UNIVERSITATEA “AL.I.

CUZA” IAŞI
FACULTATEA DE ISTORIE
Invăţământ la distanţă

EUROPA MODERNĂ

PARTEA I
Autor: Prof.univ.dr. Vasile CRISTIAN

PARTEA A II-A
Autor: Conf.univ.dr. AUREL FILIMON

ANUL II
SEMESTRUL I
2006-2007

ISSN 1221-9363
 C U P R I N S (Partea I)

Probleme introductive – periodizare, izvoare, probleme generale / 3

Lumea la începutul epocii moderne / 5
Modernizarea prin revoluţii: Provinciile Unite, Anglia, Franţa / 7
Modernizarea fără revoluţii: Suedia. Confederaţia Elveţiană / 13
Absolutism monarhic şi “despotism luminat” / 15
Descoperirile geografice. Expansiune şi imperii coloniale / 17
Particularităţile dezvoltării Asiei / 18
America latină de la cucerire la independenţă / 21
Coloniile engleze din America de Nord şi formarea statelor Unite / 23
Relaţiile internaţionale în epoca modernă / 25
Biserica între tradiţie şi înnoire – ortodoxism, catolicism, protestantism / 31
Gândirea politică, expansiunea artistică şi dezvoltarea
ştiinţifică a lumii moderne / 33
Probleme recapitulative / 35
Tema de control / 36
Bibliografie selectivă / 36

C U P R I N S (Partea a II-a)
Probleme introductive / 37
Situaţia Europei în primele decenii ale secolului al XIX-lea / 40
Întrebări / 44
Social şi naţional în prima jumătate a secolului al XIX-lea / 44
Europa / 44
America Latină / 47
Întrebări / 48
Problema orientală în prima jumătate a secolului al XIX-lea / 49
Întrebări / 50
Particularităţile dezvoltării Americii de Nord: S.U.A. şi Canada / 50
Întrebări / 54
Situaţia Africii în secolul al XIX-lea / 55
Întrebări / 57
Revoluţiile de la 1848, particularităţi şi consecinţe / 57
Întrebări / 61
Caracteristicile economiei mondiale după 1850. Schimbarea
raporturilor de forţe / 61
Întrebări / 64
Marea expansiune colonială. Doctrine şi metode de abordare / 64
Întrebări / 68
Relaţiile internaţionale la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul
secolului XX / 68
Întrebări / 71
Primul război mondial / 72
Întrebări / 75
Bibliografie / 75
Tema de control / 76
 PARTEA I
(Prof.univ.dr. Vasile CRISTIAN)

Probleme introductive – periodizare, izvoare, probleme generale

Prezentarea unei epoci istorice într-un asemenea cadru nu poate fi

făcută decât rezumativ. Ceea ce urmează este, prin urmare, o simplă schemă,
care trebuie amplificată prin sugestiile făcute şi prin apelul la bibliografia
selectivă, ca şi la alte lucrări ce pot fi adăugate în funcţie de posibilităţile de
documentare.
Periodizare. O problemă esenţială în delimitarea obiectului istoriei
moderne universale este aceea a delimitării de istoria medie şi de istoria
contemporană, ţinând seama de conţinutul ei. Elementul determinant este acel
al modernizării în raport cu epocile precedente. Pornind de la concepţiile lor
generale, istoricii au propus mai multe soluţii, mai ales pentru începuturile
epocii moderne.
Umaniştii, primii care au folosit o împărţire tripartită a istoriei (Historia
antiqua, Historia medio-aevi şi Historia nova), considerau că punctul de
plecare al celei din urmă epoci este anul 1453, căderea Imperiului Roman de
Răsărit, după cum căderea Imperiului Roman de Apus delimita Antichitatea de
Evul Mediu. Această dată, care prezenta atracţia unei simetrii istorice, dar şi
dezavantajul că avea în vedere impunerea unui stat asiatic în Europa, frână în
calea modernizării, a fost după un timp contestată. Au fost propuse deci alte
soluţii – Renaşterea, inventarea tiparului, marile descoperiri geografice,
Reforma; istoricii sovietici, care considerau că evoluţia umană este modificată
de mari revoluţii, au preferat şi parţial au impus ca moment al începutului
epocii moderne Revoluţia burgheză din Anglia.
Problema este complicată pentru că evoluţia omenirii este realizată
diferit în diversele ei regiuni, neputând exista un eveniment sau un fenomen
care să aibă un impact direct, imediat, asupra întregii planete. Pentru
începuturile modernizării trebuie deci de găsit nu un an şi un loc; atenţia
trebuie să se concentreze asupra unei perioade şi a unei regiuni de unde începe
ireversibil procesul modernizării. Perioada este secolul al XVI-lea, iar regiunea
– Europa occidentală şi centrală, chiar dacă nu în ansamblul ei, rolul cel mai
important revenind marilor oraşe. Cultura începusese să se modernizeze
anterior, ca urmare a Renaşterii din Italia. Reforma a adus modificări nu numai
pe plan religios, ci şi în atitudinea adepţilor ei faţă de activitatea socială. În
economie, capitalismul a făcut progrese mai întâi în comerţ, pregătindu-le şi
impulsionându-le pe cele din industrie. Autarhia medievală a început să facă tot
mai mult loc economiei de schimb (de piaţă, cum i se spune acum la noi printr-
o traducere incorectă). Ca urmare a marilor descoperiri geografice, începute la
sfârşitul secolului al XVI-lea şi continuate ulterior, legăturile comerciale s-au
amplificat treptat, reunind într-un început de piaţă mondială regiuni cu bogate
economii complementare. Instituţiile politice au fost perfecţionate,
dezvoltându-se centralizarea statală; în politica externă, s-a impus principiul
“raţiunii de stat” şi a apărut diplomaţia permanentă.
Aceste câştiguri au fost amplificate în secolele următoare. Pentru a le
departaja, istoricii au simţit necesitatea unei periodizări quadripartite. În
practica cercetării şi predării istoriei a apărut epoca contemporană, cu
începuturi care nu sunt privite la fel de toţi istoricii. În realitatea istorică,
aceasta este o dezvoltare a procesului de modernizare, fenomen care continuă
să fie actual. Delimitarea epocilor modernă şi contemporană, de cele mai multe
ori prin momentul sfârşitului primului război mondial, răspunde îndeosebi unei
necesităţi metodologice.
Izvoare. Ca şi în perioadele anterioare, izvoarele sunt atât scrise, cât şi
nescrise. Raportul între acestea se modifică însă considerabil. Dezvoltarea
învăţământului, perfecţionarea instituţională, apariţia tiparului au făcut ca
ponderea să cadă, aproape prohibitiv, pe izvoarele scrise. Cele tradiţionale
devin mult mai numeroase. Se înmulţesc considerabil actele legislative,
administrative, juridice. Surse importante devin documentele diplomatice ca
urmare a impunerii diplomaţiei permanente, după cum apariţia şi dezvoltarea
vieţii parlamentare a necesitat publicarea Monitoarelor Oficiale, din care
ulterior s-au desprins Dezbaterile Parlamentare, interesantă oglindă a vieţii
publice din statele constituţionale.
Un important izvor al istoriei moderne îl constituie presa. Devenită
curentă din veacul al XVII-lea, ea se transformă treptat în principalul
instrument de informare, dar şi de influenţare a opiniei publice. Folosită cu
atenţie critică, ea oferă istoricului posibilitatea de a înţelege atmosfera în care
se produc diferitele evenimente.
În mod asemănător este util genul memorialistic, dezvoltat ca urmare a
afirmării personalităţii. Mai ales oamenii politici sau de cultură s-au străduit să-
şi afirme meritele, reale sau exagerate, atât în faţa contemporanilor cât şi a
urmaşilor. De aici, caracterul subiectiv pe care îl prezintă jurnalele, memoriile
şi mai ales amintirile, redactate de obicei spre sfârşitul vieţii. Acestor izvoare li
se pot adăuga scrierile literare, operele de artă plastică, creaţiile muzicale, ca şi
informaţiile furnizate de etnografie, folclor şi arheologie, îndeosebi pentru
zonele mai puţin dezvoltate. Şi pentru unele realizări moderne, interesante
precizări pot aduce arheologia industrială şi arheologia maritimă.
Întrucât şi epoca modernă trebuie tratată din perspectiva unei “istorii
totale” şi informaţia trebuie să fie totală.
Principalele probleme ale epocii moderne. Elementul definitoriu al
epocii moderne constituindu-l relaţiile capitaliste (preponderent comerciale în
prima fază, industrial-comerciale mai apoi), principala problemă priveşte
apariţia, difuzimea şi impunerea lor. Un loc important revine revoluţiilor
burgheze, dar şi reformelor, dat fiind că unele societăţi au ajuns la capitalism
fără a apela la revoluţii, iar în alte cazuri acestea au fost înfrânate ceea ce a
făcut ca programul lor să nu poată fi aplicat decât mai târziu (cum este cazul cu
reformele din timpul lui Al.I.Cuza).
Epoca modernă a adus importante transformări sociale. Au apărut şi s-
au dezvoltat noi categorii – burghezia mai întâi, proletariatul mai apoi. A
scăzut rolul categoriilor legate de agricultură, care se transformă treptat într-o
manieră capitalistă.
O problemă fundamentală este cea naţională. Început în vestul
continentului în secolul al XV-lea, procesul de formare a naţiunilor s-a extins
treptat spre centrul şi estul acestuia, ca şi în afara Europei.
O atenţie particulară merită transformările politice, instituţionale care
au însoţit şi ilustrat procesul de modernizare. Din Anglia, parlamentarismul s-a

4
extins treptat, el asigurând o condiţie a democraţiei burgheze. Viaţa politică s-a
intensificat prin apariţia partidelor politice.
Un aspect strâns legat de activitatea burgheziei este expansiunea
colonială. Ea a determinat importante transformări, pozitive şi negative, ale
societăţilor ajunse sub dependenţa colonială, după cum a acţionat şi asupra
colonialiştilor sub raport material, spiritual şi politic.
Avântul economic este legat de dezvoltarea fără precedent a tehnicii şi
a ştiinţei.
În general, cultura reprezentă un domeniu cu un important aport într-o
societate aflată în proces de modernizare. Fenomenul include atât producţiile
spirituale, cât şi difuziunea ideilor. Studierea mentalităţilor este nu numai un
domeniu modern al cercetării ci şi un demers de o deosebită necesitate.
Modernizarea este legată de evoluţia populaţiei cu o creştere constantă
începând din secolul al XVIII-lea. Demografia istorică este deosebit de utilă
mai ales că în secolul al XVII-lea este inaugurată era statistică, urmare a
dorinţei de precizie şi a insuficienţei aproximaţiei.
Înnoirile care se produc în epoca modernă fac necesară o atenţie sporită
pentru condiţiile de viaţă care cunosc o notabilă transformare, ce-i drept,
inegală, în funcţie de regiuni sau de mediu.
Toate aceste probleme trebuie privite la scara întregului glob, numai
astfel istoria putând fi într-adevăr universală. Diferitele regiuni ale acestuia au
contribuţii variabile la evoluţia istorică. Epoca modernă are, până spre sfârşitul
ei, un evident caracter europocentrist. Trebuie să insistăm asupra continentului
din care fac parte românii, care de timpuriu au conştiinţa aparteneţei europene.
Încă Miron Costin vorbea de “această parte a lumii care se cheamă Evropa”.

Lumea la începutul epocii moderne

La începutul epocii moderne, lumea prezintă o extremă diversitate,

pregnantă pe toate planurile – social, economic, politic, cultural.
În momentul în care capitalismul se instaurează în unele regiuni ale
Europei, întâlnim în alte regiuni ale lumii toate etapele care l-au precedat cu
excepţia sclavagismului, deşi unele elemente ale acestuia persistă totuşi.
Regiuni întinse se află în stadiul comunei primitive. Unele populaţii din
Austalia, Oceania, anumite regiuni ale Africii şi Americii de Sud nu au depăşit
încă paleoliticul. O parte a triburilor din Africa şi America de Nord trăiesc în
condiţiile neoliticului. Altele, mai dezvoltate au ajuns în epoca bronzului sau
chiar a fierului.
Leagăn al civilizaţiei, Asia a cunoscut până în epoca modernă un
anumit imobilism. Acesta este caracterizat de persistenţa proprietăţii
monarhului cu puteri despotice: asupra întregului pământ şi a unor comunităţi
săteşti posesoare doar a unor teritorii. Aceste caracteristici sunt considerate ca
definind “modul de producţie asiatic”. Ele nu sunt la fel de pregnante în
întreaga Asie. În nordul continentului persistă relaţiile gentilice, în Japonia
sistemul social-economic se aproprie mai mult de feudalismul european.
Regiunea cea mai dezvoltată este Europa. Majoritatea ei se află în
ultima fază a feudalismului. Nobilimea deţine poziţia preponderentă în stat ca
şi majoritatea proprietăţii funciare. Chiar în regiunile mai dezvoltate, economia

5
rămâne preponderent agrară şi la un nivel scăzut, cu excepţia câtorva regiuni,
Olanda mai ales.
Condiţiile de viaţă sunt în general dificile, mai ales în mediul sătesc.
Ele sunt agravate periodic de calamităţi naturale, epidemii, războaie. Toate
acestea menţin numărul locuitorilor scăzut. Cel mai populat stat, Franţa, nu
depăşeşte douăzeci de milioane într-o perioadă când media de vârstă este de
20-25 de ani.
Europa deţine o superioritate şi pe plan cultural. Ea beneficiază de
roadele Renaşterii şi Reformei. Chiar dacă lent încă, progresul ştiinţific, tehnic,
artistic este evident. El este consolidat prin extinderea învăţământului şi crearea
academiilor. Tiparul asigură o mai largă răspândire a culturii, fapt la care
contribuie şi generalizarea utilizării limbilor naţionale. Chiar astfel, cultura
păstrează un caracter elitist; marea majoritate a populaţiei rămâne analfabetă.
Asia beneficiază de o cultură străveche. Aceasta este însă mai mult
speculativă şi rutinară. De pe urma ei nu beneficiază decât cercuri foarte
restrânse, în parte datorită şi marilor dificultăţi ale unor alfabete.
În America vechile culturi încep să dispară. Incaşii cunoşteau scrierea.
Mayaşii aveau înalte cunoştinţe astronomice, împărţirea anului fiind aproape
perfectă; cifrele lor sunt superioare celor romane. Civilizaţiile precolumbiene
au fost însă, în cea mai mare parte, distruse de cucerirea spaniolă.
În celelalte regiuni ale globului, cultura este puţin dezvoltată. La
majoritatea populaţiilor lipsesc chiar rudimentele scrierii. Aproape singurele
manifestări culturale sunt sculptura, muzica şi dansul legate de magie.
În general, la baza vieţii spirituale stau concepţiile religioase. Şi acestea
sunt deosebit de diverse. La populaţiile mai înapoiate, continuă formele
primitive – animismul, totemismul, zoomorfismul. În Asia religiile reflectă
lipsa de dinamism a societăţii, legată uneori ca în India şi de sistemul de castă,
mai ales hinduismul. La fel se prezintă situaţia în China, unde coexistă
daoismul, confucianismul şi budismul. Prezent şi pe continent, cultul
strămoşilor devine în Japonia religia principală şintoismul. Aceste religii
privesc lumea ca neschimbătoare, ceea ce frânează orice iniţiativă.
Dintre religiile monoteiste, islamismul are o răspândire foarte largă,
fiind practicat din India şi Indonezia până în Maroc şi Peninsula Balcanică.
Favorizând cuceririle războinice în vederea impunerii cu sabia a ideilor
Profetului, el nu are însă nici o aptitudine pentru progresul intern.
În Europa, creştinismul este acela care predomină nu însă în forme
unitare. În Răsărit biserica ortodoxă este mai puţin autoritară, datorită şi
faptului că în anumite regiuni cucerirea otomană a transformat-o într-o religie
tolerată, nelegată deci direct de stat; excepţia a constituit-o multă vreme Rusia.
În Apus, catolicismului, atotputernic în Evul Mediu, i se adaugă religiile
reformate, mai dinamice, care devin oficiale în unele state din centrul şi nordul
continentului.
Ca urmare a descoperirilor geografice, s-au realizat premise pentru
contactul între civilizaţii. Multă vreme însă principalele rezultate sunt de ordin
economic şi politic. Europenii au beneficiat de bogăţiile celor două Lumi în
acelaşi timp în care au realizat o modificare a hărţii politice a Planetei.

6
 Modernizarea prin revoluţii: Provinciile Unite, Anglia, Franţa

Modernizarea diferitelor societăţi s-a realizat atât prin intermediul

revoluţiilor burgheze, cât şi fără revoluţii. Acestea s-au produs acolo unde
vechiul regim a trebuit înlăturat prin intermediul unor ridicări atât politice cât şi
militare. Fiecare din revoluţii, în afară de elementele comune, a prezentat şi
particularităţi în funcţie de situaţia corectă a statelor unde s-au produs.
Provinciile Unite. Prima revoluţie burgheză a fost cea care a dus la
constituirea Provinciilor Unite. Ea a fost realizată prin intermediul unui război
de eliberare de sub dominaţia Spaniei.
Aflate de mai multă vreme sub stăpânirea monarhilor de la Madrid,
viitoarele Provincii Unite au reuşit totuşi să-şi dezvolte o puternică economie
mai ales prin intermediul comerţului maritim. Acesta era împiedicat însă de
dominaţia spaniolă asupra oceanelor.
Pe de altă parte conflictul s-a produs şi pe plan religios. În Provinciile
Unite a pătruns protestantismul, împotriva căruia Spania catolică a luat măsuri
energice.
Împotriva dominaţiei spaniole s-a produs astfel o uniune a unor
categorii sociale diverse – nobili, burghezi, “oamenii mării”, ţărani. Conflictul
a fost oficializat odată cu crearea Uniunii de la Utrecht (1579). El s-a
desfăşurat cu rezultate variabile până în 1609 când s-a încheiat un armistiţiu. A
fost reluat odată cu Războiul de 30 de ani (1618-1649), la sfârşitul căruia a fost
recunoscută independenţa Provinciilor Unite.
Încă de la începutul secolului al XVII-lea Provinciile Unite s-au afirmat
ca o puternică forţă maritimă şi economică. În 1602 a fost înfiinţată Compania
Indiilor Orientale, care a creat un întins şi profitabil imperiu colonial în sud-
estul peninsular şi insular al Asiei, cu capitala la Batavia. Principalul oraş al
Provinciilor Unite, Amsterdamul, a constituit un timp centrul comercial al
lumii; olandezii s-au afirmat ca adevăraţi “cărăuşi ai mărilor”. Practicând însă
aproape exclusiv un comerţ de tranzit, fără o suficientă bază industrială
proprie, ei au trebuit să cedeze, spre 1700, primatul în comerţul mondial
Angliei.
Anglia. Revoluţia din Anglia, de la mijlocul secolului al XVIII-lea, este
prima mare revoluţie burgheză, cu importante consecinţe pentru epoca
modernă a istoriei.
Datorită specificului din acel moment al societăţii şi statului englez, ea
prezintă trei importante note particulare:
-existenţa noii nobilimi
-fundamentarea religioasă a ideologiei revoluţionare
-rolul Parlamentului
Noua nobilime este un rezultat al Războiului de O Sută de Ani şi mai
ales a Războiului Celor Două Roze. Decimarea vechii aristocraţii a impus
înlocuirea ei, care s-a realizat prin promovarea unor mici nobili sau înnobilarea
unor burghezi.
Prin provenienţa sa, noua nobilime are un caracter dualist. Ea
beneficiază de un statut nobiliar, dar păstrează caracteristicile categoriilor din
care s-a ridicat. Vrea să-şi consacre puterea şi prestigiul; în acelaşi timp,

7
animată de un spirit întreprinzător, sesizează nevoia unei înnoiri a organizării
social-politice a Angliei şi acţionează în acest sens.
Rolul său în transformarea Angliei apare pregnant în preajma şi în
timpul Revoluţiei. Majoritatea membrilor Parlamentului aparţineau noii
nobilimi.
Pe plan ideologic, argumentul esenţial l-a oferit protestantismul în
forma sa puritană, dat fiind că Reforma realizată de Henric al VIII-lea, din
motive nu întrutotul religioase, desprinsese de Roma biserica, devenită
Anglicană, dar îi păstrase ierarhia naţională. În fruntea acesteia se afla regele
(“atât cât legea lui Hristos îi permite” după cum a precizat adunarea
episcopilor), care astfel îşi conferă singur puterea pe care o exercită. La fel, au
fost păstrate în linii mari dogma şi cultul.
Puritanii vor o respectare deplină a calvinismului, eliminând tot ceea ce
aparţine catolicismului. Ei vor să realizeze ceea ce au reuşit protestanţii din alte
regiuni – o biserică ieftină, o viaţă austeră bazată pe muncă.
Puritanii nu sunt nişte oameni care îşi acoperă meschine interese
capitaliste cu citate din Biblie. Credinţa lor este sinceră, adâncă, tocmai ea fiind
aceea care cere o nouă modalitate de viaţă, ceea ce presupune o reorganizare a
unei societăţi bazate pe norme considerate anacronice.
Puritanii s-au manifestat atât ca oameni politici cât şi ca militari.
Principalul instrument al taberei revoluţionare, Armata Noului Model este
alcătuită din fervenţi credincioşi. Organizatorul şi conducătorul acesteia, Oliver
Cromwel sintetiza esenţa ei în îndemnul: “Rugaţi-vă şi păstraţi uscat praful de
puşcă”.
Credinţa puritană este filtrată însă prin opţiunile sociale ale diferitelor
categorii de adepţi. Ei se împart în mai radicalii independenţi şi mai
conservatorii presbiterieni.
Confruntarea dintre independenţi şi presbiterieni a ieşit în evidenţă
îndeosebi în timpul Revoluţiei atât în alcătuirea programelor cât şi mai ales în
încercarea de aplicare a acestora. Ea s-a reflectat în procesul de radicalizare a
revoluţiei, cât şi în cel de accentuare a componentei conservatoare a acesteia.
Tendinţele de reorganizare modernă a societăţii engleze au fost
exprimate cel mai limpede de Parlament, instrument specific Revoluţiei
Engleze.
Parlamentul englez, cu vechi origini, este o adunare reprezentativă;
chiar dacă recrutarea sa are o bază socială restrânsă, el este în esenţa sa un corp
reprezentativ naţional.
Parlamentul a fost principalul exponent al cerinţelor modernizării până
la Revoluţie, după izbucnirea căreia a fost conducătorul ei.
Revoluţia Engleză a început, de altfel, cu o fază parlamentară (1640-
1642).
Momentul de debut al Revoluţiei este reunirea Parlamentului cel Lung
(1640-1653); izbucnirea războiului civil în 1642 constituie începutul unei noi
etape a revoluţiei şi nu începutul acesteia cum consideră unii istorici, din
motive mai degrabă ideologico-politice.
Faza parlamentară, în timpul căreia un rol important a revenit presiunii
populaţiei londoneze, s-a concretizat prin măsuri împotriva absolutismului
regal şi alcătuirea unui program de reorganizare, în linii mari, a statului englez.

8
 Războiul civil a accentuat conflictul, care în aceste condiţii nu putea
ajunge decât la un rezultat tranşant.
Atât faza parlamentară cât şi războiul civil s-au datorat într-o măsură
esenţială neînţelegerii şi neacceptării de către monarhie a necesităţii
modernizării Angliei.
În acţiunea de modernizare pe cale revoluţionară s-au confruntat mai
multe tendinţe, mergând de la compromisul cu monarhia şi aristocraţia până la
radicalismul levellerilor şi chiar egalitarismul diggerilor (“când Adam ara şi
Eva ţesea, nobilul unde-mi era?”).
În ansamblu, revoluţionarii englezi nu sunt antimonarhişti. Arestarea,
procesul şi executarea regelui s-au datorat, în primul rând, poziţiei inflexibile a
acestuia în refuzul procesului de înnoire.
Republica şi Protectoratul constituie faza de consolidare a câştigurilor
revoluţionare.
Apelul la titlul de Lord Protector de către Cromwel reprezintă o soluţie
de mijloc; forma republicană nu corespundea cu tradiţia şi mentalitatea
britanică, iar titlul de rege nu putea fi acordat unui om care neaparţinând unei
familii domnitoare, nu beneficia de consacrarea divină.
Restauraţia Stuarţilor (1660), înfăptuită după moartea lui Cromwel, a
fost posibilă pe de o parte datorită spiritului monarhic al englezilor, pe de altă
parte inexistenţei unei personalităţi puternice cum fusese Lordul Protector.
Prin tendinţele de revenire la situaţia anterioară Revoluţiei, Restauraţia
Stuarţilor nu putea fi viabilă; măsurile în vederea restaurării absolutismului
luate de Iacob al II-lea sunt cele care au provocat înlăturarea sa prin Glorioasa
Revoluţie (1688).
Glorioasa Revoluţie este nu numai un epilog al Revoluţiei Engleze ci şi
o încununare a acesteia.
Organizarea modernă a Angliei, ca monarhie constituţională, îşi are
începuturile tocmai în Glorioasa Revoluţie.
Declaraţia Drepturilor, transformată în Billul Drepturilor (1689),
consacră organizarea constituţională modernă a statului englez.
Confruntarea acerbă din timpul Revoluţiei a generat o istoriografie
deosebit de contradictorie, mergând de la negarea aproape completă a
necesităţii şi valorii ei, până la absolutizarea rolului său în procesul de
modernizare a Angliei şi considerarea ei drept început al epocii moderne.
Conservatorismul istoriografiei engleze a fost sintetizat de Burke, care
nu i-a contestat amploarea, dar i-a negat logica istorică considerând-o “marea
rebeliune” în opoziţie cu evenimentele din 1688-1689 care nu au fost marcate
de un conflict armat intern – “Glorioasa Revoluţie”.
Istoricii sovietici au văzut în Revoluţia Engleză, prima mare revoluţie
modernă, o posibilitate de simetrie cu Marea Revoluţie Socialistă din
Octombrie. Cum aceasta trebuia să marcheze începutul epocii contemporane,
Revoluţia Engleză a fost prezentată drept început al epocii moderne, (teză
preluată din motive politice, dar şi din comoditate, de unii istorici români,
inclusiv în programe de învăţământ). În consecinţă, au fost subliniate
amploarea, acuitatea conflictului şi soluţiile radicale, încercându-se şi găsirea
unor ecouri pe continent – Frondele, mişcările sociale din Italia, Spania,
răscoala cazacilor lui Bogdan Hmelniţki.

9
 Parafrazând o cunoscută afirmaţie a lordului Bolingbroke, privind
raportul între Anglia şi Europa, se poate spune că Revoluţia Engleză a fost
vecină cu continentul, dar nu a făcut parte din el. Mişcările europene din acea
perioadă nu au avut decât coincidenţe temporale cu evenimentele din Anglia.
Pe de altă parte, în acel moment, Europa monarhică era deja istovită de
Războiul de 30 de ani privind, dacă nu cu indiferenţă, cu neputinţă la
întâmplările de dincolo de Canalul Mânecii.
Revoluţia Engleză, desfăşurată în unul din marile state ale Europei, şi-a
manifestat importanţa în perioadele care au urmat-o. Mai întâi, gândirea
politică engleză, născută în bună măsură din Revoluţie (Hobbes, Locke), apoi
sistemul constituţional britanic au oferit surse de inspiraţie şi modele pentru
gândirea politică şi programele burgheziei continentale.
Pe plan economic, Revoluţia Engleză a avut drept consecinţe asigurarea
unor premise pentru un progres tot mai accelerat, încununat de revoluţia
industrială, care a transformat Anglia, pentru aproximativ un secol, în “atelierul
lumii”.
Superioritatea regimului politic şi supremaţia economică au asigurat
Angliei crearea celui mai mare imperiu colonial, prin intermediul căruia s-au
asigurat nu numai bogăţiile metropolei, ci şi extinderea relaţiilor capitaliste în
unele regiuni din America, Africa, Asia ca şi în Australia şi Noua Zeelandă
(acestea din urmă, cu o colonizare exclusiv britanică, suprapusă unor populaţii
ce trăiau în comuna primitivă, ajungând în mai puţin de un secol la un nivel
comparabil cu cel al Angliei). În Europa, ca şi în celelalte continente, Anglia a
exportat atât idei, cât şi modele politice, ca şi produse şi tehnici industriale
moderne.
Mai ales prin aceste consecinţe ale sale, Revoluţia Engleză poate fi
considerată deopotrivă o revoluţie europeană ca şi o revoluţie mondială.
Franţa. Marea Revoluţie Franceză este revoluţia burgheză clasică.
Într-o ţară cu un nivel de dezvoltare comparabil cu cel al Angliei,
revoluţia a izbucnit cu un secol şi jumătate mai târziu, timp în care conflictul
între burghezie şi nobilime a devenit inevitabil.
Într-o perioadă iniţială, burghezia s-a manifestat ca o adeptă a
compromisului, dorind chiar o ascensiune socială prin înnobilare, asemenea
Burghezului gentilom al lui Molière, ceea ce i-ar fi asigurat, fără luptă politică,
şi prestigiu.
Chiar Fronda Parlamentară (1648-1649) izbucnită în timpul apogeului
Revoluţiei Engleze, comparată uneori forţat cu aceasta, are o importantă latură
nobiliară, găsindu-şi o firească prelungire în Fronda Prinţilor (1649-1653).
Nobilimea a refuzat compromisul cu burghezia, continuând să se afirme
ca o castă deţinătoare exclusivă a puterii.
Spre deosebire de Anglia, unde noua nobilime era interesată în
promovarea principiilor capitaliste, nobilimea de robă din Franţa, provenită din
rândurile burgheziei, şi-a afirmat, cu zelul neofitului, statutul nobiliar; după
1789 ea s-a aflat în ansamblu în tabăra contrarevoluţionară.
În secolul al XVIII-lea a sporit contradicţia între progresele economice
realizate de burghezie şi apartenenţa acesteia la Starea a III-a.
Neputându-se manifesta pe plan politic, burghezia a găsit principala
armă de luptă împotriva Vechiului Regim în ideologie.

10
 Raţionalismul secolului al XVIII-lea, cu rădăcini în filosofia carteziană
şi gândirea politică engleză din veacul al XVIII-lea, se caracterizează prin
claritatea ideilor şi prin larga difuziune a acestora.
Cel mai amplu document programatic revendicativ al epocii moderne,
Caietele de Doleanţe (1789), are la bază cereri izvorâte din realitatea concretă,
exprimate într-o manieră raţionalistă.
Un element fundamental în declanşarea Revoluţiei Franceze, ca şi a
altor revoluţii, l-a constituit opoziţia Vechiului Regim faţă de înnoire.
Convocând prea târziu şi sub presiune socială Adunarea Stărilor Generale,
monarhia nu a putut stăvili transformarea acesteia într-un instrument politic al
burgheziei, care a afirmat prin reprezentanţii săi primatul naţional al Stării a
Treia.
Revoluţia Franceză a avut ca prolog o fază parlamentară, la fel ca în
cazul Revoluţiei Engleze (1640-1642), mai scurtă însă (5 mai-14 iulie),
marcată de un acut conflict politic, când deputaţii Stării a III-a au impus
transformarea Adunarea Stărilor Generale în Adunare Constituantă, apoi în
Adunare Naţională Constituantă.
Intervenţia populară, bazată pe forţa capitalei, concretizată în căderea
Bastiliei (14 iulie 1789), a accelerat desfăşurarea evenimentelor, a clarificat şi a
radicalizat programul revoluţionar, fapt manifestat în hotărârile din august ale
Adunării Naţionale Constituante, care proclamau desfiinţarea feudalismului.
Cel mai important document revoluţionar, Declaraţia Drepturilor
Omului şi ale Cetăţeanului, dezvoltă şi accentuează idei raţionaliste,
impunându-se ca principal document programatic al lumii moderne, model
pentru programele altor revoluţii burgheze.
Centrul Revoluţiei şi catalizatorul ei a fost Parisul, unde, după aducerea
Regelui, confruntarea între Vechiul Regim şi Revoluţie se acutizează până la
înlăturarea monarhiei.
Revoluţia s-a extins în restul Franţei, îndeosebi în marile oraşe, mai
puţin la sat, devenit în anumite regiuni (Vandeea) un sprijin al contrarevoluţiei
(ilustrare literară la Victor Hugo şi Anatole France).
Ziua Federaţiei, care a avut loc la aniversarea unui an de la căderea
Bastiliei, a impus 14 Iulie ca sărbătoare naţională prin proclamarea Franţei ca
naţiune, provinciile acesteia declarându-se franceze.
Constituţia din 1791 a sancţionat statutul modern al Franţei,
îndepărtându-se însă de la spiritul Declaraţiei Drepturilor în ceea ce priveşte
egalitatea în drepturi; prin apelul la principiul censitar, cetăţenii fiind împărţiţi,
sub raportul exercitării drepturilor civile, în activi şi pasivi.
Prin presiune populară, Revoluţia s-a radicalizat, monarhia
constituţională fiind înlăturată şi instaurată republica.
Radicalizarea revoluţiei s-a accentuat ca urmare a conflictului cu
Europa, diferitele coaliţii grupând împotriva Franţei revoluţionare principalele
state nobiliare exponente ale Vechiului Regim (Prusia, Austria, Rusia), cărora
li s-a adăugat Anglia burgheză, ostilă violenţelor revoluţionare din Franţa
(proclamând prin Burke superioritatea “Glorioasei Revoluţii”), ca şi naşterea,
dincolo de Canalul Mânecii, a unui concurent la dominaţia mondială.
Radicalizarea continuă a Revoluţiei s-a manifestat prin înlocuirea
Convenţiunii Girondine cu Convenţiunea Iacobină.

11
 Convenţiunea Iacobină a depăşit programul iniţial al Revoluţiei,
prelungindu-l prin măsuri radicale pe care a încercat să le impună cu ajutorul
Terorii, transformate în ultima sa etapă în Marea Teroare.
Revoluţia Franceză nu s-a terminat astfel în 1794, odată cu înlăturarea
Dictaturii Iacobine, cum consideră unii istorici, îndeosebi marxiştii răsăriteni.
Convenţiunea Termidoriană a reprezentat o revenire la programul iniţial
al Revoluţiei, înlăturând măsurile iacobine care apelau la dirijismul de stat şi
limitarea liberei iniţiative.
Câştigurile revoluţionare au fost consolidate în timpul Directoratului,
când are loc şi o modificare a politicii externe, dintr-un instrument revoluţionar
în unul de extindere a dominaţiei Franţei în Europa.
Ideea radicalizării Revoluţiei a continuat să fie susţinută, ca în cazul
altor revoluţii, printr-o acţiune cu tentă egalitaristă, “Conjuraţia Egalilor” a lui
Babeuf. Cu baze sociale restrânse, mişcarea babuvistă, conspirativă, a avut o
moştenire pe plan organizatoric (Carbonarii) şi spiritual (socialismul utopic).
Perioada napoleoniană (Consulatul şi Imperiul) a renunţat la metode
revoluţionare, dar a consolidat aplicarea principiilor acesteia (Condurile de
legi, organizarea învăţământului, introducerea recrutării obligatorii, ş.a.) şi a
contribuit la extinderea lor în Europa.
Victoria Europei asupra lui Napoleon a avut drept urmare o parţială
revenire a Vechiului Regim prin impunerea Restauraţiei.
Impulsul în direcţia modernizării a continuat concretizându-se prin
două noi etape: Revoluţia din Iulie 1830, care a impus monarhia oligarhiei lui
Ludovic-Filip şi prin Revoluţia din Februarie 1848, care a înlăturat monarhia,
impunând pentru o scurtă perioadă o nouă republică.
Abia după cel de Al Doilea Imperiu (în care Napoleon al III-lea a
urmărit continuarea parţială a programului lui Napoleon Bonaporte) şi
avertizarea socialistă a Comunei din Paris (1871), Franţa a instituit Republica a
III-a, organizată după principii enunţate în prima perioadă a Marii Revoluţii
Franceze şi stabilizată după o perioadă de tulburări politice, în parte de esenţă
naţionalistă.
Disputa în jurul Revoluţiei Franceze desfăşurată pe plan politic şi
spiritual a continuat şi continuă pe plan istoriografic, opunând partizanii
Revoluţiei partizanilor Vechiului Regim (reprezentaţi mai ales de istoricii care
aparţin de Action française cu deviza “Regii au creat Franţa”).
S-au exprimat şi opinii conform cărora, cu toată dimensiunea ei,
Revoluţia Franceză nu este decât o simplă întâmplare, matematicianul-filosof
Cournot apreciind că ea ar constitui “un colosal accident”.
La fel, în tabăra celor care subliniază importanţa Revoluţiei există
deosebiri, ei dând prezentării o coloratură monarhist-constituţională, girondină,
iacobină, chiar babuvistă.
Interpretările istoricilor sunt diferite în funcţie de evoluţia istoriografiei,
ca şi de cea a situaţiei politice; în a doua jumătate a secolului al XX-lea,
îndeosebi istorici francezi şi americani au vorbit de existenţa în perioada 1770-
1848 a unei “revoluţii atlantice”, apoi de o “revoluţie mondială”, în sfârşit de o
revoluţie occidentală.
În ansamblul ei, evoluţia istoriografiei Revoluţiei Franceze, începând
din timpul acesteia (“la drept vorbind, până acum noi n-am avut istorie” spunea
în 1789 un publicist francez) şi până la apariţia conceptului de “revoluţie

12
occidentală”, ilustrează teza lui Benedetto Croce: “Întreaga istorie este istorie
contemporană”.

Modernizarea fără revoluţii: Suedia

Confederaţia Elveţiană

Într-o bună parte a Europei (ca şi în alte regiuni ale lumii) procesul de
modernizare s-a realizat fără a fi nevoie de revoluţii. Unele societăţi au avut o
structură şi o organizare care nu a făcut necesar un conflict între forţele
conservatoare şi cele progresiste. Primele au fost mai receptive, mai maleabile
la ideea înnoirii, celelalte s-au afirmat mai puternic în acelaşi timp în care nu
au avut cerinţe exclusiviste.
Posibilitatea modernizării fără revoluţii s-a datorat unor cauze sociale,
economice, politice, religioase. Dintre cazurile europene cele mai relevante se
impun cele ale Suediei şi Confederaţiei Helvete.
Suedia. Cu o tradiţie războinică ce-şi avea originile la varegi, Suedia s-
a afirmat la începuturile epocii moderne ca una din principalele puteri militare
ale Europei. În urma succeselor realizate în timpul Războiului de 30 de ani, ea
a reuşit să realizeze un adevărat imperiu baltic prin ocuparea întregului areal
din jurul Balticii.
Naţiune războinică, suedezii au însă o structură social-economică
particulară. Datorită şi condiţiile geografice, nobilimea suedeză nu are aceeaşi
forţă ca cea de pe continent. Domeniile nobililor suedezi sunt modeste – 30-40
de ha – în general.
Ţăranii suedezi, în schimb, şi-au păstrat în decursul întregului Ev
Mediu libertatea ca şi o anumită prosperitate. Ei asigură, în mare parte,
veniturile statului, furnizează efectivele armatei şi participă chiar la viaţa
politică. În dieta suedeză (Riksdag) sunt reprezentanţi nu numai nobilii, clericii
şi orăşenii ca în alte state europene, ci şi ţăranii.
În aceste condiţii, prerogativele monarhiei sunt mai reduse decât în alte
state. Ele sunt variabile şi în funcţie de personalitatea diferiţilor monarhi.
În Suedia a pătruns relativ timpuriu protestantismul. Faptul a asigurat o
anumită liberalizare a vieţii spirituale, ceea ce s-a reflectat în reorganizarea
prestigioasei universităţi din Uppsala, în organizarea unor noi universităţi în
veacul al XVII-lea şi a introducerii, pentru prima dată în Europa, a
învăţământului primar obligatoriu. Tot atunci Suedia a constituit un punct de
atracţie pentru mari personalităţi ale culturii europene ca Descartes,
întemeietorul raţionalismului modern, Grotius, creatorul dreptului internaţional
sau Pufendorf, autorul teoriei contractului social. Tot aici a redactat Nicolae
Milescu o interesantă scriere teologică, singura tipărită în cursul vieţii.
Cultura suedeză a continuat să se dezvolte în veacul al XVIII-lea, în
bună măsură, sub influenţa iluminismului francez. Limba franceză devine
curentă în cercuri aristocratice, iar Academia Suedeză, creată în 1739, are drept
model Academia Franceză.
În veacul al XVIII-lea, Suedia a cunoscut şi absolutismul luminat,
ilustrat de Gustav al III-lea (1771-1790). Reformele sale au urmărit dezvoltarea
economiei, au dat o mai mare libertate întreprinderilor capitaliste, au întărit
drepturile de proprietate ale ţărănimii, au refăcut puterea militară. De altfel,

13
începând din 1721 Suedia nu a mai fost antrenată în nici un conflict militar care
să-i afecteze teritoriul, ceea ce i-a asigurat o stare de stabilitate internă.
În secolele XVII-XVIII Suedia a cunoscut o evoluţie interesantă.
Absorbită frecvent de dispute interne, ea s-a dezvoltat în sensul modernizării
structurii sale. Aceasta poate fi cunoscută cu atât mai bine cu cât Suedia a
realizat, prima în Europa, recensăminte sistematice începând din secolul al
XVII-lea, semn al unei noi calităţi a organizării vieţii publice. Cointeresarea
nobilimii în industrie şi comerţ, existenţa unei ţărănimi libere şi înstărite,
organizarea politică a statului au determinat ca Suedia să se îndrepte spre
capitalism, fără a fi necesară o revoluţie burgheză.
Rezultatele acestei evoluţii vor fi vizibile mai ales începând din primele
decenii ale secolului al XIX-lea, anticipând afirmarea unuia din statele cele mai
dezvoltate ale lumii moderne şi contemporane.
Confederaţia elveţiană. În istoria Europei, Confederaţia elveţiană
prezintă un caz aparte, de o complexitate fără egal prin evoluţie, organizare,
statut politico-juridic, economie, religie, lingvistică.
Apărută în 1291 printr-un tratat încheiat între trei cantoane,
Confederaţia elveţiană a ajuns să includă ulterior 8 apoi 13, însfârşit 22 de
cantoane. Cantoanele formează o confederaţie în care fiecare din ele îşi
păstrează individualitatea, atât administrativ, cât şi militar. Singura îndatorire
obligatorie a acestora faţă de Confederaţie era să nu o părăsească.
Între cantoane există deosebiri economice. Unele sunt agricole, altele
urbane. Există cantoane bogate, dar şi sărace. Din acestea, unele state europene
recrutează mercenari, ultimi făcând parte din garda Vaticanului.
Situaţia este particulară şi sub raport lingvistic. Cantoanele fondatoare
erau de limbă germană; li s-au adăugat altele de limbă franceză şi italiană, după
cum pe un teritoriu restrâns se vorbeşte retroromana, neîntâlnită în alte părţi.
Sub raport religios, s-au produs modificări ca urmare a Reformei.
Catolicismul a păstrat unele poziţii, predominant însă a devenit
protestantismul. Într-o formă apropiată de umanism a fost propovăduit de
Zwingli, dar şi curentul care s-a impus a fost calvinismul. Întemeietorul
acestuia, Jean Calvin, de origine franceză, şi-a desfăşurat cea mai mare parte a
activităţii la Geneva.
Complexitatea internă a Confederaţiei helvete a fost în mare măsură
compensată de situaţia ei externă. Ea s-a extins şi s-a consolidat din necesitatea
de a face faţă pericolelor venite din exterior. Independenţa ei a fost acceptată
de facto încă din veacul al XVI-lea şi recunoscută juridic odată cu pacea din
Westfalia (1648).
Sub raportul statutului juridic internaţional, Confederaţia elveţiană a
beneficiat de un avantaj şi mai important – neutralitatea. Afirmată încă din
veacul al XVI-lea, ea a fost recunoscută, la început tacit, apoi în acte
diplomatice, până în prezent, cu o singură întrerupere în timpul războaielor
Revoluţiei franceze şi ale Imperiului napoleonian. Confederaţia a beneficiat de
o stare de pace neîntâlnită altundeva în Europa, ceea ce a permis o puternică
dezvoltare economică şi culturală.
Agricultura cunoaşte progrese notabile prin introducerea de culturi noi,
a cartofului îndeosebi, prin întrebuinţarea irigaţiilor, prin trecerea la creşterea
vitelor în staul. Satul nu mai constituie astfel un loc al sărăciei, cel puţin al
austerităţii.

14
 În oraşe se dezvoltă industria. Două ramuri ale acesteia merită o
subliniere aparte – cea textilă şi cea a ceasornicăriei, ultima devenind un
adevărat simbol al Elveţiei. În acelaşi timp se dezvoltă comerţul, se
perfecţionează reţeaua de drumuri.
În domeniul cultural, principalul progres este realizat în învăţământ,
atât cel general (Elveţia fiind una din primele ţări europene care a eradicat
analfabetismul), cât şi cel superior, universităţile helvete fiind un punct de
atracţie pentru studenţii străini.
Când a izbucnit Revoluţia franceză, elveţienii au aplaudat-o, dar nu au
simţit nevoia unei acţiuni similare. Confederaţia lor intrase deja în lumea
modernă.

Absolutism monarhic şi “despotism luminat”

În prima perioadă a epocii moderne, Europa este prin excelenţă un

continent monarhic. Republicile sunt puţine şi, cu excepţia Provinciilor Unite şi
a Confederaţiei Elveţiene, de mică însemnătate. În fruntea marii majorităţi a
statelor europene, în fruntea ierarhiei instituţionale se află monarhii. Aceştia
moştenesc titluri mai vechi, preluate din Evul Mediu, dar prerogativele lor
devin mai importante.
Există şi excepţii; conducătorul Sfântului Imperiu German de Naţiune
Germanică rămâne împăratul, dar atribuţiile sale după Congresele din
Westfalia sunt foarte limitate. Principii numeroaselor state şi stătuleţe germane,
peste 360 (“câte zile sunt într-un an” după cum spuneau cu amară autoironie
germanii) sunt aproape independenţi. Chiar şi Dieta Imperială este în esenţă nu
un parlament ci un congres al ambasadorilor.
În vecinătate, Polonia este un caz asemănător. Oficial ea este chiar o
republică, având în frunte un rege “numit şi ales”. La fiecare alegere a sa, Dieta
Poloneză (Seimul) îi impunea anumite reduceri ale prerogativelor. Dealtfel,
nici Dieta nu era un organ eficient, principala sa regulă fiind liberum veto, în
conformitate cu care opoziţia unui singur membru al ei ducea la neadoptarea
unei hotărâri.
În restul Europei, inclusiv în diferitele state germane, autoritatea
Principelui era deosebit de mare. Ea era despotică în cadrul imperiului otoman
de sorginte asiatică. Era, de asemenea, foarte puternică în imperiul rus şi stat
de esenţă euro-asiatică, condus de un ţar autocrat.
Întărirea puterii monarhice este evidentă în statele centrale şi vest
europene. Procesul de centralizare întreprins de monarhi pentru a reduce
prerogativele vasalilor a fost încununat prin impunerea unei monarhii
absolutiste. Modelul a fost oferit de Spania şi a devenit clasic în Franţa.
Expresia cea mai clară o reprezintă declaraţia lui Ludovic al XIV-lea “statul
sunt eu” (L’Etat c’est moi). Absolutismul nu a fost la fel de accentuat în toate
celelalte state, el rămânând însă vizibil.
Pentru o perioadă de reorganizare modernă a instituţiilor, economiei şi
culturii centralizarea absolutistă a prezentat importante avantaje prin reunirea
energiilor din cadrul unui stat care, în anumite cazuri (Franţa, Spania, Anglia)
este un stat-naţiune. A prezentat însă şi dezavantaje ţinând de dorinţa unor
suverani de a concentra şi de a rezolva toate problemele de stat, cazurile cele
mai ilustrative fiind Filip al II-lea în Spania şi Ludovic al XIV-lea în Franţa.

15
 Monarhia absolută a constituit o etapă importantă în modernizarea
societăţilor europene. Treptat însă chiar monarhii au ajuns la concluzia
necesităţii schimbării esenţei guvernării. Această schimbare a fost impulsionată
de gândirea raţionalistă, mai ales din Franţa. Cel care a expus-o cel mai
limpede a fost Voltaire. Reluând o mai veche idee, după care regele ar trebui să
fie filosof sau filosoful să fie rege, gânditorul francez a ajuns la ideea
despotismului luminat. Conform acestei teorii, bazată în parte pe experienţa
domniilor lui Ludovic al XIV-lea în Franţa şi a lui Petru cel Mare în Rusia
(cărora le-a consacrat două importante lucrări), el a venit cu ideea că cea mai
bună guvernare este aceea a unui rege înţelept, avându-i ca sfetnici pe filosofi.
A încercat el însuşi să-şi pună în practică ideea, fiind un timp colaborator
apropiat al lui Frederic al II-lea al Prusiei.
În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea “despotismul luminat” este
o realitate a celei mai mari părţi din Europa. Se întâlneşte din Rusia până în
Portugalia, din Scandinavia până în Statele italiene. Adoptarea sa este legată de
dorinţa suveranilor de a oferi supuşilor anumite înlesniri care să prevină
mişcările de rezistenţă ale acestora. S-au luat pretutindeni măsuri pentru
atenuarea servituţilor ţăranilor, marea majoritate a locuitorilor Europei de
atunci, pentru dezvoltarea industriei, comerţului, ca şi a difuziunii culturii.
Despotismul luminat, având şi anumite trăsături comune, se înfăţişează
ca un fenomen cu manifestări specifice în funcţie de situaţia concretă din
fiecare stat. Reformele întreprinse de diferiţi monarhi – cei mai reprezentativi
fiind Iosif al II-lea în Imperiul Habsburgic, Frederic al II-lea în Prusia şi
Ecaterina a II-a în Rusia, pornesc invariabil de la specificul ţării pe care o
conduc, ca şi de la acela al instituţiei monarhice respective. Reformarea
instituţiilor, îmbunătăţirea situaţiei social-economice sunt astfel concepute
încât să nu atenueze două elemente fundamentale ale absolutismului:
autoritatea monarhului şi puterea militară. Oricât de “luminaţi” ar fi monarhii
rămân în primul rând despoţi.
Faptul a fost limpede dezvăluit odată cu izbucnirea Revoluţiei
Franceze. Marea majoritate a reformelor în spiritul despotismului luminat au
fost abolite.
S-a putut vorbi despre un despotism luminat şi după acest moment,
după cum fenomenul a putut fi considerat ca extinzându-se şi în afara
continentului. Reformele Tanzimatului în Imperiul Otoman sau cele ale lui
Alexandru Ioan Cuza au fost uneori considerate ca dovezi ale absolutismului
luminat. În primul caz însă este vorba de încercarea de a remedia, prin mijloace
europene, defectele unei monarhii de esenţă asiatică, în cel de al doilea de
înfăptuirea unui program stabilit în timpul unei revoluţii. În afara Europei, s-a
vorbit printre altele de despoţii luminaţi din China secolului al XVIII-lea.
Aceştia însă, dând impulsuri importante dezvoltării culturii, economiei,
instituţiilor, fiind de origine manciuriană, au pornit de la vechile sisteme etico-
religioase chineze, în primul rând de la confucianism. Despotismul luminat
constituie prin excelenţă o realitate a Europei din a II-a jumătate a secolului al
XVIII-lea.

16
 Descoperirile geografice. Expansiune şi imperii coloniale

Descoperirile geografice constituie unul din cele mai importante

momente ale istoriei universale. Până la ele, omenirea era divizată în mai multe
lumi care, fie se ignorau reciproc, fie aveau foarte puţine cunoştinţe unele
despre altele. În Lumea Veche, numită astfel pentrucă istoricii au provenit
multă vreme aproape exclusiv din Europa, pe continentul nostru cunoştinţele
despre Africa şi Asia erau foarte puţine. Descrierea călătoriei pe care Marco
Polo a făcut-o în veacul al XIV-lea a fost considerată ca o simplă ficţiune, chiar
periculoasă, pentru ordinea politică şi religioasă de atunci a statelor italiene. În
Lumea Nouă locuitorii Americii, cu slabe legături între ei, nu-i cunoşteau pe
cei din Australia şi Oceania. Este adevărat, încercări de cunoaştere a unor
teritorii mai îndepărtate se făcuseră şi înaintea marilor descoperiri geografice.
Cele mai multe din ele au aparţinut asiaticilor. În prima jumătate a veacului al
XV-lea cu mai multe decenii înaintea călătoriilor lui Cristofor Columb, Vasco
Da Gama şi Magelan, chinezii au explorat sistematic marile insule indoneziene,
Sri Lanka, ţărmul de vest al Indiei ajungând până în Golful Persic, Marea Roşie
şi ţărmul răsăritean al Africii.
Marile descoperiri geografice sunt un rezultat al acţiunii statelor iberice
plasate într-o avantajoasă poziţie geografică. După ce pe Drumul Mătăsii ca şi
pe cel al mirodenilor, atât de necesare atunci alimentaţiei europenilor, au apărut
importante piedici datorită transformărilor politice din Orientul Apropiat şi
Mijlociu, s-a impus necesitatea găsirii unei căi libere spre bogăţiile Asiei.
Iniţiativa a aparţinut portughezilor. Monarhii de la Lisabona s-au preocupat de
pregătirea unor navigatori competenţi creând o adevărată academie de marină.
Pornind de la cunoştinţe geografice mai vechi, portughezii au început
explorarea treptată dar sistematică a coastei de apus a Africii pregătind astfel
momentul 1498 când Vasco Da Gama a reuşit să depăşească Capul Bunei
Speranţe, ajungând în India.
Înainte de aceasta, Spania asigurase primul mare act din istoria
deascoperirilor geografice. În acelaşi an – 1492 – când monarhii spanioli au
terminat Reconquista, ei au îngăduit genovezului Cristofor Columb să
organizeze o expediţie maritimă pentru a ajunge în Asia, prin Vest, pornind de
la convingerea că pământul e rotund. Folosind calcule inexacte, atunci când
descoperitorul lumii noi a ajuns în Antile a considerat că acestea sunt insule
aflate în vecinătatea Asiei, numindu-i pe băştinaşi indieni, nume care era
sugerat şi de înfăţişarea acestora, descendenţi din triburi venite din Asia, nume
care a rămas astfel sau a fost întrebuinţat mai târziu cu forma nuanţată de
amerindieni.
Realizând marile descoperiri geografice Spania şi Portugalia se aflau în
faţa unui conflict. Pentru a-l aplana a intervenit Vaticanul, care, considerând că
toţi oamenii care vor fi întâlniţi în expediţiile celor două puteri vor trebui să
devină creştini, a delimitat viitoarele posesiuni printr-o Bulă Papală, din 1493,
acceptată dar modificată parţial în avantajul portughezilor, în 1494 prin tratatul
spaniolo-portughez de la Tordesillas.
Începute în 1492, descoperirile geografice au continuat şi în
următoarele secole fiind făcute atât pe mare cât şi pe uscat. Pe mare cele mai
importante aparţin lui Magellan care a întreprins înconjurul pământului pornind
spre Vest, ajungând până în Filipine unde a fost ucis într-un conflict cu

17
băştinaşii, dar unul din locotenenţii săi a reuşit să termine expediţia revenind în
Europa. Mai târziu, descoperiri importante, în alte regiuni ale Lumii Noi au
făcut olandezul Abel Tasman, care a ajuns pe coastele vestice şi sudice ale
Australiei şi englezul James Cook, aflat în fruntea a trei expediţii, care a
navigat pe coasta estică a Australiei, cea mai fertilă, şi în Oceania, ajungând
până în strâmtoarea Behring. Pe uscat, descoperirile cele mai importante
aparţin lui Amerigo Vespucci, al cărui nume a fost dat Americii. În veacul al
XVII-lea ruşii au întreprins nu numai cucerirea Siberiei ci şi cercetarea ei,
descrierea cea mai importantă aparţinându-i lui Nicolae Milescu, aflat un timp
în slujba ţarului, iar în veacul al XIX-lea s-au întreprins explorări sistematice
asupra interiorului Africii, continent căruia, până atunci, europenii nu-i
cunoscuseră decât regiunile de coastă folosite pentru tranzitul cu Asia
(Livingstone, Stanley ş.a.).
Descoperirile geografice realizate în bună măsură din raţiuni economice
au avut drept consecinţă expansiunea puterilor europene în teritoriile de peste
mări. Astfel au apărut imperiile coloniale. Primele au fost realizate de spanioli
în America Latină, ajungând apoi în unele insule din Oceania până în Filipine.
Portughezii şi-au creat mai întâi un lanţ de puncte de sprijin în Africa, luând în
stăpânire unele teritorii din India, ajungând până în China unde au reuşit să se
instaleze în Macao (1557). Ulterior centrul posesiunilor coloniale portugheze a
devenit Brazilia.
Expansiunea celorlalte puteri europene a fost realizată în funcţie de
situaţia creată de iberici. Pentru a ajunge la mirodeniile Indiei şi Indoneziei,
olandezii şi-au creat propriile posesiuni printr-o luptă atât cu portughezii, cât şi
cu prinţii locali. Englezii s-au îndreptat atât către Indiile Orientale cât şi spre
America. La rândul lor francezii şi-au propus obiective asemănătoare.
Expansiunea colonială europeană a generat conflicte. Încă în veacul al
XVIII-lea a început lupta pentru împărţirea şi reîmpărţirea lumii. Episodul cel
mai important l-a constituit Războiul de 7 ani. Ca urmare a acestuia, Anglia a
reuşit să obţină de la Francezi Canada şi posesiunile franceze din India, unde a
început o politică sistematică de cucerire a peninsulei, care a devenit “perla
coroanei britanice”. Chiar dacă a pierdut, prin Războiul de Independenţă, cele
13 colonii din America de Nord Anglia, continuându-şi cuceririle, a realizat
principalul imperiu colonial.

Particularităţile dezvoltării Asiei

La începutul epocii moderne, înfăţişarea Asiei rămâne în general

aceeaşi din urmă cu un mileniu, chiar mai mult în anumite cazuri. Evoluţia sa a
fost extrem de lentă având la bază două elemente: organizarea pe baze
religioase şi despotismul. Între acestea există o strânsă legătură. Monarhii
asiatici sunt fie de esenţă divină fie stăpânitori în numele divinităţii.
Între diferitele regiuni ale Asiei există însă şi anumite deosebiri, fără a
mai avea în vedere situaţia din nordul continentului. Deosebirile au la bază
particularităţile de ordin religios, dar şi elemente ţinând de specificul
condiţiilor geografice, structurilor sociale, elementelor de civilizaţie.
Cel mai important stat al Asiei, unul din cele mai importante din lume,
rămâne în continuare China, Imperiul Celest. Suveranul său este Fiul Cerului,
care se consideră, ca şi alţi monarhi asiatici, stăpânul universului. Din acest

18
motiv China se numeşte şi Imperiul de Mijloc, care ar ocupa 9/10 ale
pământului, fiind înconjurată de stat care nu-i pot fi decât vasale.
Puterea monarhului este mai mult decât absolută. El are drept de viaţă
şi de moarte asupra supuşilor, fiind considerat stăpânul tuturor bunurilor din
imperiu. Trăieşte retras în Cetatea Interzisă, înconjurat de o curte numeroasă,
toţi funcţionarii îşi exercită atribuţiile doar în numele său. Ei sunt recrutaţi într-
o manieră neîntâlnită în alte părţi. Pentru a ocupa un post pe una din cele nouă
trepte ale demnităţilor, funcţionarul (mandarinul) trebuie să reuşească la un
examen. Acesta constă în primul rând în verificarea cunoştinţelor asupra
doctrinei confucianiste, la care se poate adăuga priceperea în unele probleme
administrative. Cei promovaţi la examen constituie pătura superioară a
societăţii chineze, oamenii aleşi, deosebiţi de oamenii de rând.
Imperiul Celest, bazat pe cultul strămoşilor, întărit de principiile
confucianiste, daoiste şi budiste, este astfel o adevărată proprietate a
monarhului, care îl guvernează cu ajutorul mandarinilor şi al armatei.
Organizarea imperiului chinez este deosebit de puternică şi neschimbată
prin succesiunea monarhilor şi chiar a dinastiilor.
Începând din 1368, când a fost înlăturată dinastia mongolă Yuan, în
fruntea ţării se află dinastia chineză Ming. Aceasta este de sorginte ţărănească,
întemeietorul ei fiind conducătorul unei răscoale care a dus la înlăturarea
dinastiei Yuan, dar care se comportă în manieră tradiţională. Primii suverani
Ming au fost extrem de energici. Urmaşii lor însă, cu rare excepţii, au renunţat
treptat la conducerea directă a treburilor publice, abandonându-se plăcerilor
haremului şi lăsând administrarea imperiului pe mâna eunucilor principali
dintre care câţiva se consideră aproape egalii împăratului. Unul din ultimii
împăraţi Ming nu şi-a primit miniştrii în audienţă timp de 20 de ani.
În aceste condiţii, prăbuşirea dinastiei Ming a fost inevitabilă. Ea s-a
datorat unei puternice răscoale ţărăneşti, care a antrenat circa un milion de
oameni şi a atacului, din nord, al manciurienilor. Aceştia au instaurat dinastia
Qin (1644). Războinici, manciurienii au reuşit să cucerească, în aproape patru
decenii, întreaga Chină. Erau însă prea puţini pentru a o stăpâni, astfel încât şi-
au asociat o parte a mandarinilor chinezi, păstrând neschimbat sistemul
instituţional.
O situaţie asemănătoare întâlnim în Japonia. Împăratul acesteia,
Mikadoul, este considerat descendent direct al Zeiţei Cerului, Amaterasu.
Dinastia niponă este, singura din lume, strict locală, fără nici un fel de înrudire
în exterior.
Mikadoul era ajutat în exercitarea atribuţiilor sale de un şogun. În
secolul al XVI-lea şogunii au preluat efectiv puterea. Silit să trăiască retras în
palatele de la Kyoto, Mikadoul se bucură în continuare de veneraţia supuşilor,
dar atribuţiile sale rămân doar cele religioase. Puterea reală este exercitată de
şoguni, care crează o adevărată dinastie paralelă şi îşi stabilesc capitala la Edo
(viitorul Tokio). Structurile sociale şi politice rămân neschimbate.
În India, din 1526 puterea aparţine Marilor Moguli. De origine mongolă
şi de religie musulmană, aceştia păstrează organizarea tradiţională a Indiei. Ea
este de altfel, extrem de robustă, rezistând timp de aproximativ trei milenii
tuturor modificărilor politice datorate mai multor cuceriri. La baza ei stă
organizarea în caste. Ele sunt în număr de patru – brahmanii, războinicii
(ksatrya), agricultorii şi meşteşugarii (vaisya) şi servitorii (sudra), în afara

19
castelor rămânând cei care practică meserii considerate impure, paria.
Delimitarea între caste este extrem de rigidă. Primele trei sunt superioare,
faptul fiind sanctificat prin accesul doar al lor la învăţătura vedică. Rigiditatea
este întărită de religia tradiţională hinduismul. Tocmai din acest motiv
budismul, care aducea o viziune mai elastică, declarat la un moment dat religie
oficială, nu a putut păstra în continuare decât puţini adepţi, el găsind o mare
audienţă în afara Indiei – Iondochina, Tibet, China, Mongolia, Japonia.
Începând din veacul al VII-lea o altă religie s-a impus într-o mare parte
a Asiei, Islamul. În afara leagănului său, Arabia, el a cuprins Iordania, Siria,
Palestina, Asia Mică, Irakul, Iranul, Asia Centrală, pătrunzând, odată cu Marii
Moguli, în India şi extinzându-se în unele insule din Indonezia.
Principalele state strict islamice din Asia sunt Imperiul Otoman şi
Iranul. Acesta din urmă nu adoptă însă islamismul clasic, bazat pe tradiţie –
sunismul – ci varianta şiită. Şi din acest motiv, între aceste imperii au loc
frecvente conflicte.
Statele musulmane sunt organizate pornind de la autoritatea Coranului,
suveranii considerându-se continuatori ai Profetului, califi. Ei sunt stăpâni
absoluţi prin motivare religioasă şi în calitate de conducători militari.
Începând din veacul al XVI-lea, Asia cunoaşte unele transformări
datorită impactului produs de europeni. Negustori şi militari, acţionând uneori
ca piraţi, aceştia au fost iniţial interesaţi de câştigul imediat. Treptat şi-au
asigurat puncte de sprijin, factorii, uneori întărite cu forturi. Ulterior, şi-au
extins autoritatea efectivă asupra unor teritorii mai întinse în dauna principilor
locali.
Primii europeni care au ajuns în Asia au fost portughezii. După
aproximativ un secol, au ajuns în Asia sud-estică olandezii. Au urmat englezii
şi francezii. Ultimii şi-au asigurat poziţii importante în India. Ei au fost
înlăturaţi însă, aproape integral, de englezi, care au început, din 1757, cucerirea
sistematică a Indiei. În această acţiune au ştiut să profite de disensiunile dintre
diferiţi principi locali. Penetraţia engleză a creat unele breşe în organizarea
tradiţională a Indiei fără a-i putea aduce însă modificări de esenţă. La rândul
lor, olandezii au creat un adevărat imperiu concurent în Indonezia.
Situaţia se prezintă diferit în Extremul Orient. Japonia şi China nu au
prezentat pentru europeni acelaşi interes economic ca India şi Indonezia. În
plus, primele expediţii portugheze au practicat paralel cu comerţul şi pirateria
ceea ce a determinat adoptarea faţă de ei ca şi de europenii care i-au urmat, o
atitudine rezervată. Faptul s-a răsfrânt şi asupra activităţii misionarilor.
Într-o primă perioadă aceştia au realizat o importantă activitate de
convertire mai ales în Japonia. Cum însă creştinismul era incompatibil cu
religia locală, misionarii şi niponii creştinaţi au fost persecutaţi, o parte
executaţi, restul exilaţi. Japonia nu i-a mai acceptat decât odată pe an pe
negustorii protestanţi olandezi preocupaţi doar de comerţ.
În China, prezenţa cea mai notabilă este aceea a iezuiţilor. Cu unele
rezerve, aceştia sunt acceptaţi îndeosebi pentru cunoştinţele lor în domeniul
astronomiei (extrem de preţuită de chinezi, care-şi reglează viaţa după
calendar), şi artileriei. Unii din ei capătă chiar funcţii oficiale în slujba
împăratului.
Cea mai mare expansiune europeană în Asia aparţine Rusiei. Pe urma
blănurilor preţioase, mult căutate în Europa, negustorii ruşi, ajutaţi de cazaci,

20
pătrund departe în Siberia, asupra căreia ulterior se înstăpâneşte autoritatea
ţaristă. În 1649 ruşii ajung la Marea Ohoţk. Încă de atunci încep conflictele de
graniţă cu China.
Cu excepţia Indiei şi Indoneziei penetraţia europeană nu are rezultate
consistente asupra societăţilor asiatice. În prima parte a epocii moderne, cea
mai mare parte a Asiei continuă să trăiască într-un alt timp istoric.

America latină de la cucerire la independenţă

Imensul teritoriu din Mexic până la strâmtoarea Magellan a fost cucerit,

chiar dacă nu în întregime, într-o perioadă foarte scurtă care a urmat
descoperirilor geografice. Cu excepţia Braziliei, care a devenit portugheză
conform acordului de la Tordesillas, teritoriul a intrat sub stăpânire spaniolă.
În conformitate cu concepţia epocii, orice cucerire intra în posesia
monarhului, privit de biserică reprezentant al divinităţii pe pământ şi care avea
misiunea să creştineze noile populaţii. America latină a fost organizată în
consecinţă după modelul iberic. America spaniolă a fost împărţită în două, apoi
în patru viceregate (Noua Spanie – 1535, Peru – 1544, Noua Granadă – 1718,
La Plata – 1776).
Viceregatele erau conduse de viceregi, prevăzuţi cu puteri foarte
întinse. Puterea lor, ca şi a subalternilor, era accentuată de faptul că legătura cu
metropola se făcea foarte greu. Sub aparenţa unei supuneri faţă de puterea
supremă, funcţionarul colonial acţiona adesea după bunul său plac, principiul
după care se călăuzea fiind “ascult, dar nu execut”.
Un element esenţial în organizarea coloniilor spaniole l-a reprezentat
biserica. Clericii aveau drept principală misiune declarată creştinarea
indigenilor. Ei au obţinut succese relativ mari şi rapide, populaţia locală fiind
impresionată de fastul ceremoniilor catolice ca şi de atitudinea unor clerici. În
mare parte însă, era vorba de o convertire formală, indigenii neînţelegând
esenţa creştinismului, prezentat într-o formă simplificată la extrem, păstrându-
şi în acelaşi timp vechii zei şi tradiţiile.
În colonii, biserica era supusă direct autorităţii regelui. Ea a putut juca
nu numai un rol misionar ci şi unul economico-politic. Clericii au ajuns să
posede circa o treime a pământurilor colonizate, la care se adăugau mari
capitaluri, mine ş.a. Ei au creat un stat propriu pe teritoriul actualului Paraguay,
dotat cu o puternică forţă militară, care se bucura de o importantă autonomie.
Principala preocupare a ibericilor a fost acapararea imenselor bogăţii
americane. După ce tezaurele incaşe şi aztece au fost jefuite, ei au început să
caute altele. A apărut chiar legenda existenţei unei ţări de aur, Eldorado.
Mirajul ei a determinat numeroase căutări rămase, fireşte, infructuoase, dar
care au avut drept rezultat o masivă exploatare a minelor de aur şi de argint.
Producţia de aur a scăzut treptat, dar numai Brazilia în secolul al XVIII-lea a
trimis în Europa circa o treime din cantitatea pe care o poseda până atunci
vechiul continent. În acelaşi secol, America spaniolă producea aproape 90%
din producţia mondială de argint.
Febra aurului a dăinuit în întreaga perioadă colonială. Treptat totuşi s-a
impus agricultura. În Brazilia au apărut imense plantaţii de trestie de zahăr. În
America spaniolă primatul a revenit creşterii vitelor.

21
 Privindu-şi coloniile doar ca un izvor de bogăţii, metropolele au stabilit
reguli foarte drastice în ceea ce priveşte comerţul şi au interzis dezvoltarea
unor industrii care le-ar fi putut concura pe cele din metropolă.
Dorinţa unor beneficii cât mai rapide a determinat o exploatare cu totul
iraţională a forţei de muncă indigene. Ca urmare numărul indienilor a scăzut
rapid, fapt la care a contribuit şi exterminarea unor triburi care se opuneau
cuceritorilor.
În aceste condiţii, soluţia care s-a impus, preconizată ca fiind mai
umană chiar de biserică, a fost aceea a aducerii de sclavi negri. Aceştia erau
mai rezistenţi, prezentând şi avantajul că, nelegaţi de regiune şi nefiind
organizaţi, ofereau o forţă de muncă relativ mai docilă. Comerţul cu sclavi a
avut drept rezultat deplasarea unei importante mase de negri peste Atlantic,
chiar dacă mulţi dintre ei nu au reuşit să supravieţuiască drumului realizat în
condiţii inumane. Până la începutul secolului al XVIII-lea, numai în America
spaniolă fuseseră aduşi peste trei milioane.
America latină a devenit astfel locul de întâlnire a trei rase. Situaţia
etnică s-a complicat şi mai mult prin amestecul dintre ele, ceea ce conferă
regiunii o pronunţată notă caracteristică. În America de Nord, apoi în Australia,
Noua Zeelandă, englezii s-au stabilit cu familiile lor, refuzând aproape orice
legătură cu indigenii. În Asia, europenii au coexistat cu băştinaşii, dar
credinţele şi obiceiurile robustelor societăţi locale au făcut imposibilă o
simbioză între ei.
În America Latină o mare parte a europenilor au venit fără familii, după
cum la recrutarea sclavilor negri erau preferaţi bărbaţii. S-au creat astfel
condiţii pentru o amalgamare a raselor. A rezultat un complex tablou etnic care
şi-a găsit o corespondenţă pe planul structurii sociale.
Pe prima treaptă a ierarhiei sociale se plasau spaniolii născuţi în
metropolă. Numărul lor era relativ redus, reprezentând circa 300.000 din cei
15.000.000 de locuitori ai Americii spaniole spre sfârşitul secolului al XVIII-
lea. În schimb, deţineau importante surse de venituri şi controlau administraţia.
Pe treapta următoare se aflau circa trei milioane de creoli (sp. criollo =
autohton). Şi ei sunt la origine de rasă albă dar, născuţi în colonii, nu mai
intenţionează să le părăsească. Bogaţi, deţin importante funcţii în economie şi
devin treptat mai legaţi de noile regiuni decât de metropolă. Din acest motiv
guvernul de la Madrid manifestă o anumită neîncredere în ei; deşi teoretic
consideraţi egali în drepturi cu spaniolii propriu-zişi, creolii nu erau admişi
decât rareori în posturile înalte de conducere.
Pe o treaptă mai jos se situau metişii (de la latinescul mixtum). În linii
mari, ei se împărţeau în trei categorii etnice după modul cum se realizase
amestecul raselor: albi-indieni (metişii propriu-zişi), albi-negri (mulatri) şi
negri-indieni (zamboşi). În realitate, situaţia este cu mult mai complexă întrucât
continuarea amestecului în succesiunea generaţiilor dusese la o deosebită
varietate a grupelor etnice. Practicând ocupaţii diverse, metişii aspirau la
obţinerea unei situaţii asemănătoare cu aceea a creolilor, fără a izbuti însă decât
arareori.
Într-o situaţie inferioară se află indienii, circa zece milioane, utilizaţi în
agricultură (peonii = în sp. pietoni) şi în mine. În afara regiunilor colonizate,
trăiau indienii liberi (indios bravos) al căror număr este greu de evaluat.

22
 Pe ultima treaptă a ierarhiei sociale se aflau sclavii negri în număr de 7-
800.000 întrebuinţaţi mai ales pe marile plantaţii din Antile, dar şi în mine sau
ca servitori.
Situaţia era, în general, asemănătoare în Brazilia. Raportul între
diferitele categorii etnice era însă diferit. Negrii ajung să reprezinte jumătate
din populaţie, albii un sfert, restul fiind metişi şi un număr mic de indieni, care
au avut însă, împreună cu negrii, o contribuţie mai importantă în crearea
civilizaţiei braziliene în raport cu America latină.
Complexitatea raporturilor etnico-sociale din America latină a
determinat ca opoziţia faţă de metropolă să se manifeste mai târziu decât în
America de Nord. Elementul primar al rezistenţei a fost lupta indienilor.
Episodul cel mai important a avut loc în 1780-1781, când câteva zeci de mii de
răsculaţi din Peru s-au reunit sub conducerea unui şef care şi-a luat denumirea
de Tupac Amaru al II-lea, proclamându-se răzbunătorul şi restauratorul puterii
incaşe. O anumită rezistenţă a provenit şi din partea sclavilor negri, maronii (de
la sp. cimarron = sălbatec, fugit).
Elementul esenţial în lupta pentru independenţa Americii latine l-a
constituit însă opoziţia creolilor. În bună măsură, ea s-a manifestat începând
din secolul al XVIII-lea sub influenţa iluminismului european. Creolii
frecventează universităţile înfiinţate în America (Lima, Ciudad de Mexico,
Santa-Fé de Bogota, Buenos Aires ş.a.) sau merg la studii în Europa, vin în
contact cu ideile iluministe. Operele lui Voltaire, Rousseau Montesquieu
circulă în colonii. Aici se bucură de o mare preţuire lucrarea abatelui Raynal,
Istoria filosofică şi politică a stabilimentelor europene în cele două Indii,
deosebit de favorabilă creolilor.
În secolul al XVIII-lea s-au produs însă şi mişcări deschise ale creolilor
împotriva metropolei. Mişcări de acelaşi fel s-au produs şi în Brazilia, cea mai
importantă fiind conjuraţia din 1789, condusă de un tânăr locotenent, poreclit
de adversari Tiradentes (scoate dinţi). Toate aceste mişcări au fost înfrânte. Ele
demonstrau însă accentuarea tendinţei de desprindere de sub dominaţia
metropolei, încununată de Războiul de Independenţă din 1810-1825.

Coloniile engleze din America de Nord şi formarea Statelor Unite

Un moment important al istoriei universale îl constituie Războiul de

Independenţă şi formarea Statelor Unite. Momentul trebuie privit atât în sine,
cât şi din perspectiva premiselor şi consecinţelor sale.
Revoluţia americană însemnă de fapt, Războiul de Independenţă care a
jucat pentru societatea nord-americană acelaşi rol pe care în alte părţi l-au jucat
revoluţiile burgheze.
Înlăturarea dominaţiei metropolei poate fi echivalentă cu înlăturarea
feudalismului. Metropola este în acel moment cea mai dezvoltată ţară
capitalistă dar tocmai de aceea urmăreşte să prevină o concurenţă puternică, tot
capitalistă, din partea unei societăţi tinere, viguroase, cu considerabile resurse
materiale, de dincolo de Atlantic. De aici, măsuri de frânare a liberei dezvoltări
a economiei americane asemănătoare cu cele luate în Europa de regimurile
feudale, inclusiv cele ale Sturaţilor, care au determinat izbucnirea Revoluţiei
Engleze în 1640.

23
 Unii istorici sovietici, dorind să respecte schema clasică a marxismului,
au căutat să descopere, paralel cu Războiul de Independenţă al coloniştilor
împotriva metropolei şi o revoluţie burgheză, un conflict intern, care ar fi opus
burghezia unei nobilimi americane. O nobilime americană nu a existat însă, nu
putea să existe. Lorzii, cărora li s-au atribuit proprietăţi în America, nu şi-au
exercitat de fapt, aici, dreptul de proprietate. Ei s-au limitat la numirea unor
reprezentanţi (guvernatori).
A existat un număr de loialişti interesaţi însă nu de impunerea unor
relaţii feudale, ci de profiturile pe care le obţineau prin valorificarea în
metropolă a propriei producţii.
Coloniştii care se stabileau în America de Nord provin, în cea mai mare
parte, dintr-o ţară burgheză, oricum sunt animaţi cu toţii de convingeri şi
aptitudini capitaliste.
Societatea colonială nord-americană este organizată după principii
capitaliste. Ea este în esenţă europeană, cu absolută preponderenţă britanică,
fără a-i accepta pe indieni, cu care relaţiile sunt în marea lor majoritate ostile
(“Cel mai bun indian este indianul mort”).
O notă particulară, mai ales în coloniile din Sud, o constituie prezenţa
negrilor. Aceştia au un statut de sclavi (în condiţiile în care există şi o mai
puţin rentabilă “sclavie albă”), dar ei sunt întrebuinţaţi în scopuri capitaliste,
pentru realizarea de producţie-marfă.
Împotriva dominaţiei metropolei coloniştii apelează la o ideologie
având două surse – protestantismul şi raţionalismul.
Protestantismul are primatul cronologic, ideile sale fiind utilizate încă
în Jurământul “Părinţilor Pelegrini” de pe vasul Mayflower (1619). El a dat
naştere la mai multe secte, între care există uneori diferende, dar în ansamblu a
servit interesele coloniştilor în raporturile cu metropola. Poate fi considerat ca
o replică americană la puritanismul revoluţionarilor englezi din secolul al
XVII-lea.
Raţionalismul a fost preluat din filozofia franceză a iluminismului cu
idei de o valoare universală, care puteau fi adaptate specificului societăţii
americane.
Protestantismul şi raţionalismul au constituit baza programului
revoluţionar american, clarificat în perioada anterioară Războiului de
Independenţă prin dezvoltarea culturală a coloniilor, legăturile stabilite între
ele, crearea unor societăţi revoluţionare.
Aspiraţiile coloniştilor s-au ciocnit de refuzul ferm al metropolei,
manifestat şi prin accentuarea măsurilor restrictive mai ales faţă de viaţa
economică a coloniilor; conflictul a devenit astfel inevitabil.
Declaraţia de Independenţă (4 iulie 1776) are la bază principiul
raţionalist al suveranităţii poporului, argumentat însă prin realităţi concret
americane.
Victoria coloniilor, realizată în primul rând prin sistematizarea şi
amplificarea propriului efort, le-a asigurat dezvoltarea liberă, după criterii
capitaliste, generând o societate eficientă, în care Tatăl nostru se îmbina cu
rigurosul apel către tineri al lui Benjamin Franklin Timpul înseamnă bani.
Sprijinul acordat de Franţa coloniilor ilustrează faptul că relaţiile
internaţionale nu sunt ghidate de criterii morale sau ideologice, ci doar de
conjunctură.

24
 Noua societate americană şi-a exprimat, după inerentele căutări datorate
începutului, sistemul de organizare în Constituţia din 1787, rămasă, cu unele
amendamente, în vigoare până astăzi.
Democraţia americană realizată după Războiul de Independenţă a fost
considerată drept model, fapt subliniat îndeosebi de lucrarea lui Tocqueville
Despre democraţia americană, “Biblia liberalismului european”.
Într-o primă fază însă, democraţia americană, sub presiunea
plantatorilor din Sud, a acceptat păstrarea sclavagismului. Înlăturarea acestuia
prin Războiul de Secesiune (1861-1865), poate fi considerată ca un epilog al
Revoluţiei Americane.
După Războiul de Secesiune societatea americană şi-a accelerat
dezvoltarea economică ajungând, încă la sfârşitul secolului, principala putere
industrială şi agricolă a lumii, concurând produsele Europei chiar pe piaţa
acesteia.
Dezvoltarea internă a dus la accentuarea afirmării externe. Un timp a
fost aplicată Doctrina Monroe, proclamată în 1823 (“America americanilor”)
concretizată în stabilirea actualei frontiere sudice şi a Pacificului (1848), ca şi
cumpărarea în 1867 a peninsulei Alaska, de la ruşi (cu preţul de şapte milioane
de dolari).
Spre sfârşitul secolului politica americană şi-a schimbat caracterul,
devenind mondială, cucerind sistematic, începând din 1898, îndeosebi puncte
maritime strategice (Cuba, Filipine, Guam, Hawai) la care se adaugă
deschiderea, în 1914, a Canalului Panama.
Impunerea mondială a Statelor Unite a fost teoretizată prin “Politica
Bâtei” (Big Stick – Th.Roosvelt) sau “Diplomaţia Dolarului” (Taft), chiar dacă
intervenţia americană în Primul Război Mondial s-a realizat în timpul afirmării
“Moralismului” lui Wilson.
Pe plan intern sau extern, născute ca urmare a unei revoluţii cu un
accentuat specific, Statele Unite apar ca o societate constituită în epoca
modernă pentru epoca contemporană.
Nicolae Iorga a avut o intuiţie deosebită când, spre deosebire de alţi
istorici europeni, considera Revoluţia Americană drept început al epocii
contemporane.

Relaţiile internaţionale în epoca modernă

Mai mult decât pentru perioadele anterioare, relaţiile internaţionale

constituie un element de un deosebit interes al epocii moderne. Ele se afirmă ca
urmare a dezvoltării instituţionale, a constituirii şi afirmării statelor naţionale, a
dezvoltării economice şi tehnice, a extinderii legăturilor la nivelul întregului
glob ca urmare a descoperirilor geografice şi a expansiunii coloniale.
Intensificarea relaţiilor internaţionale, sporirea importanţei lor au
determinat transformări şi inovaţii pe planul diplomaţiei, dreptului
internaţional, instituţiilor şi artei militare. Fiecare putere s-a străduit să asigure
o bază cât mai solidă politicii sale externe, după cum anumite modificări pe
plan diplomatic s-au realizat prin înţelegerea între state. Intensificarea relaţiilor
internaţionale a avut drept consecinţă apariţia diplomaţiei permanente. În
perioadele anterioare, raporturile dintre state în vreme de pace erau realizate
prin intermediul soliilor. Diplomaţia modernă a introdus ambasadele

25
permanente. Acestea au fost folosite mai întâi de statul papal, apoi de celelalte
state italiene, pentru a fi preluate până în secolul al XVII-lea de toate puterile
europene, cu excepţia Imperiului otoman, care a recurs la această instituţie doar
în secolul al XIX-lea.
Datorită dificultăţii efectuării legăturilor, la plecare ambasadorii erau
înarmaţi cu instrucţiuni foarte precise. Ei aveau menirea să-şi reprezinte
monarhul, apoi statul, pe lângă suveranul sau guvernul pe lângă care erau
acreditaţi. În raporturile pe care le stabilesc, nu sinceritatea este cea care
predomină. Este valabilă aprecierea pe care un diplomat francez o făcuse încă
în secolul al XVI-lea: “Ambasadorul este un bărbat de treabă trimis în
străinătate ca să mintă acolo în folosul ţării sale”.
Diplomaţia a avut un caracter secret din momentul apariţiei sale şi a
rămas secretă în toată epoca modernă. În schimb, în manifestările publice,
ambasadorii erau preocupaţi să creeze o imagine cât mai strălucitoare
monarhului sau statului pe care îl reprezentau.
Activitatea ambasadorului în ceea ce priveşte esenţa rămâne însă
secretă, aşa cum o cer relaţiile diplomatice ale epocii. Pentru obţinerea unor
date pe care nu le poate căpăta oficial, ambasadorul recurge la informatori
remuneraţi, şantajaţi, cointeresaţi, convinşi, fiind, după o expresie consacrată,
un “spion onorabil”.
Complementul diplomaţiei este armata, într-un timp în care scurtele
perioade de pace alternează cu ani de război, conflictele având de mute ori un
caracter continental, uneori chiar cu implicaţii mondiale. Pentru pregătirea
militară, statele cheltuie fonduri şi eforturi importante, într-o adevărată
întrecere, care se transformă treptat într-o “cursă a înarmărilor”.
Infanteria constituie, multă vreme, arma de bază. Ea contribuie la
câştigarea bătăliilor şi este indispensabilă pentru asigurarea victoriei prin
ocuparea teritoriilor cucerite de la inamic. Progresele armelor de foc cer o
instruire temeinică a militarilor. În cea mai mare parte, aceştia sunt recrutaţi
prin sistemul mercenariatului.
Progresele artileriei sunt, la rândul lor, spectaculoase. Vechile tunuri
care, pentru angajarea bătăliei, trebuiau coborâte de pe un car special pe
pământ sunt înlocuite de tunuri prevăzute cu afet şi roţi, ceea ce le sporeşte
considerabil mobilitatea ca şi rapiditatea intrării în luptă. Calibrele se
diversifică, lungirea şi filetarea ţevii sporesc precizia, după cum sporeşte
distanţa la care ţintele inamice devin vulnerabile. Ghiulele compacte sunt
înlocuite cu obuze explozive, provocând distrugeri importante cu ajutorul
schijelor.
Cavaleria îşi pierde vechiul rol, dar continuă să fie utilă şi temută prin
şarjele şi viteza ei de deplasare. În bătălii, ea este deosebit de eficace pentru
învăluirea sau surprinderea adversarului.
Alături de forţele terestre, un rol deosebit de important a revenit în
epoca modernă flotei, îndeosebi celei maritime, datorită sporirii acuităţii
conflictelor şi a extinderii lor în regiuni tot mai îndepărtate. Vechile nave, cu
tonaj redus, manevrate în general cu vâsle mânuite de comandanţi, galerele, nu
mai puteau face faţă nici volumului şi greutăţii armamentului modern, nici
marilor distanţe care trebuiau străbătute. Au apărut nave noi, de câteva sute de
tone, cu punţi suprapuse, permiţând îmbarcarea unui echipaj specializat
numeros şi a unei mari cantităţi de materiale, ca şi amplasarea mai multor

26
tunuri, pentru bătăliile care nu se mai desfăşoară ca până acum prin abordarea
navelor adverse şi desfăşurarea unor lupte asemănătoare cu cele terestre, ci de
la distanţă.
Sporirea ponderii şi accentuarea complexităţii relaţiilor internaţionale
au determinat şi apariţia dreptului internaţional modern. Aceste a fost pregătit
prin lucrările mai multor jurişti în secolul al XVI-lea. “Părintele” dreptului
internaţional este însă olandezul Hugo Grotius, cu lucrarea Despre dreptul
războiului şi al păcii (1635). Olandez de origine, el aparţine unei ţări deosebit
de interesată în relaţiile economice internaţionale, în consecinţă şi în cele
politico-diplomatice.
Lucrare deosebit de amplă, Despre dreptul războiului şi al păcii (prima
ediţie fiind în limba latină, De jure belli ac pacis), dezvoltă principiile
fundamentale care vor sta la baza dreptului internaţional modern. Războiul este
justificat prin dreptul natural. Acesta condamnă însă violenţa potrivnică
societăţii, pe aceea care aduce atingere dreptului altuia, cei care declanşează un
astfel de conflict trebuind pedepsiţi. Au îndreptăţire morală războaiele de
apărare, cele pentru repararea unei nedreptăţi sau pentru recuperarea bunurilor.
În declanşarea şi purtarea lui, trebuie respectate anumite reguli. El trebuia adus
la cunoştinţa celorlalte state, pentru a-i arăta îndreptăţirea, iar violenţa, teroarea
şi înşelăciunea sunt permise în măsura în care binele urmărit este mai mare sau
chiar egal cu răul pe care l-a provocat inamicul. Reguli se impun şi în ceea ce
priveşte relaţiile diplomatice în timp de pace. Esenţiale sunt inviolabilitatea
ambasadorului, extrateritorialitatea teritoriului ambasadei şi exceptarea pentru
membrii acesteia a regulilor juridice ale ţării în care este acreditată.
Modernizarea în domeniile militar şi diplomatic a fost însoţită de o
înnoire a principiilor generale care stau la baza politicii externe. Pentru o primă
etapă, principala transformare a fost trecerea de la interesul dinastic la
“raţiunea de stat”. Trecerea nu s-a realizat decât treptat: încă în veacul al
XVIII-lea, mai au loc războaie pentru succesiune la tronurile Spaniei (1701-
1714), Poloniei (1731-1734), Austriei (1740-1748). La fel, în cazul unor
monarhi, interesul dinastic s-a manifestat şi prin legăturile de rudenie care se
stabilesc între ei, unele aducând importante câştiguri teritoriale: este, îndeosebi,
cazul habsburgilor austrieci care preferau să acţioneze după dictonul “Lasă-i pe
alţii să facă războaie, tu fericită Austrie fă căsătorii” (Tu Felix Austriae nubae).
Chiar în aceste cazuri însă, interesul dinastic nu este singurul, uneori
nici chiar cel mai important. I se adaugă interese de ordin geopolitic şi
economic. Pe de altă parte, accentuarea procesului de centralizare a statelor,
apariţia unor state naţionale au determinat să se impună tot mai mult “Interesul
public”. Ce-i drept, monarhul, atâta timp cât nu devine constituţional, rămâne
centrul afacerilor politice, poate afirma chiar sintetic, cum o face Ludovic al
XIV-lea, “Statul sunt eu”. El trebuie să aibă în vedere însă, din ce în ce mai
mult, interesele popoarelor sau naţiunilor peste care domneşte, “interesul
public” după expresia consacrată. Acest “interes public” a acţionat nu numai
asupra politicii interne, ci şi asupra politicii externe. El s-a concretizat în ceea
ce cardinalul francez Richelieu a numit “raţiunea de stat” (Raison d’état).
Aceasta se deosebeşte de la stat la stat, în funcţie de situaţia particulară a
fiecăruia din ele.
La începutul epocii moderne, Spania deţine cele mai întinse posesiuni.
Până la începutul secolului al XIX-lea, continuă să rămână valabile cuvintele

27
atribuite lui Carol Quintul, “Deasupra statelor mele, soarele nu apune
niciodată”. Spania trebuie să lupte astfel, deopotrivă, pentru apărarea
posesiunilor sale europene, ca şi a celor “de peste mări”. De multe ori, în
această luptă, ea nu găseşte aliaţi, ceea ce îi impune să lupte singură, situaţie
care s-a tradus într-un mândru dicton spaniol “Toţi contra noastră şi noi
împotriva tuturor”.
Treptat, principala putere mondială a devenit Anglia. Faptul s-a datorat,
în bună măsură modificării esenţiale a geopoliticii prin consecinţele marilor
descoperiri geografice, fapt care a făcut ca Arhipelagul britanic să se
transforme dintr-o periferie a continentului într-un centru al comunicaţiilor
mondiale. Apoi, revoluţia burgheză şi consecinţele sale, îndeosebi revoluţia
industrială, au favorizat o puternică dezvoltare economică, Anglia devenind
“atelierul lumii”. În politica externă, ea nu s-a implicat decât sporadic şi parţial
în relaţiile dintre statele europene, păstrând faţă de acestea o politică de
“splendidă izolare”, oamenii de stat englezi considerând, cum o afirma unul
dintre ei, că “suntem vecini cu continentul, dar nu facem parte din el”. Soluţia
preferată este acordarea de subsidii unor state aliate. Principala atenţie a fost
acordată expansiunii economice, inclusiv coloniale, realizată de marile
companii, dar cu ajutorul tot mai consistent al statului. “Politica britanică este
comerţul britanic” este deviza care a stat la baza atitudinii englezilor în privinţa
afacerilor externe. Ea şi-a găsit expresia şi în imnul oficial al vremii.
“Stăpâneşte Britanie, stăpâneşte peste valuri”.
Franţa rămâne, în schimb, o putere preponderent continentală. Ea este
preocupată şi de obţinerea unor colonii, sursă de venituri şi de putere.
Principala atenţie este însă îndreptată spre Europa.
În centrul Europei, Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germanică nu
mai are, după tratatele din Westphalia (1648), puterea de odinioară. De altfel,
el apare mai mult ca o simplă confederaţie, reunind un număr impresionant de
state şi stătuleţe, princiare, eclesiastice, orăşeneşti, peste 350 (“câte zile sunt
într-un an”, după cum spuneau cu autoironie înşişi germanii).
Dintre statele germane se detaşează, prin forţa lor şi prin rolul pe care îl
au în relaţiile internaţionale, Prusia şi Austria. Primul se transformă într-un fel
de garnizoană în slujba unei armate. Cu resurse teritoriale, demografice şi
economice limitate, Prusia s-a putut impune astfel ca o mare putere, începând
din timpul lui Frederic II (1740-1788) şi jucând mai târziu un rol esenţial în
unificarea Germaniei.
Austria este principala posesiune a Habsburgilor, care domnesc cu
titluri diferite (duce, arhiduce, rege, principe), peste mai multe state, reunite
sub coroana lor într-un conglomerat multinaţional.
Prima perioadă a epocii moderne aduce apariţia în Răsărit a unei noi
mari puteri, Rusia, medievala Moscovie transformându-se într-un Imperiu cu
un teritoriu care a cunoscut o creştere explozivă. Siberia, săracă şi încă puţin
cunoscută, rămâne mult timp o simplă anexă. Conducerea de la Moscova, apoi
Sankt- Petersburg urmăreşte extinderea teritorială spre centrul şi, mai ales, sud-
estul continentului, ajungându-se până la graniţa pe Prut (1812).
În sfârşit, Imperiul otoman, încă ameninţător la mijlocul secolului al
XVII-lea, are o esenţă mai mult asiatică decât europeană. Decăderea sa a
reprezentat cauza esenţială pentru Chestiunea Orientală.

28
 Pornind de la particularităţile proprii, politica externă a fiecărui stat a
trebuit să aibă însă în vedere evoluţia relaţiilor internaţionale. În prima
perioadă a epocii moderne, acestea au drept trăsătură specifică afirmarea pe
rând a hegemoniei unuia din statele cele mai puternice ale Europei.
Primul dintre acestea a fost Spania. Având o puternică armată terestră
încă din perioada luptei împotriva maurilor şi a unificării statului, ea şi-a
dezvoltat, de asemenea, flota, element esenţial în crearea şi păstrarea vastului
său imperiu colonial. De la acesta însă, metropola nu realizează un beneficiu
deplin. Dimpotrivă, aurul şi argintul Americii Latine nu reuşesc să stimuleze
activitatea internă; s-a remarcat sugestiv că pot fi asemănate cu ploaia care
cade pe acoperişul unei case, scurgându-se în afara acesteia. Forţa militară a
Spaniei decade treptat. Mai întâi temuta sa flotă, supranumită Invincibile
Armada suferă, o înfrângere catastrofală în faţa acţiunii reunite a flotelor
engleză şi olandeză, ajutate de efectele unei furtuni devastatoare (1588). Pe
uscat, armata spaniolă continuă să fie temută, ea continuând Războiul de
treizeci de ani şi după 1648, dar pacea pe care o încheie în 1659 marchează
sfârşitul hegemoniei Spaniei în relaţiile internaţionale.
Locul său a fost luat de Franţa. Ludovic al XIV-lea a dorit ca, rege
absolut în interior, să impună coroana sa ca fiind prima din Europa. Armata a
fost nu numai întărită ci şi reorganizată. Franţa lui Ludovic al XIV-lea a reuşit
să se impună în faţa puterilor europene ajungând chiar să anexeze teritorii în
timp de pace. Faptul este subliniat de utilizarea limbii franceze în tratatele
internaţionale începând de la sfârşitul sec. al XVII-lea. Luptând însă aproape
singură împotriva unor numeroşi adversari, a trebuit să cedeze hegemonia în
Europa Angliei.
Aceasta nu dispunea decât de o armată terestră redusă, în schimb avea o
puternică flotă care după înfrângerea principalei concurente – flota olandeză –
a devenit pentru mult timp prima din lume. Puterea militară a Angliei a fost
consolidată prin modernizarea economiei şi expansiunea colonială.
Expansiunea marilor puteri în epoca modernă este, de altfel, cu
precădere colonială. Ea se manifestă însă şi pe continent, cu precădere în Sud-
Estul Europei. Fenomenul este legat de decăderea Imperiului Otoman care a
ridicat problema “moştenirii omului bolnav”. Ia naştere astfel Problema
Orientală constând în bătălia pentru acapararea teritoriilor europene ale Porţii
sau păstrarea şi apărarea integrităţii statului otoman, dispută marcată de un şir
de conflicte armate, şi ilustrată de numeroase proiecte de împărţire a teritoriilor
otomane. Conflictul devine tot mai complex prin dezvoltarea, afirmarea şi lupta
pentru independenţă a naţiunilor din Balcani. Problema Orientală este marcată
de crize care au loc periodic, în general alternativ cu alte mari conflicte
europene.
Decăderea Imperiului Otoman a fost o consecinţă logică în condiţiile
dezvoltării generale ale Europei. Când majoritatea continentului se
modernizează, statul otoman îşi păstrează esenţa medievală. El era un stat
organizat pentru cuceriri, aflat în slujba unei armate, trăind din pradă.
Principiile care îl guvernau se bazau pe învăţătura Coranului, ostilă înnoirilor.
În Europa, statul era etajat, la nivelul superior aflându-se musulmanii, la cel
inferior creştinii; plătind un tribut pentru păstrarea credinţei lor. Nu existau
condiţii pentru modernizare la niciunul din aceste două nivele, astfel încât
economia rămâne rutinară iar administraţia, justiţia, armata îşi păstrează în

29
general formele tradiţionale de tip asiatic. Puţinele încercări de modernizare a
lor sânt respinse sau tratate cu indiferenţă.
În fruntea imperiului se află sultanul, conducător laic şi religios (calif),
stăpân absolut al averii şi vieţii supuşilor săi. El este în acelaşi timp
comandantul suprem al armatei, hotărârile sale fiind localizate războinic “la
scara şeii”. Din veacul al XVII-lea însă, sultanii renunţă la atribuţiile lor
politice şi militare, lăsându-le în seama vizirilor. Armata decade; temuţii
infanterişti de odinioară, ienicerii, sânt preocupaţi mai mult de prosperitatea lor
economică şi de intrigile politice din capitală, iar cavaleriştii, spahii, îşi
îndreaptă atenţia spre feudele pe care le primiseră, pentru serviciul ce trebuia
prestat apelând tot mai mult de înlocuitori. Între cele două arme există o
rivalitate accentuată; pe câmpul de luptă, când se profilează înfrângerea,
ienicerii îi doboară pe spahii pentru a le lua caii care asigură o fugă mai rapidă.
Consecinţa acestei situaţii este încetarea expansiunii otomane în
Europa. Ultima cucerire importantă a fost cucerirea Cameniţei (1672) de către
o puternică armată condusă încă de sultan, pentru legătura cu noua posesiune
Hotinul fiind transformat în ultima raia turcească. Având în vedere importanţa
cuceririlor pentru Poartă, Dimitrie Cantemir considera anul 1672 ca fiind
hotarul între “creşterea şi descreşterea puterii aliosmăneşti”. După eşecul
asediului Vienei (1683), războiul cu Austria a provocat însemnate pierderi
teritoriale (Ungaria, Transilvania), consemnate de pacea de la Karlovitz (1699)
care, prin mediatorii care au participat şi prin problemele ridicate, poate fi
considerată începutul problemei orientale. Principalele state implicate au fost
Rusia, Austria, Franţa şi Anglia.
Rusia este adversarul cel mai hotărât al Imperiului otoman, ţelul său
afirmat încă din timpul lui Petru I, fiind ocuparea strâmtorilor (Bosfor şi
Dardanele) pentru a-şi asigura ieşirea la Mare Mediterană şi legătura directă cu
mai dezvoltata lume occidentală. Pentru aceasta, Rusia a purtat mai multe
războaie cu Poarta în secolele XVIII-XIX. Prin pacea de la Küciuk-Kainardji
(1774) imperiul ţarist a obţinut dreptul de intervenţie în favoarea
coreligionarilor supuşi Porţii, creştinii ortodocşi. Prin două păci încheiate pe
chiar teritoriul Principatelor Române a impus importante cuceriri teritoriale.
Prin pacea de la Iaşi (1791) graniţa ruso-otomană a fost stabilită pe Nistru, prin
cea de la Bucureşti (1812) pe Prut. Însfârşit, prin pacea de la Adrianopol
(1829), asupra Principatelor s-a impus şi protectoratul rus, alături de
suzeranitatea otomană, în fapt mai puternic decât aceasta.
Imperiul austriac a realizat începutul dezmembrării Imperiului Otoman.
Frontiera sa a fost extinsă în 1718 prin acapararea Olteniei pe care a trebuit s-o
retrocedeze însă după înfrângerea într-un nou război (1739). Ulterior, Austria a
avut în problema orientală o politică oscilantă. Uneori s-a aliat cu Rusia, cum a
făcut-o Iosif al II-lea cu Ecaterina a II-a, ei fiind autorii unui proiect de
dezmembrare a Turciei, conform căruia ar fi trebuit să rezulte şi un mare
principat al Daciei, condus de un principe rus. De cele mai multe ori, Viena a
avut o politică rezervată, chiar ostilă faţă de expansiunea rusă în Balcani,
considerată ca o ameninţare a echilibrului de forţe.
Cel mai constant aliat al Porţii a fost Franţa, pentru care Imperiul
otoman oferea avantajele unei adevărate colonii, scutind-o în plus de
cheltuielile de administraţie. Parisul avea o influenţă deosebită asupra
Constantinopolului, în acelaşi timp în care produsele franceze de lux găseau un

30
foarte profitabil debuşeu la clasa conducătoare turcă. Cu mici întreruperi,
sprijinul a fost constant şi consistent, în general diplomatic, dar şi pe plan
militar, contribuind la păstrarea statului otoman.
Anglia a secondat Franţa în politica filo-otomană. Interesele britanice în
Imperiul otoman nu erau la fel de importante, dat fiind că produsele sale
industriale nu au putut, mult timp, rivaliza cu cele franceze de lux. Ele au
căpătat treptat căutare mai ales în Principatele Române autonome, stimulând
interesul Londrei pentru Sud-Estul Europei, care asigura şi o cale terestră liberă
către posesiunile coloniale din India, cale ameninţată de expansiunea rusă.

Biserica între tradiţie şi înnoire – ortodoxism, catolicism,

protestantism

Lumea modernă se caracterizează, printre altele, prin laicizarea

instituţiilor politice şi secularizarea culturii.
Omul modern rămâne însă, cu rare excepţii, un credincios. El are
nevoie de un intermediar în raporturile sale cu divinitatea, care este în
continuare biserica.
Pe de altă parte, statul modern este în esenţa sa o instituţie laică care îşi
găseşte însă o consolidare în dreptul divin al monarhului.
Raportul dintre stat şi biserică, pe de o parte, dintre credincios şi
biserică, pe de altă parte, nu este acelaşi în lumea creştină.
Până la începutul lumii moderne a continuat Marea Schismă din 1054 –
ortodoxism şi catolicism. Din secolul al XVI-lea s-a adăugat o nouă schismă,
datorată Reformei, la care se pot adăuga cele mai mici, datorate diferitelor
secte.
Răsăritul creştin continuă să fie ortodox. Cucerirea otomană a modificat
însă vechiul statut al bisericii. Ortodoxismul bazat pe învăţătura biblică are
drept principiu de organizare autocefalia. Aceasta se manifestase prin existenţa
a patru Patriarhii. Cum cea din Constantinopol a ajuns, după 1453, sub
dominaţie otomană, ea a devenit o reprezentată a creştinilor într-un imperiu în
care la etajul superior se aflau musulmanii. Celelalte trei Patriarhii i-au devenit
ulterior subordonate (Antiohia, Ierusalim, Alexandria).
Cum lumea ortodoxă era o unitate, o Oikumena, Patriarhul din
Constantinopol a fost şi este considerat ecumenic. O nouă Patriarhie a fost
organizată la sfârşitul secolului al XVI-lea în Rusia, stat independent.
În regiunile supuse sau vasale ale Imperiului Otoman, Biserica
Ortodoxă a constituit un reazem al culturii şi conştiinţei naţionale. A jucat
acelaşi rol şi în regiunile intrate sub o dependenţă politică de altă confesiune
cum a fost cazul în Transilvania.
Lumea catolică a pornit de la principiul autorităţii Papei de la Roma.
Această autoritate a fost zdruncinată de Captivitatea Babilonică a papilor, de
Marea Schismă Papală şi mai ales de Reformă.
Catolicismul a reacţionat prin Contra Reformă, iniţiată şi sancţionată
prin Conciliul de la Trento (1545-1563).
Biserica catolică s-a bazat în primul rând pe autoritatea Papei. Aceasta
este întărită de existenţa unor state papale conduse de suveranul pontif, ca un
monarh laic, şi de existenţa unei capitale – Roma – important centru cultural,
politic, economic.

31
 Papa dispune de un instrument puternic de constrângere cum este
Inchiziţia, foarte activă la începutul epocii moderne.
Importante instrumente sunt, de asemenea, ordinele călugăreşti. Celor
mai vechi (benedictinii, Franciscanii) li se adaugă altele cu rol important în
domeniile sănătăţii (lazariştii) învăţământului (piariştii).
Cel mai important instrument al contra-Reformei l-a constituit creaţia
lui Ignaţiu de Loyola, compania lui Isus, ordinul iezuiţilor. Iniţial puţini la
număr, ajungând apoi până la 22.000 de oameni, aceştia erau selectaţi cu
atenţie, cu o instrucţie academică şi o disciplină militară, capabili să acţioneze
în cele mai diverse condiţii. Puteau fi gentilomi în Franţa, negustori în Olanda,
bancheri în Elveţia, brahmani în India, mandarini în China. Au avut un rol
important în activitatea misionară din America latină până în Extremul Orient.
Au constituit instrumentul esenţial în crearea bisericilor romano-catolice din
Transilvania, Ucraina, Bielorusia. Calităţile lor au fost umbrite însă şi de o
lipsă de scrupule, puse în evidenţă de arta, dramatică de la Molière la
Caragiale.
Bazată pe tradiţie Biserica Catolică a avut totuşi, după Contra Reformă,
un important rol la modernizarea societăţii prin precepte morale, disciplină şi
respectul muncii.
Epoca modernă în istoria bisericii şi-a găsit însă cea mai importantă
reflectare prin Reformă. Protestantismul a avut la bază necesitatea înlăturării
“păcatelor” Bisericii Catolice prin revenirea la valorile bisericii primitive. În
concepţia protestantă raportul între credincios şi divinitate trebuie să fie direct,
fără intermediari, prin textul biblic. Pentru iniţiatorii Reformei, ierarhia
bisericii apărea inutilă. Era nevoie de o biserică simplă, la baza căreia să se afle
morala creştină.
Principalii iniţiatori ai Reformei au fost Martin Luther şi Jean Calvin.
Ambii pornesc de la necesitatea reformării credinţei ca element esenţial al
creştinismului. În acelaşi timp, credinţa trebuie să fie pusă la baza organizării
sociale.
Sub acest raport Calvin este mai categoric, el organizând chiar un fel de
republică creştină la Geneva. Întreaga activitate socială este organizată aici
după reguli foarte stricte, calviniştii acceptând însă împrumutul cu dobândă
anatemizat de catolici, atât de necesar însă economiei capitaliste.
Luteranismul şi calvinismul s-au răspândit treptat în diferite regiuni ale
confederaţiei helvete; Germaniei, Imperiului habsburgic, în Franţa
(hughenoţii), Provinciile Unite, Anglia, Ţările Scandinave. Prin supleţea,
simplitatea, cultul muncii, protestantismul a contribuit la modernizarea acestor
regiuni.
Din Europa, protestantismul s-a extins îndeosebi prin intermediul
britanic şi în alte regiuni ale lumii. Dezvoltarea modernă a acestora stă în bună
măsură sub semnul protestantismului. Statele Unite, Australia, Noua Zeelandă,
Africa de Sud.
Cea mai veche componentă a omenirii, religia, în diferitele ei forme
creştine a avut, astfel, importante contribuţii în evoluţia modernă a societăţii.

32
 Gândirea politică, exprimarea artistică şi dezvoltarea ştiinţifică a
lumii moderne

Lumea modernă se organizează, acţionează, dar şi gândeşte modern. Nu

este o relaţie de strictă succesiune. Conform logicii, gândirea a precedat şi aici
fapta. Modernizarea gândirii constituie prima etapă cu importante urmări în
dezvoltarea generală a noii societăţi. Renaşterea şi Reforma, două din
fenomenele care marchează începutul epocii moderne sunt prin esenţa lor
spirituale, chiar descoperirile geografice, izvorâte din necesităţi materiale,
pornesc de la anumite cunoştinţe ştiinţifice.
Pecetea gândirii moderne este dată de raţionalism. Ca orice direcţie a
gândirii moderne, el îşi are originea în Grecia Antică. Catehismul
raţionalismului modern îl constituie lucrarea lui Descartes, Discurs asupra
metodei (1636), a cărei sinteză se află în cunoscuta concluzie “mă îndoiesc,
deci cuget, cuget deci exist”.
Raţionalismul a fost preluat de numeroşi gânditori europeni, cu
nuanţele impuse de personalitatea acestora şi de mediul în care trăiau. Cei mai
importanţi dintre ei sunt tot cei francezi, îndeosebi triada Montesquieu,
Voltaire, Rousseau.
Montesquieu este un nobil de robă, dar ideile sale au un conţinut
modern. El critică Vechiul Regim atât direct în, Scrisori persane, cât şi indirect
în Consideraţii asupra măreţiei şi decăderii Romanilor. Pornind de aici el îşi
expune sistemul filosofico-politic în Despre spiritul legilor. Evoluţia societăţii
este determinată de factorul geografic care asigură o superioritate a Nordului în
faţă Sudului, a zonelor temperate asupra celorlalte, a Europei în faţa Asiei.
Pentru o bună organizare a societăţii este necesar să se aplice o separaţie a
puterilor – legislativă, executivă, juridică. Este o idee fundamentală pentru
organizarea societăţilor democratice.
Voltaire este un mare burghez. El nu construieşte ca alţi filosofi un
sistem propriu-zis, gândirea sa putând fi considerată ca “un haos de idei clare”.
Supune însă unei critici necruţătoare toate păcatele Vechiului Regim,
popularizează principalele idei filosofice ale epocii (Dicţionarul filosofic). Este
promotorul despotismului luminat.
Jean Jacques Rousseau aparţine micii burghezii. Ideile sale sunt mult
mai radicale. El consideră că civilizaţia nu determină şi un progres moral, iar în
Discurs asupra inegalităţii între oameni argumentează ideea că proprietatea
privată este la originea tuturor relelor sociale. Cea mai cunoscută lucrare a sa
este Contractul social conceput, spre deosebire de unii predecesori, nu ca un
contract între supuşi şi monarhi ci ca o înţelegere între oamenii liberi care
delegă, temporar şi condiţionat, puterea unui conducător Rousseau argumenta
aici principiul suveranităţii poporului.
Iluminiştii francezi nu au fost revoluţionari. Ideile lor însă au fost
preluate de Revoluţia franceză şi stau la baza Declaraţiei drepturilor omului şi
ale cetăţeanului, cel mai important document al epocii moderne.
Sub raport artistic, raţionalismul francez este legat de clasicism, rod şi
al absolutismului îndeosebi în vremea lui Ludovic al XIV-lea. Acesta a vrut
să-şi argumenteze epitetul “Regele Soare” şi prin strălucirea vieţii artistice care
trebuia să se subordoneze unor reguli bazate pe principii antice. Exemplul cel
mai cunoscut este Arta poetică a lui Boileau, replică modernă la opera similară

33
a lui Horaţiu. Clasicismul rezultă cel mai bine din arhitectura pariziană.
Sobrietate, linie dreaptă, simetrie sunt elementele care predomină. El se
întâlneşte şi în pictură şi sculptură, ca şi în arta dramatică, îndeosebi în
tragedie, comediile lui Molière, inspirate din viaţa contemporană lui, fiind mai
puţin rigide.
Clasicismul a dus însă prin stricta sa respectare şi la o anumită
preţiozitate a limbajului, întâlnită şi în poezia spaniolă a epocii. De asemenea,
regulile sale au determinat o neînţelegere a înnoirilor artistice. Pentru Voltaire
opera lui Shakespeare era lipsită de valoare pentrucă încălca cele trei reguli
clasice ale artei dramatice – unitatea de timp, de loc şi de acţiune.
Paralel cu clasicismul tot în lumea catolică s-a afirmat barocul. Acesta a
apărut ca urmare a Contra Reformei. Pentru a afirma superioritatea
catolicismului, o artă înnoită a fost considerată ca un instrument deosebit de
eficace. Barocul a renunţat la regulile rigide şi a apelat la ceea ce sugera natura
care nu cunoaşte linia dreaptă şi simetria şi viaţa a cărei principală
caracteristică este mişcarea. Barocul s-a reflectat în toate genurile artistice,
îndeosebi în arhitectură. Noile biserici întrebuinţează cu precădere volutele,
sugerând mişcarea. Principalele zone ale arhitecturii baroce sunt Austria şi
Spania de unde s-a răspândit în America latină, îndeosebi în Mexic.
Noile transformări au stimulat şi muzica. Perioada modernă a acesteia
aduce două genuri care se impun – muzica simfonică şi opera. Primul gen este
ilustrat îndeosebi de germani începând cu Bach şi Händel pentru a ajunge
ulterior la Mozart şi Beethowen şi la noile maniere ale lui Brahms şi Wagner.
În operă iniţiatori sunt italienii. În Peninsulă, genul devine de referinţă. El este
bine primit însă şi în Franţa, unde i se adaugă baletul.
Epoca modernă aduce deasemenea o nouă atitudine faţă de ştiinţă. Prin
oamenii Renaşterii, aceasta reia unele realizări ale Antichităţii, selectează
anumite direcţii din cunoştinţele medievale şi preia importantele realizări ale
Asiei pe care arabii le oferă Europei.
Renaşterea însă nu este [în ştiinţă] o simplă moştenitoare, ci şi o
inovatoare pregătind terenul pentru o modernizare de ansamblu a ştiinţei, atât
în ceea ce priveşte macrocosmosul, cât şi microcosmosul.
Două transformări par adevărate. Declaraţii de Independenţă ale ştiinţei
moderne – astronomia ia locul astrologiei, chimia pe cel al alchimiei.
În astronomie, deschizător de drumuri a fost polonezul Copernic, care a
renunţat la teoria geocentrică înlocuind-o cu cea heliocentrică. Soarele era pus
în centrul universului, pe “tronul lumii”. Teoria lui Copernic perfecţionată de
Galileo Galilei a rămas adepta unor principii ale anticilor greci. Aceştia
considerau că forma perfectă este sfera; mişcarea perfectă nu putea fi decât cea
circulară, care a fost atribuită sferelor cereşti. Ulterior Kepler a demonstrat că
această mişcare este de fapt eliptică.
Pentru înţelegerea acestui fenomen, ca şi a fenomenelor fizice în
general, o mare importanţă a avut-o teoria gravităţii universale, al cărei autor a
fost Isaac Newton, care este şi creatorul calculului infinitesimal perfecţionat de
germanul Leibnitz. Fizica newtoniană a înlocuit-o pe cea aristotelică şi a rămas
singura autoritate în materie până la Einstein.
În domeniul microcosmosului, cele mai importante realizări aparţin
anatomiei. În Evul Mediu nu erau permise disecţiile. În timpul Renaşterii ele
încep să fie practicate (Leonardo da Vinci) cu multă prudenţă. Abia mai târziu,

34
în veacul al XVII-lea, Harvey descoperă circulaţia sângelui, cercetările în
domeniul anatomiei şi fiziologiei fiind stimulate de inventarea microscopului,
după cum cele din domeniul astronomiei au fost stimulate de inventarea şi
perfecţionarea lunetei.
Marea majoritate a descoperirilor ştiinţifice au fost realizate în secolul
al XVII-lea. Ele au fost continuate în secolul al XVIII-lea, când s-a întreprins
însă şi o operă de popularizare a lor, aşa cum a făcut Voltaire pentru principiile
lui Newton.
Cea mai importantă operă ştiinţifică a secolului al XVIII-lea este
Enciclopedia patronată de Diderot. Operă de mare anvengură, care a avut peste
două sute de autori, printre care cei mai reputaţi gânditori ai epocii, ea a
alcătuit un bilanţ al cunoştinţelor umane, în primul rând al celor din Europa,
acumulate până în a II-a jumătate a secolului al XVIII-lea. Într-o perioadă când
limba franceză devenise un instrument de comunicare internaţională,
Enciclopedia a avut o largă circulaţie din Rusia Ecaterinei a II-ea până în
coloniile spaniole din America de Sud.
Dezvoltarea vieţii intelectuale a fost stimulată şi de crearea unui cadru
organizatoric adecvat. Principalele instituţii sunt academiile. În unele cazuri,
acestea au un caracter naţional, cum sunt Academia Franceză sau Societatea
Regală din Anglia. Există însă şi academii create de mari centre urbane. La
Academia din Berlin, patronată de Leibniz, a devenit membru şi Dimitrie
Cantemir, care a redactat, la cererea acesteia, Descriptio Moldaviae.
Prin natura ei, viaţa spirituală are un caracter internaţional, în primul
rând european, cu anumite prelungiri în alte continente. În domeniul gândirii
politice şi al exprimării artistice, ea cunoaşte însă importante nuanţe impuse de
realităţile regiunilor respective. Viaţa spirituală a lumii moderne este diversă
pentru că lumea însăşi este diversă.

Probleme recapitulative
Necesitatea şi dificultăţile periodizării istoriei moderne.
Posibilitatea reconstituirii istoriei moderne: care este utilitatea
diferitelor categorii de izvoare?
Enunţaţi problemele generale cu referiri la conţinutul de ansamblu al
disciplinei.
Care este situaţia economică a lumii la începutul epocii moderne şi cum
a evoluat ea în prima parte a acesteia.
De ce modernizarea a fost necesară în anumite cazuri prin revoluţii?
Care este specificul revoluţiei din Ţările de Jos?
Care este raportul între tradiţie şi înnoire în cazul Revoluţiei Engleze?
Care sunt consecinţele imediate şi pe termen lung al Revoluţiei
Engleze?
De ce a fost necesară Mare Revoluţie Franceză?
Care sunt etapele şi urmările Marii Revoluţii Franceze?
Care este specificul modernizării Suediei?
Care sunt premisele modernizării Confederaţiei Elveţiene?
În ce constau trăsăturile absolutismului monarhic?
În ce măsură despotismul luminat a fost un instrument al modernizării?
De ce Descoperirile Geografice au fost un rezultat al acţiunii Europei?

35
 Care sunt consecinţele Descoperirilor Geografice sub raportul istoriei
universale?
Rolul religiei în istoria Asiei.
Comparaţi situaţia principalelor state din Asia în epoca modernă.
Ce impact a avut colonialismul european asupra Asiei?
Care a fost organizarea Americii Latine de după cucerire?
Care este specificul dezvoltării Americii Latine?
Organizarea coloniilor engleze din America de Nord.
Particularităţile Războiului de Independenţă.
Constituirea şi Constituţia S.U.A.
Care sunt cauzele şi consecinţele modernizării instituţiilor în relaţiile
internaţionale.
Principalele manifestări ale relaţiilor internaţionale.
Geneza şi componentele Chestiunii Orientale.
Ortodoxismul în lumea modernă.
Reorganizarea catolicismului după Reformă.
Care este rolul protestantismului în crearea lumii moderne?
Principalele manifestări artistice în lumea modernă.
Semnificaţia dezvoltării ştiinţei moderne şi principalele ei realizări.

Tema lucrării de control

“Glorioasa Revoluţie” ca epilog al Revoluţiei Engleze.

Bibliografie selectivă

-Fernand Braudel, Timpul lumii, vol. I-II, Editura Meridiane, Bucureşti,

1989.
-Fernand Braudel, Jocurile schimbului, vol. I-II, Editura Meridiane,
Bucureşti, 1985.
-Fernand Braudel, Structurile cotidianului, vol. I-II, Editura Meridiane,
Bucureşti, 1984.
-Fernand Braudel, Gramatica civilizaţiilor, vol. I-II, Editura Meridiane,
1994.
-Pierre Chaunu, Civilizaţia Europei clasice, vol. I-III, Editura
Meridiane, 1989.
-Pierre Chaunu, Civilizaţia Europei în Secolul Luminilor, vol. I-II,
Editura Meridiane, 1986.
-C.Mureşan, Imperiul britanic. Scurtă istorie, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică, 1967.
-C.Mureşan, Revoluţia burgheză din Anglia, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică, 1964.
-E.Certan, V.Cristian, M.Cojocariu ş.a., Istoria modernă a Europei şi
Americii, I, Editura Lumina, Chişinău, 1995.
-V.Cristian, Asia şi America în secolele XVI-XVIII, Editura Meridiane,
Iaşi, 1993.
-V.Cristian, Prelegeri de istorie universală modernă, Editura Demiurg,
Iaşi, 1998.

36
 PARTEA A II-A
(Prof.univ.dr. Aurel Filimon)

PROBLEME INTRODUCTIVE

Lumea la începutul secolului al XIX-lea. Probleme generale. Secolul

al XIX-lea a început, calendaristic, cu anul 1801 şi se va încheia în anul 1900.
Din punct de vedere istoric situaţia a fost puţin modificată datorită continuităţii
şi relaţiilor stabilite de mari evenimente din ultimele decenii ale secolului al
XVIII-lea. Este vorba de Războiul de independenţă al fostelor colonii engleze
din America de Nord şi de Revoluţia franceză din anul 1789. Influenţa acestora
asupra restului lumii a fost evidentă. Declaraţia de independenţă a celor 13
colonii şi Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului, prin ideile lor, s-au
impus, ideologic, pe firmamentul istoriei lumii, atît în secolul lansării lor, cît şi
în secolul următor. Modul de organizare a lumii, păstrarea încă a monarho-
feudalismului în Europa, supunerea colonială în America de Sud, Africa şi
Asia, sînt în contradicţie cu ceea ce s-a făcut în America de Nord şi în Franţa.
Este firesc, deci, ca libertatea să fie receptată şi dorită în aceste părţi.
Din punct de vedere economic, secolul al XIX-lea a debutat sub semnul
revoluţiei industriale. Începută în Anglia revoluţia industrială “trece” pe
continent, mai ales în partea sa apuseană, prima beneficiară fiind Franţa,
deschizînd toate căile pentru o reorganizare economică. În funcţie de
schimbarea structurii economice Europa va fi împărţită în trei zone; apuseană,
centrală şi răsăriteană. Un clasament economic, la începutul secolului al XIX-
lea, situează Anglia pe primul loc, urmată de Franţa şi, la mare distanţă, de
celelalte state. În structura economică industria tinde să ocupe primul loc,
urmată de sistemul financiar (organizat pe baze moderne), comerţ şi
transporturi. La începutul secolului ponderea industriei nu a fost prea departe
de agricultură, rolul acesteia, de aprovizionare agro-alimentară, s-a mai păstrat
mult timp. Tocmai de aceea, a avut loc şi un proces de modernizare a ei, de
reorganizare în funcţie de necesitatea asigurării alimentaţiei şi de rolul ei de
aprivizionare a unor ramuri industriale cu materii prime.
Geografia economică a lumii păstrează, la începutul secolului, aceleaşi
coordonate. Economia Europei îşi păstra primul loc, din punct de vedere
valoric. În procesul de modernizare a intrat America de Nord, Statele Unite în
mod special, urmare firească a cuceririi independenţei şi a revoluţiei tehnice.
Chiar de la începutul secolului al XIX-lea avea să se contureze o împărţire a
Statelor Unite în două zone; nordul industrial şi sudul tributar sistemului
fermelor bazate pe munca sclavilor. Situaţia aceasta s-a menţinut pînă în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea şi a fost una din cauzele războiului de
secesiune. O situaţie specială avea America de Sud. Aflată sub regimul
dominaţiei coloniale, al Spaniei şi Portugaliei, economia Americii Latine se
baza mai mult pe agricultură. Prima schimbare care a apărut a fost producţia
pentru piaţă şi angajarea agriculturii în procesul schimbului.
O situaţie economică mai deosebită au avut Africa şi Asia. Începutul
secolului al XIX-lea a “găsit” o economie prea puţin schimbată. Agricultura,

37
principala ramură economică, era tributară formelor de organizare şi
tehnologice vechi, primitive, în cea mai mare parte. Aceleaşi caracteristice le
aveau activităţile de prelucrare a produselor agricole şi de comercializare a lor.
Situaţia a fost deosebită şi datorită faptului că, la începutul secolului,
dependenţa faţă de Europa s-a accentuat. Valorificarea economică a
potenţialului Africii şi Asiei va fi una din caracteristicele colonialismului
modern. Din punct de vedere economic acestea trebuiau să răspundă celor două
solicitări; surse de materii prime, pentru metropole, şi pieţe de desfacere.
Vechea structură socială, feudală, în ţările dezvoltate, s-a modificat
treptat. Au apărut grupările sociale specifice industrializării şi urbanizării,
burghezie şi proletariat. Proprietarii de terenuri şi marea masă a ţăranilor se
menţin în regiunile centrale şi estice ale Europei. Modernizarea socială,
europeană sau nord americană, merge în paralel cu formele vechi de organizare
socială, la care se adaugă coloniştii şi colonizatorii. Africa, Asia şi America
Latină au intrat în secolul al XIX-lea cu sistemele vechi de organizare socială
la care se adaugă ceea ce aduceau coloniştii. În general, cu cîteva excepţii,
metropolele au menţinut organizarea autohtonilor. Au făcut excepţie America
Latină, unde, de la începutul secolului, s-a desfăşurat lupta de eliberare. În
aceste condiţii organizarea socială a urmat alte reguli. În Africa, societatea
etiopiană, care a reuşit să-şi păstreze independenţa mai mult timp, a păstrat
regulile proprii de organizare. De asemenea, India, China şi Japonia, la
începutul secolului, aveau vechile norme de organizare.
Situaţia socială a generat noi contradicţii şi a impus alte rezolvări.
Mişcărilor ţărăneşti li se alătură mişcările de la oraşe, greve, manifestaţii, care
sunt determinate de condiţiile de viaţă. Fondul acesta este propice unor noi
experienţe politice, apariţiei noilor ideologii, impunerii legislaţiilor
protecţioniste, noilor forme de manifestare a gîndirii social-politice.
Harta politico-administrativă a lumii a fost, la începutul secolului,
modificată. Formele de organizare moderne, monarhia parlamentară (Anglia),
sistemul nord american, republica franceză, chiar şi imperiul napoleonian, erau
exemplele moştenite din secolul trecut. În primul deceniu al secolului al XIX-
lea geografia politică a Europei s-a schimbat prin acţiunile lui Napoleon. Harta
Europei a fost schimbată. Imperiul habsburgic a fost obligat să accepte calitatea
de putere de mîna a doua. Drumul Rusiei spre centrul Europei a fost barat.
Imperiul otoman a fost în retragere. Pierderea controlului asupra Egiptului a
fost semnalul retragerii din nordul Africii. Au apărut, pe harta Europei,
Confederaţia Rinului, Regatul Westfaliei, Regatul Romei, Marele ducat al
Varşoviei, toate create de Napoleon. Au devenit dependente de Franţa, Spania
şi Portugalia. În urma înfrîngerii lui Napoleon a fost făcută o nouă modificare a
hărţii. Marile puteri au încercat, prin restauraţie, să revină la trecut. A fost
imposibil.
În emisfera americană lupta de eliberare din sud a continuat, se mergea
spre războiul de independenţă declanşat în deceniul al doilea al secolului al
XIX-lea. Prin contribuţia proprie, cu sprijin moral şi material din afară, latino-
americanii au făcut ca Spania şi Portugalia să-şi piardă calitatea de mari puteri
coloniale. Cu excepţia Braziliei, forma de organizare statală acceptată de
răsculaţi a fost republica. (În final şi Brazilia va deveni republică).
La începutul secolului al XIX-lea continentul african avea o situaţie
specifică. Este vorba de o moştenire din secolele trecute, dispariţia marilor

38
imperii şi înlocuirea lor cu unităţi administrative mai “sudate” din punct de
vedere etno-lingvistic. Dintre marile state, cu tradiţie, a rezistat doar Etiopinia.
La începutul secolului va avea loc începutul formării statului Malgaş. Din
deceniul al treilea se va vorbi şi despre Liberia, creaţie a Statelor Unite ale
Americii. Din acest tablou nu poate lipsi colonialismul, pentru că Africa a fost
teatrul unor dispute coloniale din perioada modernă. Treptat, în secolul al XIX-
lea, sistemul colonial feudal, aplicat de portughezi şi spanioli, a fost înlocuit de
cel aplicat de olandezi (burii din Africa de Sud) şi apoi de către englezi.
Imensul teritoriu al Asiei, cu aproximaţie, pînă la mijlocul secolului al
XIX-lea, şi-a păstrat organizarea. Cele mai cunoscute state, din toate punctele
de vedere, au fost India, China şi Japonia.
Secolul al XIX-lea a fost numit “secolul naţionalităţilor” datorită
faptului că sentimentele naţionale au generat mişcările de eliberare. Încă din
primii ani istoria lumii a întregistrat multe astfel de acţiuni pe toate
continentele. Încercarea marilor puteri de a opri, prin instituirea Restauraţiei şi
formarea Sfintei Alianţe, aceste mişcări nu a reuşit. Între conservatorismul Sf.
Alianţe şi liberalismul naţional a fost o permanentă dispută. Mişcările din
Europa, America Latină şi Africa (aici mai puţine) au contribuit la eşecul
Sfintei Alianţe şi la dispariţia ei. Rezultatele deosebite s-au concretizat prin
apariţia statelor independente şi continuarea luptei pentru unitate naţională.
Un alt aspect al vieţii politice a fost dat de evoluţia curentului
liberalismului. Traducerea politică a acestuia a fost o acţiune complexă,
materializată prin începutul şi dezvoltarea mişcărilor care vizau schimbarea
sistemului de conducere şi înlăturarea dogmelor impuse de biserică. Ţinta cea
mai vizată era absolutismul monarhic. În schimbul acestuia erau preconizate
formule instituţionale noi, separarea puterilor în stat, descentralizarea,
obţinerea de drepturi politice. În parametrii specifici liberalismul se făcea
simţit şi în celelalte continente. Specificitatea era dată de relaţiile accestora cu
Europa, de vigoarea şi forţa colonialismului, de forţa de unitate a grupărilor
etnice, de gradul de pregătire. Colonialismul, care va cunoaşte “modernizarea”
la începutul secolului, s-a lovit de rezistenţa autohtonilor. Nu este o simplă
întîmplare faptul că unităţi administrative locale, care aveau la bază unitate
etno-lingvistică, au rezistat mai mult. Una din explicaţiile rezistenţei provine
tocmai din sentimentele şi conştiinţa acestei unităţi.
În acelaşi timp relaţiile internaţionale au fost într-o continuă schimbare.
Dacă Franţa a dominat Europa pînă în anul 1815, ca urmare a războaielor
purtate de Napoleon, schimbarea care va avea loc după această dată relevă o
mulţime de alte contradicţii. Încă din primii ani ai secolului sunt de notoritate
contradicţiile dintre Rusia şi Poarta Otomană, care au dus la declanşarea
războiului din 1806-1812, între altele, rezolvate în favoarea primei puteri.
Dealtfel, problema orientală va angaja toate puterile. Mai interesate, Rusia şi
Anglia au pus în discuţie cele două ipoteze; dezmembrarea Imperiului otoman,
ceea ce susţinea Rusia, şi păstrarea integrităţii acestuia, ceea ce susţinea
Anglia. Divergenţele din cadrul Sf. Alianţe au completat tabloul relaţiilor între
marile puteri. Interesele economice şi politice ale statelor dezvoltate n-au mai
coincis cu ale puterilor monarho-absolutiste. Se conturau principii noi în
relaţiile internaţionale, la baza cărora era interesul economic. Un exemplu a
fost atitudinea Angliei faţă de mişcările de eliberare din America Latină. Pe de
altă parte, nu trebuie neglijată intrarea Statelor Unite în circuitul relaţiilor

39
internaţionale. Pacea de la Gand (1814), care a pus capăt celui de al doilea
război cu Anglia (1812-1814), prin evitarea unor anexiuni teritoriale, a fost un
început. Un pas mai important a fost făcut cu ocazia declanşării războiului de
independenţă din America de Sud. Doctrina Monroe a impus Statele Unite ca
pe o forţă de care Europa a trebuit să ţină cont.
În concluzie, la începutul secolului al XIX-lea lumea a pătruns într-o
nouă etapă a istoriei sale, o etapă superioară din punct de vedere economic,
social şi politic. În acelaşi timp, inegalitatea de dezvoltare a determinat o
accentuare a diferenţierii între statele Europei, între continentul european şi
restul lumii, ceea ce a dus la subordonarea zonelor, regiunilor şi continentelor
mai slab dezvoltate. În planul relaţiilor internaţionale contradicţiile între marile
puteri sunt generate de goana după surse de materii prime şi pieţe de desfacere.
În politica externă a statelor dezvoltate economicul tinde să ocupe un loc
prioritar.

SITUAŢIA EUROPEI ÎN PRIMELE DECENII ALE

SECOLULUI AL XIX-LEA

Războaiele napoleoniene. Una din consecinţele externe ale Revoluţiei

franceze, din 1789, a fost ruptura dintre Franţa şi suveranii Europei. Războiul
declanşat, în anul 1792, a fost evenimentul care a ilustrat acest fapt, care, pe
lîngă partea sa militară, are aspectul unui război ideologic, un război dintre
două concepţii social-politice. Victoria de la Valmy avea să fie primul succes
militar al Franţei, primul succes al Revoluţiei. Deşi pericolul coaliţiei
antifranceze nu dispare este certă o schimbare de echilibru în favoarea Franţei
şi în favoarea Revoluţiei. Austria, Prusia şi Rusia au fost determinate să se
retragă şi să nu accepte o altă confruntare directă. Societatea europeană este
împărţită, în aceste momente, în două; revoluţionarii şi contrarevoluţionarii.
Privind situaţia dintr-un alt unghi, aceasta înseamnă Franţa noului regim în faţa
vechiului regim monarho-absolutist din Europa centrală şi de est. Confruntările
militare nu au încetat. Teama de influenţa Revoluţiei i-a determinat, în primul
rînd, pe monarhii Europei să revină la ideea coaliţiei. Convenţia de la
Petersburg, între Rusia, Anglia şi Austria, va pune bazele unei noi colaborări.
Intenţia era ca Franţa să fie atacată din mai multe direcţii. Planurile au fost
dejucate. Intrat în istoria Franţei prin bătălia contra Angliei, din portul Toulon,
Napoleon Bonaparte, prin campania din Italia, 1796, a dat o lovitură serioasă
coaliţiei. De fapt acesta a fost sfîrşitul coaliţiei, marcat de înfrîngerea Austriei,
la Arcole, Lodi şi Rivoli, şi impunerea tratatului de la Campo Formio (1797).
Acesta era noul echilibru teritorial stabilit de Napoleon. Austria a recunoscut
toate modificările făcute de el. În principal, este vorba de crearea celor două
republici, Ligurică şi Cisalpină, trecute sub protecţia lui Napoleon, ocuparea
Veneţiei, a Modenei, Ferrarei şi Bologna. Pacea ne oferă posibilitatea să
spunem că avem în faţă primul caz de schimbare a caracterului războaielor
Franţei, din războaie de apărare în războaie de cucerire. Totuşi, despre
influenţa Revoluţiei franceze se mai poate vorbi. Este vizibil că Napoleon va
lărgi aria teritorială a acestei influenţe. Pacea încheiată de Napoleon nu avea
aspectul unei păci generale. Au rămas nerezolvate alte contradicţii. Primul loc
a fost deţinut de contradicţiile anglo-franceze, mai exact spus contradicţiile

40
dintre două burrghezii. La prima vedere se pare că au primat cele de ordin
economic, reliefate de măsurile protecţioniste luate de guvernul englez şi de
Directoratul Francez. Expediţia lui Napoleon în Egipt (1798-1799) avea să
amplifice aceste contradicţii. Anul 1799 aducea, în Franţa, o schimbare de mod
de conducere. Instaurarea Consulatului (1799-1804), în fruntea căruia se afla
Napoleon Bonaparte, marca începutul celei de a treia etape a confruntării cu
marile puteri europene. Coaliţia a doua, formată din iniţiativa şi cu sprijinul
Angliei, a fost destrămată datorită, în primul rînd, acţiunii militare (cîştigarea
bătăliei de la Marongo) şi, în al doilea rînd, activităţii diplomatice. Prin tratatul
de la Luneville (1801), încheiat cu Austria, Napoleon dispunea de nordul Italiei
şi de controlul asupra mai multor state germane. La acestea se adaugă controlul
asupra Belgiei şi a Olandei (aceasta a devenit Republica Batavă) avînd şi o
influenţă asupra Elveţiei. Prin această expansiune, Franţa a devenit o forţă în
rîndul marilor puteri. Datorită acestei situaţii, atît Rusia, cît şi Anglia au
acceptat ideea încheierii păcii. Tratatul de la Amiens (1802) încheiat cu Anglia,
a pus capăt disputelor militare. Din nou trebuie observat că el nu elimina
divergenţele de fond. Pe de altă parte, Napoleon a avut nevoie de pace pentru a
proclama Imperiul francez. Prin încoronarea sa ca împărat, decembrie 1804,
dădea Franţei o nouă formă de organizare. Aceasta însemna, însă, şi necesitatea
unei recunoaşteri internaţionale, o politică externă adecvată. Marile puteri nu
au primit vestea cu prea mare plăcere. Diplomaţii nu puteau afirma că pacea va
fi de lungă durată, fie şi nu mai pentru faptul că lupta economică dintre Anglia
şi Franţa, normală în cazul lor, nu a fost oprită. Pe lîngă o serie de importante
evenimente interne, Imperiul francez va avea şi multe altele externe. Cea mai
mare parte a acestei activităţi este marcată de războaiele din perioada 1804-
1815. Începutul a fost făcut de lupta împotriva celei de a treia coaliţii, care era
formată din Anglia, Rusia şi Austria. Dorinţa lui Napoleon de a întreprinde o
confruntare directă cu Anglia n-a reuşit. Bătălia navală de la Trafalgar (1805) a
demonstrat că Franţa nu putea face faţă flotei engleze. Planul de debarcare în
Anglia a fost părăsit. De la Boulogne, unde şi-a cantonat armata, Napoleon s-a
îndreptat înspre Viena. La 2 decembrie 1805 a dat marea bătălie de la
Austerlitz, împotriva Austriei şi Rusiei. Victoria repurtată i-a permis lui
Napoleon să impună pacea de la Pressburg prin care Austria ceda toate
teritoriile italiene. Din acestea se va forma Regatul Romei. Împăratul Francisc
al II-lea renunţa la calitatea de Împărat al Imperiului romano-german. Se poate
spune că Austria a fost umilită. Victoria aceasta i-a permis lui Napoleon să facă
şi alte modificări pe harta Europei. A creat Confederaţia Rinului, la care va
adăuga Regatul Westfaliei (condus de fratele său Jerôme), a desfiinţat
Republica Batavă din care a format Regatul Olandei (condus de fratele său
Louis). În Neapole, în locul Bourbonilor, l-a numit pe fratele său Joseph.
Urmare a războiului cu coaliţia a patra, în fapt Prusia, şi a cîştigării bătăliilor de
la Jena şi Auerstadt, 1806, Napoleon a dat Blocada Continentală prin care
insulele britanice erau declarate în stare de blocadă şi erau interzise relaţiile
comerciale cu ele. Prin aceasta războiul economic împotriva Angliei se dorea a
fi unul al întregului continent, căruia Napoleon îi impunea acceptarea legilor
votate la Paris. După victoriile împotriva ruşilor, la Eylau şi Friedland, 1807, s-
a încheiat pacea de la Tilsit, între Franţa şi Rusia. Prin aceasta Rusia se obliga
să accepte Blocada şi să rupă relaţiile cu Anglia. Se accepta crearea Marelui
Ducat al Varşoviei şi toate modificările teritoriale făcute de către Napoleon.

41
Anul 1807 a fost un an de vîrf pentru Imperiul francez, care şi-a extins
graniţele pînă în răsăritul Europei. Fapt curios, Peninsula Iberică nu făcea parte
din Imperiu şi nici nu a reţinut atenţia lui Napoleon. Se va dovedi, însă, că
aplicarea Blocadei nu se putea face fără iberici. Aceasta cu atît mai mult cu cît
Anglia a găsit aici terenul propice pentru comerţul ei. Folosindu-se de tratatul
încheiat cu Portugalia, în anul 1807 trupele franceze au pătruns în Spania, cu
intenţia de a trece în Portugalia, unde nu a întîmpinat nici o rezistenţă din
partea curţii regale. Spania a fost invadată de un alt corp de armată, ceea ce i-a
revoltat pe spanioli. Bătălia de la Baylen, dintre divizia franceză, comandată de
generalul Dupont, şi spanioli, a fost cîştigată de cei din urmă. Capitularea
generalului francez a fost o ruşine pentru Napoleon. Se spune despre Baylen că
a fost începutul decăderii imperiului napoleonian. A fost însă şi începutul unei
confruntări deschise cu trupe engleze. Corpul expediţionar englez, comandat de
Arthur Wellesley, viitorul duce de Wellington, a sprijinit “revolta” ibericilor.
Refacerea situaţiei, urmare a intervenţiei directe a lui Napoleon, prin aşezarea
pe tronul Spaniei a fratelui său Joseph şi a măsurilor drastice luate, a fost
relativă. Peninsula Iberică a fost locul dezvoltării unei opoziţii antifranceze
(antinapoleoniene). Deşi a cîştigat bătălia de Wagram, împotriva Austriei, în
fond tot împotriva coaliţiei, a V-a în ordine, Napoleon nu a putut evita evoluţia
unei opoziţii europene. Au avut loc evenimente pe care Napoleon nu le-a putut
controla. În urma războiului cu Turcia, Rusia a anexat teritorii europene, care
nu-i aparţineau, Basarabia (cele trei judeţe) şi Finlanda. Ducele de Wellington
acţiona în Portugalia.
Campania din Rusia. După înfrîngerea Austriei, la Wagram, Imperiul
francez crea impresia unei consolidări a puterii. Prin căsătoria cu Maria Luiza,
fiica împăratului Austriei, şi naşterea lui Napoleon al II-lea, se întărea dinastia
Bonaparte. În realitate erau destule semne care dovedeau că situaţia nu era prea
bună. Criza comercială din 1810 dovedea că economia franceză era în declin.
Pe plan extern menţinerea blocadei continentale a creat o situaţie mai
complicată. Cele mai nemulţumite au fost Anglia şi Rusia. Datorită acestei stări
diplomaţia engleză a ştiut să profite, atrăgînd de partea ei pe toţi nemulţumiţii.
Conflictul militar a fost de data aceasta franco-rus. Marea armată a cuprins
oameni din toate părţile imperiului, fidelitatea ei fiind pusă sub semnul
întrebării. Comandamentul, pe care-l avea Napoleon, n-a mai fost la nivelul
celui din trecut. În plus, nu avea o pregătire diplomatică adecvată care să-i
asigure aliaţi.
Campania a început în iunie 1812 şi poate fi împărţită în două etape. În
prima parte armata franceză a reuşit să înainteze pe teritoriul Rusiei şi să dea
marea bătălie de la Borodino (7 seeptembrie 1812). Deşi a fost un succes, el nu
poate fi considerat deplin. După patru zile de şedere în Moscova, Napoleon a
început retragerea armatei, decizie determinată de condiţiile din Rusia, de
manifestarea opoziţiei europene şi chiar a celei franceze şi de perspectivele
formării celei de a şasea coaliţii. La începutul anului 1813 coaliţia era formată
din Anglia, Rusia, Prusia, Suedia, Spania şi Portugalia. Acestora li se alătură
Austria. Armatele aliate au participat la bătălia de la Leipzig (octombrie 1813)
cînd Napoleon a fost înfrînt. Franţa era ameninţată cu invazia străină, ceea ce a
devenit realitate în anul 1814.
Aliaţii au impus abdicarea lui Napoleon şi revenirea pe tronul Franţei a
lui Ludovic al XVIII-lea, urmaş al Bourbonilor înlăturaţi de Revoluţia

42
franceză. Prin deciziile care au avut în vedere Europa, harta ei politico-
administrativă, raportul de forţe se modifica. Franţa era redusă la graniţele din
1792. Belgia era unită cu Olanda sub numele de Regatul Ţărilor de Jos. Austria
primea teritoriile pierdute. Anglia primea Malta, Capul Buneisperanţe, Ceylon
şi Mauriciu. Revenit la conducere în martie 1815, cînd aliaţii dezbăteau viitorul
Europei în cadrul Congresului de la Viena, Napoleon a încercat să refacă
situaţia dar a pierdut bătălia de la Waterloo (localitate aflată în Belgia) din
iunie 1815.
Congresul de la Viena. Consecinţe politice. Pentru rezolvarea
problemelor care să pună capăt perioadei de conflicte militare, s-a decis
convocarea unui congres al aliaţilor. Congresul s-a ţinut la Viena, din toamna
anului 1814 şi pînă în vara anului 1815. Au participat, în primul rînd, diplomaţi
ai statelor ultimei coaliţii antinapoleoniene. Franţa a fost şi ea reprezentată de
fostul ministru de externe al lui Napoleon, marele diplomat Talleyrand. Aşa
cum era de prevăzut aliaţii nu se înţelegeau datorită pretenţiilor de a obţine cît
mai multe avantaje. Au fost evidente disensiunile dintre Austria şi Prusia,
dintre Rusia şi Prusia, dintre Anglia şi Rusia. Problemele cele mai spinoase au
fost determinate de rezolvarea situaţiei Saxoniei şi a Poloniei. Au fost antrenate
în discuţii Prusia, Austria şi Rusia. Profitînd de disputele dintre aliaţi,
Talleyrand a reuşit să pună în discuţie două importante principii, al legitimităţii
şi al echilibrului. Conform primului principiu orice schimbare a hotarelor urma
să se facă fără a atinge ceea ce a existat înainte de începutul războaielor, ceea
ce însemna anul 1792. Al doilea principiu avea în vedere realizarea unui
echilibru între marile puteri. După dezbateri îndelungate Congresul s-a
încheiat la 9 iunie 1815 cu adoptarea Tratatului. În esenţă, acesta prevedea:
Franţa era redusă la graniţele din 1792; Prusia primea Pomerania, Poznan,
Danzig, parte din Saxonia, parte din Westfalia şi regiunea renană; Austria relua
teritoriile pierdute, era formată Confederaţia germană; Belgia era dată Olandei;
Norvegia era dată Suediei; Rusia primea o parte din Polonia şi îi erau
recunoscute cuceririle Finlandei şi a sudului Basarabiei; Anglia primea toate
coloniile olandeze şi spaniole cucerite în timpul războaielor şi protectoratul
asupra insulelor Ionice. Se poate spune că aliaţii au avut două obiective: 1) să
realizeze un nou echilibru de forţe prin trasarea noilor frontiere şi 2) să anuleze
influenţa Revoluţiei franceze prin restauraţie, apărată de Sfînta Alianţă, din
care au făcut parte, la început, Rusia, Austria şi Prusia. Au rămas nerezolvate o
serie de alte probleme cum ar fi: soluţionarea crizei interne a Imperiului
otoman, soluţionarea crizei Imperiului colonial spaniol, evoluţia sentimentului
naţional, relaţiile dintre continentul european şi celelalte continente. Anul 1815
a fost deci un sfîrşit, dar în acelaşi timp şi un început, al unei perioade în istoria
Europei şi a celorlalte continente. Complexitatea etapei care începea era dată
de problemele care au apărut imediat după Congres, de profunzimea
transformărilor care au dat naştere unui liberalism politic, opus
conservatorismului monarho-feudal apărat de Sf. Alianţa. Între restauraţie, ca
formă de organizare impusă de Congresul de la Viena, şi tendinţa de a avea
libertăţi individuale sau naţionale nu se poate găsi numitor comun. Termenul
de naţiune îşi face loc în istoria imperiilor care asupreau alte popoare şi în
relaţiile internaţionale. Grupurile care au aceleaşi sentimente formează naţiuni
care îşi cer drepturile. Manifestarea conştiinţei naţionale este o reacţie de
opoziţie faţă de străini. Pe aceste baze se formează o doctrină care este contrară

43
hărţii politice a Europei. Pe de altă parte, încă din perioada confruntărilor cu
Revoluţia franceză şi apoi cu Napoleon, este evident faptul că în relaţiile
internaţionale determinante au fost transformările care au loc în cadrul
structurilor marilor puteri, în economia acestora.
În concluzie, se poate spune că Revoluţia franceză a bulversat întreaga
Europă. Prin războaiele lui Napoleon această bulversare a continuat. Raportul
de forţe pe plan european şi universal s-a schimbat în favoarea Angliei şi a
altor state dezvoltate. Deschiderea care a fost dată, liberalismul care a apărut şi
a evoluat, nu pot fi oprite prin decizii ale marilor puteri. Că este aşa o dovedesc
toate mişcările sociale şi naţionale care au avut loc după 1815.

Întrebări

1.Care au fost obiectivele primelor campanii militare conduse de Napoleon ?

2.Ce organizare a dat Napoleon statelor italiene ?
3.Cum arată harta Europei în momentul definitivării Imperiului francez ?
4.Ce s-a urmărit prin Blocada Continentală ?
5.Care au fost principalele hotărîri ale Congresului de la Viena ?

SOCIAL ŞI NAŢIONAL ÎN PRIMA JUMĂTATE A

SECOLULUI AL XIX-LEA

EUROPA
La începutul secolului al XIX-lea Europa va cunoaşte acţiuni sociale şi
naţionale îndreptate împotriva vechiului regim şi a deciziilor luate de către
marile puteri în cadrul Congresului de la Viena. Germanii, italienii, belgienii,
spaniolii, francezii, polonezii, popoarele din Peninsula Balcanică şi cele din
estul continentului, desfăşoară astfel de acţiuni. Păstrînd o ordine cronologică
vom aminti mişcările din Statele germane, Statele italiene, Spania, Grecia şi
revoluţiile din Franţa, Belgia şi Varşovia. Relaţia social-naţional, cu excepţia
revoluţiei din Franţa, este prezentă în toate aceste mişcări. Lupta împotriva
Sf.Alianţe, organizaţie creată de monarhii feudalo-absolutişti ai timpului, a fost
liantul care putea da o unitate acestor mişcări.
Statele germane. Începutul a fost făcut de mişcările din Statele
germane. În anul 1817 studenţii de la universităţile germane, Jena în mod
special, conduşi de asociaţia “BURSCHENSCHAFT” şi de elementele liberal
şi intelectuale, au început seria de manifestaţii împotriva situaţiei create de
Congresul de la Viena. Principala problemă era unificarea statelor germane şi
acordarea de reforme liberale. În urma intervenţiei ordonate de către cancelarul
Austriei, Metternich, mişcările au fost înfrînte iar participanţii au fost pedepsiţi.
Cea mai importantă consecinţă a acestei intervenţi a fost amînarea, pentru un
timp nedefinit, a unificării Germaniei. Metternich avea să recunoască însă că
anul 1820 este vestitor de dezastre. A fost o recunoaştere a faptului că mişcările
germane vor fi reluate.
Statele italiene. Dezmembrarea Italiei, hotărîtă la Viena, a fost un pas
înapoi în comparaţie cu perioada napoleoniană. Aceasta va fi principala cauză a
stagnării economice şi sociale. Prin aceasta s-a revenit şi la regulile vechiului
regim, care s-a bazat pe conservatorismul intern şi extern. Opoziţia liberală

44
italiană, formată din negustori, militari şi intelectuali, şi-a început activitatea
politică imediat după 1815. Între anii 1817 şi 1821 au avut loc mai multe
mişcări. Vom remarca mai întîi insurecţia de la Macerata (1817). Ea a fost
urmată de mişcarea din Sicilia (1819) şi de marea mişcare, numită a
Carbonarilor, din anul 1820. Societatea “Carboneria” a avut o contribuţie în
desfăşurarea celor mai importante acţiuni numite mişcări pentru constituţii şi
cele orientate împotriva dominaţiei străine. Mişcarea a început în garnizoana de
la Nola, sub comanda generalului Gugliemo Pepe. Primele succese au fost
elaborarea unor noi constituţii şi acceptarea unor reforme. Carbonarii n-au
depăşit anumite limite. Tocmai de aceea la 17 iulie 1820 a început o revoltă
populară care viza reforme sociale mai radicale. Un alt moment important l-a
constituit insurecţia din Sicilia. Între altele, aici se punea şi problema
autonomiei. În octombrie s-a reuşit stabilirea aici a unui regim constituţional.
Deşi a durat puţin regimul introdus în Sicilia a avut darul de a fi marcat un
punct important în programul politic al societăţii italiene.
Seria acţiunilor revoluţionare va fi încheiată de mişcarea din Piemont.
Situaţia specială a acestui stat italian a impus două obiective; obţinerea unei
constituţii şi lupta împotriva Austriei. Prin acest din urmă obiectiv, Piemontul
îşi asuma, pentru prima dată, sarcina privind eliberarea teritoriilor italiene.
Acţiunea deschisă a început, la 9 martie 1821, din garnizoana de la
Alessandria. Peste două zile fortăreaţa a fost ocupată de insurgenţi. În faţa
acestei situaţii regele Victor Emanuel I a adoptat noua constituţie. Deşi dorea
să joace un rol important în viaţa politică italiană, monarhia piemonteză (sardă)
a preferat să participe la reprimarea revoltei. Cu sprijinul Austriei, care a primit
mandat din partea Sf.Alianţe, Piemontul a contribuit la reinstaurarea vechilor
reguli. Pînă în vara anului 1821 întreaga Peninsulă italică a fost pacificată.
Spania. Revenit din exilul impus de Napoleon, în anul 1814, regele
Ferdinand a restaurat vechiul regim. Aceasta a însemnat, între altele,
renunţarea la constituţia din 1812, dizolvarea parlamentului, repunerea bisericii
în vechile drepturi, etc. Mişcarea liberală spaniolă va opta pentru constituţia
anulată şi acordarea de reforme. Sub influenţa directă a mişcărilor din Europa
şi a celor din America Latină, la 1 ianuarie 1820, a început mişcarea liberală.
Trupele cantonate în portul Cadix, sub comanda colonelului Rafael de Riego,
au început revolta “pentru constituţie”. Aici s-a format primul guvern (juntă)
revoluţionar. Au urmat revoltele altor garnizoane ceea ce l-a determinat pe rege
să accepte constituţia şi o serie de revendicări liberale. Disputele între grupările
politice, gruparea tinerilor (Exaltados) şi a moderaţilor (Moderados), au dus
Spania în pragul unui război civil. La 15 august 1822 regele a fost demis.
Aflate în Congresul Sf.Alianţe, la Verona, marile puteri au dat mandat Franţei
să intervină în Spania. În primăvara anului 1823 armata franceză, comandată
de ducele d’Angoulême, l-a repus în drepturi pe regele Ferdinand. Odată cu
aceasta a început o nouă restauraţie în Spania.
Peninsula Balcanică. Cea mai mare mişcare social-naţională a fost cea
a grecilor. Ea s-a desfăşurat în două perioade: a) acţiunea Eteriei şi b) războiul
de independenţă. La începutul secolului al XIX-lea idealul naţional era tot mai
evident în societatea greacă. Eteria, fondată de Rigas de Velestino, a preluat
programul naţional. Sub conducerea lui Al.Ipsilanti, sprijinit pînă la un punct
de către ţar, a fost organizată armata eteristă. În ianuarie 1821 a început
mişcarea propriu-zisă (vezi şi relaţiile cu T. Vladimirescu). Dezavurarea

45
mişcării de către ţar a făcut ca totul să se încheie cu un eşec. A doua etapă a
fost un adevărat război, cu durată în timp şi desfăşurat pe teritoriul Greciei. La
12 ianuarie 1822 Congresul naţional elen, de la Epidaur, a proclamat
independenţa Greciei. Acesta a fost semnalul începerii războiului. Desfăşurarea
operaţiunilor militare în defavoarea grecilor a determinat o reacţie
internaţională. Pe de o parte, marile puteri, în virtutea intereselor lor, au
avansat soluţii pentru încheierea conflictului. Pe de altă parte, opinia publică
europeană susţinea mişcarea grecilor. Intervenţia mai energică a armatei turco-
egiptene a făcut ca Anglia, Franţa şi Rusia să intervină direct. La 20 octombrie
1827, în rada portului Navarin, flota turco-egipteană a fost distrusă de flotele
aliate. După mai multe dispute diplomatice şi eşecurile militare ale Porţii, în
anul 1830, a fost adoptat tratatul de la Londra în care se menţiona independenţa
Greciei sub forma unei monarhii constituţionale.
Revoluţia franceză (1830). După a doua abdicare a lui Napoleon
(1815) în Franţa a început a doua Restauraţie. Aceasta a cuprins domniile lui
Ludovic al XVIII-lea (1815-1824) şi a lui Carol al X-lea (1824-1830). Perioada
se caracterizează prin disputa politică dintre susţinătorii Restauraţiei şi opoziţia
liberală. Cei doi monarhi au încercat să introducă regulile vechiului regim, ceea
ce însemna anularea tuturor reformelor date de Revoluţie. Politica lor a creat o
stare de nemulţumire generală. Opoziţia liberală, care în anul 1817 va crea un
adevărat partid liberal, se va manifesta, din ce în ce mai puternic, începînd cu
anul 1820. Pe lîngă activitatea de propagandă au fost şi acţiuni deschise –
insurecţiile de la Belfort, La Rochelle şi Calmar. Venirea la conducere a lui
Carol al X-lea, preocupat şi mai mult de revenirea la vechiul regim, a făcut ca
nemulţumirile din societatea franceză să crească. Încălcarea constituţiei şi
decretarea celor 4 ordonanţe au adîncit criza politică. La 26 iulie 1830 a
început revoluţia de la Paris. Carol al X-lea a fost obligat să abdice, în locul lui
a fost adus Ludovic Filip de Orleans. Cu domnia acestuia începea perioada
monarhiei constituţionale denumită “monarhia din iulie”.
Revoluţia din Belgia. Prin tratatul de la Viena, din 1815, Belgia şi
Olanda au format Regatul Ţărilor de Jos, condus de către Wilhelm de Orania.
Această unire a fost cauza tuturor nemulţumirilor belgienilor, nemulţumiri
amplificate de politica monarhiei de susţinere a intereselor olandezilor.
Datorită acestei politici opoziţia belgiană a dezvoltat programul naţional de
eliberare de sub dominaţia olandeză. Influenţată de revoluţia franceză din iulie,
revoluţia belgiană a început prin manifestaţia de la Bruxelles din 25 august
1830. Rezistenţa armată a belgienilor a avut ca prin rezultat formarea, la 4
octombrie 1830, a primului guvern naţional şi proclamarea, la 22 noiembrie, a
independenţei. În ziua de 7 februarie 1831 a fost votată constituţia, cea mai
liberală constituţie europeană a timpului respectiv.
Revoluţia belgiană a beneficiat de o situaţie internaţională favorabilă.
Marile puteri erau împărţite în două tabere, una favorabilă Belgiei şi una ostilă.
Datorită diplomaţiei engleze şi franceze, tratatele încheiate la Londra, urmare a
conferinţelor care au avut loc, au menţionat recunoaşterea independenţei şi a
neutralităţii Belgiei. La 26 iunie 1831 Leopold de Saxa-Coburg a fost
recunoscut ca rege al Belgiei.
Insurecţia poloneză. În anul 1795 Rusia, Austria şi Prusia au făcut cea
de a treia împărţire a Poloniei. Formînd Marele Ducat al Varşoviei, Napoleon a
reunificat teritoriile poloneze. Congresul de la Viena a decis dezmembrarea şi

46
reîmpărţirea teritoriilor poloneze. Datorită acestei situaţii obiectivul politic
principal al polonezilor era refacerea statului. Imediat după 1815 a început
acţiunea politică orientată în acest sens. Manifestaţiile studenţeşti, de la
Varşovia şi Cracovia, conjuraţia din anul 1819 denumită “Francmasoneria
naţională”, crearea, în anul 1821, a primei organizaţii secrete “Societatea
Patriotică Naţională”, sunt formele de manifestare ale patrioţilor polonezi.
Profitînd de revoluţiile din Franţa şi Belgia, la 29 noiembrie 1830, a fost
declanşată insurecţia la Varşovia. S-a format primul guvern provizoriu. Lipsa
de unitate între organizaţiile politice, trădarea unor cercuri aristocratice, au
facilitat intervenţia. La 6 septembrie 1831 armata rusă a început asediul
Varşoviei. La 8 septembrie revoluţionarii au capitulat. Începînd de acum,
pentru mulţi ani, teritoriile poloneze vor rămîne sub ocupaţie străină.

AMERICA LATINĂ
Razboiul de eliberare. Încă din evul mediu, America de Sud a fost
ocupată de către Spania şi Portugalia. Cea mai mare parte aparţinea Spaniei,
Portugalia deţinea doar Brazilia. Jefuirea sistematică a coloniilor,
transformarea populaţiei autohtone (amerindieni) în sclavi, au fost cauzele
nemulţumirilor. După o serie de mişcări din secolul al XVIII-lea, încă de la
începutul secolului următor se contura un program al luptei pentru
independenţă. Profitînd de situaţia din Europa şi mai ales de situaţia Spaniei, în
primul deceniu al secolului al XIX-lea, în marile oraşe şi regiuni sud americane
(Caracas, Santa Fe de Bogota, Quito, Santiago de Chile, Buenos Aires, etc.) au
avut loc manifestaţii sub lozinca independenţei. În anul 1811 au fost obţinute
primele succese; la 25 mai 1811 a fost proclamată independenţa Argentinei iar
la 27 martie, acelaşi an, a fost proclamată independenţa provinciei Chile.
Insurecţia mexicană, condusă de triumviratul Allende, Hidalgo, Iturriaga, a
reuşit parţial. În anul 1813, la 6 noiembrie, a fost proclamată independenţa
Mexicului.
Revenirea pe tronul Spaniei a lui Ferdinand al VII-lea a marcat şi
începutul unei restauraţii în coloniile sud-americane. Intervenţia armatei
spaniole, comandată de Pablo Morillo, sprijinită de grupările regaliste, prin
cucerirea Venezuelei, a Mexicului şi a Americii Centrale, în anul 1816, a
refăcut, parţial, poziţiile deţinute de Spania. În anul 1817 avea să înceapă
adevăratul război pentru independenţa Americii Latine. Sub comanda lui
Simion Bolivar armata lationo-americană a eliberat, pînă la începutul anului
1818, cea mai mare parte a teritoriului controlat de spanioli. Congresul de
Angostura a aprobat constituţia şi organizarea primei republici, denumită
Marea Columbie, şi numirea ca preşedinte a lui Simion Bolivar. Profitînd de
revolta spaniolilor, din anul 1820, de faptul că Ferdinand al VII-lea nu a mai
putut trimite trupe în America de Sud, Simon Bolivar a continuat acţiunea de
eliberare a altor teritorii. Impresionantă a fost trecerea Anzilor, comparată cu
trecerea Alpilor de către Hanibal, şi succesele militare obţinute. În paralel se
desfăşura lupta Argentinei sub comanda lui Jose de San Martin. După
eliberarea Argentinei, San Martin a ajutat la eliberarea regiunilor Chile şi Peru.
Între cei doi conducători nu a existat o colaborare, atît de necesară unei
asemenea acţiuni. După întrevederea de la Guyaquil, cu Simon Bolivar, Jose
Martin s-a retras şi s-a autoexilat în Franţa unde a trăit pînă în anul 1850.

47
 Profitînd şi de neînţelegerile dintre principalii conducători, Spania a
reluat, în anul 1823, acţiunile militare, reuşind să reocupe Peru. Rezistenţa
spaniolă a fost înfrîntă în anul următor. Drept urmare, la 8 decembrie 1824, au
fost eliberate Marea Columbie şi Peru, iar la 16 mai 1825 a fost formată
Republica Peru Superior. Aceasta şi-a proclamat independenţa la 6 august
1825.
Eroică şi dramatică a fost lupta de eliberare a Mexicului. Sub
conducerea lui Miguel Hidalgo şi Jose Maria Morelos, s-a reuşit, după mai
multe lupte, să fie proclamată, în anul 1821, independenţa. Datorită
neînţelegerilor dintre grupările politice, Spania a reuşit să refacă situaţia prin
proclamarea lui Augustin Iturbide ca împărat al Mexicului. În urma unei noi
insurecţii armate în anul 1824 a fost proclamată Republica Mexic şi deplina
independenţă de Spania.
În acelaşi timp s-a desfăşurat şi mişcarea de eliberare a Braziliei.
Armata portugheză, trimisă pentru a-l apăra pe don Pedro, fiul regelui Juan al
VI-lea, nu a putut face faţă atacurilor localnicilor. Constituanta, convocată la 3
mai 1823, a votat constituţia prin care Brazilia devenea monarhie
constituţională şi reprezentativă, independentă de Portugalia. În anul 1825
Lisabona a recunoscut independenţa Braziliei şi forma nouă de organizare.
Mişcările de eliberare din America Latină au evidenţiat, de la început,
lipsa de unitate. Eforturile făcute de către Simon Bolivar, care a preconizat
formarea unei Federaţii a Anzilor, nu au dus la rezultatul scontat. Congresul de
la Panama, convocat de către Bolivar în anul 1826, s-a încheiat cu un eşec
datorită rivalităţilor dintre Columbia şi Mexic şi politicii marilor puteri (SUA şi
Anglia) interesate direct în America Latină. În felul acesta, principala realizare
a rămas renunţarea, de către Spania şi Portugalia, la dominaţia în această parte
a lumii. Din fostele colonii s-au format statele: Argentina, Bolivia, Chile,
Columbia, Ecuador, Mexic, Paraguay, Peru, Uruguay, Venezuela şi Brazilia.
Concluzii. Toate mişcările şi revoluţiile de la începutul secolului al
XIX-lea au fost sociale, politice şi naţionale. Eliberarea socială şi naţională a
devenit o necesitate pentru cei care doreau să elimine absolutismul regal.
Eliberarea socială şi naţională a fost obiectivul tuturor celor care se aflau sub
dominaţia habsburgică, otomană, rusă şi prusacă, pentru cei care, deşi
aparţineau aceloraşi grupări etnice, trăiau dispersaţi. La toate aceste popoare s-
a format şi dezvoltat conştiinţa şi cultura naţională, arme importante de luptă
împotriva conservatorismului impus de marile puteri fondatoare ale Sf.Alianţe.

Întrebări

1. Care au fost obiectivele liberalilor germani ?

2. Ce a urmărit Carboneria italiană ?
3. Care au fost cauzele revoltei spaniole ?
4. De ce a avut loc o nouă revoluţie în Franţa ?
5. Prin ce se caracterizează a doua etapă a luptei grecilor ?
6. Ce rol a jucat Simon Bolivar în mişcarea de eliberare din America de Sud ?
7. Ce urmări a avut lupta de eliberare din America Latină ?

48
 PROBLEMA ORIENTALĂ ÎN PRIMA JUMĂTATE
A SECOLULUI AL XIX-LEA

Încă de la începutul secolului al XIX-lea în cadrul Problemei orientale

au apărut elemente noi. În primul rînd este vorba de mişcările de eliberarea
naţională. În al doilea rînd, se conturează cu mai mare precizie cele două
grupări, cea care susţinea păstrarea integrităţii Imperiului otoman şi gruparea
(Rusia în mod special) care susţinea ideea dezmembrării acestuia. Prin Tratatul
de la Viena, Anglia a reuşit să impună păstrarea integrităţii Imperiului otoman.
Această prevedere a fost contrară intereselor popoarelor aflate sub dominaţia
otomană. Revolta sîrbilor, condusă de Kara Gheorghevici, mişcare lui
Mehemet Ali, din Egipt, şi insurecţia greacă, au reliefat aspectele nerezolvate
ale problemei.
Faţă de aceste schimbări reacţia marilor puteri a fost diferită. Dacă
revoltei lui Mehemet Ali nu i s-a acordat prea mare atenţie, insurecţia greacă a
devenit o problemă de mare importanţă pentru cei care controlau diplomaţia.
Era firesc să fie aşa pentru că apăreau două elemente importante; o sporire a
interesului pentru Balcani şi faptul că grecii erau creştini, ceea ce atrăgea o
simpatie din partea opiniei publice internaţionale.
Păstrînd vechiul deziderat, dezmembrarea Imperiului otoman, Rusia a
elaborat “Proiectul grec”, un act prin care Grecia trebuia să fie împărţită în trei
principate. Opoziţia Angliei a determinat renunţarea la acest proiect. Tratatul
de la Londra (6 iulie 1827) şi apoi bătălia de la Navarin (20 oct. 1827) nu au
permis Rusiei să rezolve, în maniera dorită, problemele balcanice. Mai mult
decît atît, deşi a impus tratatul de la Adrianopol (1829), Rusia s-a aflat şi în faţa
opoziţiei Franţei. Prin proiectul ministrului La Ferronay şi apoi prin cel care
poartă numele lui Bois le Comte, diplomaţia franceză a făcut alte propuneri
pentru rezolvarea problemei. Conform acestuia, Grecia va lua un teritoriu care
cuprindea şi Constantinopolul şi va avea ca suveran pe regele Ţărilor de Jos;
Rusia primea Moldova şi Ţara Românească şi parte din Asia Mică; Austria
primea Serbia şi Bosnia; Regatul Ţărilor de Jos era împărţit între Franţa şi
Prusia; Marea Britanie primea coloniile olandeze. Prima care s-a opus a fost
Rusia, urmată de Anglia. Diplomaţia engleză a reuşit să impună Tratatul de la
Londra (1830) prin care Grecia primea consacrarea internaţională a
independenţei, ceea ce nu însemna că Problema orientală era rezolvată.
O nouă etapă apărea prin ocuparea de către Franţa a Algeriei, dar mai
ales prin criza din cadrul relaţiilor dintre Mehemet Ali, conducătorul Egiptului,
şi Imperiul otoman. Avînd poziţii divergente în nordul Africii, Anglia şi Franţa
s-au trezit nepregătite în faţa războiului turco-egiptean. Profitînd de situaţia
internaţională, de neînţelegerile dintre Anglia, Franţa şi Rusia, Mehemet Ali şi-
a deschis drum spre Constantinopol. Salvarea Imperiului otoman a venit din
partea Rusiei. Prin tratatul de la Unkiar-Iskelessi (1833) Rusia devenea
apărătoarea şi protectoarea Porţii.
Succesele Rusiei, care nu erau favorabile şi popoarelor aflate sub
dominaţie otomană, au iritat, în primul rînd, diplomaţia engleză. Guvernul
englez, condus de către Palmerston, a început un program special de eliminare
a protectoratului rus. În primul rînd, a oferit Porţii un sprijin pentru
reorganizarea armatei. În august 1838 a încheiat cu Poarta un acord economic
prin care produsele engleze beneficiau de condiţii deosebite pe piaţa otomană.

49
În anul următor a încheiat un acord militar prin care Anglia participa la
reorganizarea flotei turce. Aceste succese trebuie coroborate cu schimbarea
atitudinii Austriei faţă de politica Rusiei. Dacă în anul 1833 Viena a susţinut
Rusia, prin atitudinea de neutralitate, din anul 1835 Metternich a refuzat să o
mai sprijine.
Criza din relaţiile Porţii cu Egiptul, din anul 1839, a favorizat şi mai
mult activitatea Angliei. De data aceasta, singura care s-a opus pretenţiilor lui
Mehemet Ali a fost diplomaţia engleză. Cu abilitate Palmerston şi-a asociat
Austria, Prusia şi Rusia şi a reuşit astfel să oprească crearea unui imperiu
egiptean. S-a obţinut, de asemenea, renunţarea la tratatul de la Unkiar-Iskelessi.
Conferinţa de la Londra, din anul 1841, prin adoptarea Statutului strîmtorilor,
evidenţia un alt aspect al problemei orientale. Prin acesta se interzicea trecerea
vaselor de război străine, în timp de pace, prin strîmtori.
Soluţia respectivă, deşi păstra integritatea Imperiului otoman, era tot un
compromis. Drept urmare primele semne ale unei noi crize au apărut în chiar
anul 1841. Aceasta va evidenţia, din nou, o dispută diplomatică anglo-rusă.
Dacă în anul 1833 Rusia a părăsit ideea dezmembrării Imperiului otoman, în
anul 1843 revine la aceasta. Ţarul a căutat să atragă Austria şi Prusia la o
împărţire colectivă. În timpul vizitei de la Londra, mai 1844, intenţiile Rusiei
au fost şi mai bine precizate. Anglia a refuzat toate proiectele care vizau
împărţirea Imperiului otoman. Aceasta însemna nu doar menţinerea integrităţii
teritoriale ci şi asuprirea popoarelor creştine şi necreştine aflate sub dominaţia
acestuia.
La încheierea primei jumătăţi a secolului al XIX-lea un bilanţ succint al
Problemei orientale cuprinde următoarele: un număr mai mare de mişcări şi
revolte ale popoarelor asuprite de turci; detaşarea de dominaţia Porţii a Greciei
şi a Egiptului; ruperea din Imperiu a Algeriei, prin ocuparea ei de către Franţa;
disputa diplomatică dintre Anglia şi Rusia; rezolvările date de acestea nu au
fost în favoarea celor mai nemulţumiţi; Anglia a reuşit să-şi impună punctul de
vedere, dar Imperiul otoman s-a dovedit a fi din ce în ce mai slab.

Întrebări

1. Care au fost cauzele mişcărilor antiotomane ?

2. De ce au susţinut marile puteri mişcarea de eliberare a grecilor ?
3. Cine a cîştigat, din punct de vedere diplomatic, în urma bătăliei de la
Navarin ?
4. Care au fost rezultatele luptelor de eliberare ale popoarelor subjugate de
Poartă ?
5. Cum se explică impunerea, de către Anglia, a principiului păstrării
integrităţii teritoriale a Imperiului otoman ?

PARTICULARITĂŢILE DEZVOLTĂRII AMERICII

DE NORD, S.U.A. ŞI CANADA

Statele Unite ale Americii. Proclamarea independenţei fostelor colonii

engleze a fost punctul de plecare pentru evoluţia Statelor Unite. Progresul
tehnic a asigurat dezvoltarea economiei americane într-un ritm rapid. În prima

50
jumătate a secolului al XIX-lea economia şi societatea americană erau divizate;
nordul a fost dominat de industrie pe cînd sudul rămînea tributar agriculturii
bazată pe munca sclavilor. Aceste două sisteme economice vor pune în
evidenţă contradicţiile dintre cele două zone. Adoptarea unei politici
economice protecţioniste a avatajat economia nordului. Economia statelor din
sud, bazată pe cultura bumbacului, dependentă foarte mult pe piaţa externă,
înclina spre menţinerea liberului schimb. Se înţelege că din aceste cerinţe au
izvorît neînţelegerile şi disputele politice. În anul 1832 a avut loc prima criză
politică, prin decizia Carolinei de Sud s-a profilat prima ruptură în cadrul
Uniunii. Datorită priceperii preşedintelui Jackson situaţia a fost salvată.
Această criză va scoate în evidenţă şi o altă latură a societăţii americane,
sclavajul. Deşi, în anul 1807, Congresul a adoptat actul de abolire a comerţului
cu sclavi, Statele din sud au continuat să dezvolte sclavajul. Incompatibil cu
economia şi dezvoltarea Nordului, sclavajul este atacat de grupări politice,
oameni de afaceri, ziarişti şi scriitori. Mişcarea antisclavagistă (aboliţionismul)
devine un principiu politic, legat organic de sistemul economic şi social al
Nordului. Între cele două provincii se va angaja o dispută politică.
Controversele au luat proporţiile unei crize naţionale. În acest cadru îşi
desfăşoară activitatea cele două partide; Partidul democrat, reprezentînd sudul,
şi Partidul republicat, reprezentînd nordul. Criza s-a amplificat în momentul
reuşitei în alegeri a lui Abraham Lincoln, reprezentant al Partidului republican.
Statul Carolina de Sud s-a retras din Uniune fiind urmat, la scurt timp, de
Mississipi, Florida, Alabama, Georgia, Luisiana, Arkansas, Texas, Virginia,
Carolina de Nord şi Tennessee. Cu toate eforturile depuse de preşedintele
Lincoln, la 12 aprilie 1861, a început războiul între nord şi sud. Timp de patru
ani între cele două provincii s-a purtat un război în adevăratul înţeles al
cuvîntului.
Raportul de forţe, demografic şi economic, era favorabil Nordului. Cu
toate acestea Uniunea, termen care desemnează cele douăzeci şi trei de state
din nord, a suportat un handicap de organizare militară. Deşi cuprindea doar
unsprezece state, Confederaţia sudistă a avut, în prima etapă, o armată mai bine
organizată cu care a obţinut primele victorii. La începutul anului 1862 armata
nordului a fost mai bine organizată din toate punctele de vedere. Noul
comandat, generalul Grant, a obţinut victoria de Vicksburg prin care şi-a
deschis drumul spre sud. Campaniile din anii 1863, 1864 au însemnat tot atîtea
victorii ale nordiştilor. La 9 aprilie 1865, generalul Lee, comandantul armatei
sudului, a capitulat la Appomattox.
Bilanţul războiului este tragic. Au murit 538.000 de oameni şi au fost
răniţi 375.000. La acestea se adaugă cheltuielile de peste trei miliarde de dolari.
În mod firesc, după război, au ieşit în evidenţă multiplele sale consecinţe.
Victoria Nordului a însemnat, în primul rînd, salvarea Uniunii şi impunerea,
pentru o perioadă de timp, a Partidului republican. Dacă pentru Nord a apărut
posibilitatea accelerării dezvoltării industriei şi a altor ramuri moderne, pentru
statele din sud starea de înapoiere (faţă de nord) a durat mai mult. Şi în această
parte s-a trecut la o nouă organizare economică. Din punct de vedere social
încadrarea negrilor în societate nu s-a făcut foarte repede.
Perioada care a urmat războiului este denumită a reconstrucţiei. Ea se
caracterizează prin refacerea economiei şi a unităţii statului. Refacerea
economică a avut în vedere, pe lîngă dezvoltarea industriei, construcţiile de căi

51
ferate, punerea în valoare a regiunilor vestice. În acest sens, trebuie menţionată
încurajarea emigraţiei şi organizarea în vest a unor ferme de tip nou. Dacă pînă
la jumătatea secolului al XIX-lea Statele Unite nu au avut o pondere prea mare
în economia mondială, pe baza dotărilor moderne încep să se impună pe plan
mondial. În comparaţie cu alte ţări dezvoltate ritmul de dezvoltare al economiei
americane a fost mai rapid. Într-o serie de sectoare economice vor deţine
prioritate absolută. Este cazul industriei petroliere, al cărui început datează din
anul 1862 în Penssylvania. Se remarcă, de asemenea, o trecere mai rapidă la
formarea uniunilor şi grupărilor monopoliste. Acestea vor da şi o notă specifică
structurii societăţii americane şi noi orientări politice.
Perioada reconstrucţiei s-a carcaterizat şi prin noutăţile apărute în viaţa
politică ca şi prin noile măsuri sociale şi administrative. Începutul noii perioade
politice este marcat de asasinarea, la 14 aprilie 1865, a preşedintelui Lincoln.
Preşedenţia a fost preluată de vicepreşedintele Andrew Johnson (pînă nu de
mult el aparţinea partidului democrat). Între acesta şi Congres vor avea loc
multe dispute. Folosindu-se de dreptul de veto, Johnson a oprit aplicarea unor
legi adoptate de Congres.
Mandatul lui Johnson a expirat în 1868. Alegerile au fost cîştigate de
eroul războiului, generalul Ulysse Grant, candidat din partea Partidului
republican. Succesul acestuia a însemnat, în primul rînd, continuarea
reconstrucţiei. În anul 1870 s-a încheiat reconstrucţia administrativă prin
revenirea tuturor statelor din sud în cadrul Uniunii. Situaţia generală a societăţii
americane nu era limpede. Situaţia socială era tot mai complexă. Pentru
majoritatea albilor rasismul a devenit regulă de viaţă. Organizaţia secretă Ku
Klux Klan, înfiinţată în anul 1866, în statul Tennessee, îşi face simţită prezenţa
prin acţiuni rasiale.
Refacerea Uniunii a continuat şi după 1870, pînă la începutul secolului
al XX-lea Federaţia americană a fost definitivată prin cele 45 de state (ulterior
vor fi 50). Pînă în anul 1885 republicanii au deţinut puterea dar, nici Grant, nici
Hayes şi nici Garfield, n-au reuşit să creeze stabilitate şi echilibru între partide.
De aici a rezultat o alternanţă la conducere, punctată uneori şi cu asasinate (în
anul 1881 a fost asasinat Garfield). În anul 1885, prin preşedintele Cleveland,
democraţii au revenit la conducere pentru o perioadă de patru ani. Republicanii
au revenit la conducere în urma alegerilor din 1889, prin preşedintele Harrison.
Incertitudinile politice, momente de criză economică, agitaţiile sociale, sînt
principalele caracteristici ale ultimilor ani ai secolului al XIX-lea. Un fapt
deosebit a fost şi formarea celui de al treilea partid “Partidul Populist”, al cărui
program, numit “Programul de la Omaha”, este mai radical. Criza financiară
din anul 1893 a fost decisivă pentru victoria Partidului democrat. Preşedintele
Cleveland (1893-1897) a avut parte de patru ani agitaţi, cu multe evenimente
sociale, marile manifestaţii ale săracilor, ceea ce a şi dus la revenirea la putere
a Republicanilor. Din 1897 şi pînă în anul 1914 s-a desfăşurat o nouă etapă a
dominaţiei republicane.
Imediat după încetarea războiului dintre nord şi sud a început o
activitate diplomatică pentru impunerea SUA în plan internaţional şi o
expansiune teritorială. Preşedinţii, care au condus după 1865, au urmărit cu
insistenţă aceste obiective. În primul rînd, a fost cucerit Mexicul. În anul 1868
SUA au cumpărat de la Rusia Alaska (7.200.000 de dolari). În acelaşi an au
fost anexate insulele Midway şi au fost stabilite noi baze pentru relaţiile cu

52
China. Convenţia Johnson-Clarendon, din ianuarie 1869, reglementa relaţiile
cu Anglia. După terminarea reconstrucţiei se acordă o şi mai mare atenţie
“ieşirii în lume”. Sub forma patronajului asupra unităţii generale americane
(panamericanismul) SUA au intervenit în toate disputele din America de Sud.
Izbucnirea insurecţiei cubaneze, împotriva Spaniei, le-a oferit prilejul pentru a
se proclama protectoarea Cubei. Războiul cu Spania, 1898, a însemnat în fapt
ocuparea Cubei. În sfera de interese au intrat Porto-Rico, Antilele, Haiti,
Nicaragua şi Filipine. În ultimii ani ai secolului al XIX-lea participarea SUA la
reîmpărţirea sferelor de influenţă este mai accentuată. Exemple în acest sens
sînt Samoa, China şi Japonia.
În concluzie, bilanţul istoriei SUA în secolul al XIX-lea poate fi
concretizat prin: depăşirea momentelor de mari crize politice, o evoluţie
economică modernă şi rapidă, stabilirea unei influenţe în emisfera americană,
extinderea teritorială în dauna statelor mici, participarea la reîmpărţirea lumii,
impunerea ca mare putere în relaţiile cu marile state europene.
Canada. Europenii au cunoscut Canada din secolul al XV-lea. În anul
1497 francezul Jean Cabet a ajuns în regiunea Labrador. Colonizarea avea să
înceapă în secolul al XVII-lea odată cu aşezarea, în regiunea Acadia, a primilor
colonişti francezi, sub conducerea lui Pierre Chauvin. Colonizarea franceză a
fost urmată, în scurt timp, de colonizarea engleză. Dacă francezii s-au aşezat în
trei puncte, Quebec, Cele trei rîuri şi Montreal, englezii au colonizat regiunile
de litoral ale celor două golfuri Sf.James şi Hudson. Între cele două comunităţi,
ca şi între cele două metropole, a existat o stare conflictuală permanentă. Prin
tratatul din 1632 cele două îşi recunoşteau reciproc sferele de influenţă. În
secolul al XVIII-lea conflictele au fost reluate. Prin pacea de la Paris (1763),
care încheia războiul de şapte ani, Franţa a abandonat posesiunile sale din
Canada. Cei 60.000 de colonişti francezi au devenit supuşi ai Angliei.
Administraţia britanică a fost obligată să ţină cont de existenţa celor două
comunităţi etno-lingvistice. Prin “Quebec Act” erau recunoscute comunităţile
şi cele două limbi, engleza şi franceza. În timpul războiului pentru
independenţă al coloniilor din America de Nord, administraţia colonială
engleză a părăsit Canada. Prin tratatul de la Paris (1783) aceasta revenea sub
dominaţia engleză. Revoluţia americană şi Revoluţia franceză au determinat
Parlamentul britanic să accepte instituirea, în Canada, a unui regim
reprezentativ. Prin “Constitutional Act” erau create două provincii, avînd
fiecare cîte un guvern şi cîte o adunare reprezentativă. Canada Superioară era
locuită de majoritatea engleză iar Canada Inferioară aparţinea comunităţii
franceze.
Canada a intrat în secolul al XIX-lea cu o situaţie cît se poate de
complexă. Din ce în ce mai mult se dovedea că organizarea ei era un
compromis care duce la naţionalism şi la multe dispute între cele două grupări
etnice.
Încheierea păcii din 1815, urmare a luptelor împotriva lui Napoleon, a
fost un bun prilej pentru Anglia de a-şi spori autoritatea în Canada. A urmat o
perioadă cînd privilegiile grupării engleze au sporit. S-a mers pînă acolo încît
se intenţiona recunoaşterea doar a limbii engleze. Aceasta a făcut ca gruparea
franceză să acţioneze imediat. În anul 1834 deputaţii francezi au prezentat un
program care prevedea cîteva soluţii de compromis. Trei ani mai tîrziu Canada
s-a aflat în pragul unui război civil. El a fost evitat în ultimul moment prin

53
formarea, de către Londra, a unei comisii cu misiunea de a analiza situaţia.
Soluţia nu a fost decît un nou compromis. Disputele politice vor continua cu
mai mare intensitate şi pe baza unei noi organizări. În deceniul al patrulea au
apărut primele partide politice, organizate în funcţie de criteriile etnice şi în
conformitate cu ideologia timpului. Astfel, partidul liberal a fost format de
către francezi iar partidul conservator aparţinea englezilor. Partidul liberal s-a
impus printr-un program care prevedea: o reformă electorală, responsabilitatea
miniştrilor, reformă agrară, promovarea liberului schimb, etc. Pe această bază
liberalii au cîştigat alegerile din anul 1847. În a doua jumătate a secolului al
XIX-lea partidele politice n-au mai fost organizate pe criterii etnice. Au apărut
însă mai multe grupări: liberalii moderaţi, conservatorii intransigenţi,
democraţii (roşii). Din anul 1854 s-a revenit la sistemul bipartid, reapărînd
conservatorii şi liberalii. Anul respectiv poate fi considerat şi un an al
reformelor. Parlamentul ales a decretat secularizarea terenurilor bisericii şi
suprimarea tuturor obligaţiilor de tip feudal, reforma electorală, legea
organizării miliţiei, legea administraţiei autonome, crearea consiliilor
municipale, organizarea învăţămîntului.
Una dintre problemele care va domina Canada, în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, a fost Federalizarea. Între propunătorii şi susţinătorii
acestui proiect s-au dat adevărate lupte politice, în cadrul parlamentului şi în
presă. Reluate în anul 1863, discuţiile au continuat pînă în anul 1866. În
conformitate cu actul adoptat (acceptat de Anglia în anul 1867), numit “British
North America Act”, se forma dominionul Canada, care cuprindea patru
provincii. După modelul SUA, fiecare provincie avea guvernul său, guvernul
federal se ocupa de afacerile comune, iar parlamentul era format din două
camere, camera inferioară (House of commons) sau Camera reprezentanţilor, şi
Camera superioară (Senatul). Cele patru provincii aveau şi ele parlamentele lor,
formate tot din două camere.
Fără îndoială, crearea dominionului Canada a însemnat un act deosebit,
din punct de vedere politic şi administrativ. Scena politică păstra multe din
elementele trecutului. La acestea se adaugă problema colonizării vestului.
Aceasta va determina reacţia indienilor şi metişilor. În două reprize, 1869 şi
1885, antagonismele au ajuns pînă aproape de declanşarea unui război civil.
Intervenţia dură a autorităţilor i-a obligat pe indieni să accepte soluţia
guvernului.
Din punct de vedere economic evoluţia Canadei a fost rapidă.
Condiţiile geografice au permis dezvoltarea agriculturii, comerţului şi
meşteşugurilor. Sporul demografic, rezultat din colonizare, a fost un alt factor
favorizant. Încă de la începutul secolului al XIX-lea a fost definită noua
politică economică. Canada a devenit stăpînă pe regimul său vamal. În anul
1849 a fost decretată libertatea comerţului. Prin construcţia de căi ferate, a
canalelor navigabile şi modernizarea flotei (vapoare cu aburi) Canada avea
legături permanente cu SUA şi cu Anglia. În a doua jumătate a secolului al
XIX-lea relaţiile comerciale cu alte state au evoluat foarte mult. Spre sfîrşitul
secolului se spunea despre Canada că era cel mai bogat stat din zonă. Un
argument, în acest sens, pînă în anul 1870 a depăşit economic Statele Unite.
Întrebări
1.Care au fost cauzele războiului de secesiune?
2.În ce constă importanţa victoriei nordiştilor?

54
3.Care au fost obiectivele reconstrucţiei?
4.Care au fost elementele favorizante ale impunerii Angliei în Canada?
5.Cum apreciaţi valoarea de ansamblu a acceptării Dominionului?

SITUAŢIA AFRICII ÎN SECOLUL AL XIX-LEA

La începutul secolului al XIX-lea Africa se afla într-o situaţie deosebit

de complexă. Vechile state au dispărut, din motive care nu au depins doar de
ele, cu excepţia Etiopiei, Madagascarului şi a Liberiei. Aceasta s-a datorat
dezvoltării colonialismului, ocupării a tot mai multor teritorii ale continentului
de către marile metropole europene. Alături de formele de organizare colonială
s-au mai păstrat cîteva federaţii de triburi, cunoscute mai ales pentru rezistenţa
lor la cucerirea colonială. Mai cunoscute sînt: Wanyamwezi, Massai, Togo,
Zanzibar, Xosa, Zulu, Dahomey şi Matabele. Istoria acestora este dominată de
eforturile pentru păstrarea independenţei, acţiune în care s-au remarcat cîţiva
conducători autohtoni. Datorită acestei situaţii istoria Africii, secolului al XIX-
lea, trebuie privită sub două aspecte; evoluţia statelor independente şi eforturile
pentru păstrarea independenţei şi penetraţia europeană.
Etiopia. A fost unul din cele mai vechi state africane, cunoscut încă din
secolul al IV-lea d.H. La începutul secolului al XIX-lea se afla într-o situaţie de
anarhie politică, care va dura pînă în anul 1856. În anul respectiv negusul
(împărat), Theodoros, a reuşit să înlăture sistemul feudal de organizare şi să
dea o organizare modernă. În a doua jumătate a secolului au mai fost momente
de criză politică. Această situaţie s-a datorat aristocraţiei locale şi intervenţiei
marilor puteri. La sfîrşitul secolului al XIX-lea s-a revenit la situaţia de linişte
internă şi mare prosperitate. Domnia lui Menelik al II-lea (1889-1913),
considerat unul din marii reformatori, s-a desfăşurat fără sincope. Prin
reformele date, Etiopia a depăşit sistemul feudal de organizare. În politica
externă, Menelik a reuşit să se impună în faţa statelor europene. Victoria de la
Adua (1896) şi tratatul care s-a încheiat, au consfinţit independenţa faţă de
Italia. Etiopia a intrat în secolul al XX-lea ca un stat independent, unitar, cu o
economie stabilă şi dezvoltată faţă de trecut.
Madagascar. Marea insulă a Africii are o istorie bogată şi foarte
interesantă. După mai multe încercări de unificare a formaţiunilor
administrative existente, la începutul secolului al XIX-lea, s-au pus bazele unui
regat, care va purta numele Hova (termenul desemnează casta negustorilor şi
întreprinzătorilor malgaşi). Încă de la început este evident faptul că acest regat
se deosebeşte de ceea ce a fost înainte. De altfel, secolul al XIX-lea a marcat
atingerea unei culmi a dezvoltării. Aceasta s-a datorat regilor RADAMA
(1810-1828), RANAVALONA I (1828-1861), RADAMA AL II-LEA (1861-
1863), dar mai ales marelui om de stat RAINILAIARIVONY, care va conduce
guvernul între 1864 şi 1896. Reformele sale, economice şi administrative, au
avut un final fericit; Madagascarul a devenit un stat unitar, dezvoltat economic
şi puternic militar. Politica externă a fost orientată spre apărarea intereselor
majore, atît sub aspect economic (schimburile comerciale), cît şi sub raport
politic. Presiunea marilor puteri, mai ales a Franţei, a fost un obstacol serios în
calea evoluţiei independente. În anul 1895 Franţa a declanşat un război de

55
cucerire care a pus capăt existenţei statului malgaş. Pînă în anul 1958
Madagascarul a fost colonie franceză.
Maghrebul şi Egiptul. În secolul al XIX-lea Maghrebul (Algeria,
Maroc şi Tunisia) şi Egiptul au avut o situaţie mai deosebită. În istoria lor au
apărut două elemente fundamentale, schimbarea situaţiei interne şi intrarea,
fără voia lor, în sfera colonialismului modern. Totodată, trebuie remarcate
modificările structurii sociale. Situaţia politică s-a caracterizat prin anarhie,
întreţinută, pe de o parte, de Poarta otomană, şi, pe de altă parte, de Spania şi
Portugalia. Unii dintre conducătorii locali au făcut eforturi deosebite pentru
menţinerea unităţii statale şi a independenţei. De această situaţie au profitat
noii veniţi. În anul 1830 Franţa a ocupat Algeria. În ultimii ani ai secolului al
XIX-lea nordul Africii a fost unul din teatrele disputelor dintre Franţa şi
Anglia.
Egiptul s-a aflat, din anul 1517, sub dominaţia otomană. Urmare a
revoltei lui Mehemet Ali, Poarta a recunoscut autonomia Egiptului. Reformele
aplicate de acesta au făcut din Egipt o forţă în lumea africană. Urmaşii lui
Mehemet Ali au reuşit să menţină autonomia. În timpul lui Ismail (1863-1879)
a fost construit Canalul de Suez. Odată cu aceasta penetraţia capitalului străin
se va intensifica. Disputa dintre Anglia şi Franţa va fi cîştigată de prima. Din
anul 1882 începe, în istoria Egiptului, perioada colonială, caracterizată prin
politica specială a Angliei şi lupta de eliberare naţională a egiptenilor.
Africa de Sud. Partea de sud a continentului, locuită de triburile care
fac parte din marea grupare Bantu, a fost cunoscută de către europeni, în
secolul al XV-lea, prin descoperirile făcute de portughezi. În secolul al XVII-
lea a început colonizarea. Primii au fost burii (populaţie de origine olandeză)
care au întemeiat o colonie de fermieri agricoli. De altfel, termenul “boer” în
limba neerlandeză înseamnă fermier. Relaţiile cu Olanda au luat un alt aspect,
în secolele următoare, datorită evoluţiei coloniei. Cu timpul, termenul de boer
(bur) a fost înlocuit cu Afrikaner, nume pe care îl purtau urmaşii coloniştilor,
cei care considera Africa de Sud ca patria lor natală, ceea ce corespundea
realităţii. Desprinderea de Olanda va fi efectivă în momentul cînd afrikanerii
(burii) au cerut recunoaşterea suveranităţii lor. Cum în anul 1795 Regatul
Ţărilor de Jos a dispărut independenţa acestora nu mai era o problemă. A
apărut, destul de repede, un alt pretendent. Este vorba de Anglia. În anul 1807
aceasta a întemeiat Colonia Cap, de unde au început “mersul” spre interiorul
zonei. Politica de anglicizare, între altele limba engleză devenea obligatorie, i-a
nemulţumit pe afrikaneri. Rezistenţa acestora a luat forme diferite şi s-a
manifestat pe tot parcursul secolului al XIX-lea. După ce au întemeiat
“Biserica Olandeză Reformată”, o formă de rezistenţă spirituală, burii au
început “Marele trek” (marea plecare) spre zonele din interior. Aici au
întemeiat mai multe republici bure, iar în anul 1857, sub conducerea lui
Marthius Wessel Pretorius, au întemeiat “Republica Africa de Sud”. Este
pentru prima dată cînd s-a folosit acest termen în mod oficial. În acel moment
Africa de Sud era împărţită, din punct de vedere etnic, în trei: africanii (negri),
burii şi englezii. Aceasta a făcut ca situaţia să fie deosebit de complexă.
Confruntarea dintre aceste grupări a dat “culoare” istoriei politice. Atît negrii,
cît şi burii au lupta pentru apărarea independenţei. Ei nu au făcut-o împreună
ceea ce a fost un avantaj pentru Anglia. În a doua jumătate a secolului sînt
foarte multe astfel de acţiuni. Rezistenţa burilor a fost cea mai puternică.

56
Războiul anglo-bur a durat din anul 1880, cu întreruperi, pînă în anul 1902.
Efectiv, este vorba de 32 de luni de lupte între două armate. La 31 mai 1902 s-a
încheiat pacea prin care Anglia prelua controlul asupra întregii Africi
meridionale.

Întrebări

1. Caracterizaţi situaţia politică a Africii în secolul al XIX-lea.

2. Care au fost rezultatele reformelor lui Menelik al II-lea?
3. Ce situaţie avea Egiptul după revolta condusă de Mehemet Ali?
4. Care au fost obiectivele politicii externe a Madagascarului?
5. Care au fost formele de rezistenţă ale burilor?
6. Cum s-a încheiat războiul anglo-bur?

REVOLUŢIILE DE LA 1848,
PARTICULARITĂŢI ŞI CONSECINŢE

Revoluţia din Franţa. Instaurarea monarhiei din iulie, urmare a

revoluţiei din 1830, a creat impresia că problemele societăţii franceze vor fi
rezolvate pentru mult timp. Perioada care începea n-a putut atenua
contradicţiile existente. Manifestaţiile împotriva regimului au început imediat
după 1830, fiind determinate atît de cauze sociale, cît şi de cele politice. În anul
1834 au avut loc revoltele muncitoreşti, de la Lyon şi Paris, determinate de
nemulţumirile sociale. Prin politica sa, Ludovic Filip a creat un sistem politic
care favoriza doar o parte a burgheziei franceze. Accesul spre putere era barat
de sistemul censitar, ceea ce face ca o parte importantă a claselor mici şi
mijlocii să nu participe la viaţa politică. Votul universal va deveni, în acest
sens, un deziderat şi o lozincă politică a opoziţiei franceze. La toate acestea s-a
adăugat o situaţie economică necorespunzătoare. În Franţa monarhiei din iulie
se vorbea tot mai mult despre crizele alimentare. Acestea au pus în evidenţă
cerinţa schimbării politice. Mişcările de la Marsilia, Lyon şi Paris, din anii
1846, 1847, au depăşit stadiul unor mişcări economice, în programul lor
figurînd revendicări politice. Opoziţia franceză, organizată în asociaţii şi
grupări politice, adepte ale schimbării, avea deci un suport social important.
Semnalul declanşării revoluţiei a fost dat în ziua de 22 februarie 1848.
Intervenţia militară împotriva manifestaţiei paşnice de la Paris a contribuit la
transformarea acesteia în revoluţie. Au fost ridicate baricade, iar palatul regal a
fost luat cu asalt. Acţiunea s-a încheiat, în primul moment, cu impunerea
abdicării regelui. La 24 februarie a fost proclamată a doua Republică franceză,
pusă sub conducerea unui guvern provizoriu format din republicani moderaţi şi
socialişti. Primele reforme date de guvern au vizat: votul universal, dreptul la
muncă, libertatea presei şi a întrunirilor, înfiinţarea Atelierelor Naţionale, cu
scopul eradicării şomajului. Evenimentele care au avut loc, în lunile aprilie,
mai şi iunie, au fost decisive pentru soarta revoluţiei. Alegerile pentru
Adunarea Constituantă au fost cîştigate de republicanii moderaţi. Politica
acestora a determinat noi momente de criză care au culminat cu insurecţia din
iunie a proletariatului parisian. De teama acestei ridicări Adunarea constituantă
a dat deplină putere generalului Cavaignac. Timp de trei zile Franţa a trăit
57
momente asemănătoare cu cele din 1789. Insurecţia a fost înfrîntă la 26 iunie,
urmînd o adevărată teroare albă, soldată cu execuţii, deportări şi închiderea
sediilor cluburilor şi asociaţiilor muncitoreşti. Sprijiniţi de armata generalului
Cavaignac, moderaţii şi-au asumat sarcina organizării Franţei. Noua Adunare
Constituată a votat, la 4 noiembrie, Constituţia. În general ea poate fi cotată ca
o Constituţie liberală. A nemulţumit, însă, prin înlocuirea votului universal cu
formula seacă “libertatea de a alege”, ceea ce va constitui un motiv de mare
nemulţumire. Constituţia răspundea cerinţelor reclamate de vîrfurile societăţii
franceze şi tocmai de aceea este cotată ca un act conservator. Faptul este şi mai
evident dacă avem în vedere prerogativele care erau acordate preşedintelui
republicii. Alegerile din decembrie 1848 au fost cîştigate de către prinţul
Ludovic Napoleon Bonaparte, nepotul lui Napoleon I. Profitînd de
prerogativele avute, dar mai ales de teama unor noi mişcări, Ludovic Napoleon
s-a proclamat, la 2 decembrie 1852, împărat. Republica a II-a, proclamată în
februarie 1848, a fost înlocuită cu al II-lea Imperiu francez.
Revoluţia din statele germane. Congresul de la Viena a hotărît
dezmembrarea statelor germane. Pentru mult timp problema politică principală
a germanilor a fost unitatea naţională. Situaţia Statelor germane, în prima
jumătate a secolului al XIX-lea, a fost marcată de o serie de probleme noi.
Esenţială este disputa dintre cele două sisteme, liberal şi conservator, care au
determinat accentuarea diferenţierii între statele germane. Pentru a oferi un
exemplu este suficient să facem, succint, o paralelă între dezvoltarea Prusiei,
determinată de reformele liberale, şi situaţia Austriei, rămasă tributară
vechiului regim. Dezvoltarea economică inegală a determinat multe probleme
politice. Se desprinde mai întîi decizia de a lupta împotriva prevederilor
Congresului de la Viena prin prisma interesului economic şi a celui naţional. În
strînsă legătură cu acestea se formează şi se dezvoltă o ideologie specifică. Pe
de altă parte, situaţia existentă a determinat mişcări şi manifestaţii care au cerut
revendicări de ordin social. În principalele oraşe germane s-au desfăşurat aşa
numitele răscoale ale cartofilor, iar la sate ţăranii cereau desfiinţarea
obligaţiilor feudale, limitarea puterii feudalilor, etc.
Sub influenţa directă a revoluţiei franceze, în statele germane din sud au
început primele revolte. Cel mai important teatru al revoluţiei a fost Prusia. La
6 martie 1848 au avut loc primele manifestaţii la Berlin. Cu prilejul
manifestaţiei din 13 martie se înregistrează o radicalizare programatică,
solicitîndu-se: îndepărtarea armatei, libertatea presei, convocarea
parlamentului, trecerea la un regim constituţional. Insurecţia berlineză,
declanşată la 15 martie, l-a obligat pe regele Frederik Wilhelm să accepte
formarea unui nou guvern, în care au intrat şi reprezentanţi ai burgheziei, şi să
promită noi reforme. Foarte repede s-a dovedit că noul guvern a fost un
compromis între liberali şi conservatori. Faptul a fost evident prin Constituţia
dată. Aceasta a urmărit întărirea monarhiei, deşi teoretic era vorba de monarhie
constituţională. Manifestaţia din 14 iunie, determinată de puţinele revendicări
obţinute de revoluţionari, s-a transformat în insurecţie. A intervenit armata iar
la 20 iunie a fost format un alt guvern care a anulat Constituţia, a introdus
starea de asediu şi a pregătit elaborarea unei noi constituţii (numită Charta
Mateufel).
În timpul revoluţiei s-a pus şi problema realizării unificării statelor
germane. Modul cel mai concret de rezolvare a fost dat de convocarea

58
Parlamentului de la Frankfurt. În componenţa acestuia au intrat reprezentanţi ai
statelor, de culori politice diferite, care aveau opinii diferite. S-au remarcat
două grupări: partizanii “Germaniei mici” şi partizanii “Germaniei mari”. Pe
parcurs a apărut şi a treia grupare care susţinea crearea unui stat, care să-i
cuprindă pe toţi cei care vorbesc germana. Liberalii au obţinut un cîştig prin
oferirea coroanei lui Frederik Wilhelm. Acesta a refuzat, datorită faptului că nu
intenţiona să se supună noii constituţii adoptată de acest parlament. Mai mult
decît atît, regele Prusiei a trimis armata împotriva mişcărilor care aveau loc. În
aceste condiţii Parlamentul nu-şi mai avea rost. Urmare a intervenţiei armatei
prusace Parlamentul de la Frankfurt şi-a încetat activitatea. Problema unificării
Germaniei va fi amînată ceea ce, practic, a însemnat o continuare a luptei
dintre Prusia şi Austria, pe această temă, şi noi eforturi politice ale grupărilor
care o susţineau.
Revoluţiile din imperiul habsburgic. În prima jumătate a secolului al
XIX-lea, Imperiul habsburgic s-a definit ca stat multinaţional şi apărător al
monarho-absolutismului. Cu toate eforturile lui Metternich, Imperiul nu a putut
stabili un echilibru. Schimbarea structurilor economice, determinată de
dezvoltarea industriei, în unele părţi ale imperiului, a fost motorul schimbărilor
sociale. Deşi mai redus, fenomenul acesta este cunoscut şi de Austria;
burghezia austriacă era purtătoarea unor idei liberale în opoziţie cu
absolutismul imperial. Burgheziile naţionalităţilor au impus, prin programele
lor, revendicări care rezultau din situaţia lor mai deosebită.
Revoluţia din Austria. În preajma anului 1848, Austria era în pragul
unei grave crize. Vestea despre revoluţia din Franţa s-a aflat la Viena în ziua de
28 februarie. Aceasta a impulsionat cercurile politice să înceapă seria unor
manifestaţii şi elaborarea unui program care prevedea: desfiinţarea cenzurii,
convocarea unei adunări legislative, instaurarea unui regim liberal.
Manifestaţiile din 11, 12 şi 13 martie au susţinut acest program. De teama
acestora Metternich a trebuit să fugă. Revoluţiile din Imperiu au făcut ca
situaţia să fie deosebit de complexă. În ziua de 15 martie, la Viena, se vorbea
despre “o mare spaimă”. Cercurile liberale moderate, speriate de revoluţie, au
limitat acţiunile. Această indecizie a permis împăratului să formeze un guvern
militar, condus de generalul Windischgraetz, şi să tergiverseze adoptarea unor
reforme. Constituţia din 25 martie accentua acest compromis liberalo-
conservator. Prin dreptul de veto împăratul se putea opune parlamentului, iar în
calitate de comandant suprem putea dispune de forţele armate. Agitaţiile care
au urmat, în aprilie şi mai, au determinat fuga împăratului, cu întreaga curte, la
Insbruk. De aici a ordonat intervenţia împotriva revoluţiilor din imperiu.
Trădarea moderaţilor a devenit mai evidentă în momentul izbucnirii celei de a
doua insurecţii de la Viena. În ziua de 25 octombrie a început bombardarea
Vienei. Cu aprobarea liberalilor moderaţi şi a conservatorilor, guvernul a
introdus teroarea albă. Constituţia din martie 1849 va legifera unele schimbări
dar ea nu răspundea cerinţei înlăturării absolutismului monarhic.
Revoluţia din Cehia. Cehia făcea parte din Imperiu încă din secolul al
XVII-lea. O dezvoltare economică mai rapidă, în secolul al XIX-lea, a făcut
din burghezia cehă purtătoarea ideilor naţionale şi făuritoarea unor programe
adecvate. Opoziţia politică a cehilor a sporit în intensitate şi în forme de
organizare. Prin activitatea depusă se detaşa organizaţia “Ripil”. Lipsa de
unitate în cadrul cercurilor politice a determinat apariţia mai multor grupări. O

59
grupare susţinea menţinerea şi apărarea Imperiului habsburgic şi obţinerea
autonomiei Cehiei. Susţinătorul acestei idei a fost Palacky, care a lansat celebra
“lozincă” “dacă nu ar fi existat, Austria ar fi trebuit inventată”. A doua grupare
propunea obţinerea independenţei şi convocarea unui congres slav la Praga.
Congresul a rămas doar un episod al opoziţiei, pentru că, în ziua de 12 iunie
1848, manifestaţia de la Praga a cerut retragerea administraţiei austriece. A
doua zi manifestaţia a devenit o adevărată insurecţie. La 14 iunie a început
bombardarea Pragăi. După trei zile de lupte situaţia a fost sub controlul armatei
austriece. Întărirea reacţiunii la Viena a făcut ca Cehia să aibă prea puţine
avantaje de pe urma insurecţiei. Ea a continuat să facă parte din Imperiul
habsburgic pînă la terminarea primului război mondial.
Revoluţia din Ungaria. În secolul al XIX-lea nobilimea liberală
maghiară a deţinut pîrghiile activităţii politice. Ea era promotoarea ideilor
naţionale şi a formării statului maghiar independent. Preluînd conducerea
revoluţiei, nobilimea liberală a orientat-o în direcţia care-i convenea, impunînd
mai mult un caracter de legalitate. Cel mai mult se dorea rezolvarea problemei
naţionale, ceea ce este de apreciat, fiind ocolite problemele sociale. La 17
martie s-a format un guvern provizoriu şi a fost aleasă o Dietă (Parlament). Din
acest moment, compromisul dintre liberali şi conservatori era tot mai evident.
Atît guvernul, cît şi Dieta, au ezitat să decreteze, de exemplu, desfiinţarea
feudalismului. De asemenea, n-au avut în vedere problema naţionalităţilor. Prin
deciziile adoptate de guvernul maghiar revoluţia lor a fost lipsită de relaţiile cu
celelalte revoluţii din Imperiu. În ziua de 31 august 1848 a început lupta
împotriva revoluţiei maghiare. Armata austriacă, comandată de generalul
Jelacic, a atacat Ungaria. Făcînd apel la populaţie s-a reuşit, ca pînă în
primăvara anului 1849, Ungaria să fie eliberată. Momentul a fost deosebit de
important şi putea fi exploatat politic dacă guvernul, în frunte cu Ludovic
Kossuth, ar fi abandonat ideile privind refacerea vechiului regat maghiar şi
decretarea limbii maghiare ca limbă unică şi pentru teritoriile locuite de alte
naţionalităţi. Abia în ziua de 14 iunie 1849 a fost acceptat de către Kossuth
“Proiectul de pacificare” pe care l-a încheiat cu N.Bălcescu. A fost tîrziu.
Conform înţelegerii dintre Rusia şi Austria cele două armate au atacat. La 13
august 1849 armata maghiară a capitulat la Siria, lîngă Arad. Aceasta însemna,
în primul rînd, revenirea Ungariei la situaţie de dependenţă. În al doilea rînd,
au fost amînate reformele care erau cerute de societatea maghiară.
Revoluţia din Statele italiene. După cum am văzut situaţia Statelor
italiene, după 1815, a determinat o serie de mişcări cu caracter social şi
naţional. Deşi au fost înfrînţi, ca urmare a intervenţiei Sf.Alianţe, italienii au
continuat, în alte forme, acţiunea începută. Exemple în acest sens avem în
mişcarea numită “Risorgimento” şi desele mişcări sociale. Pe bună dreptate se
spune că “italienii au venit la întîlnirea cu revoluţia”. În deceniul premergător
revoluţiei au avut loc cîteva schimbări economice, sociale şi politice. Din punct
de vedere economic, cu toate greutăţile impuse de diferenţele dintre regiuni,
are loc un adevărat salt economic. Se pun bazele unei industrii, sînt construite
primele căi ferate, este modernizat sistemul bancar. Evoluţia acestora se loveşte
de lipsa de unitate între statele italiene, de inexistenţa unei politici economice
adecvate. La acestea se adaugă problemele de ordin social, condiţiile grele ale
ţărănimii ca şi a celor care trăiau şi munceau în mediul urban. Se impuneau

60
deci reforme care să schimbe situaţia, să creeze un cadru intern favorabil
dezvoltării.
Revoluţia italiană a început la 12 ianuarie 1848 cu mişcarea
insurecţională de la Palermo. Aceasta a fost o adevărată spaimă pentru mulţi
dintre conducătorii statelor italiene. La 11 februarie a fost promulgată
constituţia Regatului celor două Sicilii. Carol Albert, regele Piemontului, a
promulgat o constituţie. La Roma, Papa Pius al IX-lea a dat “Statutul
fundamental pentru guvernarea Statelor Sfîntului Scaun”. La 18 martie 1848
avea să înceapă revoluţia de la Milano, urmată, la cîteva zile, de cea de la
Veneţia. Cele două revoluţii au pus problema eliberării statelor italiene de sub
dominaţia străină. Cadrul deosebit de favorabil l-a determinat pe Carol Albert
să declare război împotriva Austriei. Rămasă singură, armata piemonteză a
pierdut bătălia de la Custozza. Aceasta însemna compromiterea celor care
susţineau ideea unirii în jurul monarhiei piemonteze.
La 13 august 1848 a început a doua etapă a revoluţiei italiene. Sub
conducerea lui Danielo Manin, la Veneţia, a fost proclamată a doua republică.
La intervale scurte de timp, au izbucnit revoluţiile la Toscana, Florenţa şi
Roma. A fost un nou prilej pentru ca regele Carol Albert să declare un nou
război. La 23 martie 1849 armata piemonteză a fost învinsă la Novara. Carol
Albert a abdicat în favoarea lui Victor Emanuel al II-lea. Sub patronajul
armatei austriece au fost înfrînte revoluţiile din celelalte state. Au rezistat mai
mult Roma şi Veneţia. În august 1849, odată cu capitularea Veneţiei, s-a
încheiat ultimul act al revoluţiilor italiene. Înfrîngerea echivala cu amînarea
unificării şi a obţinerii independenţei. Cu toată insistenţa Austriei nu s-a putut
reveni la restaurarea deplină a absolutismului. Păstrarea de către Victor
Emanuel al II-lea a constituţiei date în anul 1848 a permis transformarea
Piemontului în cel mai important centru al pregătirii unificării.

Întrebări

1. Ce reforme a făcut guvernul provizoriu din Franţa?

2. Cum se explică reuşita în alegeri a lui Ludovic Napoleon Bonaparte?
3. Care au fost obiectivele revoluţiei germane?
4. De ce nu s-a realizat unificarea Germaniei?
5. Care sunt obiectivele revoluţiilor din Imperiul habsburgic?
6. Care sunt cauzele generale ale înfrîngerii revoluţiei vieneze?
7. Cum se explică insuccesele revoluţiilor din Italia şi Ungaria?

CARACTERISTICELE ECONOMIEI MONDIALE DUPĂ

1850. SCHIMBAREA RAPORTURILOR DE FORŢE

A doua jumătate a secolului al XIX-lea, din punct de vedere economic,

se caracteristează prin cîteva elemente speciale. În primul rînd, este vorba de o
maturizare şi o puternică dezvoltare industrială, datorate introducerii şi
dezvoltării maşinismului, noilor invenţii şi inovaţii, legăturii mai strînse dintre
ştiinţă şi producţie. În al doilea rînd, din această evoluţie au rezultat consecinţe
deosebite din punct de vedere social, demografic şi politic. În ultimele decenii
ale secolului al XIX-lea, progresul economic a fost dat de electrificare şi

61
chimizare, de folosirea pe scară largă a motorului cu explozie internă. Acestea
sînt elementele specifice celei de a doua revoluţii industriale.
Ritmul mai accelerat al utilării cu maşini a schimbat structura
economică. Rolul industriei grele a crescut, se definitivează mai exact ce
înseamnă industrie grea, cu ramurile ei cele mai importante. Productivitatea
mai crescută s-a realizat prin progrese tehnice deosebite, prin invenţii şi
inovaţii. Astfel, în anul 1858 a fost lansat sistemul Bessemer (folosit pentru
transformarea fontei în oţel) care a impulsionat evoluţia industriei siderurgice
şi metalurgice. În anul 1864 fraţii Emil şi Pierre Martin au introdus sistemul
care le poartă numele. Consecinţele economice ale acestei evoluţii au fost:
dezvoltarea altor ramuri industriale, posibilitatea evoluţiei maşinismului şi
apariţia noilor centre economice. Frederick Simens spunea “Cărbunele este
măsura tuturor lucrurilor”. El avea în vedere relaţia dintre industria grea şi
industria extractivă, a cărbunelui în mod special. Pe baza raţionalizărilor, noul
sistem de săpare a galeriilor, folosirea perforatoarelor cu aer comprimat,
mijloace moderne de evacuare, etc., producţia de cărbune a Europei a crescut
de la 9 milioane de tone la 90 milioane, în 1850, şi la 300 milioane tone în
1880. Au fost puse în valoare marile bazine carbonifere ale Europei. În acelaşi
mod a evoluat extracţia minereului de fier. Industria grea deţine o pondere din
ce în ce mai mare în procesul de schimb. Industria textilă îşi păstra, primul loc,
dar evoluţia ei era legată direct de industria grea, de posibilităţile pe care i le
oferea acesta pentru dezvoltarea maşinismului. Şi în acest domeniu au apărut
noutăţi. S-a trecut la folosirea pe scară largă a bumbacului. Au fost ulitizaţi
coloranţii. Invenţiile perioadei au fost: maşina de filat, maşina de brodat,
maşina de cusut, etc. Procesul chimizării a revoluţionat industria. Rezultatele
cercetării în chimie au fost folosite în industrie şi agricultură, în industria
alimentară şi textilă, în combaterea bolilor plantelor şi în sporirea
productivităţii prin folosirea îngrăşămintelor chimice. Se poate vorbi, în acest
interval de timp, despre o industrie chimică care producea acid sulfuric, sodă,
parfumuri, materiale explozibile, acid azotic, amidon, ş.a. La mai vechile
ramuri industriale se adaugă: industria aluminului, o industrie a prelucrării
cuprului, industria petrolului, industria electrotehnică. Rezultatele s-au văzut
prin creşterea productivităţii, prin apariţia marilor trusturi şi societăţi care
dirijau industria, prin realizarea unei ierarhii economice care avea în frunte
statul cel mai dezvoltat economic (industrial).
Agricultura. Modul de practicare a agriculturii diferea de la ţară la ţară,
de la o zonă geografică la alta. Dacă în Europa Occidentală era o agricultură
intensivă, în SUA, Canada, Argentina era extensivă, iar în Rusia, China, India
era arhaică. În zonele tropicale şi subtropicale se practica monocultura. Despre
locul agriculturii în economia statelor dezvoltate se spune că era unul secundar.
Totuşi, principala caracteristică a agriculturii era revoluţia tehnică, care consta
în introducerea maşinilor şi uneltelor perfecţionate, folosirea îngrăşămintelor,
naturale şi artificiale, combaterea dăunătorilor şi a bolilor plantelor. Rolul
agriculturii, de asigurare a aprovizionării cu produse agro-alimentare, a rămas
acelaşi. Ponderea produselor agricole, în comerţul exterior, a diferit de la ţară
la ţară. Statele mai dezvoltate industrial s-au aflat în situaţia de a găsi alte pieţe
pentru aprovizionare. De obicei acestea au fost coloniile.
Finanţele. Caracteristica principală a acestui domeniu este dată de rolul
tot mai mare în toate domeniile de activitate, dependenţa capitatului industrial

62
de bănci. O altă caracteristică este dată de concentrarera capitalurilor în marile
bănci. În a doua parte a secolului al XIX-lea a crescut exportul de capital, spre
colonii şi spre ţările, chiar cele mai mari (cazul Rusiei), mai puţin bogate.
Exportul de capital s-a făcut pentru construcţiile de căi ferate, în ramuri
industriale de mare importanţă (industria extractivă) şi pentru înarmare. Nu au
fost puţine cazurile cînd marea finanţă a contribuit la stabilirea unor acorduri
politice (vezi acordul franco-rus) şi la exercitarea unor presiuni pentru a
determina orientările dorite în politica externă. De asemenea, marea finanţă a
jucat un rol important în politica de formare a marilor imperii coloniale. Pentru
a oferi doar un exemplu ne oprim la exportul de capital al Franţei. Din cele
50,2 miliarde franci aur aproape jumătate se găseau în colonii.
Transporturile. În mod evident, progresului din industrie i s-a alăturat
cel al mijloacelor de transport. Începută în prima jumătate a secolului
construcţia de căi ferate a cunoscut o adevărată explozie în perioada după
1850. Pînă la începutul secolului al XX-lea reţeaua de căi ferate, în lume, a
sporit de patru ori. Europa occidentală deţinea cea mai mare reţea (în anul 1870
Anglia a încheiat construcţia de căi ferate pe teritoriul ei) dar “fenomenul” a
fost cunoscut tot mai mult şi în alte părţi. Între 1875 şi 1910 patru linii
internaţionale au fost construite în America de Nord, în America de Sud şi în
Asia. Modernizarea transporturilor a fost o condiţie pentru buna funcţionare a
relaţiilor între metropole şi colonii ca şi pentru schimburile intercontinentale.
Transportul maritim a fost în plină transformare. Începînd cu anul 1875
navele cu vapori au înlocuit progresiv navele cu pînză. În egală măsură a
evoluat tehnologia construcţiilor navale, era preferat oţelul în locul lemnului.
Rezultatele s-au văzut prin sporirea tonajului vaselor şi viteza de deplasare. Un
vas de cîteva mii de tone traversa Atlanticul în şase zile ceea ce însemna, între
altele, reducerea preţului transportului. În strînsă relaţie cu progresul în
navigaţie au fost construcţiile navale, modernizarea porturilor, pentru a putea
primi vase de mare tonaj, şi construirea canalelor de navigaţie. În anul 1869 a
fost inaugurat canalul Suez, iar în anul 1890 a început construcţia Canalului
Panama. A fost construită o reţea importantă de canale interne, de către foarte
multe state.
În legătură directă cu transporturile a fost sistemul de comunicaţii.
Folosirea telefonului şi a telegrafului au contribuit la buna funcţionare a
transporturilor, la bunul mers al afacerilor comerciale şi nu numai. Cablurile
submarine au facilitat relaţiile între continente.
Comerţul. Sectorul comercial a fost beneficiarul tuturor acestor
transformări. Prin sporirea productivităţii a crescut volumul de produse.
Ramurile noi industriale au determinat modificări în dinamica comerţului:
produsele industriale au cîştigat teren în dauna celor manufacturiere. Au apărut
produse noi, un exemplu antomobilul. Între 1865 şi 1913 valoarea comerţului
mondial a crescut de la 1.742.000 lire sterline la 7.840.000 de lire sterline.
Modul de organizare a comerţului a înregistrat modificări. De remarcat, în
primul rînd, crearea marilor societăţi, a marilor magazine. În al doilea rînd,
politica economică a perioadei a înregistrat trecerea tot mai evidentă de la
liberul schimb la protecţionism vamal.
Consecinţele economice şi politice ale dezvoltării economiei mondiale.
Transformările rapide ale sistemului de producţie şi al schimburilor de mărfuri
au avut consecinţe economice. În primul rînd, dezvoltarea industrială, acolo

63
unde a existat, a adus o creştere a veniturilor, fenomen întîlnit în toate statele
dezvoltate. Producţia industrială, care este o sursă mai rapidă decît agricultura,
a determinat schimbări de structură economică. Caracteristică a fost
concentrarea întreprinderilor. Începînd cu anul 1880 asemenea societăţi au
devenit principalele organizatoare a producţiilor naţionale. Această concentrare
a fost mai rapidă în Statele Unite şi Germania. Prin puterea lor economică, prin
controlul pe care-l exercitau asupra unei mari părţi a economiei naţionale,
trusturile şi cartelurile au putut interveni şi în activităţile parlamentare şi a
guvernelor, acestea fiind obligate să acorde sprijinul lor, mai ales în exterior.
Relaţia între marile trusturi şi companii şi instituţiile statului se reflectă, atît în
politica de protejare a economiei, cît şi în politica de asigurare a pieţelor de
desfacere şi a surselor de materii prime. Unul dintre doctrinarii colonialismului,
francezul Jules Ferry spunea: “Expansiunea colonială este fiica politicii
industriale”. Din aceasta au rezultat rivalităţile coloniale. Pentru a pune
stăpînire pe rezervele de materii prime şi pe pieţele de desfacere a început o
adevărată competiţie pentru ocuparea de noi teritorii, pe continentele mai puţin
dezvoltate. Au intrat în luptă, în egală măsură, “armele” economice, dirijate de
oamenii de afaceri, şi armele propriu-zise, guvernele fiind obligate să apere
expansiunile. În relaţiile internaţionale şi-au făcut loc, de asemenea, rivalităţile
comerciale. Protecţionismul a generat “războaie vamale” între Franţa şi Italia
(1887-1898), între Germania şi Rusia (1893), între Franţa şi Elveţia (1893-
1895), între Austro-Ungari şi Serbia (1905-1911). Rivalităţile economice au
stat la baza crizelor politice, de la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul
secolului următor.

Întrebări

1. Cum se explică dezvoltarea economiei mondiale în secolul al XIX-lea?

2. Care au fost ramurile industriale noi care au apărut?
3. Ce rol “joacă” finanţele în economia şi politica marilor puteri?
4. Care au fost consecinţele progresului tehnic?

MAREA EXPANSIUNE COLONIALĂ. DOCTRINE ŞI

METODE DE ABORDARE

Ultimele decenii ale secolului al XIX-lea se caracterizează şi prin

intensificarea politicii coloniale, crearea marilor imperii coloniale şi lupta
dintre vechile şi noile posesoare de colonii. În lucrările de istoria
colonialismului apare frecvent termenul de colonialism modern. Termenul este
justificat datorită necesităţii definirii acestei politici în comparaţie cu ceea ce a
fost în evul mediu. Prima deosebire este dată de faptul că, în această perioadă,
s-a urmărit punerea în valoare a teritoriului (teritoriilor) cu tot ceea ce avea,
bogăţii, surse de materii prime, posibilităţi demografice. Altfel spus, teritoriile
cucerite trebuiau să “răspundă” celor două cerinţe; sursă (surse) de materii
prime şi pieţe de desfacere. Din punct de vedere cronologic, colonialismul a
fost “divizat”, de către specialişti, în mai multe etape. Pentru secolul al XIX-lea
au fost stabilite două perioade; prima între începutul secolului şi anul 1871; a
doua după 1871. Aceasta din urmă este denumită şi “Marea expansiune

64
colonială”, datorită cîtorva elemente cum ar fi: crearea marilor imperii
coloniale, cuprinderea în sfera colonialismului a tuturor continentelor slab
dezvoltate (Africa, Asia, în mod special), angajarea tuturor marilor puteri în
această competiţie ceea ce duce la reîmpărţirea sferelor de influenţă. Nu poate
fi omis faptul că această politică ocupă primul loc în preocupările externe ale
marilor puteri, iar metodele folosite de ele diferă foarte mult. Colonialismul a
fost “terenul” de pregătire a primului război mondial.
Marea expansiune. Africa. Continentul african este teritoriul care a
reţinut atenţia marilor puteri într-un mod cu totul special, în toată perioada
secolului al XIX-lea. Anglia şi Franţa au fost principalele concurente. Deşi
Franţa a fost înfrîntă, în anul 1870, ea nu a părăsit terenul colonialismului,
aceasta se poate vedea din acţiunile care urmează, care au pornit de la ceea ce
deţinea înainte de această dată. Fiecare din pretendente avea proiectele sale.
Anglia a fost preocupată, după 1870, de două regiuni, Africa de Sus şi zona
Canalului de Suez. Sub conducerea “Companiei engleze a Africii de Sud” s-a
început înaintarea spre interior. Rezistenţa triburilor Xosa, Zulu, Basuto şi a
burilor a fost înfrîntă. A fost creată Colonia Cap, bază de plecare spre alte
zone. În zona Suezului, Anglia a profitat de evenimentele din 1875 şi a preluat
acţiunile Canalului. Aceasta a însemnat începutul amestecului în treburile
Egiptului, pe care-l va cuceri în anul 1882. Acesta a fost prilejul ca Londra să
facă proiectul “Cap-Cairo”, ceea ce însemna unirea între nord şi sud. În
celelalte părţi ale continentului s-a urmărit definitivarea mai vechilor cuceriri şi
completarea cu altele. În Africa occidentală atenţia a fost îndreptată spre
Nigeria. În anul 1885 s-a întărit monopolul comercial în zonă. A început
cucerirea efectivă a Nigeriei, ceea ce s-a realizat în anul 1900. În Africa
orientală, englezii au urmărit să ocupe Kenya, Tanganyika, Uganda şi
Zanzibar. În anul 1893, Uganda, Kenya şi Zanzibarul au devenit colonii
engleze. Pînă la sfîrşitul secolului al XIX-lea Anglia a pus stăpînire pe
următoarele teritorii africane: Gambia, Sierra Leone, Coasta de Aur, Nigeria,
Uganda, Zanzibar, Africa Orientală Engleză, Africa de Sud, Africa Centrală
Engleză, Egiptul, Sudanul şi Somalia engleză.
Prezentă mai de mult în Africa, Franţa va acţiona, în ultimele decenii
ale secolului, pentru crearea unui întins imperiu. După înfrîngerea din 1870,
primul obiectiv urmărit a fost întărirea ocupaţiei în Algeria. Faptul va fi mai
evident după pierderea, în 1875, a Canalului de Suez. S-a urmărit, de
asemenea, întărirea autorităţii în zona Senegalului şi cucerirea unor puncte
importante pe litoralul Madagascarului. Din anul 1880, cînd a venit la
conducere guvernul lui Jules Ferry, un doctrinar al colonialismului, au fost
făcute alte planuri coloniale. Au fost urmărite patru obiective: 1) sporirea
teritorială a posesiunilor din Africa occidentală; 2) o mai susţinută activitate de
cercetare în zona centrală; 3) consolidarea puterii în Oceanul Indian, prin
cucerirea Madagascarului; 4) consolidarea poziţiei în Africa orientală prin
ocuparea portului Obok şi a împrejurărilor. Planul a suferit o modificare prin
cuprinderea şi a Tunisiei. De altfel, guvernul menţionat şi-a început activitatea
prin cucerirea Tunisiei. Tratatul de la Bardo (1881), care punea capăt
conflictului militar, şi Convenţia de la Marsa (1883) au consacrat stăpînirea
franceză în Tunisia. În ultimul deceniu al secolului presiunea franceză asupra
Madagascarului s-a accentuat. Campania militară s-a încheiat, în anul 1896,
printr-o reuşită deplină, Madagascarul a devenit colonie franceză. În Africa

65
occidentală preocuparea principală a fost pentru Senegal. Misiunea militară a
generalului Gallieni a reuşit să întărească graniţele coloniei. Au urmat acţiunile
din Guineea (1893), Coasta de Fildeş (1893), Dahomey (1895), Franţa a reuşit
să formeze aici o unitate administrativă colonială, denumită Africa Occidentală
Franceză, care cuprindea: Senegal, Sudanul francez, Guineea, Coasta de Fildeş,
Dahomey. În paralel s-a desfăşurat o activitate de cercetare a interiorului
continentului. În anul 1875, misiunea condusă de Savorgnan de Brazza a
pătruns în interiorul regiunii Congo. Rezultatul final a constat în înfiinţarea
Coloniei Congo-ului francez. Cercetarea zonei Ciad a fost punctul de plecare
pentru întemeierea Coloniei Ciad. În această parte s-a putut organiza unitatea
administrativă Africa Ecuatorială Franceză. Pînă la sfîrşitul secolului al XIX-
lea Franţa a format un întins imperiu colonial, format din: Algeria, Tunisia,
Africa Occidentală Franceză, Africa Ecuatorială Franceză, Madagascarul şi
Somalia Franceză. Anglia şi Franţa deţineau cea mai mare suprafaţă a Africii.
Aceasta a nemulţumit alte pretendente. Respectînd o anumită ordine
cronologică, vom menţiona, în primul rînd, Italia. În anul 1875 aceasta a ocupat
portul Sokotra, pe litoralul Mării Roşii. Cea mai mare nemulţumire a
determinat-o ocuparea Tunisiei, ceea ce a dus la răcirea relaţiilor cu Franţa şi
orientarea politicii italiene spre Germania şi Austro-Ungaria. Începînd cu anul
1880 Germania a fost tot mai prezentă în politica colonială. Ea va fi cea care va
pune problema reîmpărţirii Africii. Conferinţa Colonială de la Berlin, din 1884-
1885, a fost teatrul disputelor diplomatice pe această temă. Tratatul care s-a
încheiat, în care se prevedea libertatea de navigaţie pe Congo şi Niger, nu a
mulţumit Germania. Cercurile coloniale germane au acţionat prin infuzia de
capital german în Togo, Camerun şi Zanzibar, teritorii aflate în sfera de
interese a Angliei. Prin tratatul de la Helgoland (1890) Anglia şi Germania şi-
au delimitat teritoriile din Africa. La începutul secolului al XX-lea Germania a
provocat cele două crize marocane, 1905 şi 1911, prin acţiunile îndreptate
împotriva influenţei franceze în Maroc.
Expansiunea colonială în Asia. Marile puteri s-au ocupat, în acelaşi
timp, şi de Asia. Punctele cele mai ferbinţi, cu importanţă strategică şi
economică, au fost Iranul, Afganistanul, Tibetul şi Extremul Orient. După cum
s-a spus, încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea, Anglia şi Rusia au
avut în vedere Iranul. După războiul din 1877-1878 Rusia, care a luat Kars şi
Batum, şi-a întărit poziţiile. Era reluată, pe alte planuri, concurenţa dintre cele
două puteri, fapt evident prin noile achiziţii teritoriale; Rusia a cucerit
Turkestanul, iar Anglia a cucerit Afganistanul. În acelaşi timp, englezii au
ocupat importante puncte pe coasta Arabiei; Bahreim, Kuweit, Katar, Mascat,
Aden, Arhipelagul Kuryan, insula Merirah şi Hadramaut. În această situaţie
conflictele deschise ruso-engleze erau iminente. Situaţia internaţională, din
ultimele decenii ale secolului al XIX-lea şi primele ale secolului al XX-lea, le-a
obligat să ajungă la o înţelegere. Mai întîi, în anul 1885, au făcut o împărţire a
zonelor de influenţă. În schimbul teritoriilor Sarok, Merv şi Pendjah, Rusia a
renunţat la defileul Zulficar, care, în anul 1905, a trecut sub controlul englez.
Cîţiva ani mai tîrziu cele două se vor confrunta în Pamir şi Tibet. Acordul din
1895 punea capăt acestei disensiuni prin împărţirea Pamirului. Punctul final al
înţelegerilor ruso-engleze a fost tratatul din 1907. Prin el Iranul era împărţit în
trei zone; nordul, sub controlul Rusiei, zona centrală, neutră, sudul, sub
controlul Angliei.

66
 În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, Extremul Orient a fost în
atenţia mai multor pretendenţi. Celor mai vechi, Franţa, Anglia şi Rusia, s-au
adăugat Japonia, Germania şi S.U.A. Începutul noilor acţiuni au aparţinut
Franţei. Profitînd de faptul că Anglia a fost angajată în disputele menţionate
mai sus, Franţa a reuşit să se impună în Indochina, regatul Annam, iar în anul
1893 a cucerit Siam. Din Conchina Cambodgia, Tonkin, Annam şi Laos,
Franţa a făcut o federaţie colonială. Succesele Franţei au alarmat Anglia. În
anul 1885 aceasta a atacat Birmania, pe care a anexat-o imperiului său. Nu s-a
ajuns însă la un conflict deschis, cu Franţa, pe tema acestei părţi a Asiei. În
ultimii ani ai secolului al XIX-lea şi primii ai secolului al XX-lea se va pune
problema reîmpărţirii sferelor de influenţă şi în Extremul Orient. Aceasta s-a
datorat Japoniei. Conflictul japono-chinez, 1894, s-a încheiat în favoarea
Japoniei, care primea Coreea şi Liao-Tung. Anglia, Franţa, Rusia şi Germania
au acţionat imediat impunînd o reîmpărţire teritorială. Prin intervenţia S.U.A.
situaţia s-a complicat. La începutul secolului al XX-lea divergenţele din
această parte au determinat războiul ruso-japonez în urma căruia Japonia,
victorioasă, a obţinut protectoratul asupra Coreei, Port-Arthur şi jumătate din
insula Sahalin. Nici acest tratat nu a putut opri concurenţa din Extremul Orient
ceea ce explică angajarea în zonă a unui front militar în timpul primului război
mondial.
Doctrine şi metode de abordare. Termenul de colonialism a intrat în
limbajul politico-diplomatic încă din momentul apariţiei lui. Pînă la primul
război mondial colonialismul s-a plasat pe primele locuri în politica externă a
marilor puteri. În această situaţie este firesc să fi apărut doctrinarii
fenomenului, cei care au căutat să justifice fenomenul, să-i găsească explicaţii.
Cei mai înfocaţi susţinători au fost, în mod firesc, oamenii politici şi toţi cei
angajaţi în expansiunea colonială. Bogata istoriografie a colonialismului oferă
posibilitatea să deosebim mai multe grupări. Din prima fac parte susţinătorii
rolului factorului economic. Evoluţia colonialismului, mai ales în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea, a fost marcată şi de evoluţia cercetării lui. Au
apărut lucrări care tratează fenomenul mai în profunzime. Fără să se abată de la
susţinerea factorului economic s-au căutat elemente care să permită realizarea
unui bilanţ cu părţi pozitive şi negative. Un loc important îl ocupă acele lucrări
care descifrează toate consecinţele colonialismului. Pe aceste baze s-a format o
altă grupare, cea care consideră că explicaţia economică nu este mai importantă
decît explicaţia politică. Cu alte cuvinte se încearcă realizarea unei simbioze la
care concură mai mulţi factori, economici şi neeconomici. Evoluţia
colonialismului, marcată de cuceriri noi, de înmulţirea asociaţiilor şi
societăţilor care le susţineau, a făcut ca în analiza fenomenului să se facă loc
propagandei coloniale. Susţinătorii acesteia au abandonat explicaţiile
economice în favoarea celor politice. În conformitate cu realitatea, este
remarcat faptul că nici o acţiune expansionistă nu s-a întreprins fără aportul
statului. Totodată, trebuie de remarcat interesul economic al statului, ceea ce
înseamnă că dimensiunea economică a fenomenului nu trebuie abandonată dar
nici nu trebuie supraevaluată. Pe aceeaşi linie, a nediscutării factorului
economic, se plasează şi susţinătorii teoriilor psihologice. Pentru aceştia,
colonialismul are o explicaţie prin prisma inegalităţilor dintre albi şi negri.
Inferioritatea acestora din urmă este tema preferată a creatorilor teoriei
“atavismului evanghelic”. Ei pretind că împărţirea Africii a fost rezultatul

67
elanului misionarilor şi aceasta viza doar un scop umanitar. Pentru marea
expansiune colonială explicarea fenomenului prin activitatea diplomatică a
devenit o altă metodă de abordare. Susţinătorii “teoriilor diplomatice” se
împart în trei categorii: a) prestigiu naţional, b) echilibrul de forţe, c) strategia
globală. Susţinătorii acestora au abandonat factorul economic, căutînd
explicaţii în alte domenii. Fără a elogia sau minimaliza aceste teorii, trebuie să
subliniem complexitatea fenomenului. Fără evaluarea tuturor componentelor
colonialismului orice prezentare va fi incompletă şi subiectivă. În acelaşi mod
trebuie privite şi consecinţele colonialismului.

Întrebări

1. Care au fost obiectivele politicii coloniale?

2. Care au fost zonele “fierbinţi” de pe continentul african?
3. Care au fost forţele coloniale angajate în Asia?
4. Care au fost obiectivele doctrinelor coloniale?

RELAŢIILE INTERNAŢIONALE LA SFÎRŞITUL

SECOLULUI AL XIX-LEA ŞI ÎNCEPUTUL SECOLULUI XX

Problema orientală. Înfrîngerea Franţei, în urma războiului din 1870-

1871, a modificat echilibrul de forţe în Europa şi a dat posibilitatea repunerii pe
tapet a problemei orientale. Semnalul a fost dat de către Rusia prin anularea
prevederilor Tratatului de la Paris (1856) privind Marea Neagră. Pe de altă
parte, în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, a fost intensificată lupta
naţională. Insurecţia din Bosnia şi Herţegovina a provocat o nouă criză.
Represaliile otomane au determinat Serbia şi Muntenegru să declare război
Porţii. Foarte repede marile puteri, Rusia, Austro-Ungaria şi Anglia, au
reacţionat, în funcţie de planurile şi proiectele pe care le aveau. Pericolul
desfiinţării Serbiei, urmare a înfrîngerilor militare, a determinat acţiuni mai
deosebite. Înţelegerea ruso-austro-ungară, din iulie 1876, de la Reichstadt,
stabilea bazele unei colaborări pentru rezolvarea crizei. Obţinînd de la Rusia
dreptul de a anexa Bosnia şi Herţegovina, Austro-Ungaria promitea să nu se
opună aplicării proiectului rus de rezolvare a crizei şi de anexare a Basarabiei
şi Batumului. Intensificarea crizei, în a doua jumătate a anului 1876, a
evidenţiat, pe de o parte, divergenţele dintre marile puteri şi, pe de altă parte,
susţinerea de către Rusia a necesităţii unui război împotriva Porţii. Sprijinul
moral şi material oferit insurgenţilor şi apropierea de Germania, prin Alianţa
celor trei împăraţi, au încurajat Rusia să pregătească războiul. Conferinţa de la
Constantinopol, decembrie 1876, iniţiată de diplomaţia engleză, a fost o
încercare de a se evita conflictul militar. Eşecul conferinţei a oferit diplomaţiei
ţariste prilejul de a pregăti războiul. Noua înţelegere semnată cu Austro-
Ungaria, în ianuarie 1877, şi atitudinea Angliei, au impulsionat pregătirea
militară. Semnînd tratatul cu România, la 12 aprilie 1877, Rusia putea să
declare războiul.
Campania militară a fost dură şi de lungă durată, mai mult decît s-a
prevăzut. Cu sprijinul armatei române a fost cucerită Plevna. Înaintarea armatei
ruse spre Constantinopol şi succesele obţinute în Caucaz au atras atenţia

68
Austro-Ungariei şi Angliei. Guvernul vienez a cerut Rusiei “să nu pună Europa
în faţa unui fapt împlinit”. La 15 februarie 1878 Anglia şi-a trimis flota în
Mediterana orientală. Rusia a fost obligată să încheie tratatul de la San Stefano.
Prin acest act Rusia primea unele teritorii în Caucaz şi Dobrogea. Acesta din
urmă a fost schimbat cu sud-vestul Basarabiei. Poarta a fost obligată să
recunoască independenţa Serbiei, Muntenegrului şi României. Se prevedea, de
asemenea, crearea Bulgariei mari, care intra în sfera de influenţă a Rusiei.
Tratatul de la San Stefano a determinat opoziţia Angliei şi a Austro-
Ungariei. Rusia a fost obligată să accepte ideea unui congres al marilor puteri,
care să stabilească condiţiile păcii. Congresul de la Berlin, iunie-iulie 1878, sub
preşedinţia cancelarului Germaniei, Otto von Bismarck, a stabilit o nouă hartă
a Peninsulei balcanice; Macedonia era restituită Porţii, Bulgaria era redusă faţă
de tratatul de la San Stefano, Bosnia şi Herţegovina erau date spre administrare
Austro-Ungariei. Prin aceasta se crea în Balcani o situaţie mai complexă prin
care erau puse în evidenţă următoarele: concurenţa dintre marile puteri,
raporturile dintre popoarele de aici şi poarta otomană, relaţiile bilaterale dintre
statele balcanice.
Intervenţia marilor puteri, în mod deosebit a Rusiei şi a Austro-
Ungariei, a provocat alte crize. Este cazul crizei bulgare, din anul 1886, cînd
Alexandru de Battenberg a fost îndepărtat de la tron. Înlocuitorul acestuia,
Ferdinand de Saxa-Coburg, susţinut de către Viena, a reuşit să înlăture
influenţa rusă în schimbul celei austriece. Datorită acestor schimbări, în ultimii
ani ai secolului al XIX-lea şi în primii ani ai secolului următor, au apărut
semnele altei crize. Ea va fi declanşată datorită deciziei Vienei de a anexa
(ocupa) efectiv Bosnia şi Herţegovina. Susţinută de Rusia, Serbia a acţionat
imediat. Austro-Ungaria, în spatele căreia se afla Germania, şi-a impus punctul
de vedere.
Divergenţele dintre statele balcanice şi Poartă au fost cauzele
conflictelor din anii 1912-1913. Cele două războaie balcanice (1912 –
Bulgaria, Serbia şi Grecia, au atacat Poarta) (1913 – Serbia, Grecia şi România
au atacat Bulgaria) au impus alte reglementări teritoriale. În criza aceasta au
fost angajate şi cele două grupări, Tripla Alianţă şi Tripla Antantă, în virtutea
intereselor pe care le aveau. În aceste condiţii, tratatul de la Bucureşti, 1913, nu
putea avea o valoare absolută.
Noul sistem de alianţe. Tripla alianţă. Principala preocupare a lui
Bismarck, după înfrîngerea Franţei, a fost să formeze un sistem de alianţe care
să permită Germaniei să întărească izolarea acesteia şi, pe de altă parte, să
joace un alt rol în relaţiile internaţionale. Sistemul care-i poartă numele a
constat din mai multe acorduri şi tratate, încheiate în perioada 1871-1890.
Primul a fost “Alianţa celor Trei Împăraţi” (1873). Aceasta nu a răspuns
obiectivului numărul unu, izolarea Franţei, şi s-a renunţat la ea. Au contribuit
la aceasta şi divergenţele dintre Rusia şi Austro-Ungaria pe tema Balcanilor. Pe
de altă parte, relaţiile ruso-germane s-au răcit foarte mult după Congresul de la
Berlin. Nu acelaşi lucru se poate spune despre relaţiile cu Austro-Ungaria.
Apropierea de aceasta se va materializa prin semnarea la 7 octombrie 1879 a
unui tratat secret, care prevedea modalităţile de colaborare, în cazul unui atac
din partea Rusiei, şi o neutralitate binevoitoare în cazul unui atac al unei terţe
puteri.

69
 Tratatul, intrat în istorie sub numele de “Tratatul Puterilor Centrale”,
răspundea parţial obiectivelor lui Bismarck. El nu a dorit orientarea vădită
împotriva Rusiei. Tocmai de aceea, în anul 1881, va încheia un nou tratat al
celor trei împăraţi, reuşind să obţină promisiunea de neutralitate binevoitoare
din partea aliaţilor. Înţelegerea nu era perfectă, din punctul de vedere al
cancelarului Germaniei, pentru că nu se obţinea un ajutor ferm în cazul unui
război cu Franţa. Se căuta o altă soluţie, se dorea alianţa cu un stat care avea
contradicţii cu Franţa. Acesta a fost Italia. Nemulţumit de ocuparea de către
Franţa a Tuniei, guvernul italian, condus de Crispi, era dispus să încheie un
astfel de tratat. În urma tratativelor purtate la Viena, la 20 mai 1882, au fost
puse bazele Triplei Alianţe, formată din Austro-Ungaria, Germania şi Italia.
Clauza esenţială a tratatului este prinsă în articolul al II-lea şi se referă la
intervenţia Germaniei şi a Austro-Ungariei, în cazul cînd Italia era atacată de
Franţa, şi la sprijinul pe care-l va da Italia dacă Germania era atacată de Franţa.
Prin acesta tratatul este caracterizat ca defensiv.
Formarea Triplei Alianţe a fost o rezolvare de moment. Pusă în faţa
unor evenimente internaţionale s-a dovedit că nu era atît de viabilă. Prelungirile
şi reînnoirile tratatului au scos în evidenţă foarte multe nepotriviri de interese.
Cele mai multe pretenţii au venit din partea Italiei. Guvernele care au urmat la
conducerea acesteia nu au putut trece cu uşurinţă peste dorinţa opiniei publice
italiene în legătură cu teritoriile, locuite de concetăţenii lor, aflate sub
dominaţie austro-ungară. Pe de altă parte, Italia nu s-a văzut obligată să susţină
Austro-Ungaria cu ocazia declanşării crizei bulgare din 1886. Germania şi
Austro-Ungaria nu erau de acord să susţină pretenţiile Italiei în Africa de Nord.
În acest caz, prima prelungire a tratatului, 1887, a însemnat reluarea adliteram
a celui din 1882. După demiterea lui Bismarck, în anul 1890, Tripla Alianţă
devine o alianţă ofensivă. Faptul acesta este dovedit, în primul rînd, de politica
agresivă a Germaniei şi a Italiei, ambele avînd pretenţii coloniale, pe care, însă,
nu şi le puteau garanta reciproc.
La începutul secolului al XX-lea, relaţiile franco-italiene au încetat să
mai fie inamicale. Războiul vamal, care dura de mai mult timp, era pe punctul
de a se încheia. În această situaţie reînnoirea tratatului Triplei Alianţe, în anul
1902, nu mai avea mare valoare pentru Roma. Mai mult decît atît, cu ocazia
primei crize marocane, la conferinţa de la Algesiras, Italia a fost de partea
Franţei. Cu ocazia crizei balcanice din anul 1908 Italia nu a susţinut Austro-
Ungaria. Ultima reînnoire a tratatului s-a făcut în anul 1912. Acesta urma să
intre în vigoare la 8 iulie 1914. Deşi a fost un tratat mai darnic pentru Italia, la
începerea primului război mondial, aceasta s-a declarat neutră. La 20 mai 1915,
după exact 33 de ani de la semnarea primului tratat al Triplei Alianţe,
Parlamentul italian, prin decizia de intrare în război alături de puterile Antantei,
anula tratatul. Din Tripla Alianţă a rămas gruparea Puterilor Centrale.
Tripla antantă. Şi această grupare, care a fost compusă din Anglia,
Franţa şi Rusia, a parcurs, pînă la definitivare, mai multe etape. Prima etapă a
fost Acordul franco-rus. Se ştie că între cele două au fost multe neînţelegeri,
chiar şi după 1870. O apropiere avea să fie remarcată după 1887, determinată,
pe de o parte, de relaţiile ruso-germane şi, pe de altă parte, de împrumuturile
financiare făcute de Rusia pe piaţa franceză. Apropierea economică va evolua
în ultimele decenii ale secolului. Demiterea lui Bismarck şi reînnoirea tratatului
Triplei Alianţe, 1891, au contribuit la strîngerea relaţiilor politice franco-ruse.

70
După o susţinută activitate diplomatică, la 18 august 1892, a fost încheiat un
acord militar în care se prevedea intervenţia în cazul unui atac al Germaniei sau
a unuia dintre aliaţii ei. Prin acest acord, Franţa se putea considera ieşită din
izolarea diplomatică impusă de Germania. A doua etapă a formării Antantei
este marcată de tratativele franco-engleze. Trebuie de remarcat faptul că între
cele două a fost o susţinută concurenţă colonială (vezi cap. Marea expansiune
colonială), care s-a accentuat în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea.
Pierderea Canalului de Suez, de către Franţa, cucerirea, de către Anglia, a
Egiptului au făcut ca relaţiile dintre ele să fie la un pas de izbucnirea unui
război. Momentul culminant a fost aşa numita “afacere Fachoda”, 1898, cînd
cele două armate s-au aflat faţă în faţă. Nu s-a ajuns la război datorită
calculelor făcute de ambele părţi. Pe de altă parte, agresivitatea Germaniei, care
n-a ezitat să “atace” teritorii şi regiuni unde Anglia avea interese, a determinat
Londra să aleagă între aceasta şi Franţa. După depăşirea crizei din 1898
apropierea franco-engleză a fost tot mai vizibilă. În anul 1903 au început
tratativele, iar la 8 aprilie 1904 a fost semnat acordul “Antanta Cordială”, care
punea capăt disputelor coloniale. În fapt a fost vorba de trei convenţii: 1)
Convenţia cu privire la Egipt şi Maroc; 2) Convenţia privind Terra Nova şi
Africa, şi 3) Convenţia privind Siamul, Madagascarul şi Noile Hebride. Este
vorba deci de recunoaşterea sferelor de influenţă şi a imperiilor coloniale. A
treia etapă a constat în stabilirea unui acord anglo-rus. Este evident faptul că şi
relaţiile dintre cele două nu au fost bune. Mai vechile rivalităţi în problema
orientală au fost completate cu cele din Asia Centrală şi Extremul Orient. În
politica sa expansionistă Rusia s-a lovit de rezistenţa Angliei. Înfrîngerile
suferite de Rusia în războiul cu Japonia (1905) au fost determinante pentru
schimbarea politicii externe. Diplomaţii ruşi nu şi-au ascuns dorinţa de a trata
cu Londra. Pe de altă parte, datorită crizei marocane, provocată de Germania,
Anglia manifesta acelaşi interes. Prima apropiere s-a realizat în timpul
conferinţei de la Algesiras (1906), fiind urmată de acordarea unui împrumut
Rusiei şi de schimbul de delegaţii militare. În anul următor au început
tratativele diplomatice în urma cărora a fost semnat tratatul între cele două
puncte. Tratatul este, în fond, o reîmpărţire a sferelor de influenţă din Persia
(Iran), Afganistan şi Tibet. Persia era împărţită în trei zone: partea de nord intra
sub controlul Rusiei, mijlocul era zona neutră iar zona de sud era controlată de
Anglia. Afganistanul era recunoscut ca zonă de influenţă engleză. În privinţa
Tibetului, cele două se angajau să nu intervină în treburile sale interne.
Prin cele trei tratate, franco-rus, anglo-francez şi anglo-rus au fost puse
bazele blocului “Tripla Antantă”.

Întrebări

1. Care au fost puterile angajate în rezolvarea problemei orientale?

2. De ce nu a fost acceptat tratatul de la San Stefano?
3. Care au fost deciziile luate la Congresul de la Berlin?
4. Care a fost scopul politicii externe a lui Bismarck?
5. De ce nu a fost viabilă Tripla Alianţă?
6. Care au fost etapele formării Triplei Antante?
7. Ce relaţie există între formarea Triplei Antante şi reîmpărţirea sferelor de
influenţă?

71
 PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

Cauze profunde şi imediate. Eveniment cu profunde consecinţe asupra

evoluţiei ulterioare a lumii, primul război mondial a fost determinat de
contradicţiile dintre marile puteri. Formele de manifestare a acestor contradicţii
au fost diverse. Cele care domină sunt determinate de expansiunea colonială.
Devenit politică de stat, colonialismul aduce în prim plan lupta pentru
împărţirea şi reîmpărţirea sferelor de influenţă. Datorită acesteia contradicţiile
coloniale au determinat o serie de crize, declanşate datorită pretenţiilor noilor
veniţi, Germania, Japonia şi S.U.A. Situaţia din Europa completa tabloul
contradicţiilor. Rivalităţile franco-germane, pentru Alsacia şi Lorena,
rivalităţile ruso-austro-ungare, ruso-turce, din Balcani, concurenţa, dominaţia şi
controlul pieţei europene, sunt elementele care caracterizează situaţia la
sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Împărţirea
Europei în două grupări, Tripla Alianţă şi Tripla Antantă, a amplificat
contradicţiile dintre marile puteri. Pe de altă parte, situaţia internă a acestora a
fost o cauză care nu trebuie neglijată, în strînsă legătură a fost şi lupta de
eliberare şi unitate a popoarelor asuprite de Austro-Ungaria, Rusia, ş.a. În
contextul acestei situaţii, cauza imediată a războiului a rămas atentatul de la
Sarajevo.La 28 iunie 1914 aici a fost asasinat moştenitorul tronului austro-
Ungar, arhiducele Frantz Ferdinand. O dovadă că a fost vorba de un pretext o
oferă pregătirea militară pe care marile puteri au făcut-o. Au fost sporite
efectivele militare, au crescut cheltuielile pentru dotarea armatelor, a fost
perfecţionată tehnica militară, au fost elaborate legi care introduceau serviciul
militar obligatoriu, au fost stabilite planurile militare. Toate acestea au fost
susţinute de o pregătire diplomatică. Tripla Alianţă şi Antanta au acţionat
pentru găsirea de aliaţi.
Declanşarea conflictului. Jalonarea fronturilor. Prin ultimatumul
adresat Serbiei, după atentat, Austro-Ungaria lăsa să se înţeleagă că este gata să
înceapă războiul. Încurajată de Germania, la 27 iulie 1914 a început
operaţiunile militare. Situaţia internaţională a devenit deosebit de complexă
datorită mobilizării forţelor militare aliate. La 3 august, Germania a declarat
război Franţei, iar la 4 august Anglia a declarat război Germaniei. În primele
momente Puterile Centrale (Germania şi Austro-Ungaria) se aflau în faţa
forţelor Triplei Antante (Anglia, Franţa şi Rusia). Din punct de vedere militar
Europa a fost împărţită în trei fronturi: frontul din Balcani, frontul de vest şi
frontul de est. Forţele combatante pe frontul din Balcani au fost trupele sîrbe şi
austro-ungare. La sfîrşitul anului 1914, prin intrarea Turciei alături de Puterile
Centrale, frontul se va întinde pînă în Caucaz şi Palestina. Pe frontul de vest s-
au înfruntat armata germană cu Belgia, Franţa şi Anglia. Succesele armatei
germane au pus probleme serioase aliaţilor. Parisul a fost salvat cu preţul a
cîteva sute de mii de morţi. Pe frontul de est, în prima etapă, confruntarea a fost
cîştigată de armata rusă. Intervenţia armatei germane a salvat Austro-Ungaria
de la un dezastru.
Campania militară din anul 1914 s-a încheiat, în Europa, cu o răsturnare
de planuri militare. S-a dovedit că războiul nu va fi unul scurt.
Comandamentele militare au trecut la elaborarea de noi planuri. Aceasta şi
pentru faptul că, în afara Europei, au fost deschise alte fronturi. În Extremul

72
Orient, din proprie iniţiativă, Japonia a atacat teritoriile deţinute de Germania.
Pînă la sfîrşitul anului 1914 Japonia a obţinut succese. Germania a pierdut
multe din bătăliile de pe fronturile africane. La începutul anului 1915, în
Europa, s-a trecut la războiul de poziţii. A fost un război de uzură, de măcinare
a forţelor, în care un rol important a revenit aviaţiei şi artileriei. Perioada a fost
marcată şi de o activitate diplomatică deosebită, menită să atragă noi aliaţi.
Astfel, Antanta a reuşit să atragă Italia şi România. Puterile Centrale au atras
de partea lor Bulgaria şi Turcia. Intrarea acestora în război a modificat mult
situaţia de ansamblu. Dacă în vest se menţinea un război de poziţii, în răsărit a
fost declanşată ofensiva germană pe un front între Vistula şi Carpaţi. Datorită
acestei acţiuni armata rusă a fost obligată să se retragă. Aliaţii din Antantă au
deschis, în anul 1915 frontul din Mediterana. Acţiunea denumită “Dardanele”
s-a încheiat însă cu un insucces. Singurul avantaj pentru Anglia şi Franţa a fost
consolidarea poziţiei la Salonic. Anul 1915 s-a încheiat cu un uşor avantaj
pentru Puterile Centrale. Anul 1916 a fost mai bogat în acţiuni ofensive.
Antanta a rezolvat mai repede dificultăţile tehnice. Anglia şi-a trecut trupele pe
continent în ajutorul Franţei. Puterile Centrale au avut dificultăţi în
aprovizionarea tehnico-materială. De fapt doar industria germană era cea care
trebuie să doteze armatele proprii şi cele aliate. Aceasta ar putea explica
situaţia mai puţin bună din anul respectiv. Germania n-a putut înfrînge
rezistenţa anglo-franceză în marile bătălii de la Verdun. La jumătatea anului
1916 ruşii au reluat ofensiva pe frontul de răsărit. Italia şi România au intrat în
război fără să poată exploata succesele obţinute în prima etapă. În anul 1916 au
avut loc multe operaţiuni navale. Cea mai mare bătălie, “Bătălia Iutlandei”, a
fost cîştigată de Anglia. Bilanţul anului 1916 a fost favorabil Antantei. Puterile
Centrale au suferit înfrîngeri pe frontul de vest şi au reuşit o stabilizare parţială
în est. În bilaţul anului respectiv sunt cuprinse şi serioase dificultăţi economice.
Puterile Centrale au fost primele care au simţit aceste dificultăţi. Atît
Germania, cît şi, mai ales, Austro-Ungaria s-au aflat în pragul unor crize
alimentare. Ţările Antantei nu au fost scutite de o scădere a nivelului de trai.
Franţa care a avut de suportat, pe o parte a teritoriului, prezenţa trupelor
germane, a avut multe probleme alimentare. Datorită acestor fenomene au
apărut multe probleme politice. Opoziţia antirăzboinică era tot mai
cuprinzătoare şi mai activă.
Proiecte privind încheierea războiului. Proiectul german avea la bază
principiul anexărilor teritoriale; de la Rusia erau luate Polonia, Lituania,
Bielorusia şi guberniile baltice, Belgia era anexată Germaniei, teritoriile
franceze Longwy şi Somme, erau anexate Germaniei, distrugerea supremaţiei
navale a Angliei şi acapararea vastului ei imperiu colonial. Proiectul austro-
ungar prevedea: instaurarea dominaţiei în Balcani, rectificarea frontierelor cu
România şi Italia, constitutirea statului polonez sub controlul Austro-Ungariei.
Proiectul englez prevedea: menţinerea echilibrului de forţe în Europa,
asigurarea supremaţiei maritime a Angliei, restituirea Alsaciei şi Lorenei la
Franţa, destrămarea dublei monarhii austro-ungare, restaurarea Belgiei, Puterile
Centrale erau obligate să plătească daune. Proiectul francez a avut în vedere, în
primul rînd, restituirea Alsaciei şi Lorenei.
Proiectul rus se referea la întărirea autorităţii imperiului asupra Prusiei
Orientale, Poznaniei, Galiţiei, Constantinopolului şi strîmtorilor Bosfor şi
Dardanele.

73
 Datorită situaţiei militare, Germania a fost prima care a solicitat
preşedintelui american, Wilson să înceapă medierea pentru încheierea păcii.
Anul 1917. Evenimente politico-militare. Intrarea SUA în război.
Anul 1917 a debutat, pentru mersul războiului, sub imperativele bilanţului
anului precedent. În ianuarie 1917, Germania şi-a prezentat oficial punctele de
vedere privind încheierea păcii în care se propunea: Franţa să-i restituie o
porţiune din Alsacia şi Saar, o frontieră care să garanteze securitatea Germaniei
şi a Poloniei din partea Rusiei, redarea coloniile germane ocupate de Antantă,
restaurarea Belgiei, despăgubiri pentru intreprinderile şi germanii care au avut
de suferit. Conferinţa interaliată de la Roma, ianuarie 1917, a prezentat un alt
proiect. Se cerea: restaurarea Belgiei, Serbiei, Muntenegrului şi despăgubiri
pentru ele, evacuarea teritoriilor franceze, ruse şi române, respectarea
drepturilor naţionalităţilor. Mediaţia Statelor Unite, care nu a fost prea
insistentă, nu a reuşit să convingă. În aceste condiţii, fără a mai avea sprijinul
austro-ungar, Germania a decis să reia ofensiva. Nici războiul submarin, nici
acţiunile terestre n-au reuşit să îngenuncheze Antanta. Între evenimentele
importante ale anului 1917 a fost şi intrarea SUA în război. Dacă la începutul
conflictului America s-a declarat neutră, ceea ce n-a împiedicat-o să facă
comerţ cu ambele tabere, datorită torpilării unor vase americane, a fost părăsită
această poziţie. La 2 aprilie 1917, preşedintele Wilson a anunţat intrarea în
război alături de Antantă. Consecinţele acestui act au fost multiple. În primul
rînd, a sporit forţa militară a aliaţilor. În al doilea rînd, Puterile Centrale
(Germania întrucît Austro-Ungaria era tot la slăbită) aveau două alternative, să
încheie o pace de compromis sau să continue lupta. Situaţia militară nu s-a
schimbat foarte repede. Pe fronturile europene n-au fost obţinute victorii
decisive. Antanta nu a putut trece la o ofensivă generală. Pe frontul de est
situaţia s-a schimbat şi datorită revoluţiei ruse din februarie 1917. Mai deosebit
a fost succesul Angliei pe frontul din Orientul Apropiat şi Mijlociu. Armata
turcă a capitulat dînd posibilitate englezilor să ocupe Gaza, Jaffa şi Ierusalim.
Bilanţul militar al anului 1917 lasă să se înţeleagă că războiul va continua. Pe
de altă parte bătăliile şi agravarea situaţiei interne a fiecărei mari puteri au adus
în prim plan problema încheierii păcii. O primă încercare a făcut Austro-
Ungaria. Se propunea încheierea păcii pe baza “statu quo ante”. Papa Benedict
al XV-lea a propus o pace de compromis, cu dorinţa de a salva Austro-Ungaria.
Neînţelegerile dintre cele două tabere, ca şi neînţelegerile din cadrul acestora,
au făcut ca pacea să rămînă doar un vis. “Oamenii care în 1914 – spunea
istoricul Launay – au fost incapabili să împiedice declanşarea conflictului s-au
dovedit, în 1917, tot atît de incapabili de a-i pune capăt…”. Este firesc ca în
aceste condiţii operaţiunile militare să fie reluate anul următor. După ieşirea
din luptă a Rusiei, urmare a revoluţiei din octombrie, Germania a reluat
ofensiva în vest. Armata germană a fost oprită. Între 25 iulie şi 7 august 1918
s-a dat a doua bătălie de pe Marna. Din 8 august Antanta a început ofensiva
generală pe frontul de vest. Puterile Centrale şi aliaţii lor au suferit înfrîngeri
după înfrîngeri pe toate fronturile. La 29 septembrie a capitulat Bulgaria. La 3
noiembrie Austro-Ungaria a semnat capitularea necondiţionată. La 30
octombrie Turcia a încheiat armistiţiu. Comandamentul german a sperat să
amîne capitularea. Prin nota trimisă preşedintelui american, guvernul german,
condus de Max von Baden, a încercat să obţină condiţii mai puţin severe.
Preşedintele Wilson a cerut capitularea necondiţionată. În dimineaţa zilei de 11

74
noiembrie 1918, la Compiègne, s-a semnat capitularea Germaniei şi încheierea
primului război mondial. Condiţiile armistiţiului au fost: evacuarea tuturor
teritoriilor ocupate în decurs de 15 zile, cu excepţia regiunii de răsărit; trupele
germane din Austro-Ungaria şi Turcia trebuie retrase imediat; armatele aliate
vor ocupa malul stîng al Rinului; Germania renunţă la prevederile tratatelor de
la Brest-Litovsk (încheiat cu Rusia) şi Bucureşti; trupele germane din Africa
vor capitula; Germania va elibera toţi prizonierii; Germania va da
învingătorilor 25.000 miltraliere, 1.700 avioane, 5.000 tunuri grele, 5.000
locomotive, 150.000 de vagoane, 5.000 autocamioane, toate submarinele, 8
crucişătoare, 10 cuirasate, restul flotei era dezarmată, se instituie o blocadă
asupra Germaniei pînă la semnarea păcii.
Bilanţul războiului. Durata în timp – 52 de luni. State participante –
28. Forţă demografică angajată – 75 milioane de oameni. Pierderi umane –
37.494.156 morţi şi răniţi. Cheltuieli – 331,6 miliarde de dolari, pentru
întreţinerea armatelor şi fabricarea armelor şi muniţiei necesare. La acestea se
adaugă pierderi materiale; flota comercială, fabrici şi uzine distruse, căi ferate
şi şosele, terenuri agricole, şeptel bovin, imobile distruse, total sau parţial.
Bilanţul politic al războiului cuprinde o serie de elemente. În primul rînd, au
fost evidenţiate cu claritate cauzele care l-au generat. În al doilea rînd, este
menţionată schimbarea raportului de forţe în politica colonială. Germania a fost
exclusă din rîndul posesoarelor de colonii. Lupta de eliberare a popoarelor
aflate sub dominaţia austro-ungară duce de dezmembrarea imperiului dualist şi
formarea statelor naţionale. În urma revoluţiei din octombrie 1917 Rusia are o
altă orientare politică. Prin participarea la război a Statelor Unite şi a Japoniei
are loc o schimbare a raportului de forţe pe plan mondial. Europa era
subordonată economic SUA prin cele 9 miliarde de dolari împrumutaţi în
timpul războiului.

Întrebări

1. Explicaţi cauzele războiului.

2. Ce evenimente au contribuit la declanşarea conflictului? De ce?
3. Cum au decurs operaţiunile militare pe fronturile europene?
4. Care au fost propunerile pentru încheierea păcii?
5. În ce condiţii au intrat Statele Unite în război?
6. Cum se poate explica colaborarea mai bună între aliaţii din Antantă?

BIBLIOGRAFIE

-John R.Barbes, Istoria Europei Moderne, Ed. Lider, Bucureşti, 1993.

-S.Berstein, Istoria Europei, vol. IV, Ed. Institutului European, 1998.
-C.Buşe, De la Bolivar la Cardenas, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1984.
-C.Buşe, Între România şi San Francisco. America Latină în lume, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1991.
-C.Buşe, Zamfir Zorin, Japonia un secol de istorie (1835-1935), Ed.
Humanitas, Bucureşti, 1990.

75
-Jean Carpentier, François Lebrun, Istoria Europei, Ed. Humanitas, Bucureşti,
1997.
-A.Filimon, Istoria Africii, I, II, Ed. Universităţii “Al.I.Cuza” Iaşi, 1999.
-Eduardo Goleano, Venele deschise ale Americii Latine, Bucureşti, 1983.
-V.Isac, Napoleon şi problemele istoriei, Bucureşti, 1994.
-Charles şi Barbara Jelavich, Formarea statelor naţionale balcanice 1804-
1920, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1999.
-H.Kissinger, Diplomaţia, Ed. All, Bucureşti, 1998.
-Gabriel Leahu, Expansiunea europeană în Africa, 1880-1914, Ed. Conexiuni,
Bacău, 1999.
-Emil Ludwig, Bismarck. Istoria unui luptător, Ed. Cugetarea, Bucureşti, 1927.
-Frank Mc.Donough, Imperiul britanic 1815-1914, Ed. All, Bucureşti, 1998.
-D.Melnikov, Lupta pentru o Germanie unită şi independentă, Ed. All,
Bucureşti, 1995.
-C.Mureşan, Europa modernă, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1997.
-Aurel Popovici, Stat şi naţiune. Statele Unite ale Austriei Mari, Ed. Albatros,
Bucureşti, 1997.
-A.Stiles, Napoleon, Franţa şi Europa, Ed. All, Bucureşti, 1993.
-A.Stiles, Unificarea Germaniei, Ed. All, Bucureşti, 1998.
-Z.Zorin, F.Baciu, Primul război mondial, Ed. Didactică, Bucureşti, 1995.

Tema de control

Operaţiunile militare pe fronturile europene (1914-1916)

76