbă fără a fi adaptate la sistemul fonetic și morfologic al limbii respective. Acestea își
justifică prezența prin faptul că nu au un corespondent în vocabularul limbii române sau
prezintă avantaje față de corespondentul autohton (precizia sensului, corp fonetic redus,
circulație internațională.
În definițiile oferite de DȘL, DEX, NODEX, DOOM, MD, xenismul este conceput
ca un străinism, cuvînt străin împrumutat de o limbă, fără a-l fi adaptat la propriul sistem;
împrumuturi care sunt păstrate intenționat cu forma și sensul din limbile împrumutătoare.
Termenul xenism în prezent este întîlnit frecvent în literatura de specialitate, fiind
cercetat de mulți savanți în diverse lucrări de referință: M. Avram, A. Stoichițoiu-Ichim,
G. Pană-Dindelegan etc.
George Pruteanu susține că importul de cuvinte este binevenit, dar acestea trebuie
adaptate grafiei limbii române: ,,Ceea ce pretind, e ca noile cuvinte-repet: binevenite!- să
fie scrise românește. Nu putem scrie nici franțuzește, nici ungurește, nici englezește
limba română. Atîta timp cît va exista limba română trebuie scrisă românește. În toate
cazurile în care e posibil fără pierderi semnificative, orice cuvînt nou-preluat trebuie
întegrat sistemului, asimilat, autohtonizat, conform regulilor de scriere și de pronunție ale
limbii române. În era globalizării, pe care o trăim acum, acest lucru trebuie să se petreacă
mult mai promt, mai rapid, și un rol serios îl joacă, pe de o parte, presa, pe de alta,
lucrările normative, dicționarele. Dacă ele încă propun, din inerție sau timididate, să
scriem, în romgleză, lookul sau site-ul, ele fac un deserviciu limbii române.”1
În conceptia unor lingviști xenismele sunt cele care pun în pericol evoluția firească
a limbii, întrucît acestea afectează masiv, în ultimele decenii, vocabularul limbii. Aceștia
sunt mereu preocupați de acest compartiment pentru a nu deteriora aspectul interior al
limbii, însă abuzul excesiv de xenisme rămîne totuși la discreția vorbitorilor acestei limbi.
Uneori, în goană după originalitate, pentru alcătuirea lor se forțează legile limbii. Aceasta
nu diminuează importanța creativității lingvistice; o formație nouă poate fi consacrată de
uz indiferent de pronosticurile lingviștilor.
În ceea ce privește lexicul, acesta, în comparație cu celelalte niveluri ale limbii, stă
sub semnul unei libertăți creatoare aparent nelimitate, subordonîndu-se în cel mai mic
grad normei. În funcție de scopul și de condițiile comunicării, subiectul vorbitor recurge
atît la mijloacele de expresie existente, cît și la cele potențiale, ceea ce înseamnă că, din
necesitpăți de comunicare și de expresivitate, acesta poate crea, conștient sau inconștient,
termeni noi.
________________________
1
Pruteanu G., Anglicisme, neologisme, xenisme. http://www.pruteanu.ro/4doarovorba/emis-s-039-
angl2.htm
Inovațiile vorbitorului pot fi acceptate de către conlocutorul său în calitate de
modele pentru enunțurile care urmează în discuție, astfel, după un șir de acceptări,
inovația se poate generaliza în limbă.
Iorgu Iordan nota referitor la inovațiile lexicale următoarele: ,,Dorința de a inova
depășește uneori limitele necesității. Intervin (...) și ignoranța (...), exhibiționismul, moda
și alți factori exteriori, care dau naștere la inovații nu numai ciudate, ci și imposibile. Dar
astfel de excese sunt inevitabile și cu vremea dispar oarecum de la sine. Ele reprezintă
însă un interes deosebit pentru lingvist, căci ajută la înțelegerea și aprofundarea creației
lingvistice”.1
Referindu-ne la problema accesibilității xenismelor, se constată două tendințe
contradictorii: pe de o parte, se observă o oarecare limitare a creativității lingvistice,
deoarece oamenii în comunicarea cotidiană recurg, de regulă, la tipare, iar pe de altă
parte, se manifestă o aspirație permanentă spre crearea de cuvinte noi sau modificarea
sensurilor elementelor lexicale existente. O mare importanță în adaptarea sau respingerea
xenismelor o au considerațiile de ordin ideologic, cum ar fi conservatismul lingvistic,
lupta pentru ,,puritatea” limbii.
 Tipuri de xenisme
În literatura de specialitate se diferențiază cîteva categorii de cuvinte/formații
aloglote din diferite limbi apărute în vocabularul limbii române. Facem mențiunea că
toate xenismele exemplificate mai jos sunt unități lexicale noi introduse în cea de-a doua
ediție a DOOM-ului. Majoritatea xenismelor aparțin domeniilor de activitate modernă,
fiind utilizate în limbajul științei, al calculatoarelor îndeosebi, în cel al publicității, în
domeniul finaciar-bancar.
În româna actuală pot fi detectate la nivel lexical împrumuturi recente din engleza
britanică și americană, unele dintre ele asimilate morfologic și frecvent utilizate în limba
vorbită. Printre cele mai utilizate xenisme se regăsesc: advertising, babysitter,
bodyguard, business, fast-food, feedback, jacuzzi, job, ketchup, leasing, make-up, mouse,
paparazzo, play-back, puzzle, chowbiz, site etc. sunt din ce în ce mai des folosite, scrierea
și rostirea lor corectă constituind o problemă mai ales pentru cei care nu cunosc limbile
din care provin acești termeni, îndeosebi engleza, anglo-americanismele dominînd clar
_______________________
1
Iordan I., Limba română actuală. O gramatică a ,,greșelilor”. Iași, 1943

clasa xenismelor.
Unele xenisme prezintă forme scrise duble, acceptate, deopotrivă de norme: off-
line/offline, on-line/online, rock-and-roll/rock,1n-roll.
Dacă pentru o serie de neologisme (cuvinte străine) prima ediție a DOOM (1982)
înregistra și recomanda numai variantele ,,românizate”: bos, brec (la tenis), cocteil,
2
penalti, rugby etc., constatăm că noile norme ale DOOM (2005) introduc, alături de
acestea, și formele
din limbile de proviniență a termenilor, preferîndu-le: boss (cu ,,s” dublat),
cocktail(cocteil), break(brec), penalty(penalti), rugby(rugby)- toate anglicisme.
Uneori se renunță total la formele adaptate, introducîndu-se variantele etimologice:
cocher >cocker (ang.), jaz jazz (ang.), nocaut >knockout(ang.), nocdaun >knockdown
(ang.), parching >parking (ang.).
În ceea ce privește valoarea morfologică, cea mai mare parte dintre xenisme
aparține clasei substantivelor Formarea pluralului xenismelor-substantive constituie, de
multe ori, o dificultate pentru vorbitorii de limbă română. O parte dintre ele au, la plural,
acceași formă ca la singular: cappuccino, dandy, kiwi, macho, tiramisu.
Majoritatea urmează însă modelele românești de formare a pluralului masculin și
feminin, cu desinențe specifice, alături de care, suplimentar, se utilizează uneori și
alternanțe fonetice: bodyguarzi, brokeri, driveri, hamburgeri, rapperi, iar la neutre se
adaugă desinența –uri (sau –e) legată direct la cuvintele terminate în litere din alfabetul
limbii române pronunțate ca în limba română: boarduri, businessuri, cocktailuri,
computere, fast-fooduri, harduri, jeepuri, laptopuri, weekenduri.
Mai puțin numeroase sunt xenismele adjective invariabile: cash, cool, drive-in,
full-time, live, o.k/ok, second-haind. Unele dintre aceste cuvinte aparțin mai multor clase
morfologice : haine cool (adj.) și a se tunde cool (adv.), emisiune live (adj.) și a cînta live
(adv.), mărfuri second-haind (adj.) și a cumpăra de la second-haid (subst.), plată cash
(adj.) și a plăti cash (adv.), și substantivul cash ,,bani gheață”.
Termeni din franceză: déjà-vu, deux-piéces, café-frappé, en detail, chou à la
crème;
Italiană: cappuccino, mozzarella, pizza, ravioli, tiramisu, broccoli;
Germană: austander, lohn, müsli, pickhammer, weltanschauung;
 Cuvinte latinești: curriculul vitae, curriculum;
Potrugeză: piranha, bossa-nova;
Rusă: gulag, perestroika.
 Diferențe între xenisme, barbarisme și anglicisme
Conform dicționarelor explicative ale limbii române avem următoarele definiții
pentru acești termeni:

- xenism – cuvînt, sintagmă de origine străină, introdus într-o limbă fără a fi

adaptat la sistemul fonetic și morfologic al limbii respective (fr. <xenisme)
(DEXI, 2007);
- barbarism- cuvînt introdus dintr-o limbă străină fără a fi necesar. Cuvînt rezultat
din stîlcirea altui cuvînt din aceeași limbă (fr. Barbarisme) (DELR, 1975);
- anglicism – expresie specifică limbii engleze, cuvînt de origine engleză
împrumutat, fără necesitate, de o altă limbă și neintegrat în aceasta. (DELR,
1996)
În viziunea lingviștilor români, termenii respectivi capătă careva asemănări și în
același timp, diferențe. Cercetătoarea Adriana Stoichițoiu-Ichim face o deosebire dintre
anglicisme ,,împrumuturi recente din engleza britanică și americană- cuvinte în curs de
asimilare (racket, master, supermarket) și xenisme – cuvinte neadaptate și barbarisme,
considerîndu-le sinonime cu xenismele (cash, show, trend etc.). 1
La nivelul textului literar, cele mai frecvente anglicisme se dovedesc a fi cele
complet neasimilate/neadaptate – xenisme, sau în curs de adaptare. Ele se recunosc ușor
după aspectul fonetic și grafic al cuvîntului englezesc care nu permit nici atașarea
trăsăturilor morfologice românești, nici ,,românizarea pronunției”2
În opinia multor lingviști anglicismul este un împrumut recent din engleza
britanică și americană, incomplet sau deloc adaptat, sau în curs de asimilare
(supermarket, master), xenismele (cuvinte neadaptate), numite și barbarisme: jogging,
trend etc.
Barbarismul (numit și xenism, mai rar, străinism) este un cuvînt introdus dintr-o
limbă trăină, care adesea nu răspunde unei necesități reale a vocabularului și care nu este
asimilat. Definița se extinde uneori pentru a cuprinde nu doar cuvinte individuale, ci și
_______________________________

1
Stoichițoiu-Ichim A., Aspecte ale influenței engleze în româna actuală. București : Editura Universității
din București, 2006
2
Stoichițoiu-Ichim A., Vocabularul limbii române actuale : dinamică, influență, creativitate. București :
Editura ALL, 2007, p. 83-89
alte elemente de limbă – expresii, forme ale cuvintelor, pronunții – împrumutate inutil din
alte limbi, de exemplu deformarea unui cuvînt deja existent sub influența unui cuvînt
străin: a flata (a măguli), a foxtrota (a dansa fox-trot), garson (ospătar), tur (ocol), a
învagona (a încărca în vagoane), poster (afiș), diler (distribuitor), a scrie cu bold (aldin),
pattern (model), hit (șlagăr), VIP (persoană publică, vedetă), mersi, draft (plan), ok. etc.
Așadar, barbarismul este un cuvînt împrumutat (fără a fi totuși necesar) dintr-o
limbă străină, care are corespondent în limba română, pe cînd xenismul este un cuvînt
împrumutat dintr-o limbă străină, însă care nu are vreun corespondent în limba română.
Tema V. DINAMICA ÎMBOGĂȚIRII VOCABULARULUI PRIN PROCEDEE
INTERNE

5. 1 Derivarea – principalul procedeu de formare a cuvintelor în limba română

5. 2 Derivarea cu afixe: sufixarea, prefixarea
5. 3 Compunerea:
 compuse din cuvinte întregi
 compuse de tip ,,savant”
 compuse prin abreviere
5. 4 Derivarea regresivă
5. 5 Conversiunea
1. Derivarea – principalul procedeu de formare a cuvintelor în limba română.
Constă în adăugarea la rădăcină sau radical (partea fixă, stabilă, autonomă din cuvintele
unei familii) a unor particule neautonome, numite afixe, care, schimbînd sensul
cuvîntului-bază, determină constituirea unor unități lexicale diferite de bază. De exemplu,
din cuvîntul lucru se extrage rădăcina lucr-, de la care pot fi derivate alte cuvinte prin
adăugarea afixelor pre-, ne-, -a, -(a)re (prelucra, nelucrat, lucrare, lucrare).
Particulele puse înaintea rădăcinii se numesc prefixe, iar cele puse după rădăcină
se numesc sufixe. Există o categorie, pe care nu toți lexicologii o recunosc pentru limba
română, interfixele (considerînd-o o varietate a sufixelor sau o dezvoltare a temelor). De
exemplu, geruleț (-ul-).
Este cunoscut faptul că lexicul românesc evoluează în direcția modernizării, atât
sub aspectul procedeelor, cât și al împrumutului de afixe.
Afixele lexicale sunt prefixele (afixele care se adaugă în fața bazei) și sufixele
(afixe care se adaugă după bază). Derivarea cu afixe se caracterizează prin menținerea pe
primul loc – ca importanță cantitativă și calitativă- a sufixării și printr-o sporire marcată a
derivatelor cu prefixe. În ambele situații, cele mai productive afixe sunt cele neologice,
cu etimologie multiplă. 1
2. Derivarea cu afixe se menține pe primul loc ca importanță cantitativă și
calitativă.
Sufixarea. Multe sufixe neologice sunt foarte productive, ceea ce confirmă
___________________________________

1
Pană-Dindelegan G., Mancaș M., Dicționar de științe ale limbii. București:Nemira, 2005, p. 401
justețea ideii adeseori exprimate că româna este o limbă de tip derivativ, astfel derivatele
neologice se clasifică în: derivate ,,necesare” și derivate ,,de lux”.
Derivate „necesare” reprezintă cuvinte cu funcție denominativă și sens denotativ:
cenaclist, adresabilitate, circulabil, timbral, drumar, xeroxa, primăriță etc.
Numărul sufixelor neologice existente în limba română este foarte mare:
- sufixe substantivale: -ism (evazionism, bombasticism, mafiotism) și
corelativul său –ist (pentru nume de agent) (caloriferist, cenaclist, laserist,
rulmentist);
- sufixe adjectivale: –bil (circulabil, schiabil, jucabil, locuibil); -al
(impresarial, epicentral, timbral); -istic (estradistic);
- sufixe verbale -iza (acutiza, căminiza, croniciza, esențializa). De la verbele
respective se formează substantive cu sufixul abstract -re (caracterizare,
dolarizare, etapizare, contorizare).
Printre sufixele vechi românești, cele mai des întâlnite sunt –ar, -iță, -a, -i.
Acestea formează derivate cu caracter denotativ: -ar (cuptorar, chioșcar, drumar); -iță
(barmaniță, dulgheriță, primăriță); -a (xeroxa, falimenta); -i (a hingheri, a pisici, a
hakeri).
Derivatele „de lux” sunt creații cu caracter expresiv. Majoritatea au caracter ironic
și glumeț, fiind formate cu ajutorul unor sufixe vechi, populare:
-ar, -tor (moștenite din lat.) (boschetar, șmenar, dughenar, țepuitor); -ac (din
sl.veche) (răspândac, zvonac); -ui (magh.) (a șmenui, a țepui); -giu (turc.) (bancagiu,
tarabagiu).
În alte situații derivatul realizează un contrast între sufixul neologic și un cuvânt-
bază vechi și popular: dughenizare, maidanez, sufletist, tupeist, sau invers (aplaudac,
buticar, clovnes, coșmăresc, panicos). Etimologia cuvântului-bază oferă disponibilitatea
de a primi sufixe unor împrumuturi recente din franceză (buticar), italiană (camorist),
rusă (perestroichist), engleză (lobbysm, folkist, bridjeist).
Derivatele sufixale ce au la bază antroponime și, mai rar, toponime sunt creații ad-
hoc, ocazionale: adjective de la nume de persoane, formate cu sufixele: -ian (barbian,
caragian, brebanian), -esc (chaplinesc), -ist (gorbaciovist); verbe - cu suf. -iza(re) de la
antroponime și toponime (barbiza, cehoviza, cotrocenizare, iugoslavizare); substantive în
-ism (bucureștenism, ceaușism, stalinism).
 Prefixarea. Prefixele neologice sunt cele mai productive. Ele au apărut în limba
română odată cu împrumuturile latino-romanice și, mai rar, chiar germanice, în a căror
structură intră ca elemente constituente. Aceasta înseamnă că au adesea etimologie
multiplă. Dintre acestea sunt neologice: a – (cu varianta an-), care exprimă opusul sau
contrariul: anormal, aseptic, anaciditate; hiper- și hipo- (care sunt în raport de antonimie
și care au o largă întrebuințare în terminologia științifică): hipertensiune, hipotensiune,
hipersensibil,; in- (cu varianta i-): inegalitate, ilogic, ilizibil; Tot prefixe neologice sunt
și: anti-, in-, infra-, inter-, contra-, non-, post-, re-, pre-, pro-, super-, trans-, ultra-
(antiacademic, antiartistic, antibraconaj, anticomunism, anticarie, contramanifest,
inasortabil, nonautor, noncarte, nonom).
Un fenomen interesant de remarcat este că, în unele cazuri, același prefix latinesc a
fost o dată moștenit și a doua oară împrumutat pe cale savantă (inclusiv din limbile
apusene). În felul acesta s-a ajuns la dublete etimologice prefixate de felul lui s- (din
smulge, care continuă lat. exmulgere) și ex- din neologismele extrage, extermina. Tot
dublete etimologice sunt des- (moștenit împreună cu verbe ca desface < lat. disfacere sau
descînta < lat. discantare) și dis- prezent în neologisme de origine latino-romanică
(distrage, disloca) și chiar germanică (distona<germ. distonieren).
Prefixul neologic con- (cu variantele com-, co-) formează și el un dublet
etimologic cu prefixul moștenit cu-. Astfel cufunda și confunda provin ambele din lat.
confundare (prima dată moștenit și a doua oară împrumutat ca neologism). Sunt foarte
productive prefixele cele care exprimă ideea de negație: anti- (grecesc): anticomunism,
anticarie, contra- (latinesc): contraproductiv, contramanifest, in- (latinesc): inabordabil,
non-: nonartistic, nonautor; prefixele care exprimă ideea de superlativ (derivatele sunt
marcate stilistic): super-: supercalculator, supergreu, ante-: antecalculație,
anteprogramat, pre-: preambalare, prespălat; post-: postelectoral, posttotalitar; ideea de
asociere: co-: colider, coscenarist; ideea de repetare: re-: realege, recalifica.
3. Compunerea. Compunerea este un procedeu de formare a unui cuvînt nou prin
combinarea a două sau mai multe cuvinte existente în limbă: apă-de-plumb, baba-oarba.
Cuvintele compuse au cîteva caracteristici care le deosebesc de îmbinările libere
de cuvinte sau de unitățile frazeologice:
 denumesc un referent diferit față de cel denumit de cuvintele-bază (a se vedea
obiectul denumit de floarea-soarelui, deosebit evident de floare și soare);
  au o structură fixă, componenții neputînd fi combinați altfel (nu putem spune,
fără să schimbăm sensul, marele tată);
 se comportă ca o unitate morfosintactică (,,tulpina florii soarelui”, ,,am cultivat
floarea soarelui”, ,,se vede din floarea soarelui”).
Aceste caracteristici nu sunt însă în toate cazurile prezente, unitare și ușor de
demonstrat: motanul încălțat poate fi un cuvînt compus cînd ne referim la personajul din
poveste, și îmbinare liberă, în alte situații; flexiunea poate afecta unul din componente
(florii-soarelui, bunăstării) ambele componente (bunei-credințe) sau niciuna din
componente (unui făt-frumos); relațiile sintactice se pot baza pe subordonare (vorbă-
lungă, gura-leului) sau prin coordonare (pușcă-mitralieră, liber-democrat);
componentele pot fi din aceeași parte de vorbire (ochiul-boului) sau din părți de vorbire
diferite (bunăcreștere, bineînțeles).1
Numărul compuselor sporește datorită modelelor străine de formare (model
francez și/sau englez) prin procedee „culte”, proprii limbii literare sau limbajelor
specializate.
În literatura de specialitate se înregistrează:
compunerea din cuvinte întregi, compunerea „savantă” și compusele prin
abreviere.
Compunerea din cuvinte întregi. Compusele de acest gen sunt creații
substantivale și, mai puțin, formații adjectivale. Lipsite de unitate morfologică și cu un
grad scăzut de unitate semantică, sunt niște creații ocazionale, motivate prin nevoia de
brevilocvență.
 Compuse de tip substantival - două sau mai multe substantive cu forma de N.-
Ac., care au la bază raport sintactic de coordonare copulativă (de tipul „și”):
actor-cântăreț, actor-regizor, album-catalog, magazin-expoziție, cabană-
restaurant, oraș-stațiune) sau raport sintactic de subordonare atributivă-apozitivă:
actor-vedetă, afiș-reclamă, avion-pirat.
 Compuse substantivale cu aspect „asintactic” au la bază o relație de subordonare
de tip atributiv substantival: concert-dezbatere /lecție (sub formă de..)/; femeie-
primar, regizor-sociolog /cu profesia de.../; oraș-grădină /cu apect de.../.
_____________________________
1
Toma Ion, Limba română pentru elevi, studenți și profesori. București: Niculescu, 1994, p. 168
  Compusele de tip adjectival, proprii stilului publicistic și celui științific sunt
construite prin coordonare copulativă (cu sau fără vocală de legătură) între două
adjective (cultural-artistic, edilitar-gospodăresc); subordonare între două
adjective (alb-ivoriu,alb-lăptos,albastru-electric, verde-praz).
 Compuse adjectivale de tip „asintactic” se caracterizează printr-un grad sporit de
expresivitate și sunt create prin subordonare, cu omiterea elementului de
comparație ca (negru-abanos, verde-iarbă, galben-praz).
 Adjective - compuse parasintetice. Acestea sunt formate simultan prin compunere
și derivare, se întâlnesc frecvent în limbajul criticii literare și au un aspect greoi,
rebarbativ (anablandian, marinsorescian, nichitastănescian).
Compunerea „savantă” (cu prefixoide și sufixoide).
Compunerea este foarte bine ilustrată în Dicționarul de cuvinte recente1,
confirmînd observațiile Floricăi Dimitrescu, privind creșterea considerabilă a ponderii
acestui procedeu în româna actuală. În opinia lingvistei ,,Limba presei, limba care
oglindește și în același timp influențează în cel mai înalt grad limba vie actuală, ne
permite să tragem concluzia că drumul urmat de formarea cuvintelor se îndreaptă cu
preferință spre compunere și pseudoprefixare, procedee curente internaționale, lăsînd în
urmă procedeul tradițional românesc de formare a cuvintelor, derivarea cu ajutorul
sufixelor”2
Compunerea savantă reprezintă prefixoidele și sufixoidele care sunt elemente
formative, prezente în împrumuturi sau în formații după model străin, care dau impresia
de prefixe, respectiv sufixe, cuvintele rezultate în acest fel nefiind derivate propriu-zise,
ci, mai degrabă compuse (valoarea lexicală a prefixoidelor și a sufixoidelor este mai
concretă decît cea a prefixelor și a sufixelor).
A pătruns sub impactul stilului științific și a unor „modele hibride” cu circulație
internațională. Majoritatea compuselor de acest tip aparțin unor terminologii și reprezintă
împrumuturi sau calcuri. M. Avram îl numește „modelul hibrid anglo-greco-latin” - un
element de compunere greco-latin terminat în vocală care funcționează ca un substantiv
cu topica determinant/determinat nespecifică limbii române”3.
______________________________
1
Dimitrescu Fl., Dicționar de cuvinte recente, (DCR2), ediția a II-a. București: Logos, 1997
2
Dimitrescu Fl., Dinamica lexicului românesc-ieri și azi. București: Logos, 1994, p. 73
3
Avram M., Un tip recent de compuse cu sintaxă aparte. București: Editura Academiei, 1987, p. 258
 Prefixoidele (false prefixe) se aseamănă cu prefixele prin poziția proclitică și prin
lipsa de autonomie funcțională, dar se deosebesc de ele prin sensul denotativ (pe care-l
păstrează din limba de origine, de obicei greaca veche, unde erau cuvinte de sine
stătătoare). Sunt întîlnite cel mai adesea în termeni cu circulație internațională și, mult
mai rar, în cuvinte formate în românește. De multe ori, termenii sunt construiți, prin
compunere sui generis, numai dintr-un prefixoid și un sufixoid, fiind deci lexemoide (un
fel de cuvinte ,,apartride”).
Prefixoidele acva-, adeno-, aero-, agro-, antropo-, audio-, auto- (1) și auto-
(2), bio-, balneo-, biblio-, geo-, hipo-, cine-, crono-, electro, filo-, foto-, macro-,
micro-, radio-, tele-, video-: acvanaut, adenografie, autoaprindere, antropofob,
balneologie, bibliofil,cronoscop, autodotare (1), autodotare (2), auto-moto-velo-sport,
geopolitic, bioenergetic, filogerman, microradiografie, telecomandă, microfermă,
radioceas, teleconcurs, teledivertisment, teleșcoală, videoconferință, videotransmisie.
Între prefixoidele „la modă” cel mai productiv pe teren românesc este mini- cu
etimologie multiplă (din franceză, engleză, italaliană): miniaparat, minienciclopedie,
minifotbal, minirobot, minivacanță.
Sufixoidele (false sufixe au în comun cu sufixele numai poziția de afixare, se
atașează după o bază, dar sunt cuvinte cu sens de sinestătător în limba de origine (cele
mai multe sunt din limba greacă). Compusele cu sufixoide sunt mult mai numeroase:
-algie, -agogie, antrop,arhie, -alton, -bar, -cenoză, -cid, -cromie, -caus, -cefal,
-centric, -crație, cronie, -dox, -drom, -estezie, -fob, -fag, -fon, -for, -fer, -form, -fug,
-gen, -gon, -grafie, -gramă, -log, -logie, -manie, -mnezie, -nom, -nomie, -odonție,
-pod, -semie, -scop, -scopie, -stat, -tehnie, -terapie, -tomie, -urg, -valent, -vor, -zofie:
nevralgie, pedagogie, mizantrop, decalton, isobar, biocenoză, genocid, holocaust,
acrocentric, sincronie, hipodrom, antropofag, clorofil, semafor, calorifer, diform,
acidogen, geografie, fonolog, piromanie, amnezie, astronomie, dioramă, diascop,amorf,
reostat, autoterapie, dihotomie, ambivalent, omnivor, teozofie.
Unele au și conotații peiorative – sursolog(ie), tracomanie, secretomanie.
Compunere prin abreviere este un procedeu modern de creaţie lexicală, a cărui
pondere a crescut considerabil în româna actuală. Compusele prin abreviere apar în cele
mai diferite domenii (poilitic, economoc, social, administrativ, tehnic, ştiinţific), fiind
creaţii culte care pot trece şi în limba vorbită mai ales prin intermediul mass-mediei.
Compunerea prin abreviere căştigă tot mai mult teren sub influenţa unor modele străine
de formare a cuvintelor (modelul englez şi american). Multe dintre aceste tipuri tind să se
impună în limbă datorită uzului frecvent al acestora, preciziei sensului şi scurtimii lor.
Termenul de abreviere este utilizat în limbajul curent cu accepţia generică de
(pre)-scurtare a unui cuvînt sau grup de cuvinte. La o examinare mai atentă se obervă însă
că sub denimirea abrevieri se grupează diverse fapte lingvistice. Faptele cărora li se
datorează atenţia sporită acestor creaţii lexicale sunt determinate de:
- Ponderea lor în continuă creştere în lexicul actual;
- Contribuţia pe care o au la internaţionalizarea lexicului românesc (prin reluarea
unor modele străine de formare a cuvintelor).
În literatura de specialitate s-au semnalat mai multe tipuri de abrevieri:
- trunchierea;
- sigla;
- acronimul .
Este de reţinut faptul că toate trei sunt semnalate de cunoscutul lingvist Iorgu
Iordan încă de acum cinci decenii, fiind explicate ca efecte al unor influenţe straine. 1
- Trunchierea, desemnată prin sintagma ,,scurtare a cuvintului”, este explicata de
Iorgu Iordan prin influenţa unor împrumuturi din franceză (cinema, metro, meteo, taxi -
devenite în romana cinema, metrou, meteo, taxi). In opinia autorului citat, ,,procedeul,
foarte larg raspîndit în limba franceză, nu se potriveste deloc cu sistemul nostru
lingvistic. De aceea, nu prinde la noi, iar puţinele încercări reuşite se datorează, în
realitate, limbii de origine, de unde ne-au venit[...] amputate gata”. 2 Așadar, cauzele
apariției acestor formații sunt avantajul scurtimii și al expresivității, dorința de
originalitate și, nu în ultimul rând, influențele străine. Opinia lui Iorgu Iordan este însă
contrazisă de existenţa în limba romană a unor împrumuturi de origine engleză trunchiate
(baschet<basket-ball; volei<voley-ball; blugi<blue-jeans) si, mai ales, de amploarea pe
care a luat-o procedeul în cauza în limba actuala.
Trunchierea se manifestă prin detașarea prefixoidelor din compuse de tip
„savant” utilizate ca adjective invariabile sau, prin schimbarea categoriei gramaticale, ca
substantive. Putem înscrie aici trunchierile cu circulație internațonală: afro, disco, homo
________________________
1
Iordan I., Limba română actuală. O “gramatică a greşelilor”. Bucureşti, 1947, p. 58
2 Ibidem
(sexual), mini (jupe), midi, maxi, micro, moto, porno, retro, video.
Dintre „creațiile” românești – trunchieri apărute în limba vorbită, putem menționa
câteva: cas(etofon), mag(netofon), secu(ritate), sau în argoul adolescenților bac(alaureat),
dirig(a)(inte), mate(matică), prof(esor), nașpa(rliu).
Trunchierea este un procedeu de tip oral, ea se manifestă cu precadere în limba
vorbită (în varianta populară, colocvială sau în argou). Trebuie totuşi precizat că spre
deosebire de franceză si engleză, limbi în care argoul cuprinde numerosi termeni
trunchiaţi în scop criptologic (știinţa care se ocupă cu studiul scrierilor cifrate), româna
este relativ săracă în asemenea elemente lexicale, totuşi ca argumente pentru extinderea
procedeului în romana actuală, Florica Dimitrescu înregistrează o serie de adjective
provenite din trunchieri, prezente în limbajul presei şi în limba vorbită (disco <
discoteca; hi-fi < high-fidelity; tele < televiziune) sau în argoul elevilor (prof < profesor;
diriga < diriginta; mag > magnetofon). Celor din urmă li se pot adăuga termeni familiari,
înregistraţi ulterior în dicţionare, ca bac < bacalaureat; cas < casetofon; mate <
matematica.
Odata aparuţi în limba vorbită, termenii trunchiaţi pot pătrunde şi în varianta scrisă
îndeosebi în stilul publicistic, cauzele trunchierilor fiind: comoditatea vorbitorilor,
economia lingvistică, căutarea expresivitaţii precum şi a originalităţii.
Trunchierea unor compuse formate cu prefixoide
În cazul dat, prefixoidele funcţionează ca adjective invariabile şi mai rar, ca
substantive. În unele cazuri un prefixoid apare, în acelaşi articol, ca element de
compunere şi ca adjectiv (,,video-pirateria” si ,,pirateria video”)
 Auto- înregistrat ca adjectiv invariabil referitor la transporturi, apare în titulatura
unor magazine (,,auto-moto-velo-sport”) sau în contexte de presa precum
,,chestionare auto”; ,,conducatori auto”.
 Etno- prefixoid utilizat cu valoare adjectivală pentru desemnarea unor genuri
artistice de inspiraţie folclorică, avînd sensul de ,,referitor la popor, la rasa”.
 Melo- a fost ,,decupat” din împrumuturi de origine franceză si /sau italiană
precum: melodrama, melodramatic, fiind utilizat în presă, cu valoare substantivală
 Tele- înregistrat ca abreviere pentru televiziune (dar fără a i se preciza valoarea
morfologică), ca substantiv (în denumirea posturilor TV şi a unor emisiuni: Tele 7
si Actualitatea Tele 7.
  Audio- este consemnat ca element de compunere (,,referitor la auz”), cu etimologie
multipla (< fr., it., lat.), precum si ca prefixoid inclus în structura unor compuse.
De regula, audio apare asociat prin coordonare cu prefixoidul video, ambele avind
valoare adjectivala.
Trunchierea poate afecta şi cuvintele neanalizabile:
 Info (< adj. informaţional) înregistrat şi în compusul info-razboi (razboi
informaţional), calchiat după engleză si franceză. În presa actuală, forma
trunchiată este frecvent întilnită, cu valoare substantivală, în titulatura unor rubrici
de ştiri: ,,Info bursier”, ,,Info Magazin”, ce reprezinta denumiri de emisiuni sau
rubrici TV.
 Prof (subst.< profesor) ca termen din argoul elevilor, figurează –ca termen
familiar- şi în franceză. În presă termenul trunchiat apare în texte cu caracter
informal sau ironic.
 Promo (< adj. promotional) apare frecvent ca substantiv, cu sensul ,,anunţ /clip
publicitar”. Forma trunchiată, purtind indicaţia ,,familiar” este înregistrată şi în
franceza actuală.
 Bac (< subst. bacalaureat) figureaza ca formă care circulă, în special în limba
vorbită. Termenul preluat de presă din argoul elevilor, poate fi explicat ca
împrumut din franceză ce prin intermediul interviurilor cu elevi si cadre didactice
(care au adoptat forma trunchiată din comoditate şi solidaritate cu discipolii lor),
bac a patruns mai întîi în presa audio-vizuală şi ulterior în cea scrisă.
Acronimele si siglele reprezintă compuse realizate prin abrevieri din grupuri
sintactice mai mult sau mai puţin stabile. În afara acestor tipuri principale există şi
compuse prin abreviere care combină cele doua procedee, asociind iniţiale cu fragmente
de cuvinte şi cuvinte intregi.
- Acronimele sunt compuse create din silabe sau fragmente de cuvânt. Nu există
reguli în ceea ce privește selectarea silabei sau fragmentului extras din cuvânt. Acestea
indică nume proprii de întreprinderi (Oltsit /Olt(enia)+Cit(roen)/, CarMez /car(ne)
+mez(eluri)/, Colorom /color+rom(ânesc); nume comune ce desemnează produse
comerciale (mentovit/ment(ă)+vit(amină)/; sintonic /sin(tetic)+tonic/.
- Siglele - compuse formate din literele inițiale ale unui grup sintactic mai
mult sau mai puțin stabil. Siglele denumesc nume proprii de partide, asociații, instituții:
PNL, SPP, PLDM; nume comune: SRL, PFL. Unele sigle sunt calchiate: TVA (după
franc. taxe a la valeur ajoutee); OZN (după engl. unidentified flying objects).
Atit acronimele cit si siglele sunt creaţii ale limbii scrise, putind fi eventual
preluate şi în vorbire, din această cauză ele sunt considerate creaţii de tip cult (în opoziţie
cu trunchierea, care e un fenomen propriu limbii vorbite).
Cea mai veche formaţie româneasca formată prin abreviere este acronimul
ASTRA (asociaţie culturală transilvaneană), este de menţionat faptul că nu există reguli
stricte pentru formarea acronimelor, nici în privinţa dimensiunii segmentelor
componente, nici in ceea ce priveţte topica lor, principalele criterii sunt ca formaţia
respectiva să aibă din punct de vedere fonetic, grafic şi morfologic aspectul unui cuvint
de sinestătator, sa poata fi rostita si scrisa cu uşurinţă şi să fie economică .
Spre deosebire de perioada anterioară anului 1989, cînd acronimele erau atît nume
proprii (ONU) cit şi substantive comune (salvamar (Salva[re] + mar[ină]); dero (<
de/tergent/ ro/românesc/) ), acronimele create în limba româna actuală -prezente şi în
presa- reprezintă exclusiv nume proprii de regii autonome, societaţi comerciale, firme,
agenţii etc.
Siglele la rindul lor prezintă numeroase similitudini cu cele constatate în cazul
acronimelor, în mare parte, siglele aparţin terminologiei sistemului instituţional:
 autorităţi de control legislativ şi administrativ – Curtea de Justiţie: CEDO = Curtea
Europeană a Drepturilor Omului
 organisme şi instrumente financiare – bănci: BM = Banca Mondială
 organisme consultative – comitete: CECS = Comitetul European pentru Cercetări
Spaţiale
 grupări parlamentare – uniuni: UE = Uniunea Europeană s.a.
Formate din litere intţale ale unui grup sintactic siglele îşi justifică existenţa prin
funcţia lor denominativă şi prin economia lingvistică pe care o realizează. Datorită
acestor caracteristici, ele sunt frecvent întilnite în limbaje specializate, în stilul publicistic
şi în lexicul juridic.
Multe sigle fiind preluate din limbi straine, ale caror formatii de baza nu sunt
analizabile în limba romîna, realizează perceperea sensului în mod global adică într-o
manieră similară cu cea prin care sunt ,,învaţate” cuvintele împrumutate din alte limbi. Ca
exemple în acest sens pot fi invocate împrumuturi mai vechi din engleză, cu circulaţie
internatională ca: SOS, OK, NATO, UNICEF, FBI, CIA; sau unele mai noi: CD, CV,
DJ, PC, VIP, cu al caror sens cititorii s-au familiarizat în timp, astfel încît prezentarea în
context a formaţiei-sursa devine inutilă.
Odată cu dezvoltarea societăţii a luat amploare şi fenomenul abrevierilor, care a
pătruns cu mare uşurinţă, în toate sectoarele de activitate.
4. Derivarea regresivă sau inversă este un procedeu mai greu de depistat. El constă
în formarea de cuvinte noi prin îndepărtarea din cuvîntul de bază (care este deci un
derivat) a afixelor (sau numai a unui afix) pe care acesta il conține. Are o arie de
sistematizare mai redusă ca amploare, dar mai intensă decît a derivării progresive (cea
care se realizează prin adăugarea unor afixe la baza lexicală). Astfel verbul a rîșni este un
derivat regresiv pe teren românesc din substantivul rîșniță. Pe calea derivării regresive s-
au format cuvinte ca: avînt (din a avînta), blestem (din a blăstăma), cîștig (a cîștiga), a
regiza din regizor (suf. or). De multe ori la baza derivării regresive se află analogia.
Existau nu demult în limba noastră perechi de termeni ce denumeau o specialitate
științifică (filologie, lexicologie, ortopedie, geografie) și specialistul respectiv (filolog,
lexicolog) prin analogie au apărut: etimolog (etimologie), stomatolog (stomatologie) etc.
Derivarea regresivă este clasificată în funcție de baza de pornire, care poate fi
substantiv, adjectiv sau verb.
 Derivarea postsubstantivală este destul de diversă, cuprinzînd și situații
de pseudoderivare regresivă:
- eliminarea sufixului –ă (cu valoare moțională): moș<moașă, nan<nană,
Cristin<Cristina etc.;
- eliminarea pseudoprefixului –ie (din neologisme care, deci nu aveau acest sufix
dobîndit în limba română): a gelozi <gelozie, ortoped<ortopedie;
- eliminarea sufixului infinitival (care a avut rol de substantivizare): aniversa<
aniversare, radiofica <radiooficare.
 Derivarea postadjectivală este mai puțin frecventă:
- eliminarea sufixului (-a)t sau –i(t) de la adjective cu aspect participial
(majoritatea sunt la origine derivate de la substantive sau împrumutate ca atare
din altă limbă): a bruma <brumar, desăvîrși<desăvîrși;
- verbe extrase din adjective negative: nedumeri<nedumerit, nesocoti<nesocotit.
  Derivarea postverbală are ca rezultat în cele mai multe situații substantive
(numite postverbale sau deverbative). Unele dintre acestea concid cu
radicalul verbal, încadrîndu-se substantivelor neutre: cînt<a cînta, cuget<a
cugeta; altele primesc desinența -ă, intrînd în rîndul femininelor(după
modelul fală<făli, pagubă<păgubi. Și unele și altele sunt însă, semantic,
abstracte cu rol important în limba literară (mai ales cele formate de la
verbe neologice: accept<a accepta, denunț<a denunța, ramburs<a
rambursa, speculă<a specula. Multe din substantivele postverbale au
valoare poetică: rugă, cînt, alint, tremur.
5. Conversiunea (numită și schimbarea valorii gramaticale sau transpoziția
lexico-gramaticală) denumește procedeul prin care un cuvînt trece de la o parte de
vorbire la alta prin folosirea în anumite contexte specifice noii părți de vorbire sau
prin articulare, fără implicarea unor formanți lexicali. Acesta este un procedeu mai
puțin productiv.
Mijloacele gramaticale care permit schimbarea valorii cuvintelor sunt de natură
morfologică (determinarea, sau articularea) ori sintactică (distribuția în context).
Convesiunea prin determinare (sau articulare) face posibilă trecerea oricărei părți
de vorbire la substantiv: adjectivul (frumos<frumosul, un frumos), adverbul
(înalt<înaltul, un înalt), verbul (căutare <căutarea, o căutare), numeralul (a luat un
premiu), pronume (un oarecare), interjecție (un of la inimă).
În această categorie înscriem substantive adjectivizate: agravantă ([circumstanță]
agravantă), anticoncepțional ([pilulă] anticoncepțională); audiovizual; antiglonț
([vestă] antiglonț).
Conversiunea prin distribuție contextuală duce cel mai adesea la adjective (din
substantive: filozof, poet; din participiu: avut, priceput; din gerunziu: sîngerîndă,
suferindă; din adverb: o femeie bine), la adverbe (din substantive: înghețat tun, gol
pușcă; din adjective: vorbește frumos, se ridică ușor); la verb (din interjecție: haidem,
haideți).
 TEMA VII. ARGOUL ȘI JARGONUL ÎN DINAMICA VOCABULARULUI
ROMÂNESC

7. 1. Argoul- falsa şi adevărata distincţie a vorbirii

7.1. 1 Argoul și jargonul- delimitări
7. 2 Sursele argoului:
 Împrumuturi din alte limbi
 Diminutive
 Metaforizarea
 Numele proprii
7. 3. Procedee de formare a argoului
7. 4. Dinamica argoului
7. 5. Cuvintele de jargon
1. Argoul – falsa şi adevărata distincţie a vorbirii

Termenul de argou provine de la cuvîntul provansal argout „haină”, care în

concurenţă cu termenul francez vestement îşi schimbă semantica în „zdrenţe”.
Argoul era deci, limbajul zdrenţoşilor, a celor umuliţi. Cu timpul termenul (atestat
în secolul al XVII-lea în Franţa) şi-a lărgit sensul, însemnînd limbaj specific, secret.
Elementele de argou n-au găsit o dezvoltare mare în Moldova Feudală, ţară de sate, cu
tîrguri nu prea mari: totuşi ele se dezvoltă într-o anumită măsură ceva mai tîrziu, în
secolul XIX; basarabenii au numit argoul „şmecherească” (limba celor mai şmecheri,
care căutau să-i păcălească pe oameni, în special, pe la iarmaroace).
Sensurile pe care le dau lingviştii acestui termen sunt numeroase şi, în consecinţă,
variabile. De aceea se impune o precizare a noţiunii.
Iorgu Iordan arată că prin argou se înțeleg „după împrejurări mai multe lucruri, și
anume: 1) limbajul răufăcătorilor, cerșetorilor și al altor categorii similare de oameni; 2)
ceea ce se mai cheamă și jargon, adică vorbirea specială a unor grupuri sociale
determinate, precum soldați, lucrători, studenți, artiști, școlari; 3) tot ce intră în limba
cultă din graiul popular și se caracterizează prin naturalețe, grosolănie, vulgaritate etc.” 1
Conform Micului dicţionar de termeni lingvistici argoul este un „limbaj
__________________
Apud, Stoichițoiu, I., p.121
convenţional secret şi folosit de vorbitorii unor grupuri sociale marginale şi relativ
închise pentru a nu fi înţeleşi de restul vorbitorilor.” 1
Mircea Goga defineşte argoul în felul următor: „este un limbaj convenţional,
limbajul unui grup social omogen (elevi, studenţi, aportivi, militari, traficanţi, hoţi,
şmenari etc.) aparţinînd unor medii închise (şcoli, internate, căzărmi, închisori, tripouri
etc.), unui grup de „iniţiaţi”, în scopul de a nu fi înţeleşi de cei din afara cercului, argoul
reprezentînd, aşadar, o camuflare sau o blocare metaforică a comunicării faţă de
neaparţinătorii la grup, dar şi o provocare lansată celorlalte grupuri, respectiv medii.” 2
Deci, elementele argotice reprezintă nişte cuvinte şi expresii folosite de anumite
categorii de vorbitori, care, în virtutea unor interese speciale, îşi formează un mod secret
de comunicare verbală.
Argoul este caracterizat prin dinamism, atît în sensul că posedă o mare capacitate
de a evolua rapid în raport cu alte componente a vocabularului, cît şi în sensul că este
preluat, folosit pe o scară mai largă şi îmbogăţit de către grupuri noi în vorbirea directă.
Apariţia unui asemenea limbaj este determinată de dorinţa unor categorii de
vorbitori de izolare sau de afirmare, prin limbaj, a solidarităţii de grup. Aceste limbaje au,
în linii mari, aceeaşi structură gramaticală şi aceleaşi cuvinte de bază proprii limbii
standart, la care se adaugă anumiţi termeni cu uz restrîns. Caracteristica esenţială a
argoului este oralitatea.
Majoritatea termenilor argotici sunt cuvinte ale lexicului comun, cărora li se
atribuie sensuri modificate („deviații” semantice sau dezvoltări de sensuri conotative):
solist „infractor care acționează singur”; încopciat „încătușat”; răsturnări totale ale
semnificației, de tipul antifrazei: bestial, demențial, mortal, de comă/de crimă (valoare de
superlativ pozitiv).
Modificările semantice sunt cauzate de uzura rapidă a termenilor, care își pierd
caracterul criptic și expresivitatea, pătrunzând în limbajul familiar.
Modificările de sens afectează cuvinte preluate din toate straturile lexicului. Pentru
„împrospătarea” argoului sunt preferate cuvinte care prin raritatea sau noutatea lor
satisfac atât cerințe obiective (caracterul criptic), cât și subiective (necesitatea unei
exprimări originale și pitorești).
_________________
Bărbuţă I. ş.a., Mic dicţionar de termeni lingvistici. Chişinău: Elan Poligraf, 2008, p. 21
Goga M., Limba română. Cluj-Napoca, 2002, p. 108
 Argoul românesc cuprinde:
-termeni cu caracter arhaic: calpuzan ,,falsificator de bani”, pisanie „anchetă”,
răboj „cazier judiciar”;
- cuvinte populare și/sau învechite: a globi „a tâlhări”, poteră „poliție”, gloabă;
- regionalisme: glovie „gură”, glajă „sticlă de vin”;
- neologisme: achizitor „hoț”, a achiziționa „a fura”, „a aresta”; ilegalist
„infractor”;
- termeni tehnico-științifici cu circulație relativ restrînsă: juridic-administriv (a
aboli „a bate”, „a asasina”, sigiliu „cătușe”, „amprente”); tehnică (polizor
„anchetă, interogare”, ială „gură”); medicală (doctorie/dezinfectant „băutură
spirtoasă”, termometru „baston de polițist”); comercială (decont în expr. a
face cuiva decontul „a se răzbuna, a pedepsi pe cineva”, inventar în expr. a
face cuiva inventarul „a ancheta pe cineva”); muzicală (capelmaistru „șeful
unei bande de hoți”; taraf „gașcă de hoți care operează împreună”; militară
(aghiotant „hoț începător”, sergent „chiștoc de țigară de dimensiuni mici”);
- expresii preluate din diferite stiluri funcționale, utilizate în argou în manieră
ironică, glumeață, peiorativă: a face muncă de teren „a merge la furat în altă
localitate decât cea de domiciliu”, a fi în renovare capitală „a-și face toate
analizele medicale”, a face (cuiva) monetarul „a jefui pe cineva”, a lua
(cuiva) grupa sanguină „a omorî pe cineva”.
Căile de creare a sensurilor noi în argou sunt:
- îngustarea sferei semantice prin raportarea la un referent și în context
specific: a extrage „a fura din buzunar”, iarbă „marihuana, hașiș”;
- extinderi de sens (asociate, de regulă cu valori conotative): mafie, gașcă;
- elipsa: înainte, după, dincolo, element, în afară;
- condiționarea gramaticală (morfo-sintactică): subst. cu semnificații
distincte, după cum sunt utilizate, ca singularia tantum (boală „invidie, ciudă”) sau ca
pluralia tantum (fildeși „dinți”, texte „minciuni, conversație”); cuvinte cu sensuri diferite,
în funcție de valoarea morfologică: mișto 1. (sub. neutru, pl.) „ironie, batjocură”; 2.(adj.
invar.) „bun, frumos”; 3. (adv.) „frumos, excelent”; marfă (subst.) 1.„prostituată”; 2.
„obiect de contrabandă”; 3.„obiect furat destinat vânzării ilicite”; 4. (adj. invar.) „foarte
bun, de calitate superioară”; verbe cu sens diferit, în funcție de tranzitivitate și/sau
diateză: a turna (tranz.) „a pârî, a denunța”; (intranz.) „a ploua torențial”; a ciupi (tranz.)
1.„a-și însuși în mod repetat mici sume de bani”; 2.„a afla de la cineva informații”; (refl.)
„ a se îmbăta
În cadrul argoului se disting două aspecte principale:
 limbajul mediilor interlope;
 limbajul tinerilor.
Astfel, persoanele din mediile interlope recurg la un lexic opac pentru ceilalţi
vorbitori din dorinţa de a nu fi înţelese de virtualele victime sau de reprezentanţii
autoritrăţilor.
Elementele de argou specifice acestor grupuri sociale sunt transparente numai
pentru cei iniţiaţi, adică numai pentru cei care fac parte din grupurile lingvistice de acest
tip: delincvenţi, cerşetori, vagabonzi.
Termenii care compun argoul sunt arhaisme părăsite de limba literară, neologisme
nesocializate sau socializate în altă formă ori sens în limba generală, împrumuturi din
limbajul romilor şi, mai ales, figuri de stil, de un gen aparte, care evidenţiază spiritul
primitiv, grosier al utilizatorilor.
Aceşti termeni denumesc referenţi care compun „lumea” intimă a acestei categorii
sociale. Fiecare din referenţii respectivi are mai multe nume, depăşind uneori cifra 100,
ceea ce constituie un atu în plus pentru siguranţa codului.
Infractorul (îndeosebi „hoţul”) este denumit cu nuanţe, vizînd „domeniul de
specializare”, vechimea în muncă, anii de puşcărie etc.: abţibild, aghiotan, alonjar,
aprod, bijoc, bobar, bobiţă, bobocel, calfă, carete, ciupitor, cocor, coţcar, croitor,
decan, hultan, ied, ilegalist etc.;
Poliţistul este denumit: acolist, acvilist, avan, balaban, beşliu, caraliu, cartaboi,
cloncan, colţan, curcan, cuţulan, erete, gabor, gonitor, ienicer, îngeraş etc.;
Puşcăria este pe rînd: academie, arcan, bască, bordei, bortă, bul, colegiu, colivie,
copcă, cotlon, cuşcă, fereală, fermă, hrubă, incubator, incintă etc.;
Părţile corpului primesc şi ele „porecle”: alunecări, alunecători, binoclu,
căutători pentru „ochi”; aripă, aripioară, cangă pentru „mînă”; bord, buget, dulap,
ghiozdan pentru „stomac”; cantalup, descoperitor, diblă, gulil pentru „cap” etc.
La fel piesele de îmbrăcăminte şi încălţăminte: abajur – „fustă scurtă”; calibarcă
– „pălărie”; găleată – „buzunar” etc.
 O deosebită atracţie exercită argoul asupra tineretului. Pentru copii şi mai ales
pentru adolescenţi, termenii argotici au o savoare specială datorită „noutăţii” lor, dar,
poate în şi mai mare măsură pentru că şochează pe adulţi şi pentru că folosirea
elementelor argotice, tocmai prin dezaprobarea pe care o provoacă şi prin lumea
neconformistă pe care o evocă, le dă un sentiment de emanticipare, de independenţă.
Elementele argotice pot fi întîlnite:
 în limbajul elevilor: avion – „mesaj”; baftă – „noroc”; bairam – „petrecere
cu dans”; barieră – „nota cinci”; barosanul – „nota zece”; ghebosul – „nota
doi”, a sta pe şase – „a păzi” etc.;
 în limbajul studenţilor: boboc – „studentul anului I”; boabă – „restanţă”; a
buşi – „a nu da notă de trecere”; plopist – „nepregătit”; de milioane –
„excelent” etc.;
 în limbajul deţinuţilor: barosan – „deţinut care inspiră teamă”; vătaf – „şef
de poliţie”; borş – „sînge”; halimătură – „pîine” etc.;
 în limbajul militarilor: cocon, răcan, trupete – „militar”; tambur –
„reangajat”; a lua în colimator – „a lua la ochi pe cineva” etc.;
 în limbajul frizerilor: greblă – „pieptene”; lînă – „păr”; a ciupi – „a sîngera
cu briciul”; fript – „tuns” etc. ;
 în limbajul avocaţilor: bucătărie – „formalităţi de procedură”; a rade – „a
cîştiga un proces”; înfipt – „îndrăzneţ”; verdeşul – „moarte” etc.;
 în limbajul muzicanţilor: nasol – „rău”; cerneală – „cafea”; aiureală –
„somn”; naţie – „prieten”; haidumă – „prieten” etc.
Se susține că cuvintele argotice au o viaţă efemeră din cauză că îşi pierd repede
caracterul secret, devenind cunoscute multor vorbitori din afara grupului. Ca urmare a
acestui fapt, unii termeni argotici dispar cu totul din uz, iar alţii devin elemente comune
limbajului vulgar, familiar, pătrunzînd în vorbirea curentă.
Limbajul familiar cu cît îşi păstrează în contact cu argotizanţii propriu-zişi cu atît
mai des şi mai sistematic la materialul lexical argotic.
În ce priveşte vorbirea populară „se pare că ea merge mai degrabă cu limba
oamenilor culţi, în sensul că, se arată rezervată faţă de argouri. Din punct de vedere
social, ţăranii au relaţii mai puţin strînse cu argotizanţii.
 Elementele argotice, utilizate astăzi în stilul vorbirii orale, familiare, se
caracterizează prin expresitivitate, deoarece atunci cînd pentru prima dată le-au folosit în
limbajul lor argotizanţii, sub imperiul stărilor afective, s-au străduit în mod intenţionat, să
facă uz de termeni vii, expresivi.
Argoul este un limbaj care se află în permanentă schimbare şi înnoire, tocmai
pentru a face dificilă înţelegerea de către cei iniţiaţi. Uneori, termenii de argou îşi pot
lărgi sfera de utilizare şi pătrund în limbajul familiar şi chiar în operele literare, unde sunt
folosite pentru a evoca atmosfera ce caracterizează mediile interlope sau nonconformiste.
În general, se consideră însă că, prin esenţa sa, argoul reprezintă un act de subversiune
faţă de cultură şi limba oficială.
1.1. Argoul și jargonul- delimitări
În plan strict lingvistic, delimitărea dintre argou și jargon rămîne o problemă
dificilă, deoarece „ca limbaj specializat jargonul pune probleme similare cu
argoul,caracteristicile lingvistice manifestându-se mai ales la nivelul lexicului și al
pronunțării”.1
Argoul (în sens larg) reprezintă o sferă lexicală cuprinzătoare, în care se înscriu
atât argoul (conceput în sens restrâns) ca limbaj criptic propriu celor aflați în conflict cu
legea, cât și jargoanele unor grupuri sociale profesionale, de vârstă etc. Această
accepțiune a argoului dervivă din caracteristicile de ordin pragmatic-funcțional comune
argoului și jargonului:
- ambele reprezintă limbaje ale unor grupuri sociale omogene și relativ închise
(infractori, elevi, studenți, militari, sportivi);
- caracterul convențional, codificat al celor două limbaje se explică prin intenția
vorbitorilor de a se izola de restul comunității.
Argoul (în sens restrâns) se intersectează cu unele jargoane profesionale („termeni
de specialitate”) și presupune și o componentă secretă. În afara zonei de suprapunere cu
argoul, jargonul include termeni proprii, cu caracter specializat și coloratură profesională
(în cazul medicilor, sportivilor, ziariștilor, avocaților, actorilor).
Trăsăturile lexicului argotic sunt: caracterul criptic; expresivitatea; ritmul rapid de
înnoire.
_______________________
1
Bidu-Vrânceanu A. și alții, Științe ale limbii. București: Editura Științifică, 1982, p. 264
2. Sursele argoului:
  Împrumuturi din alte limbi
 Metaforizarea
 Cuvinte dialectale sau arhaice
Împrumuturi din alte limbi. Împrumuturile din limbi străine au un dublu avantaj:
expresivitate și noutate. Argoul se prezintă ca o intersectare a unor diverse influențe:
slavă, maghiară, turcă, greacă, țigănească etc.
Împrumuturile de origine țigănească aparțin argoului răufăcătorilor; funcția lor
este esențialmente criptică; denumesc codificat diverse tipuri de infracțiuni: solovast „furt
de buzunare”; cioromos „furt” sau denumiri ale unor obiecte, acțiuni codificate etc.:
abules (adu, adu-mi), barosan (mare), biștari (bani), blat (gazdă de hoți), bulan (fesă), a
ciordi (a fura), gagiu/gagică (prieten, iubit), a hali (a mînca), lovele (bani), a mangli (a
fura), nasol (urît), pîrnaie (puscărie), a șmangli (a fura), șucar (supărare), zulă (furt) etc.
Multe cuvine sau expresii țigănești reprezintă formule de avertizare: avelo caralo!
„vine polițistul!”; avelo mannus „vine omul!”; garău „ascunde!”
Dinamica internă a lexicului și „permeabilizarea” granițelor dintre registrele
stilistice duce la asimilarea a numeroase țigănisme în varianta familiară, informală a
limbii române: benga, candriu, a ciordi, ditai, a hali, a pili (fam.); baftă (argotic și fam.);
gagiu, mișto, nasol (argotic). Unii din acești termeni: mișto, nasol, a șuti, a (se) șucări, a
(se) ușchi; zbanghiu, baftă nici nu mai sunt însoțiți de mențiunea țigănism.
Împrumuturi din turcă și greacă – vechi, de tip popular, utilizate cu sensuri
modificate, ce asigură caracterul criptic. La baza modificării semantice stă mecanismul
psihologic. Sensului argotic i se poate găsi o minimă motivare (de tip denotativ și/sau
conotativ): ghiaur „țigan”; parlagiu „scandalagiu”; pașa „șeful unei bande de infractori”
(turc.); chitră „persoană avară”; marafeți „bani” (grec.).
Din limba maghiară: gabor „polițist”; ilău „pat”.
Din limba germană (termeni supuși atât modificărilor semantice, cât și celor
fonetice): tuhaus „închisoare”; blat „operațiune ilicită”; șpil „șmecherie”; știft „rebut”,
șvaițer ,,gestionar”
Împrumuturile cu caracter neologic provin din: franceză: bonjur „buzunarul din
spate a pantalonilor”; tapeză „amantă”; (de) pamplezir; italiană: bambina, giorno „de
calitate superioară”; engleză: henț! „e interzis”; moni „bani”; șadap! „taci!”
 Metaforizarea. Conotația este latura cea mai productivă a fanteziei argotice,
multe din cuvintele comune capătă sensuri imprevizibile în limbajul acesta special, mereu
inventativ, pentru a nu fi înțeles decît de părtașii unui mediu restrîns: bătrînă (o mie de
lei), boarfă (femeie de moravuri ușoare), bombă (cîrciumă), cîntăreț (traducător), curcan
(polițist), a înfia (a aresta), pește (protector al femeii de stradă), plisc (gură),
streptomicină (coniac), senator (patron de restaurant), scobitoare (femeie slabă), sticlete
(polițist) etc.
De cele mai multe ori apar cuvinte care nu sunt cunoscute dicționarului general al
limbii române: creația lexicală, efemeră, desigur, își are rolul ei în distanțare față de
limba comună, pentru o vreme, fiindcă ,,înnoirea ca și fantezia lexicală” sunt carențe de
bază ale acestui sector al limbii: cioran (om zgîrcit), baralic, (automobil), spărgoș (hoț de
locuințe), carașic (obiect de mică valoare) etc.
Argoul operează în general cu termeni privitori la lucruri, acțiuni, aspecte
negative, camuflînd realitatea dură, adevărată, menajînd astfel și sensibilitatea (pudică
sau puritană), prin intervenția unor eufemisme, a unei metafore pentru un detaliu șocant,
repugnant: lacrimă (fraier), jovalii (păduchi), injecție (mită), maseur (bătăuș),
mirandolină (țigancă), labirint (peniticniar), șuriu (cuțit), tron (WC).
Din punctul de vedere al frecvenței și al forței expresive, metafora este figura de
stil folosită cel mai des în argou, mai ales cea nominală și cea verbală. Preferința
argotizanților pentru această figură semantică a fost explicată de cercetători prin
capacitatea ei de transpunere a elementelor din realitatea imediată în imagini plastice
sugestive, satisfăcînd ambele cerințe fundamentale ale argoului- cea criptologică și cea
expresivă.
Se susține că expresivitatea metaforei și caracterul ei secret cresc drept
proporțional cu distanța semantică dintre termenul substituit (metaforizat) și termenul
substituit (metaforic). Cu cît zona de intersecție a sferelor semantice ale celor doi termeni
(baza semică comună) este mai redusă, cu atît deodarea metaforei este mai dificilă, iar
efectul stilistic produs de imprevizibilul asocierii este mai puternic.
Unele elemente argotice au intrat și se păstrează în locuțiuni și expresii,
contribuind la reîntinerirea și la regenerarea limbii:
A arde pe cineva-a fura, a lovi; a da ţeapă-a fura; a duce cu preşul, cu iordanul-a
păcăli, a înşela; a duce cu muia-a zăpăci; a face blatul-a călători fără bilet; a face mişto
de cineva-a ironiza; a face muzică-a plânge; face nasulie-a face scandal; a lăsa mască
pe cineva-a uimi; a lefteri pe cineva-a fraieri; a fi pe fază-a pricepe; a lua în colimator-a
urmări, a supraveghea; a lua la mişto-a lua peste picior; a plimba ursul-a pleca; a se
prinde-a pricepe; a pune pe liber-a da afară; a o uşchi-a fugi, etc.
Deseori elementele argotice formează familii lexicale:
A cafti- caft, cafteală, caftit(ă), caftangiu, caftangioaică;
A gagicări- gagicărit, gagicăreală, gagiu, gagică;
A mardi- mardit, mardeală, mardit(ă), mardeiaş;
A miştocări- miştocăreală, mişto, miştocărit(ă), miştocar, miştocăreşte;
A nasoli- nasoleală, nasolit(ă), nasolitor, nasol, nasoală.
 Cuvinte dialectale sau arhaice sunt mai puțin sau deloc cunoscute de toți
vorbitorii: pîrnaie (reg. ,,oală de pămînt”, arg. ,,închisoare”), calemgiu (arh.,
arg. ,,funcționar de cancelarie, copist”), pisar ,,polițist din serviciul judiciar”,
pisanie ,,anchetă”, pravilă (în expresia- referitoare la infractori- a se purta după
pravilă ,,a nu mărturisi, a nu deconspira) etc.
3. Procedee de formare a argoului
Derivatele sufixale se formează de la trei tipuri de baze:
- cuvinte ale lexicului general, utilizate cu sensul lor comun: boschetar,
tomberonist, viețaș;
- cuvinte ale lexicului general, utilizate cu sensuri proprii argoului: maimuțar „hoț
de genți”, foițar „cartofor”;
- cuvinte argotice propriu-zise: panacotis/pan-cotar „hoț de buzunare”.
Cele mai productive sufixe sunt cele vechi și populare: sufixe care formează nume
de agent: - ar: colivar, pleșcar, sifonar, zdrențar; -aș: pârnăiaș, meseriaș, spărgaș; - an
(giu): caftangiu, drogangiu; -ac: răspândac, zvonac, aplaudac; - tor, -toare: agățătoare,
paraditor, ciripitor; - ete: turcalete, trupete „militar în termen”; -eală: abureală,
bărbiereală; - ură: sărătură, umplutură; - os (suf. adj.): bengos, chitros, haios, duhos;
-ui (suf. verbal): a blătui „1. a mitui; 2. a tăcea; 3. a ascunde; 4. a fura”, a flitui, a
sfănțui, a șmenui, a țepui.
Sufixele augmentative atribuie și ele conotații depreciative sau peiorative: -an (și
compusul său -ovan): porcovan, șulfan „șmecher”; -ău: chiulău, clănțău; -aș: ofițeraș,
flecăraș, piperaș „heroină”, iepuraș ,,informator”.
 Derivatele diminutivale exprimă, în general, simpatia, afecțiunea sau admirația
(reale sau simulate): - uță: copiuță „fițuică”, gagicuță; -iță: guriță „șmecher”, lachiță
„om prost”; - el:, decrețel, bobocel „informator” .
Sufixele neologice apar cu totul izolat în argou datorită caracterului abstract și
lipsei de expresivitate: -ist/-ism (notist; terist; tupeist). Majoritatea derivatelor în –ist au
caracter figurat, dezvoltând conotații glumețe: hornist „fumător”, carmolist „bețiv”,
ochist, urechist; peiorative sau depreciative: ciolănist, farfurist, fripturist „profitor”.
Sufixul –ism se atașează la teme cu caracter argotic sau familiar, dezvoltând conotații
peiorative sau glumețe și ironice: limbism, manfișism și termenul românesc echivalent
miserupism. Sufixele –an, -ar, -giu: scârțan/scârțar; zvonar/ zvoner; pilaci/pilangiu;
țuicar/țuicangiu.
Compunerea de tip „tradițional”, din cuvinte întregi este mai slab reprezentată
decât compunerea „savantă”: alba-neagra; neica nimeni. Compunerea de tip „savant” (cu
sufixoide) dă naștere unor creații expresive, cu caracter glumeț, construite prin analogie
cu termenii literari: alconaut, poponaut (model: argonaut); pastiloman; târfoman
(model: vitezoman); ochiometru, ochioscop; moftologie; cleptoclatură.
Forța creatoare a argoului este evidențiată de numeroasele familii lexicale formate
de la teme argotice: șucar, șucăreală, a (se) șucări, șucărit; a (se) roi, roială, roire, roit,
roiu!
4. Dinamica argoului
Dinamica argoului prezintă un proces de înnoire mult mai rapid decât cel
înregistrat în alte situații ale limbii. Motivația constă în „uzura” termenilor în planul
expresivității și nevoia argotizanților de a păstra caracterul secret al acestui limbaj.

Înnoirea lexicală se realizează prin apariția de termeni, expresii și sensuri proprii

argoului.
Procedeul cel mai productiv de îmbogățire a lexicului argotic este derivarea
sinonimică, prin care se stabilește o relație de echivalență între sensurile figurate ale unor
cuvinte aparținând, de regulă, aceluiași câmp lexico-semantic: „ochi” – alunecări,
aruncători (metonimii); binoclu, lanterne, lentile, ocheane; faruri, felinare (substituiri
metaforice); „gură” – două serii sinonimice (1. bot, cioc, clonţ, cioclonţ, plisc,
pupătoare; 2. cobză, flaşnetă, flaut, goarnă, ocarină); a ciripi, a cloncăni, a guiţa, a
lătra, a mârâi, pentru „a vorbi”.
 O modalitate de (pseudo)-înnoire lexicală este utilizarea unui semnificant vechi
pentru desemnarea unui referent nou: bătrînă a desemnat inițial ,,bancnotă de 100 de
dolari”, bestial, mortal, marfă, beton (pentru a exprima superlativul cu sens pozitiv).
Un alt aspect al dinamicii argoului este reprezentat de învechirea şi ieşirea din uz a
unor termeni şi expresii, condiţionate de dispariţia referentului. Unii termeni dispar din
cauza pierderii caracterului lor conspirativ: a iordăni „a minți”; gros, prinsoare
„închisoare”; lovinci „bani”.
Uneori, după o perioadă de câteva decenii, un cuvânt argotic abandonat poate fi
repus în circulaţie de o altă generaţie de vorbitori: şpagă „mită, șperț, bacșiș”(împrumut
din rusă sau sârbă), a fost răspândit după Primul Război Mondial; în perioada interbelică
a fost înlocuit prin şperţ (împrumut din germană), care, ulterior, a fost înlocuit de ciubuc.
În prezent şpagă a revenit pe prima poziţie.
Un aspect interesant pentru dinamica limbii actuale este ,,permeabilizarea” tot mai
accentuată a graniței dintre argou și limbajul familiar. Tendința de pătrundere a
argotismelor cunoscute și adoptate de masa vorbitorilor în varianta familiară a avut drept
consecință pierderea caracterului secret al termenului de argou precum și îmbogățirea
limbajului familiar, atît din punct de vedere cantitativ, cît și calitativ. De exemplu, gagiu,
gagică, mișto, nasol, a ciordi, bișniță (unele dintre ele marcatic dublu, ca argotici și
familiari.
5. Cuvintele de jargon
Jargonul (fr. jargon) este un limbaj special folosit abuziv, inventat şi întrebuinţat
de unele categorii sociale sau profesii, reprezentat de elemente străine, neasimilate în
limba română, adesea stîlcite chiar, în dorinţa expresă de a se diferenţia de restul
vorbitorilor limbii române şi rareori motivat; o varietate socio-profesională a limbii
specifică unor grupuri de persoane unite pe baza comunităţii de interese, preocupări
profesionale, situaţie socială, vîrstă etc.
Cuvintele de jargon n-au structură gramaticală proprie, ele se reduc la o serie de
civinte şi expresii căutate, artificiale, majoritatea acestora fiind luate din limbi străine „la
modă”.
Trăsătura caracteristică a acestor limbaje este folosirea unor elemente neologice de
ultimă oră, neadaptate şi necunoscute încă în cercuri mai largi. Uneori, vocabularul de
jargon conţine şi elemente preluate din limba comună care au suferit anumite schimbări
de sens. În general, cuvintele de jargon, ca şi cele de argou au sinonime uzuale în limbă,
fiind folosite, deci, nu pentru a acoperi o nevoie lexicală, reală, ci pentru a se distinge
lingvistic.
În trecut termenul de jargon este folosit mai ales pentru a denumi limbajul
românilor (sau al altor naţiuni) pretins cultivaţi, amestecat cu vorbe străine deformate
fonetic. Termenul jargon era folosit şi pentru a eticheta limba română de la mijlocul
secolului al XIX-lea, cînd se împrumuta, fără discernămînt, un număr extrem de mare de
cuvinte străine. Tocmai acest aspect avea în vedere A. Russo cînd scria: „Neputînd crede
că acest jargon va putea învinge vreodată vestita dreaptă judecată a românului, neputînd
crede că copii românilor vor ajunge a nu se înţelege cu părinţii lor, neputînd închipui că
gramaticile pot fi mai tari decît veacurile, că sistemele vor putea dovedi natura, putem să
nu ne îngrijim de a vedea intonarea din sistemele erdelene în şcolile noastre” 1
Jargonul, ca pretins limbaj select, este supus unei critici acerbe în teatrul lui V.
Alecsandri. În piesele consacrate Chiriţei, este de tot ridicol acel jargon franco-moldav,
aerul pe care şi-l dă ea, îmbrăcînd haine „de armazoană”, dar culmea hazului este
pretenţia ei de a i se prezenta răvaşele „pe talger” şi aranjarea lui „monsiu Şarlă” ca
profesor de franceză pentru neisprăvitul şi răzgîiatul de Guliţă, lucru constatat de G.
Călinescu: „Amestecul de anteree şi fracuri din aceste vodeviluri, de moldovenească
grecizantă şi jargon franco-român, de tabieturi patriarhale şi de inovaţii de lux occidental,
dă un tablou inedit, încîntător pentru ochiul de azi.”
Actualmente, există tendinţa exprimării cu prelevări lexicale anglo-americane, mai
ales în rîndul tinerilor. Tendinţa este manifestată şi la nuvel fonetic, în pronunţarea
cuvintelor româneşti în manieră engleză. De exemplu: week-end, display, computer,
hallo, business, darling, bye-bye, o.k., all right etc.
În jargon persistă şi italienisme: ciao!, per bene, pizza etc;
Franţuzisme: a se ambeta, a amorsa, a bria, a confia, a eflora, a edulcora etc.
Majoritatea cercetătorilor susţin că elementele de jargon sunt inutile (malşansă
„nenorocire”, a disipa „a risipi”) dincolo de scopul diferenţierii lingvistice. Multe dintre
ele se folosesc în mediile profesionale. Acum cîţiva ani au fost înfiinţate firme pe care
srie „Corpuri de iluminat” în locul formulei scurte şi clare „lămpi”.
______________________________

1
Bahnaru V., Elemente de semasiologie română. Chişinău: Ştiinţa, 2009, p. 144
 Medicii zic „venă” pentru „vînă”, „pulmoni” pentru „plămîni”, „cord” pentru
„inimă”, „tumoră” în loc de „tumoare” etc.
Marinarii resping „vapor, corabie” şi zic „navă”, ceea ce nu prezintă nimic
condamnabil cu atît mai mult cu cît acest ultim termen este cunoscut de marele public;
zic „naviga” în loc de „navighează”, „prova” în loc de „proră” etc.
În limba literară scrisă şi chiar orală, se folosesc numeroase expresii şi locuţiuni
străine, preluate în formă originară, care au o circulaţie internaţională şi exprimă foarte
exact o idee.1 De exemplu:
alma mater (lat.) – „mamă hrănitoare”;
de facto (lat.) – „de fapt”;
mot-a-mot (franc.) – „cuvînt cu cuvînt”;
post-mortem (lat.) – „după moarte”;
se non e vero, e ben trovato (ital.) – „chiar dacă nu e adevărat, e bine nimerit”;
struggle for life (engl. ) - „luptă pentru viaţă”;
tabula rasa (lat.) – „şters cu buretele”;
tutti quanti (ital.) – „toţi de un fel”;
veni, vidi, vici (lat.) – „am venit, am văzut, am învins” etc.
Folosirea acestor locuţiuni şi expresii e cîteodată necesară, fiindcă ele au căpoătat
un sens specializat sau permit exprimarea concisă, sugestivă a unei idei, alteori, ele dau
vorbirii un caracter livresc, nu întotdeauna binevenit, de aceea ar fi bine să găsim o
locuţiune românească potrivită contextului, tendinţa unor intelectuali, de a folosi în mod
nemotivat sinonime străine în locul cuvintelor naţionale pentru a distinge lingvistic sunt
întotdeauna sancţionate, ridicularizate.
Vocabularul de jargon are un caracter variabil, suferind schimbări frecvente
determinate de anumite influenţe sau tendinţe sociale.

___________________________
1. Roman I., Vorbiţi şi scrieţi corect româneşte. Bucureşti, 1990, p. 25
Referinte bibliografice
3
Ciobanu G. Anglicisme în limba română. Timișoara: Amphora, 1996, p. 58

2
Dumitrescu Fl. Dinamica lexicului românesc. București: Clusium-Logos, 1995, p. 260
3
Graur Al. Încercare asupra fondului principal lexical al limbii române. București:
Editura Academiei, 1954, p. 115