Nr. 4 (33) anul IX / octombrie-decembrie 2011 - ROMDIDAC

octombrie - decembrie 2011 

Nr. 4(33) 

anul IX

Ex Ponto 

tExt/imAginE/mEtAtExt 

Nr. 4 (33), (Anul IX), octombrie - decembrie 2011

EX PONTO 

text/imagine/metatext 

Revistă trimestrială publicată de Editura Ex Ponto şi S.C. InFCon S.A. 

Director: IoAn PoPIŞtEAnU 

Director general: PAUL PRoDAn 

Apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România, 

cu susţinerea Filialei „Dobrogea“ a Uniunii Scriitorilor din România, 

a Universităţii „ovidius“ Constanţa, 

şi sprijinul RoMDIDAC S.A. BUCUREŞtI 

Redacţia: 

Redactor şef: Ovidiu duNĂrEaNu 

Redactor şef adjunct: nICoLAE RotUnD 

Redactori: AngELo MItChIEvICI, ILEAnA MARIn (S.U.A.), 

LăCRăMIoARA BEREChEt, SoRIn RoŞCA, oLIMPIU vLADIMIRov (tulcea) 

Prezentare grafică: ConStAntIn gRIgoRUŢă 

tehnoredactare: AURA DUMItRAChE 

Colegiul ştiinţific: 

SoRIn ALExAnDRESCU, Acad. SoLoMon MARCUS, 

MIRCEA vASILESCU, AnDREI BoDIU, IoAn StAnoMIR, FLoRIn CÂntIC, 

DoInA PăULEAnU, AntonIo PAtRAŞ 

Colegiul consultativ: 

ConStAntIn novAC, vICtoR CIUPInă, ADInA CIUgUREAnU, 

StoICA LASCU, IoAn PoPIŞtEAnU 

Revista Ex Ponto apare cu sprijinul Administraţiei Fondului Cultural Naţional 

Revista Ex Ponto găzduieşte opiniile, oricât de diverse, 

ale colaboratorilor. Responsabilitatea pentru conţinutul fiecărui text aparţine 

în exclusivitate autorului. 

Redacţia: Bd. Mamaia nr. 126, 

Constanţa, 900527; tel./fax: 0241 / 547040; 606421; 

email: library@bcuovidius.ro; ovidiudunareanu@gmail.com 

Administraţia: Aleea Prof. Murgoci nr. 1, 

Constanţa, 900132; tel./fax: 0241 / 580527 / 585627 

Revista se difuzează: 

– în Constanţa, prin reţeaua chioşcurilor „Cuget Liber” S.A. şi la 

– Muzeul de Artă Constanţa 

– în Bucureşti, prin Centrul de Difuzare a Presei de la Muzeul Literaturii Române 

Revista Ex Ponto este membră a A.R.I.E.L. (Asociaţia Revistelor, Imprimeriilor şi Editurilor Literare) 

tiparul: S.C. Infcon S.A. Constanţa 

ISSn: 1584-1189

◆Respirări 

ovIDIU DUnăREAnU - Oglinzile memoriei 

(p.5) 

tExt 

◆Poezie 

vICtoRIA AnA tăUŞAn (p.) 

SoRIn RoŞCA (p.) 

IoAn FLoRIn StAnCIU (p.) 

CRIStIAnA ESo (p.) 

DAn IoAn nIStoR (p.) 

YIgRU ZELtIL (p.) 

◆Tineri poeţi 

◆Proză 

MIRCEA IoAn CASIMCEA - Istovirile lui 

Antim (p. 37) 

◆Debut 

ALInA LUngU - Învinsul (p.42) 

◆Stări de spirit 

ConStAntIn novAC - Peisaj lacustru 

cu jonci (p.62) 

◆Traduceri din literatura română 

IULIA PAnă - Poeme. traducere de 

nAStASIA SAvIn (p.65) 

SUMAR 

PAUL SÂRBU - Poeme. traduceri realizate 

de studenţi ai Universităţii din Bucureşti 

(p.68) 

◆Traduceri din literatura universală 

DAnIEL PEnnAC - O declaraţie de 

dragoste. traducere şi prezentare de 

MăDăLIn RoŞIoRU (p.71) 

IMAgInE 

Reproduceri după lucrările pictoriţei 

LUIZA CALA (I-vI) 

Fişă biobibliografică (p.75) 

LUIZA CALA: Îmi face reală plăcere să 

povestesc, pe pânză, despre lumi mirifice, 

neştiute. Interviu realizat de AMELIA 

StănESCU (p.77) 

MEtAtExt 

◆Interpretări 

LăCRăMIoARA BEREChEt - Mitul ca 

metodă literară, sub eticheta realismului 

mitic (p. 81) 

◆Mari critici literari români 

AntonIo PAtRAŞ - E. Lovinescu. 

Addenda la un repertoriu de situaţii dramatice 

(I). (p.86)

◆Reevaluări 

AnA DoBRE - Teatrul ca evadare din 

realitate (p. 92) 

◆Aniversări 

Eugen Negrici - 70 de nICoLAE 

RotUnD 

◆Critici contemporani 

ELvIRA ILIESCU - Instanţa Grigurcu: 

la Judecata de apoi a scriitorilor (2). 

(p.101) 

◆Comentarii 

LIvIU gRăSoIU - Memorii atipice în formulă 

neaşteptată (p.111) 

◆Cronica literară 

nICoLAE RotUnD - De la „Cara-su" (I. 

Valerian) la „Medgidia, oraşul de apoi" 

(Cristian Teodorescu) (p.114) 

◆Reconsiderări 

Ion RoŞIoRU - Un roman întru totul 

viabil (p.120) 

◆Lecturi 

AUREL PoDARU - Destine umane, în 

„Ajustarea destinului" (p.124) 

oLIMPIU vLADIMIRov - Amintiri din 

comunism (p.126) 

◆Interviu „Ex Ponto" 

ARthUR PoRUMBoIU - Devenisem un 

obiect într-un angrenaj cumplit, dirijat 

de forţe malefice. Interviu realizat de 

nAStASIA SAvIn (p.128) 

◆Literatura şi comunismul 

ALExAnDRU MIhALCEA şi MARIAn 

MoISE - Din literatura canalului morţii 

(1949-1953) (p.136) 

◆Literatura universală. Lecturi 

ALInA CoStEA - Eco în fărâme, reasamblabil 

(p.140); Două luni pe cer. Una 

galbenă şi una verde (p. 143) 

◆Literatura universală. Receptări 

CRIStInA tAMAŞ - Réception et traduction 

de la poésie de Baudelaire en 

Roumanie (p.145) 

◆Lingvistică 

nIStoR BARDU - Ramificaţiile balcanice 

ale limbii române în concepţia lui Eugen 

Coşeriu (p.154) 

◆Arte plastice. Curente 

AngELo MItChIEvICI - Neobizantinismul 

în artele plastice: identitate, tradiţie şi 

modernitate (p.168) 

◆Muzică 

MARIAnA PoPESCU - George Enescu - 

130 de ani de la naştere (p.175) 

◆Muzeistică 

vALERICA MItU - Muzeul, către o nouă 

arhitectură a cunoaşterii (p.178) 

ALInA-DUMItRIŢA ALBoAEI - Spaţiu, 

timp şi cauzalitate la... Muzeul Ţăranului 

Român (p. 185) 

◆Escale contemplative. Noua Europă 

EUgEnIA vÂJIAC - Cu piciorul prin Berlin 

(II) (p.191) 

Evenimente culturale (p.200) 

Cărţi şi reviste primite la redacţie (p.201)

espirări 

OVIDIU DUNĂREANU 

„S 

Oglinzile memoriei 

crisul este o robie liber consimţită” (Mario vargas Llosa). 

* 

„Literatura este o profesie dificilă, care pretinde angajarea sufletească 

integrală a celui care o practică...” (Alex. Ştefănescu). 

* 

Cu cinsprezece ani în urma, Alexandru Spânu consemna în revista Luceafărul: 

„Într-o avalanşă de modernism, post-modernism, de tineri furioşi 

sau… post-furioşi, într-un peisaj literar în care scriitura vine ca o răsfrângere 

a luminii crude pe lama unui briceag bine ascuţit, scrisul lui ovidiu 

Dunareanu aduce liniştea tradiţiei, echilibrul şi propune o reîntoarcere la 

ceea ce defineşte esenţialitatea prozei româneşti .” De ce m-am simţit eu 

atras şi am pornit să fac o literatură de acest tip? Pentru că această literatură 

este mereu solidă, mereu serioasă, este o literatură puternică, alertă, 

şocantă, care nu de puţine ori duce în suprareal, în fantastic, găsindu-şi 

drumul sigur spre inima cititorului. o literatură care nu-şi află acest drum 

este sortită unui cerc mic de iniţiaţi şi atât. Peste ea în scurtă vreme, odată 

cu dispariţia celor care o gustă, se aşterne implacabilă uitarea. 

* 

Crezul meu a fost şi este să scriu o proză care să-şi extragă noutatea 

din viziune şi nu din contorsionarea la nesfârşit a tehnicilor literare. Să 

surprind cele mai mici nuanţe, cel mai subtil echivoc. De fapt, din acest joc 

al nuanţelor să se nască structura povestirilor. Să realizez un sentiment 

obscur, inexplicabil, o stare misterioasă care să transfere un caz real în 

regimul fantasticului. Să cultiv magicul, fabulosul, întâmplările stranii, 

care incendiază mintea cititorului. Îmi place să povestesc. Atunci când 

vreau să exprim o temă la care ţin foarte mult o transpun în suprareal. 

neobişnuitul îi dă putere şi tema capătă valoare de simbol. În aceasta 

constă forţa poveştilor. 

* 

Până la urmă, ce este povestea? Decât o succesiune de reverii, o 

născocire inepuizabilă de noi situaţii şi întâmplări. Să optezi, fără comple- 

EX PONTO Nr. 4, 2011 

5

EX PONTO Nr.4, 2011 

6 

xe, permanent, pentru ceea ce ţi se pare captivant, tulburător, în a descoperi 

o lume mai puţin exploatată literar, interesantă prin ritualuri şi eresuri, prin 

atmosferă, prin tipurile umane. 

* 

Povestea propune o lume a libertăţii depline. Să scrii cu spontaneitate, 

impetuozitate, cu revărsare de bucurie, supleţe, mobilitate. Să faci imaginarul 

credibil şi realul fantastic. 

* 

Să nu faci greşala de a te transforma dintr-un „povestitor” într-un „comentator”. 

Când citesc o poveste mă interesează mecanismul sau forţa misterioasă 

din ea, care crează iluzia de viaţă. 

* 

Sub puterea de seducţie a poveştii, omul se simte apărat; între hotarele 

ei, lumea sa este suportabilă. 

* 

Să te fixezi firesc în ambianţa mitului şi să-l faci să pară că se întâmplă 

în momentul de faţă, ca şi când nu ar avea nimic cu trecutul; să creezi sentimentul 

unui prezent etern. 

* 

Să vezi omul ca pe un mister, atât prin mişcarea sa sufletească imprevizibilă 

şi subtilă, cât şi prin raporturile multiple pe care le stabileşte cu mediul în 

care se mişcă! Să încerci să descoperi legăturile tainice dintre om şi realitatea 

în care acesta se integrează. 

* 

Am mai afirmat şi altă dată, că substanţa primă a literaturii nu este viaţa 

ci limba. Să intuieşti dintr-o fulgerare cuvântul nimerit, singurul care să înfăţişeze 

ceea ce vrei să spui. Stilul face ca ficţiunea să trăiască şi s-o impună 

cititorului ca pe o realitate suverană. De stil ţine verosimilitatea unei istorii, 

forţa ei de convingere. „Stilul” – spune orhan Pamuk – este acel cusur care-l 

deosebeşte pe un scriitor de altul.” 

* 

Primul cititor exigent, greu de păcălit, pentru care scriu, sunt eu. Dacă 

textele mele trec de mine, sunt convins că ele vor trece şi de ceilalţi cititori, 

cărora le place genul de literatură ce decodifică misterul, magicul, fantasticul 

existenţei. Eu sunt, aşa îmi place să cred, un prozator pentru care savantele 

căutări textuale ale congenerilor mei optzeciştii n-au avut un ecou ispititor. 

* 

Şi mai sunt convins, asemenea lui tudor Arghezi că: „Literatura pretinde 

un stagiu intim de aşteptare de luni de zile şi uneori ani. Sertarul e un fel de 

purgatoriu, de unde pagina pleacă în veşnicie sau în neant.”

poezie 

VICTORIA ANA TĂUŞAN 

Bulgării mei de zăpadă 

Bulgărul meu de zăpadă, 

– sufletul meu – 

îl ţin, să nu se vadă, 

sus, printre creste. 

Acolo poate să se topească, 

să nu mai fie, 

ori să se adauge, în tăcere cerească, 

izvoarelor, să curgă în veşnicie. 

Ci iată, cu o pace adâncă 

mi se prelinge 

ca o lacrimă pe faţa de stâncă. 

Şi ziua mă ninge 

şi noaptea mă ninge, 

mă ninge... 

* 

Bate-mă, vântule, cum m-ai bătut – 

mai lin, mai tare, de când m-am născut. 

Parcă ramură fost-am, să-mi iei 

cireşele, merele, să-ţi faci cercei. 

Şi frunzele toate mi le-ai luat, 

cele trase prin aur curat. 

vino, acum, dinspre văi, dinspre munte, 

să-mi scuturi zăpezi de la tâmple cărunte, 

că de-atâta zăpadă venită din cer 

multe gânduri se duc, multe doruri îmi pier. 

vântule, vântule, vino acum, 

ia-mă în braţe pentru ultimul drum, 

înzăpezeşte-mă, viscol, în iarna mea, 

închide-mă într-un bulgăr de stea. 

Mi-e grea zăpada, dar mai grea 

tăcerea-lespede pe viaţa mea. 

De sub zăpadă pot să mai răsară 


7


8 

ierburi şi flori, în primăvară, 

dar de sub lespede mi-e tare greu 

să scot sămânţa cugetului meu. 

De ce mă străduiesc, de-o vreme încoace 

şi sufletul şi gândul nu-mi dau pace, 

nu pot pricepe. Poate a fost să fie 

să mă sfâşiu ca pasărea în colivie, 

să uit de toate-n ceasurile sfinte, 

când din zăpezi şi de sub lespezi 

răsar pe pagini dreptele cuvinte. 

Doamne, nu ştiu şi nu ştiu să fac altceva 

din firul acesta alb şi subţire, 

decât un fel de tiv la mantia ta 

încercând în zadar o desăvârşire. 

Am doar îndrăzneala fir să desfir 

şi într-un ghem iar să-l adun, 

de parcă cerul ar fi nesfârşit patrafir 

ţesut dintr-un aur nebun. 

Uit uneori că firul, subţire ca fumul, 

ar putea să se-ntâmple, 

să-i dai din mâna ta drumul 

şi să mi se rupă în tâmple. 

Uit că nu eu hotărăsc să mai fiu, 

ori să nu fiu în zilele mele. 

Uneori mi se pare că mi-e foarte târziu 

pe firul gândului să mai prind stele. 

Lumină blândă ca mierea, 

Zăpadă albăstrie. 

Ce-mi spuneai, tăcând? 

Ce-ţi spuneam eu ţie? 

Câtă vreme-n urmă, 

câtă? nu mai ştiu. 

Azi tăcerea-mi scurmă 

sufletul pustiu. 

Unde eşti, acolo sus, în cer? 

Singură mă număr pe Pământ. 

Mult ne depărtăm şi nu-ţi mai cer 

să-ţi aduci aminte vreun cuvânt. 

Ce ne-am spus, ne-am spus. 

Ploi au spălat, vânturi au dus. 

Câtă vreme-n urmă! Câtă, nu mai ştiu. 

norii, ani în turmă. 

ninge albăstriu... 

* 

*

SORIN ROŞCA 

Pasărea dintr-un vis 

Aerul în care-am aprins o pasăre 

se face trup nemărginit bucuriei; 

iubire, fii marea mea 

respirată în zbor! 

te-ai şi desprins şuviţă 

din raza împletită de lebede 

a unui basm 

şi-n noaptea scrisă cu sfinţenie 

pe tainica piele rotitoare a lunii 

orizont nemărginit în lumină deschizi 

tigrului din sângele meu 

împovărat de muguri şi stele; 

Eu, cel bun şi nebun, 

zidul şi iedera, 

eu, 

cel flacără şi cel scrum, 

unicornul, pădurea, 

marea, fecioara şi bourul, 

eu, 

cel atât de frumos risipindu-mă-n toate, 

dinaintea ta, plăpândă zburătoare, 

se cuvine să mă închin! 

O noapte înainte de toamnă 

o făptură albă face semn şi ninge 

într-un turn, deasupra unei gări pustii, 

îngerul din flori al poeziei 

e-ncurcat la nunta unei mori de vânt, 

de atâta pace, s-au urnit migdalii 

şi-au luat-o razna-n stoluri argintate 

tropăind pe ţigla bunului pământ; 


9


10 

somn uşor prieteni, 

eu voi sta de veghe 

în cea mai ciudată noapte dintre nopţi, 

poate vine fata preschimbată-n dafin, 

poate vine dulful mărilor uitate, 

poate cerbul tânăr va izbi în porţi... 

Zbor 

Lumea-şi subţie-n van conturul verde, 

un ochi din cer pândeşte fragila ta făptură, 

prin temniţele orei trec păuni 

şi-n urmă ruguri albe mi te fură... 

Sărută-mă şi-un astru ne va muri în braţe, 

întâmplă-se chiar astăzi tot ceea ce ni-i scris! 

Eu voi stârni pe uliţi corăbii de beteală, 

tu vinde-mă la noapte pe-un colţ de paradis 

Vis către tine 

Într-o corabie 

cât un vis de conchistador 

ferecat cu un lup de aur 

pe dinăuntru 

şi pe dinafară cu dor, 

erai desculţă şi regină, 

urcai în spirală 

către miezul de portocală 

al verii viitoare, 

iubită de uliul ochiului meu 

cu coamă de leu 

şi de celălalt, 

mai îngere, mai fără de vină, 

cum e ochiul de închinăciune 

fugit pe umărul tău diafan 

aburind peste zăludele zile 

din lume. 

Aşa se face 

că într-o corabie 

cât o bună-dimineaţă 

cu punţi de arţar, 

cu prova-n mărgean 

şi canari iviţi ca notele din strună

ori cum ar scoate vreo egretă 

aripa din basm pe după lună, 

tânăr şi nebun alergam 

neclintindu-mă, 

tu într-un zâmbet te pierdeai nemişcată 

şi nu era între noi decât necuprinsul 

ca o pojghiţă rece 

Octombrie 

trupul tău ţintuit cu păsări de smalţ 

pe o plajă îngustă 

ca fâşia dintre două inimi 

ale iubirii, 

ploaia căutându-ne prin cotloanele nopţii 

şi licărul unui cărăbuş 

mă îndeamnă să aprind acest poem 

drept vamă statuarelor coapse, 

deşi am apucat şi vremuri mai bune, 

când dragostea era dragoste, 

toamna toamnă 

şi poezia izvora ca mirul 

în capela fără nume 

a sufletului 

Vânătorul vânat 

Prin vadurile nopţii în care stau la pândă 

ademenind şiretele cuvinte pe o geană, 

tu pluteşti fără ţintă într-un vis demodat 

cu prova ferecată-n arginturi păgâne 

şi-i doar întâmplare dacă stelele-s rune, 

dacă scame de linişte fulguie-n lume 

când toamna-i cupolă cu semne bizare 

şi bulgări de galben opresc secundare, 

când totu-i posibil, dacă vameşul doarme, 

trag dulfii de lună, în adânc s-o răstoarne, 

doar eu, printre verbe cu dinţi de hermină, 

vânătorul vânat, vinovat fără vină, 

când şi aerul doare, când nimic nu mai este, 

te aştept zgribulit într-un colţ de poveste 


11


12 

Atât de frumoasă... 

Până şi pustiul împleteşte corăbii 

pentru oceanul minunăţiei tale, 

noaptea răsucită pe stele de platină 

prinde muguri atingându-ţi umerii goi. 

Dinaintea ta 

toate cuvintele îşi pierd răsuflarea; 

cum să te strig, 

făptură înadins fără nume? 

Cum să te chem mai aproape? 

În ce gând, în ce grai? 

Eşti atât de frumoasă 

încât lunile verii 

trec îmbrâncindu-se una pe alta în mare 

într-o singură clipă. 

Eşti atât de frumoasă 

încât niagara 

ţi se aşează în palmă 

preschimbată în fluture alb... 

Splendoare la prima vedere 

Dintr-o dată 

aerul mi s-a tras dinainte 

cum iarba 

sub copitele mânzului; 

cerul s-a prăvălit în genunchi 

zornăindu-şi stelele 

şi tulbure 

lumina zilei 

s-a prelins într-o candelă; 

dintr-o dată 

nu s-a mai auzit nimic 

până dincolo de mare, 

nici măcar ochii mei luminându-se 

în puful acelei clipe, 

nici măcar umbra ţărmului 

agăţându-se-n blana amiezii,

ci doar paşii tăi apropiindu-se, 

doar trupul tău despicând liniştea 

ca pe-o meduză, 

nepăsător dans blond inventat de zei, 

înger cu pleoape albastre 

Fetele cu ochi de-a dura 

Stol prin puful dimineţii 

fete-n alb subţiri ca fumul 

îmi încurcă-n joacă drumul 

cu un şarpe din mătasea pletelor blondii, 

lumea-i fagur cu dulceaţa 

coapselor pe care ninge, 

latră lupi de gheaţă-n sânge, 

ceasul scurmă-n jar; 

eu le-aştept în pleoapa lunii, 

aripă cu frunza rară 

dintr-un măr cât o poveste 

născocită-n Rai, 

fetele cu sâni de-o şchioapă 

într-o pasăre-şi îngroapă 

cheia nopţii culcuşită-n 

carnea lor de bal; 

fetele cu ochi de-a dura, 

nimfe cu suspinul roată 

dintr-o sâmbătă cu poartă 

vin prin puful de lumină 

să-mi deschidă drum 

în iubirea lor de-o vară 

despre care nu se spune, 

fiindcă-i vreme fără nume 

într-un ceas de scrum 


13

IOAn FlORIn StAncIU 


14 

Starea de graţie 

Cuvântul Dintâi, 

Cuvântul-de-Foc-şi-tată-al-Cuvintelor-Lumii, 

s-a deschis deodată în bezna de-atunci 

şi s-a împrăştiat pretutindeni pe Sine 

într-o mie de milioane de mii de cuvinte de foc, 

întrupări luminoase ale Sfântului Duh pe pământ, 

care, iată, mai sunt şi acum printre noi, 

ca să dea mărturie şi nume despre cele ce încă n-au chip. 

Ai văzut vreodată cum stă rândunica sfiită 

în bezna de-o palmă a cuibului său? 

Află atunci că ochii ei tremurând ca două lacrimi de ger 

care abia mai clipesc înspre zorii de zi 

sunt numai două dintre scânteile-acelea smerite, 

rămase din Cuvântul Dintâi. 

La fel cum 

o boabă oarecare de grâu, îngropată de-a valma 

într-o brazdă de lut de pe cealaltă faţă a lumii, 

este şi ea, 

un cuvânt din Cuvânt, 

Iar 

degetul care atinge sfios celălalt deget, 

ca două aripi fragile de crin, 

au fost, oameni buni, la-nceput, doar două cuvinte-scântei 

din Cuvântul-de-Foc. 

Drept pentru care, 

Într-una dintre multele primăveri 

care încă n-au venit printre noi, 

Cuvintele de la Facerea Lumii 

vor zbura încă o dată, murmurând din petală-n petală 

şi se vor numi din nou Simfonia a IX-a 

sau Oda-Bucuriei-de-A-Fi 

1

sau Cântarea-Cântărilor-reîntoarsă-din-cer, 

după cum ţi se va părea ţie mai bine. 

Pentru că, 

iată, 

chiar acum, când vorbesc despre ele, 

câteva dintre vorbele-acelea 

cu cocuri de fum şi chimonouri din abur lillá 

petrec împreună la ceremonia florală 

într-un templu din suflete de cireşi înfloriţi 

şi din străluminare de jad, 

care, la alt capăt al lumii, 

abia mai pluteşte, rotit în eter, 

printre lujeri din mătasă topită 

şi lotuşi-din-argint-volatil 

Iar, 

dacă, cu mâna pe suflet, 

vă spun 

că o Coloană-Fără-Sfârşit 

se înalţă, de-un secol-încoace, 

pe tălpile unor Cuvinte-Dintâi, 

veţi spune că n-am nicio dovadă, 

dar chiar existenţa mea pe pământ e destulă dovadă 

ca şi faptul că, iată, am îndrăznit 

să scriu un poem făurit pe jumătate, aproape, 

din acele Cuvinte-lumină-dintâi. 

Nu mai vorbesc, 

Nu mai scriu, 

Stau pe un scaun de piatră 

cu buzele strânse şi tac. 

Cu palmele încrucişate pe piept, 

nu mai îndrăznesc niciun semn. 

totuşi, 

în sihăstria mea de aici, 

am căutat disperat toate 

cuvintele care să-ţi semene, 

fără să le fi găsit vreodată aievea, 

Am căutat totuşi mereu 

două cuvinte care să se asemene ochilor tăi fericiţi 

sau 

zece cuvinte perfecte pentru fiecare deget al tău 

care îmbrăţişează şi mângâie floarea 

2 


15


16 

Apoi, 

cinci cuvinte de aur 

pentru palma ta aurie care încă mă cheamă de dincolo 

Pot să fac ce vreau eu cu o mână de vorbe, 

pot să aduc miracolul din nou printre voi 

Sau pot să-mi ascund toate gândurile 

Pot să aleg cuvântul foc, dacă vreau, 

dar, dacă-l spun, veţi muri 

Iată, 

acum, am ales cuvântul copac, iar el 

se umple cu frunze proaspete, cu păsări mărunte, cu ochi 

şi freamătă fericit în prima ploaie de vară 

Ieri, 

am spus cuvântul atât 

şi întreaga mea lume 

a pierit deîndată în pustietăţile sure ale cerurilor 

Iar acum mă aşez din nou 

în faţa colii de scris 

sub care 

se deschide gura fără început şi fără sfârşit a abisului 

nu trebuie să stai în mâini ca să citeşti 

ce-am scris eu aici, 

dar nici nu poţi să stai tolănit în fotoliu, 

ca la filmul de sâmbătă seara, 

pentru că, 

aici, 

se vorbeşte cu crini, 

şi se scrie cu săbii 

pentru că 

aici, 

ora-i de ieri 

şi ziua-i din celălalt veac, 

când rugurile încă aprinse ale Evului Mediu 

mai pâlpâiau peste 

florile de purpură ale gloriei, 

în vreme ce 

pleoapele tale fragile se închideau străveziu 

peste nufărul negru-al răbdării de-a fi 

şi în vreme ce, 

locuitorii din sânge 

sărbătoreau prea zgomotos 

3 

4

întâmplarea c-am trecut împreună dintr-o Epocă-n Alta. 

Uite, 

în poemul acesta, 

chiar acum, 

arborii mei se desfrunzesc 

cu urechi de pisici şi cu limbi de pantere, 

pe când crizantemele mov se ridică în evantaie la cerul oranj, 

iar eu nu mai am niciun loc nicăieri, pe sub nori, 

Deşi, 

dacă s-ar putea construi o casă din vorbe, 

aş avea o mie de case-ale mele şi un munte al meu 

Iar, 

dacă vorbele mele de gală 

ar mai putea să preschimbe şi câte-o bucăţică din bietul meu trup, 

atunci aş avea exact chipul de zeu aurit şi trupul din marmură albă, 

care mi se cuvin pe pământ 

Chiar dacă, 

spre dimineaţă, prin somn, am întrezărit 

încă o dată 

un pumnal de argint ridicat în tavan 

şi-o picătură de cerneală străină, 

scurgându-se letal în pieptul steril al poemului 

De aceea, 

citeşte-l, te rog, în picioare, 

cu capul plecat 

şi cu ochii în lacrimi, 

Aşa cum l-am scris ! 

faptele, câte sunt: 

nişte urme pe trepte 

şi ploaia plutind peste crini 

– transparenţe abia bănuite 

în fabula aceasta 

golită de sângele negru-al istoriei 

un echilibru 

pe care mă străduiesc să-l menţin 

până seara târziu 

când umbrele noastre, 

pictate cu buze şi ochi, 

se întorc fluturând pe pământ 

şi 

un râu de mercur ne acoperă faţa 

5 


17


18 

în liniştea somnului, 

se aud mici cutremure: 

chiote, scâncete, şoapte, 

dar 

niciun cuvânt despre rana fierbinte 

care creşte pe cer 

şi despre întâmplarea că mai sunt locuit. 

văzute de sus, 

toate vorbele noastre 

se prăbuşesc ca un mal de pământ 

în liniştea flămândă a mării 

Poezia aceasta 

nu poate fi încă văzută. 

Ea, 

murdară şi-n zdrenţe, 

şade cu mâinile trudite în poală 

şi cu nasu-n cenuşă, 

într-o odăiţă ascunsă sub scări, 

aşteptându-şi umilită 

rochia minunată de bal 

şi condurii cei fără pereche 

Într-o zi, 

Poezia aceasta 

va fi regina voastră din nou. 

Există 

un duh fermecat al cuvintelor. 

Dacă iei cuvântul şi-l mângâi uşor, 

duhul său ţi se arată îndată 

şi se înalţă la cer: 

– Porunceşte, stăpâne! 

Există un duh atotputernic 

al fiecărui cuvânt, aşa mi s-a spus, 

dar mie nu mi s-a arătat niciodată. 

Şi, 

de aceea, 

îmi petrec cu durere 

zilele care mi-au mai rămas 

Şi, 

de aceea, 

ghemuit pe sub trepte, 

plâng cu faţa la zid 

6 

7

ne întâlneam în sala de lectură 

deşi nu mai aveam încredere în cărţi 

eram mai frumoşi decât ele 

şi ne spuneam, prin aerul deja respirat, 

cuvinte cu miresme de iarbă 

ascultam marea 

strigându-ne pe nume prin pereţi 

şi atingeam cu buze amare 

hotarul ferestrelor 

prin care rochia ta albă 

sporea cu un surâs lumina serii 

noaptea, 

pe când noi mai rătăceam pe alei, 

dintr-un enorm Tratat despre Sublim, 

ieşeau îngeri-copii, 

încercând să imite 

îmbrăţişarea de-o clipă a palmelor noastre 

şi, 

pentru că somnul raţiunii 

zămisleşte monştri, 

dintre nenumăratele moduri 

de a vorbi despre starea de graţie 

în cunoştinţă de cauză 

– certum est quia impossibile est – 

mi s-a sugerat relatarea exactă 

drept pentru care, 

ştiind că prea multa solemnitate, 

în loc de surâs, 

poate-aduce pe lume un rânjet, 

declar: 

o plasă de nervi sunt 

la vârsta pe care o merit, 

căutând pe cont propriu 

cele o mie de gesturi patetice 

dintr-un vers genial 

se naşte, asemenea mie, 

un poem ipocrit – 

o sângerândă mănuşă de carne 

peste spaima de moarte 

8 

9 


19


20 

10 

Dis-de-dimineaţă, 

încep să-nţeleg 

că trupul meu întreg, 

întins pe dreptunghiul 

imaculat al cearşafului, 

este doar textul unui poem 

ca o amforă 

care mai poartă numele meu 

adică, 

Ioan Florin Stanciu, 

încerc să vă spun, 

aşa cum am descifrat 

pe peretele alb, 

la numai trei rânduri 

deasupra cuvântului frunte 

cu care începe primul vers al 

Poemului-Eu 

şi 

asta 

chiar în clipa 

în care mi-am dus repede 

cuvintele palme la cuvintele ochi, 

ca să acopăr lumina prea vie de-afară, 

acolo 

unde 

cuvântul pisică se strecura 

ca o flacără vie 

printre cuvintele frunze 

ale vorbei copac 

şi 

unde 

textul tatălui meu 

mătura murmurând 

propoziţiile şi frazele 

smulse de furtuna de ieri, 

conversând uneori 

cu un text din vecini, 

în vreme ce 

vorbele lor 

se desenau în stoluri albastre 

pe aerul ca o coală de scris 

şi se aliniau umăr la umăr 

în primul poem grăbit 

al acestei viclene primăveri ilustrate 

care pătrunde, 

iată, 

cu silabe voioase de păsări, petale şi fluturi 

printre coperţile pe jumătate deschise 

ale camerei mele

acolo 

unde, 

scris şi semnat deja cu spirale şi cu funde albastre, 

se odihneşte, fericit deocamdată, 

textul trupului meu, 

sub răbdătoarea pană de scris care 

încă îi mai ezită, gânditoare, 

deasupra. 

11 

înţelepciunea hrănită cu vorbe 

e o mlaştină 

în care şi stelele se reflectă murdare 

dar 

destinul nu vorbeşte niciodată cu vorbe 

ca un înotător la marginea furtunii, 

aştepţi să ţi se întindă o palmă fierbinte din beznă 

dar 

destinul nu se interesează niciodată de noi 

şi uite 

cât de repede se stinge flacăra zilei 

peste cenuşa de portrete şi poze 

dar 

destinul nu zâmbeşte niciodată spre noi, 

pentru că 

nu există nici bine nici rău, 

îţi repetă ecoul din carne, 

şi eşti atât de singur, 

încât 

până şi faptele tale de glorie 

ţi s-au lipit de piele ca solzii, 

încât 

până şi preşul de sânge, 

care-ţi creşte sub tălpi, 

ar putea fi 

chiar ultimul tău poem. 

Prietenii mei, 

fiecare în chilia lui 

dintr-o margine-a lumii, 

amestecă în delir 

şi scot cu febrilitate cuvintele 

din urnele sorţii 

12 


21


22 

Câteodată, 

chiar nimeresc câte-o poezie întreagă, 

iar noi o sărbătorim împreună, 

cântând şi aclamând la ferestre, 

ca la naşterea unei fiice de Domn 

Ea 

îşi coboară o clipă genele lungi 

peste visele care ne-au mai rămas 

şi ne binecuvântează suavă din prag 

Ea nu este din lumea aceasta

CRISTIANA ESO 

Bestiar cu maimuţe 

Bellaque matribus detestata 

În Afganistan există o specie de maimuţe protejată de lege. nimeni nu le 

poate atinge. 

obraznice, ele intră peste tot şi mănâncă tot ce găsesc. Fiecare om descoperă 

câte una în casă. 

Ele umblă libere şi defecă pe paturi, pe nisipul fin, pe suferinţe infime. Mamele, 

surorile, soţiile, fetişcanele înfăşurate ca nişte momii în linţolii negre le privesc 

neputincioase în faţa caselor. Câteva dintre ele umblă bezmetice urmate de 

bufoneriile maimuţelor. 

În fiecare noapte fii iubiţi se trezesc însetaţi, fără să poată părăsi acea cazarmă, 

în timp ce dincolo de şirul de munţi bătrânele psalmodiază cu mătănii în mână. 

Un grăunte de nisip se înfrăţeşte cu o rugăciune: 

«Suferinţele noastre toate cât de mărunte, unite, ar topi nisipul, ar opri oricare 

glonţ!» 

Pe cât ele se roagă, pe atât maimuţele ţipă agitate. Ele lovesc femeile aplecate 

peste nisip şi vin să lingă lacrimile lor împietrite. niciuna nu poate accepta că 

rotundul nu străpunge şi că pătratul nu se poate rostogoli. Încet, încet ele se 

împietresc în închisoarea lor de lână grea. 

nu mai era nevoie de nici un paznic, de nici o turelă, de nici o mitralieră. Deasupra 

nici o acvilă nu mai brăzda monotonia cerului. Doar tăcere şi nisip cu mult 

soare. Încet, încet peisajul se topea. Roci negre de bazalt cu falduri bâtând în 

briză pătau dunele de nisip. Maimuţele dansau în soare printre ele. 

De sute de ani, pe acea întindere transformată în sticlă, dincolo de şirul de 

munţi unde băieţii îşi spălau dimineaţa pragul, statui de cărbune par a-şi 

spune rugăciunea. 

Bestiar cu cai 

Pe un plan astral necunoscut un anonim a murit. Era un crescător de cai. 

S-a luptat cu el însuşi şi de el însuşi învins, căzu din şa în real. 


23


24 

Se speriară caii şi de-a lor copită căzu în parc, însângerat pe când locuitorii 

se afundau în somn. Ceilalţi uitau. 

Sub echipajul sepulcral se ridicau în plin oraş – pe asfaltul străzii insuportabil 

de indiferentă ce derula tramvaie, oameni, câini – minunăţii ce numai eu 

vedeam. Apoi, în zonele industriale acoperea cu muşchi şi cu gazon maşini 

şi maldăre de fiare vechi. 

Eu alergam sub umbra lor, iar umbra lor îmi rănea obrazul. 

În spate se-auzea scrâşnetul uşilor de bronz ce despărţeau un univers de 

altul. 

Curiozitatea mă împingea să alerg, să strig în urma carului ce îl duceau 

altundeva, 

dar din prezentul meu eu nu puteam să ies. 

De-acum nu-i mai puteam urma, se-ndepărtau rapizi. 

Eu reveneam pe acelaşi drum spre parc plonjând în visul lor, uitând. 

Bestiar modern. Căutarea iertării 

Sunt un hoţ de noapte. Ţin mâna dreapta legată la spate şi cu stânga bâjbâi 

pe întuneric. Sunt un hoţ căci casa mea e oriunde. Cobor pe o scară din cozi 

de fete. nu se aude nici un zgomot. Caut un candelabru. Suferinţa e sursă. 

Sunt un hoţ de oraş. Casa pe care o locuiesc este aceeaşi în oraşul cu aceleaşi 

străzi. Car în spate, din casă în casă, un mini-teatru de păpuşi. Păpuşile din 

lemn nu le văd niciodată însă le aud cum strigă: «hai, mai repede cu lumina, 

mai repede!». Scara se leagănă între două chemări. Încerc să câştig un pic 

de timp, măcar o boabă de linişte. Poate că răsăritul său va aduce mai multă 

blândeţe. 

Sunt un simplu cetăţean al lumii moderne, un chiriaş. Caut o cheie ce poate 

deschide sufletul ca un mecanism de ceas. 

Scara scârţâie oscilând. 

Caut o unealtă ce poate deşuruba scara. 

Părul de fete, sfoară neiertătoare se face lasou. 

Casa e casă veche, eu sunt tânăr. 

Părul se face sfoară, marionetele se urâţesc şi ţipă căci ele sunt părinţii 

fetelor. 

noaptea se împrumută, contractul se apropie de sfârşit, sfoara se destramă 

pârâind. 

Scara se prăbuşeşte balansând casa cu tot ce duc în spate ca pe o jucărie. 

Se ivesc zorile, cântă cocoşii. 

Am plecat. 

Dialog din limba engleză 

Undeva în Orient, un baraj în plin deşert. Refugiaţi şi tabere. Soldaţi cu tancuri 

şi cu câini. 

Fotograful-reporter : – Sunt fotograf-reporter. trăiesc cu pelicula în mână. 

Am observat conflicte, arestări şi tratate de pace. nu vreau decât să trec de 

acest baraj.

Soldatul: – Şi ai să treci. 

Fotograful-reporter – De ce ţi-e teamă de imagini? 

nu pot fi un pericol pentru militari. nu pot ajuta pe nimeni, las pâinea să se 

usuce. 

vorbesc doar despre apă, despre timp. 

Dar tu, tu cum ai ajuns astfel, cum poţi să te hrăneşti cu oase, scai şi 

cactuşi? 

Soldatul dă din umeri, tace. Apoi îi strigă: 

– Păcat. Suava-ţi muzică nu poate fi auzită decât când taci. 

Apoi ridică braţul, Fotograful cade: 

– vezi că şi tu eşti ca şi ceilalţi refugiaţi? Eşti liber. 

Bestiar cu lupi 

Undeva pe un câmp, o noapte de decembrie. 

Şeful lupilor albi spune : 

«Indiferent de strategie, iarna tot la aceeaşi perioadă va reveni. 

Din timpul nostru doar efigia pe monezi va rămâne». 

În tabăra adversă şeful lupilor roşcaţi se destăinuie locotenenţilor săi: 

«Am strâns cu toţii frigul la piept, am băut până şi lacrima». 

Capelanul lupilor gri anticipă: 

«Unul din lupii roşcaţi va fi lovit, iar sub ninsoare restul trupelor se va 

linişti». 

Însă numai bătrâna Lupoaică ştie pentru ce se pregătesc, îi aşteaptă noaptea 

cea mai curată. 

La deşteptare vor fi cu toţii iertaţi. 

Adolescentină 

trăiam în răsărit de iarbă şi în amurg de lună. 

ochiul mi se lovea de Auroră, ochiul se oglindea în miraj. 

Din glastre, înghesuite glasuri şi respirări de flori se înălţau împinse de elanul 

voluptăţii. 

Din calendare alunecau figuri şi bestiare ce se-ntindeau în zare. 

Din cer străpuns de-a mea privire se revărsa o aversă de salcie înflorită. 

Coleopterele băteau măsura pe xilofoane vechi, 

apoi se înţepau trecând prin voalul vieţii mele. 

Se auzea vibrând secunda prin gât de efemere. 

Întinerisem, trăgeam cu o sfoară-n urma mea peruşi, pătrate curcubeie 

şi fluturi uriaşi ce îi preţuiam şi îi sărutam râzând. 


25


26 

Aryballos. Ceramică greacă 

vibra o muzică sublimă de înger copilandru. 

Priveam cum se întâmplă să visezi. ochiul-mi era pădure desfrunzită. 

gândul se învolbura în jarul zilei. 

Mi se făcuse foame de pere de mătase, mi se făcuse sete de un cântec de 

iubire. 

visam când steaua Sirius se arunca în Soare. vâltoarea ei se preschimbase 

în iubire. 

ochiul mirat de aştri, ca o pădure foşnitoare palpita. 

vara căzuse în glastrele de flori, iar arcul său se întinsese pe trupu-mi răsucit 

de leandru. 

Efeb, ea mă alesese câştigătorul jocului iubirii. 

tăceam şi-o miroseam: parfum de trandafiri, de crini, de cedru. 

ne seduceau secundele ce ni le aruncam, topind secret legenda noastră. 

Statuia lui Narcis 

Mi-era arsură locul de ochi. Îmi e scânteie ochiul, urechea-mi este scâncet. 

Departe, se aude un semnal ca un nechezat de mânz. 

Alerg pe un drum umbrit de zepeline şi mă lovesc de amurg. 

tot asudasem ferăstruind trecutul de prezent. 

Se răspândise miros de trup de îngere uscat. 

Pocnind imense spiţe de metal al unui mecanism necunoscut, 

timpul se scrijelea greoi de case şi de mine. 

Priveam cum trec secundele cu roţi de crom şi ochi de piatră. 

Iubisem, fusesem fericit, deci trebuia să mor. 

Eroii vechi trecuseră de modă şi rugineau într-un atelier de teatru pe strada 

Niebelungen. 

Ce se pierduse din Sfera fericirii se închegase în piatră. 

Peştele vieţii 

Într-un peşte de piatră, un munte, de milenii două popoare înrudite se nimicesc. 

Astfel în el se construiesc capcane, în bronhiile lui se doboară avioane, în şira 

lui se închid prizonierii. Copiii convieţuitorilor se nasc înarmaţi. 

Este peştele vieţii, dar în el bântuie martirul. 

Primii scandează: 

«În marele peşte ne vedem imaginea neclară. În el trăim, în el murim. voi 

nu ştiţi ceea ce e adevărata dragoste de adevăr, de viaţă! noi suntem eroii! 

Este Peştele nostru!»

Dar ceilalţi ripostează: 

«De drept ne aparţine. trăim pentru el. trăim încuiaţi în el şi mirosim a hoit 

de mare, iar marea nu am putut-o vedea niciodată. noi suntem fii săi mai 

vârstnici, el este Libertatea!» 

7 fotografii pentru o viaţă 

Platanul se aplecase. Din el picurau albine opalescente. Înţepăturile lor îi 

decoraseră umărul. Copil, el le privea şi nu ştia ce să răspundă. 

Iată-i mireasa coborând scările, vântul se joacă cu părul şi cu voalul său. 

tu, femeie ai plâns pe pieptu-i tânar, apoi l-ai gonit. 

Ploua, el sta pe prag şi nu ştia ce să răspundă. 

Părinte, prezentul nu-l mângâiase, nici nu-l copleşise, doar speranţa îi surâsese 

câteodată din umbră. 

El se rugase pentru o viaţă mai bună. Fiii săi i-au tocit numele în oraşul unde 

toţi se salută şi unde nimeni nu vrea să recunoască amărăciunea. 

Acum este liber. Acum nu mai are ce să uite, argintul părului îi îndulceşte 

oboseala. 

Deodată grădina i se pare mai frumoasă când vocea nepotului răsună sub 

pruni. 

Amintirea l-a încuiat cu două zăvoare cu toate că el plecase demult. 

Nox – unghi azimut 

Acelaşi tambur ne sperie cu acelaşi ritm. 

Conturul trupului se răsucise arătând rând pe rând arcuirea inimii, secretul 

pământului. 

Astrologi, noi pipăim tăişul realului ca să acceptăm mirajul interior. 

trăim răsuciţi dinspre trecut. 

Înghiţim tot ce întâlnim, însă răsfrângem lumina. 

Chiar în crepuscul nu dăm greş niciodată, chiar topiţi în eterul generalităţii. 

noapte, noi croim un drum prin canavaua ta şi cu tiparul finitudinii noastre îţi 

măsurăm întinderile. 

În faţă avem un drum netezit, în spate un unghi ce se-nchide, 

viaţa ca o simplă clipire de ochi necunoscut. 


27


28 

Vânt solar 

Furtună era în gândul meu. Uitarea se prelingea pe câmp ca fulg de in topit. 

Alunecam cu fraţii mei, giganţi ce se îndoiau înlocuind o eră cu o alta. 

Furtună era în gândul meu. Locuitori şi peisaje se dizolvau în fluxul lui gustar. 

În bolta cu frunzele de smalţ aprins, tineri treceau pe cai trasând brazde din 

cuarţ şi lanuri din cristal. În urmă, se-auzea scrâşnitul uşilor de bronz şi coasta 

îmi era împunsă de biciul nerăbdării. Un vânt solar mă îndemna. 

Furtună e în gândul meu. Destin secret se proiectează în spaţiu, prin razele 

purtând destine opuse: fotonii fericirii, leptoni de dor, protonii de speranţe, pe 

enorme păpădii aeriene, îşi desfăşoară sensul efemer. 

Dorinţă, aşteptare, amăgire, particule purtând misterele iubirii se revarsă, şi-n 

jur incandescenţă radiază încă. Prinse vor fi în câmpuri unde se-ntredeschid 

lăstari. tulpina le vor traversa şi vor cădea din rădăcina lor pe coama unei 

alte lumi. 

Doar un instrument 

Soarele tocmai sărise într-un cazan de aramă. Plenitudinea se hrănea din 

efemer. Prezentul, respiră prin mine ca printr-un alai de albine. 

o fracţiune dintr-un acum mai mare ce îşi consumă firul de entităţi abstracte 

printr-o mişcare încetinită îşi încheagă ceara alcătuind o intimitate. 

Eu. 

Un ritm interior amestecând uitare şi obişnuinţă pulsează-n noapte luându-mi 

inima drept instrumentul său.

DAn IOAn nIStOR 

Ţipătul de veşnicie 

tumuli vegheaţi 

cât într-o mână 

şi strângeţi 

vieţuirea mea 

iarbă şi ţărână. 

Fără vreme 

arşiţa şi gerul 

duhul meu însetat 

din rouă soarbe 

tot cerul. 

Cetăţile 

nu mai pot ţărmuri 

graiuri de pribegie, 

doar păsări din înalt 

umbresc şi vestesc 

ţipătul de veşnicie. 

Peste firava 

alcătuire 

tumulii dăinuiesc 

până ce sufletul 

se aşează 

în trupul ceresc. 

Întâlnire 

Lacrimile 

lângă morminte 

iau binecuvântarea 

din Duh, 

întâlnirea-i, 

aducere aminte 

Plecarea ta 

În mirişte 

rămân, 

bob adâncit, 

peste tumulul meu 

risipeşti 

înalt nor, 

cu linişte 

umbreşti 

pe lac 

un rătăcit cocor 

În străine cuiburi 

În străine cuiburi 

mă vei ascunde, 

neuitarea, 

o port sub pleoape. 

Şi de-a plouat 

azi noapte, 

te-ai petrecut 

într-un izvor, 

prin tine să fiu 

mereu călător 

Cu-o vară-ntreagă 

cu-o vară-ntreagă 

puteam să vin 

în ierburi arse 

şi-n fiece apus 

iar tu, 

clipind în picuri 

puteai în nuc să ţii 


29


30 

galbena frunză 

încă o noapte, 

sub brumă 

să ne aşternem alba, 

nesfârşita noapte 

În goană 

Sub încleştarea noastră 

Umezi ai tăi sâni 

neistovind vremelnicia 

o mai amâni, 

în goană 

ne mântuie vara 

glia în duh 

să-şi lepede povara 

Dăinuire 

Ispitei 

nu-i sunt 

arbore smuls, 

lăstar nefiresc 

frânturii de vreme 

în perpetuu incest 

dăinui 

eterică nadă 

din moartea 

ce nu m-a vrut, 

din braţele ei 

în braţele tale, 

un început 

Istros 

În tine simt 

ochii de nelinişti 

din a soarelui 

floare, 

murmurul neistovit 

din izvoare, 

dangătul de glie 

cu Istrosul 

în mine să 

vie 

Iarba copilăriei 

În umede fâneţe 

gingaşe campanule 

margarete şi sulfină 

le plecam, 

să pot strânge-mbrăţişa 

snopii de chimen, 

în bobul crud 

strivit de-a mele buze 

stăruitor urca 

o lacrimă 

din smulsa rădăcină 

Mă-mpovăram 

între cuvinte 

robind din undă 

un punct 

de durere, 

şi m-a ales 

al său dar, 

sigur în el 

exist 

cum nu am 

habar 

Dar 

Psalm 

Zidirea ta 

n-o mai împrejmuiesc 

în înţeles 

şi de m-am poticnit 

petrecerii-n tine 

să nu fiu ostenit, 

să nu mai simt 

frică, 

să nu mai simt 

frig, 

laşi vremea 

să nu se întoarne, 

milueşte-mă 

miluieşte-mă 

Doamne

În biserica ta 

Ţi-aud blânda suflare 

În duh mai prelungă, 

orbite şi astăzi suliţele urii 

vor trupul să-Ţi împungă 

În biserica ta 

Dăruind iubirea deplină 

Duhul de-acum şi în veac 

E trup de lumină 


31

YIGRU ZELTIL 


32 

tineri editorial poeţi 

Floreal 

Rătăcit prin savana dobrogeană, 

o vară am petrecut-o 

trăind din amintiri. 

Cu dinții încleştați am aşteptat 

să vină primăvara-n oglindă - 

momentul în care nu voi mai fi 

Baba oarba jucându-se de-a viața. 

Iată, ciudat este să fii om, 

habar n-am de nimic 

şi e un fel de-a spune neputincios 

că ştiu totul. 

De ce să mai fac cutare sau cutare lucru? 

Curios lucru - ştiu cum e să trăieşti din amintiri. 

M-am străduit atât de tare să mă reinventez 

în fiecare an 

Şi, drept urmare, era nevoie de-o pauză - 

dar, cri-cri-cri, vine toamna, 

îmi cade inima pe-un parbriz, 

o iau, o lustruiesc puțin 

şi o folosesc pe post de busolă. 

Iată, mi-ar trebui să scot tot 

ca să văd tot, 

şi nu mai pot plânge în gol. 

Dacă tot plâng, trebuie să ud nişte flori, 

nişte furtuni împietrite, 

precum marea (întinsă ca o faţă de masă). 

te mai aştept să vii, 

amintire trecută în vis, 

poate dacă pun acest CD sau această casetă 

se materializează fata mea de fum 

sau poate nu... 

Ştiu doar că am nevoie de cineva 

şi acel cineva are nevoie de mine - 

n-am timp de trecut apocalipse în revistă, 

trebuie să fac lumea din nou -

ce material de construcție să folosesc? 

nisip? Frişcă? Somn? Cubulețe LEgo? Puțină marmură? 

Caut un hipermarket de materiale de construcții 

prin savana dobrogeană. 

Mănânc chipsuri fără gust 

şi mă rătăcesc. 

Mănânc şi mă rătăcesc. 

Îmi amintesc foarte clar 

cum zburam deasupra blocurilor gri 

şi nu mâncam. 

Cabrazii 

atenţie poate conţine conţinut explicit implicit şi inutil| Cabrazii ştiu mai bine 

decât mine| cu o singură excepţie| când voi fi| şi eu| Cabraz| nu mănânc 

plăcintă cu praz| am adormit şi m-am trezit în picioare| în mijlocul savanei 

albastre| pe care altădată am visat-o ninsă cu flori| iată acum sunt între 

blocuri gri| cri cri cri| toamnă cu frunzele tale de ciment| nu te cred| 

AM văZUt PARADISUL| caut un paradis la mica publicitate| mica publicitate 

anunţ paradis de vânzare| contactaţi-mă| voi fi bine| voi fi| dar când| voi 

fi| voi şti| voi ştiţi| şi Cabrazii| ce nu consumă bateria| argh nu consumă bateria 

vieţii bateria vieţii bateria vieţii| ai duracel în tine| voi fi şi eu şi voi ştii| 

pentru că marea nu-i întotdeauna moartă| voi credeţi că ştiţi mai bine decât 

mine| EI BInE Să ŞtIȚI Că DoAR CREDEȚI Că ŞtIȚI| iată mi-a zburat o 

idee din palmă| să prinzi o idee ca pe o muscă| dar iată nu mai suport să 

nu fiu metafizic| voi ştiţi 

EU AM văZUt PARADISUL. Ştiu prea bine ce am văzut şi voi cu armura 

voastră de scepticism nu mă puteţi convinge că paradisul nu există| nu mă 

puteţi convinge| nu mă puteţi convinge 

nu voi fuma niciunul din trabucurile voastre 

vedeţi| ce se întâmplă cu mine| de când iau ascovit| nu, e o glumă| nu e o 

glumă| chiar se întâmplă să ştiu 

că putem să nu ne abţinem. 

am încheiat citatul la nasturi 

Sobriquet 

la ţărmul ochilor mei 

s-a depus multă sare, mult nisip. 

nu e o metaforă: 

am dormit atât de mult 

încât visele chiar şi-au depus ouăle de siliciu 

printre gene. 

astfel începe o nouă zi 


33


34 

în lumea celor care văd lumea 

de la înălţimi diferite. 

mă duc la baie, apoi îmi schimb hainele, apoi mănânc 

şi abia apoi încep să diger cărţi - sincer - inutile. 

vedeţi, nu ştiu cine m-a învăţat 

că marea ar trebui să fie mai colorată 

şi că viaţa noastră n-ar trebui să fie doar 

„cursa melcilor” în noroi (vezi florin dumitrescu). 

dar deocamdată nu pot pune mâna decât pe muzică 

singura revelaţie pe care o pot pipăi acum 

unii ar putea spune că muzica este iubita mea 

care nu-mi cere de mâncare şi nu mă pune să strig în piaţa 

tomis nord tE IUBESC 

uite, ar trebui să te iubesc aşa, mai discret, 

fiindcă a fi discret în ziua de azi e un gest foarte strident 

Ironie cosmică 

sunt om. aşa mi-au zis alţii 

am învăţat să fiu om 

printr-o disciplină riguroasă. şi totuşi 

nu sunt om pe de-a-ntregul. 

îmi amintesc vag paradisul de unde vin. 

îmi amintesc cel puţin faptul că 

nu trebuie să aştepţi muuuuuuuuuuuuuultă vreme 

ca să ţi se împlinească dorinţa. 

era prea minunat. 

aş fi ştiut mai bine ce aveam de făcut. 

aţi vrut să fiu doar om dar nu v-a reuşit 

rânjiţi cât puteţi 

chiar dacă vag încep să îmi amintesc 

cine sunt şi de unde vin 

Viaţă de mineral 

norii păstrau soarele în ambra lor - eu o priveam pe Riz: ea m-a ales 

am găsit la târg multe agate de toate felurile 

ea însă m-a ales pe mine: am dat doar 1 LEU 

doar atât ca să o am în palmă şi să o privesc 

(o am pe Riz chiar acum în faţa mea, pe birou, 

iată, tocmai am pus lângă tastatura mea şi o privesc din nou pe toate părţile) 

marea curgea

nisipurile la fel 

mi-era foame aşteptam să pice o plăcintă din cer 

în timp ce o plimbam pe Riz prin buzunarul meu 

e chiar aici şi acum 

la ora 21:43 

*** 

ascund sub pat mormane de vise 

şterse pentru totdeauna 

ca un cimitir de dinozauri pufoşi 

în aşteptare înfrigurată le strâng 

şi cred şi cred şi cred 

că îmi poate pica ceva din afacerea asta 

în timp ce trec frumos prin deşert 

lăsaţi-mi mesajele voastre de iubire pe feisbuc 

amin 

Pledoarie sentimentală 

vine toamna cu răcoarea ei binefăcătoare şi versurile de nichita şi Blandiana 

am zis 

şi mă făceam că zbor 

eram la geam am scos plasa şi pretindeam că zbor (doar un exerciţiu de 

antrenament) 

la noapte voi zbura din nou fără ca nimeni să ştie 

vânt şi ploaie au anunţat la radio 

când m-am născut ploua 

dar iată că aricii ne vizitează din nou grădina cu pisici 

- nu glumesc, am o foarte mare simpatie pentru ei 

asta pentru că am fost şi eu un arici repulsiv 

CItAt: „nu mă atinge 

am ţepi” 

dezvoltaţi doar dintr-o nevoie de apărare 

- ştiu că în sufletul meu 

lucrurile stau altfel 

vă voi demonstra cât de curând 

că nu am doar ţepi 


35


36 

Racordarea la reţeaua de lapte şi miere 

eu sunt cel care putea 

să apese pe un buton 

şi să adopte orice emoţie dorea 

eu sunt cel care putea 

Tobă de meduză 

o existenţă petrecută printre 

vagoanele cu brânză topită şi plăcinte 

(vorbesc serios am mâncat atâtea cutii hochland 

încât pot să fac o cale ferată până la satu mare 

- dar căile ferate nu mai sunt la modă) 

printre blocuri gri 

dincolo de care bănuiesc orizontul 

ca un animal al speranţei 

colorat de sarea mării 

şi aş fi vrut să cresc un munte în grădină 

un munte în grădină 

de care să se lovească norii 

precum valurile marii 

atât. nimic mai mult. 

Întoarcerea la Vulcanii cu Lapte 

Până la urmă, totul va fi bine. 

Anul acesta au înflorit mai târziu florile, 

dar au înflorit. Cascadele de ciocolată 

funcţionează la parametrii optimi. 

Pisoii dorm în grădină. 

Mustăţile lor ning orizontul. 

Fluturii s-au aşezat pe iederă. 

Dintr-o cană beau cerul. 

nu aştept pe nimeni, 

doar scriu o poezie. 

vulcanii cu Lapte sunt aproape.

proză 

MIRCEA IOAN CASIMCEA - 75 

L 

Istovirile lui Antim 

– fragmente de roman -– 

umea e ca marea cu valuri care ridică şi coboară barca, omul este barca. 

omul şade pe creasta valului şi nu-l potoleşte. Lui Dumnezeu se roagă, 

întotdeauna cu folos. Amarul vieţii tot de la om porneşte, că în trupul şi în 

firea lui stă păcatul. Păcatul curge în om, cum sucul în trupul copacului. 

trupul omului se curăţă de păcat cu iubire, doară limba lui să nu se umple 

cu rău, nice vorbele hidoase şi rele să se desprindă de carnea limbii. omul 

este hărăzit să se înfrâneze de la rele, să izbândească a face bine, să 

ascundă sub limbă neprielnicele vorbe, mai vârtos să înfrunte cu dârzenie 

încercările diavoleşti şi să rămână neşovăit în miezul luminii trimise de 

Dreapta Credinţă izbăvitoare. 

Aşa cugeta Antim Ivireanul, apăsat de gânduri despre lucrări ce le-ar 

mai fi săvârşit, de vorbele cu care ar arăta calea credincioşilor păstoriţi cu 

sârg, pe care încă le-ar aşeza în cărţi lângă tiparniţa din monastiri. Privea 

mulţumit pământul ce îngăduie viaţa, o păstrează cu roadele lui. Era în 

picioare, istovit, însă nu obosit, cu fruntea înălţată către Cerul de sinea, cu 

ochii larg deschişi. Privirea sa limpede şi moale mângâia rodul pomilor din 

livadă, simţea balsamul merelor strălucitoare, aflate între frunze înfiorate 

de razele Soarelui, asculta în tihnă susurul sevei călătoare prin tulpină, 

prin crengi spre frunze şi spre roada îmbelşugată... Pomii din lume, vieţuitoarele 

lumii, cu osebire omul, zidit de Bunul după chiplul şi asemănarea 

Lui, făpturi dumnezeieşti se cheamă, de el hotărâte şi trimise pe pământ 

să se înmulţească. Cerescul tată poate zidi lumi noi, mai meşteşugite, 

mai minunate, numai că are pentru oameni mult drag, de El închipuiţi, 

plămădiţi şi înavuţiţi cu viaţă. 

Lângă mitropolitul tulburat de divina natură s-au oprit câţiva oşteni 

fără arme, numai cu hârleţe, cu o lopată şi un târnacop în braţe. Unul 

singur avea sabie la oblânc, şi acesta s-a apropiat de înneguratul bătrân, 

l-a privit îndelung şi încruntat, mai târziu a îndemnat oştenii cu capul să 

înceapă treaba pentru care au fost aduşi. oştenii cunoşteau ce au de 

făcut, aşa că au pornit să sape groapă rotundă, ca o fântână, să stea în 

picioare, acolo, un om. Săpau cu rândul şi scoteau cu lopata cu coadă 

scurtă pământul uscat, apoi tot mai reavăn. De la o vreme oşteanul cu 

sabie cânta încetişor şi tărăgănat, glasul lui susura lin în urechile înnegrite 


37


38 

cu păr ale mitropolitului Antim. Acesta a închis ochii să asculte cântecul de 

jale cu smerenie mai adâncă. 

Brusc oşteanul a tăcut şi iute a strigat să-l audă oştenii de pază: 

– Stai drept, popo, să te măsurăm. 

Era ordin, de aceea un oştean cu hârleţ în mână a venit fuga să-i măsoare 

înălţimea până la umeri cu coada uneltei. nu era cu mult mai înalt decât hârleţul 

şi coada lui laolaltă, de aceea adăugă două lăţimi de palmă. A coborât 

în groapă s-o adâncească atât cât era de trebuinţă, apoi a primit lopata cu 

coadă scurtă să scoată de acolo pământul. După ce a ieşit ajutat de propriile 

mâini şi de genunchi, cel cu sabie l-a îndemnat pe Antim să intre fără teamă 

în gaura aceea, să se ştie că adâncimea ei este cât trebuie. 

ochii săi au scăpărat ca două pietre albe lovite de amnar deodată şi glasul 

său a zvâcnit aspru: 

– Eu ce treabă am cu groapa asta? Dacă e nevoie s-o umpli cu trup de 

om, intră tu în ea. 

– nu te opune, popo, că nu mai eşti ditamai mitropolit. 

La semnul lui, doi oşteni l-au ridicat lesne şi i-au dat drumul în groapă, 

unde Ivireanul a mas în picioare. Măsurătoarea n-a fost bună, pentru că cel 

dinăuntru a curs mai jos, că buza gropii îi străjiua urechile, de aceea oşteanul 

cu sabie izbucni în râs şi printre hohote a întrebat: 

– Cum voieşti să-ţi taie vodă gâtul, când gâtul tău e în groapă? Au jinduieşti 

să te lase doară fără urechi? 

Cel dinăuntru a răspuns liniştit: 

– nedreptul să se îndrepte, că Dumnezeu pe toţi ne aşteaptă în împărăţia 

Cerului. 

Luând vorbele acestuia în deşert, oşteanul a poruncit unuia să arunce în 

groapă câteva lopeţi cu pământ. 

– Iară tu, popo, calcă îndesat să te-nalţi. 

Pământul i-a acoperit încălţările, fără ca Antim să se-nalţe, cum i s-a 

poruncit. 

oşteanul cu sabie a strigat mânios: 

– Ţi s-au înfundat urechile cu pământ? 

Ivireanul a ridicat privirea către sfântul Cer şi vorbi cu glas tainic: 

– Creştinii toţi sunt copiii lui Dumnezeu, cele mai curate roade ale vrerii 

Sale. ne îngăduie pe toţi, laolaltă, drepţii şi nedrepţii, aceia cu suflet limpede şi 

aceia cu suflet negurat. nedreptul să se cureţe cu lucruri bune., să păşească 

deseori la Casa lui Cristos, să stea acolo spăşit şi plin cu nădejde. Cel drept 

să nu se-ncreadă, să nu alunece în păcat treaz să fie, la glasul Sfintei Religii 

Creştine. 

Când a tăcut, auzi voci venite printre poamele şi frunzele din pomi, cuvinte 

sfărâmate de guri nerăbdătoare, de voci răstite. oştenii dădeau ordine 

oştenilor, tropote grăbite, gâdele tebuie adus degrabă. Apare Domnitorul 

Mavrocordat, însoţit de trei oşteni cu baionete la oblânc, îi urmează la trap 

bătrânul gâde, cu spada înălţată de mâna stângă, deasupra capului, ca la 

atac. o mişca în toate direcţiile şi striga ameninţări: 

– Unde eşti, popo? te-ai băgat în pământ de teamă? ori mi se pare... 

Antim Ivireanul ţinea palmele sprijinite de pământul uscat, sub bărbie. 

Privea atent faţa aceluia, acoperită cu barbă rară şi scurtă, obrajii lui păreau 

arici bolnavi, lângă nasul turtit şi buzele groase, sângerii. ochii bulbucaţi se 

învârteau în găvane ca două bile albe în cutii separate. Când s-a apropiat 

de capul cu părul zburlit, neacoperit de camilafcă, domnitorul s-a oprit din-

tr-o dată, obligându-i astfel pe cei din jur să-l imite. A încercat să râdă, însă 

a scos numai rânjet, în cele din urmă s-au prelins din gâtlejul domnitorului 

câteva hohote slabe de râs. vorbi iară, privind împrejur, în cele din urmă îşi 

agăţă privirea de ţepii înfipţi în bărbia şi obrajii gâdelui, numai că vorbele le-a 

îndreptat către cel de jos: 

– Îmi pare că ţi-e bine acolo. E bun locaşul tău de veci... numai că rămâi 

de-a pururi pe picioare. Asta ţi se cuvine. 

Antim a scuturat capul să tăgăduiască spusele domnitorului, târziu a 

slobozit cuvinte puţine: 

– Doară trup din lut în lut se petrece. Sufletul meu este strigat de îngeri 

şi către acolo porni-va. Pe palmele Bunului aşeza-se-va să asculte judecata 

Lui. 

Privirea încordată a Ivireanului pârjolea ochii lui Mavrocordat, de aceea 

domnul a înălţat capul să se ferească de dogoarea aprigă şi a clipit grabnic 

de multe ori. Din cauza usturimii s-au prelins lacrimi peste umerii obrajilor şi 

lumina Soarelui îi dădea ameţeli. Antim cercetă faţa aceluia şi vorbi fără să-l 

slăbească din privire: 

– După ce scurta-mă-vei c-un cap şi sufletul meu va pleca bucuros la 

Domnul, gândeşte să faci numai bine supuşilor tăi. Anevoios este, dară se 

cade să-i iubeşti, că binele din iubire pleacă. Şi merg cu gândul la sfântul 

apostol Pavel care zice că fără iubire omul scoboară lângă dobitoace. Că 

mai zice sfântul către corintieni: 

De-aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, dar dacă n-am iubire făcutumi-au 

aramă sunătoare şi chimval zăngănitor. 

Şi de-aş avea darul profeţiei şi de-aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa 

şi de-aş avea credinţa toată să pot muta şi munţii, dar dacă n-am iubire, 

numic nu sunt. 

Iubirea rabdă-ndelung, iubirea se dăruie, ea nu invidiează; ea nu se trufeşte, 

nu se îngâmfă; pe toate le nădăjduieşte, pe toate le rabdă. 

Ascultă cu băgare de seamă, Mavrocordate: Iubirea nicicând nu se trece. 

Aşa zic ţie. omul sorocit este să se înnoiască întruna pe el. Amin! 

Domnitorul s-a sastisit şi n-a mai obosit să asculte spusele celui din groapă, 

îl privea acum pe gâdele cu spada lucitoare, care aştepta smirnă, câţiva paşi 

mai la stânga. Întrebă cu voioşie: 

– Ascuţită bine este? Aşa luceşte, parcă ţii în mână snop de raze de 

Soare. 

gâdele a clătinat spada bine ascuţită, a luat poziţia de drepţi, îşi drese 

glasul răguşit şi a răspuns voios: 

– Precum zici, mărite nicolae Mavrocordat. Snopul ăsta de raze poate să 

împungă, să străpungă, să despice, să reteze. Aşteaptă numai poruncă. 

Domnul privi spada cu admiraţie şi porunci cu glas scăzut: 

– Acu nu e clipa... Pune sabia în teacă şi te du. 

oştenii s-au clătinat pe picioare, s-au uimit foarte, dară domnitorul a 

continuat: 

– Clipa aia aşteaptă mai peste Dunăre. hai, lasă capul pe trunchi, că trunchiul 

lui îl mai poate duce încă... tu, popo, ridică-te. Ieşi din groapă şi mergi 

în surghiun. Dumnezeu mai ţine mâna pe capul tău. Mulţumeşte-i. 

Dădu să plece, apoi s-a întors să rânduiască scurt: 

– te duci la Muntele Sinai cu oaste de pază şi cu mehmendar Colfescu 

în frunte. 


39


40 

Iacătă, eu Ştefan Mihail, ipodiacon, învăţătură bună la tiparniţă am primit 

de la vlădică Ivireanul, tocmai din falnica tinereţe. Străduitu-ne-am ani buni şi 

aflat-am frumoase taine la adâncimea silinţelor noastre. Am gătit litere cu flori, 

cu mândre chipuri, am desenat şi săpat în lemn alte mândre chipuri şi ţesut-am 

din bumbac cu beteală de aur. Cărţi mândre am lucrat şi lin se scurge văzul 

preste acestea. Se bucură văzul când rosteşte gura vorbe umplute cu bună 

judecată, cu amar, cu veselie, cu aleasă povaţă. hârtia împodobită cu semne 

şi închipuiri iaste cum omul, lut peste care duh sfânt suflat-a Dumnezeu. 

Mănoasă mulţumită a aşezat vlădică al Ţării în duhul domnului nostru 

Brâncoveanu Constandin cu strădania sa şi a mea şi a lui Mihail Istvanovici, 

nemeşul, când, până la sfârşit, scos-am din tiparniţa domenască de la Bucureşti 

şi Snagov, de la tiparniţele monastirii govora şi iară de la Bucureşti. 

Mult bucuratu-s-a când a scris şi a scos de la tiparniţă la 1705, Învăţătura 

pe scurt pentru taina pocăinţei, în limba noastră cea valahă. o! o! Câtă 

mulţămire a trimis în sufletul Înaltului Patriarh Atanasie Dubas, când dăruitu-i-a 

tiparniţă cu litere arăbeşti, purtată de mine tocmai la Siria, la Alep. Să mai zic 

vouă că Liturghierul grecesc-arăbesc, întâia carte iaste în Evropa, scoasă 

din tiparniţa valahă, luminată cu litere arăbeşti. 

nu pohtesc slavă multă să-i aduc lui vlădica Ivireanul, cât răpunerea lui 

să vestesc pe cei de după mine care or veni în lume. Se ştie cum Măria sa 

Brâncoveanu Constandin vrut-a a-l depărta pe Ivireanul de jilţul arheieresc şi 

cum vlădică al Ţării a scris domnului în două rânduri aprige epistole cu ocări 

multe şi cu puţină preţuire, la anul 1712, 13 gerar şi 3 făurar. Cunosc domniile 

voastre pricinile, aşa că eu contenesc a scrie despre ele. 

Luminatul Brâncoveanu l-a păstrat în capul norodului credincios valah, 

dară nu l-a iertat, că între ei râpă adâncă făcutu-s-a şi nu s-a astupat... şi i-a 

fost menit Brâncoveanului la Edicule la 1714 să fie pus cu toţi patru feciorii 

săi şi acolo să moară de cinci ori. Câteodată pentru fiecare cap retezat de la 

ale sale odrasle, la urmă când iataganul turcului i-a căzut pe grumaz. Îndestul 

s-a întristat vlădică al nostru şi Poarta scârbitu-s-a de domni valahi şi adus-a 

eleni pricopsiţi la Fanar. Întâiul la Ugrovlahia pre care l-a trimis turcitul nicolae 

Mavrocordat este, din anul 1715, carele de la Moldova lui Ştefan voievod 

slujit-a Poarta de la 1709. 

Luminat şi viclean domn iaste Mavrocordat, dară vlădică al Ţării nu-l îngăduie 

la tronul Ugrovlahiei şi se plânge mai mereu. guri ascunse vestit-au că 

îndată soseşte la Bucureşti oştire nemţească, pricină că nicolae Mavrocordat, 

elenul trimis de la Fanar, se furişează la Dunăre, cu caleşti cu mare bogăţie 

încărcate, să ceară agiutoriu la raiale de acolo. Cu mulţămire în duh, vlădică 

a sărit în droşcă şi cu poporeni pornit-a în spatele domnului şi l-a afurisit şi 

i-au strigat că valahia nu-l vrea în veci. Aşa destăinuie gospodin Mitrofan 

grigoraş, cronicarul, şi mai scrie că vlădică al Ţării opritu-s-a la satul odaia, 

mai înainte de Giurgiu. 

Iubite cetitoriule, vestea despre oştirea nemţească s-a dovedit zvon, că 

spulberatu-s-a, şi Mavrocordat domn iute pornit-a la Bucureşti. Mânie multă 

a vărsat preste cei ce hulitu-l-au. L-au silit pe vlădică Ivireanul să ajungă la 

palatul domnesc şi acolo mătănii să facă, în genunchi îndurare să cerşească. 

nu! n-a catadicsit vlădică să se necinstească, nice să umilească norodul 

dreptcredincios valah, cauză să părăsească singur jilţul arhieresc. Mavrocordat 

cel viclean ocărâtu-l-a că n-a stat potolit în casa lui hristos, că el iaste mag 

şi participator la multe crime. La gustar 1716 se dă Gramata patriarhală şi

sinodală şi iaste silit să purceadă în surghiun la monastirea Sfânta Ecaterina 

de la muntele Sinai. 

Şi pornitu-l-au, cu ieniceri cu iatagane şi cu mehmendar Colfescu aşezat în 

fruntea lor. Inima nu datu-mi-a liniştire şi duhul meu m-a îndemnat să-l petrec pe 

vlădică al Ţării, tăinuit, cât oi putea. Era către coneţ de răpciune la anul 1716, 

au mers grabnic, ei pe cai, vlădică pe picioare, flămând, setos, desculţ. 

Au ajuns lângă apa curgătoare Mariţa numită, din jos de Dunăre, au făcut 

popas, ienicerii şi mehmendar s-au aşezat pe hodină şi mâncare, şi băut-au 

vin cu plosca. vlădică Antim suspina pe picioare, fără apă, nice mâncare nu 

primea, năduşit, cu barbă deasă, peste care aşezatu-s-a colb cu sudoare. 

ochii lui au căzut adânc în găvanele lor şi l-a trecut nevoia şi acolo, îndată, 

pişatu-s-a. Mehmendar Colfescu a râs cu multe hohote şi poruncă i-a dat să 

cadă acolo în genunchi şi să se roage la Dumnezeu să-l primească la Ceriu. 

Că a venit vremea seamă să dea pentru relele făptuite în astă viaţă, cu îndestulare 

potrivnică luminatului domn de la Fanar, măritul nicolae Mavrocordat. 

Dară n-a pohtit să asculte şi iute doi ieniceri l-au împuns cu iatagane, l-au 

împins la pământ şi vlădică Antim în genunchi a căzut, unde acolo început-a 

să se roage. Părul capului înfioratu-s-a, deasa barbă învolburatu-s-a când 

rugăciune trimitea lui Dumnezeu, amarnic cerându-I iertat să fie de necugetările 

făptuite cu voie, fără voie. Plângea, lacrimi curgeau în barbă şi sfânt 

batjocorit de necredincioşi părea. 

oh! oh! Cum râdea Colfescu şi turcii scoteau limba la cel sfânt şi jucau 

împrejurul lui, iatagane despicau aerul curat şi răcoros. Mai că se îneca de 

râs mehmendar, striga acelui să se roage fără încetare, doară-doară Dumnezeu 

din Ceriu îl auzi-va, îl ierta-va, îl chema-va Sus. Râdea din răsputeri şi 

nu se îneca, s-a înălţat în picioare din hohotele de râs şi a zbierat cu năduf: 

Ajunge! 

vlădică al Ţării n-a-ncetat, sfinte cuvinte şi luminoase soseau din gură 

printre buzele uscate, înflăcărate cum e rugul. A urlat mai cu năduf Colfescu: 

Ajunge! vlădică Ivireanul nu a zvâcnit şi Iuda mehmendar a ţipat la ieniceri şi 

a poruncit să-l răpuie. Raze late, covoiate din teci ţăşnit-au, luminat-au umbre 

mişcătoare din iarbă, doară o mână mai de aproape se vârî în părul înfiorat, 

umezit de drum şi de închinăciune, cealaltă mână arcuitu-s-a cu raza lată şi 

covoiată, când lumina ei l-a fost descăpăţânat pe vlădică. Sfântu Ivireanul 

nu s-a prăbuşit, a mas întru rugăciune, doară capul uns cu sânge căzut-a 

lângă genunchii istoviţi... Îndată ienicerii lui Allah aruncatu-l-au cu totul în apa 

Mariţa, limpede şi bună. 

Aşa suitu-s-a la Ceriu, iubite cetitorule, duhul lui vlădică Antim Ivireanul, 

curat, liniştit, curajos, cumu-i duhul sfinţilor căzuţi în singurătăţi, în suferinţi, 

aşezaţi cu nădejde în îngăduinţa lui Dumnezeu. 


41

AlInA lUnGU 

D 


42 

debut 

S-a născut în localitatea Casimcea, judeţul tulcea; este absolventă 

a Facultăţii de Litere, specializarea franceză-italiană din cadrul 

Universităţii „ovidius" Constanţa, 2009; în prezent este profesoară de 

limba franceză la Şcoala generală „Mihail Sadoveanu" din Medgidia. 

Învinsul 

e 15 luni se mutase Relu la Constanţa dar pe măsură ce treceau zilele se 

simţea din ce în ce mai străin în oraşul acela. De ani de zile uitase de ograda 

părintească, de frate şi de soră, de uliţele prăfuite, de salciile ce umbreau 

pârâul, de zgomotul de talăngi ce însoţea turmele care păşteau pe meleagurile 

unde crescuse. Satul său natal era o aşezare situată ca o Atlantidă în mijlocul 

pustietăţii, ca o mostră de lume arhaică într-un ocean de uniformitate socială. 

Relu îşi uitase rădăcinile. Dacă uitarea se produsese ca urmare firească a 

trecerii timpului sau pur şi simplu era datorată unui proces de autosugestie 

(căci evita în mod deliberat orice lucru care-i amintea de trecut) era o întrebare 

la care nici el însuşi nu-şi găsea răspuns. tot ce ştia era că viaţa lui se 

desfăşura de ceva vreme într-un oraş cu al cărui ritm nu reuşise încă să se 

împace şi în care se simţea cu desăvârşire un străin. nimic nu-l mişca din 

acea stare de fixitate permanentă. nici briza mării, nici plimbările pe faleză, 

nici statuia lui ovidiu. Acest om încă tânăr îşi limitase existenţa la îndeplinirea 

unor sarcini zilnice cu o regularitate de ceasornic. Părea un spirit care râvnea 

la un soi de statornicie dobândită prin contemplaţie. Într-un astfel de spirit 

nu încăpea curiozitatea, gustul faptei şi al triumfului, autonomia în faţa lumii 

şi capacitatea de a se ridica împotriva ei. Starea vegetativă ce-i caracteriza 

firea, gesturile măsurate, constituţia osoasă şi chipul palid ale cărui trăsături 

imobile rareori schiţau vreo grimasă, ar fi dat impresia celui care-l privea 

că munca nu era lucru de glumă pentru el. Îşi îndeplinea îndatoririle cu o 

corectitudine şi cu o impasibilitate de chirurg. orice abatere de la programul 

prestabilit care ar fi necesitat un surplus de energie din partea lui era o catastrofă. 

Relu era un suflet pastoral captiv în mediul citadin. Absenţa de spirit 

i-ar fi putut fi confundată cu indiferenţa, tristeţea trăsăturilor cu amărăciunea 

şi ruşinea unui suflet uscat de prea mult servilism, de laşitatea cu care părea 

să facă anumite compromisuri pentru a-şi putea păstra funcţia. Dacă acelaşi 

necunoscut i-ar fi cercetat trăsăturile fără să le măsoare ciudata adâncime, 

dacă n-ar fi uzat de o acută forţă de pătrundere, n-ar fi putut trece în veci de 

acea mască imperturbabilă de răceală care se insinuase ca un zid de ciment 

între cugetul său şi lumea de afară. Acest om trăia undeva la marginea fiinţei 

sale într-un spaţiu la limita dintre amăgire şi resemnare stoică. Această apatie 

putea fi efectul unei epuizări sufleteşti datorată unor suferinţe mai vechi pe 

care el nu reuşise să le stratifice în fiinţa sa. În rest, s-ar fi zis că era un om ca

toţi oamenii cu bunele şi relele sale, fără vreo trăsătură a firii care să domine 

asupra celorlalte, fără vreo însuşire ieşită din comun. Se întrebau adesea 

colegii lui de breaslă de ce era veşnic mohorât căci leafa era destul de bună, 

nu avea nevastă de a cărei cicaleală să se plângă şi nici copii chinuiţi de 

neajunsuri. În timpul liber nu făcea decât să bată străzile în lung şi în lat, să 

coboare pe faleză, să se lase bătut de vânt. Părul îi intra in ochi, paltonul îi 

atârna pe corpul înalt ca un catarg de steag. 

„ - Are pile al dracu’ de nu’l dă ăştia afară”, ziceau unii. La fabrica unde 

lucra el, cei mai mulţi ştiau să-şi manifeste zgomotos nemulţumirile, să-njure 

de mamă etc. - să protesteze, să se revolte împotriva şefilor cerând să li 

se mărească salariile, să li se acorde concedii. Scandalurile izbucneau de 

cele mai multe ori din cauza întârzierilor cu plata salariilor. Când luptau cu 

toţii pentru o singura cauză, ploaia de reproşuri căpăta forţa şi precizia unei 

rachete nimerind ţinta în buzunarele conducerii. 

„ - Ai dracu’ …îi învăţăm noi minte. Îi lăsăm cu motoarele pornite şi plecăm 

cu toţii să vedem dacă le convine. Păi da’ ce mama dracului, am ajuns 

batjocura lor?” 

Dacă însă şefu’ îi chema pe rând la el în birou, curajul le pierea, mândria 

le murea pe buze, elanul le îngheţa căci nimeni nu era într-atât de demn sau 

de neghiob încât să-şi rişte pâinea de toate zilele într-o înfruntare directă şi 

lipsită de diplomaţie. Conducerea avea înţelegere şi îi ierta de fiecare dată 

după câte-o astfel de comedioară aşa cum nevasta iubitoare de familie şi cămin 

îşi iartă bărbatul după câte-o escapadă în patul vecinei. oamenii îşi înghiţeau 

nemulţumirile la fel de iute cum şi le manifestau şi neavând altceva mai bun 

de făcut, îşi găsiseră o nouă îndeletnicire colectivă (căci timpul liber era un 

bun comun) şi anume cleveteala pe seama altora. Stăteau oamenii aceştia cu 

păhărelul de vodkă în câte-o pauză ca-n poiana lui Iocan privindu-şi tovarăşii 

de muncă şi flecărind într-una. Lipsa de condescendenţă a unora ca şeful de 

personal le atrăgea porecla de „soi rău” sau... „pâclaşitul dracului”. Relu era 

inginer şi conform opiniei generale nu era însurat. Era privit cu oarecare consideraţie 

de către subalterni şi conducerea era mulţumită de munca lui. Era un 

om tare ciudat acest Relu. nu se scula niciodată mai târziu de 5 dimineaţa cu 

toate că-şi înjura ceasul de fiecare dată când zgomotul acestuia îl anunţa că 

trebuie să se ridice din pat. Dumnezeu ştie de ce se trezea aşa de devreme, 

doar munca o începea la 9:00 şi locuia la un sfert de oră de fabrică. Locuia 

într-o garsonieră ce-i fusese dată ca locuinţă de serviciu şi universul îngust al 

acelei camere era unicul loc în care se simţea cu adevarat în largul său. 

Somnul de după-amiază (în zilele libere) frate cu letargia nopţilor de veghe, 

era singurul anestezic pentru angoasa şi plictisul care-l cuprindeau câteodată. 

Îi era tot timpul frig, căci în garsonieră nu prea avea căldură. Ba se strica 

vreo conductă, ba se spărgea vreo ţeavă, ba, din economie, caloriferele erau 

mai mereu reci. norocul lui că-şi adusese de la Iaşi un halat de „monton” pe 

care îl avea de dinainte de Revoluţie. Făcuse bine că-l păstrase căci chiar şi 

după ‘90 oamenii continuau să tremure pe la blocuri. În după-amiezile libere 

obişnuia să doarmă cât mai mult fără să se gândească la inevitabilul moment 

al trezirii. Îi lipsea câteodată Iaşul, oraşul în care locuise 15 ani şi de care 

se simţea încă legat. Cu ajutorul lui „unchi-su” îşi încheiase studiile liceale şi 

terminase chiar şi o facultate. Acum era inginer în construcţii. De ce venise la 

Constanţa? nici el nu ştia. Scopul pe care şi-l mărturisea lui însuşi era un loc 

de muncă mai bine plătit (un fost coleg de facultate îi propusese să se mute 

la Constanţa şi să se angajeze în port), cel real era dorinţa de o schimbare 


43


44 

sau mai degrabă de anihilare a plictisului. Credea că o dată plecat, angoasa 

va rămâne în oraşul pe care îl părăsise. Ajuns însă în Constanţa a înţeles că 

vidul „dinăuntrul” său nu avea leac. vidul era în el şi-l însoţea pretudindeni, 

oriunde s-ar fi dus. toată ziulica pe şantier (în apropierea portului se construiau 

blocuri noi) în salopetă şi cu casca pe cap proiectând temelia vreunei clădiri, 

se gândea adeseori la anii petrecuţi în Iaşi. viaţa lui toată fusese la Iaşi între 

şantier şi universul îngust al garsonierei de pe strada Macilor 38 (acum locuia 

pe Cameliilor 39). Îşi făcuse un rost, devenise independent dar cu toate 

acestea parcă se temea să trăiască. Era singuratic, lipsit de prieteni şi chiar 

când subalternii îi adresau câte un respectuos „Să trăiţi domn’ inginer!”, el se 

mulţumea numai să dea din cap fără să ridice măcar privirea către cel care-i 

vorbise. Cum îşi petrecea omul ăsta timpul liber? greu de spus. Plapuma 

era cea mai bună prietenă a lui, singura care nu-l judeca. Când se refugia în 

muncă nevrând să mai ştie de nimic, când aştepta cu nerăbdare să ajungă 

mai repede acasă să se bage în pat şi să tragă peste el plapuma ca pe un 

paravan între el şi restul lumii. Aşternutul cald şi umbletul în neştire erau ca 

un scut împotriva amintirilor dureroase şi a evenimentelor la care refuza cu 

obstinaţie să se gândească. Era atât de uşor să te înfofoleşti în plapuma 

pufoasă, să-ţi pui capul pe perna moale şi să-ţi laşi unicul lucru pe care nimic 

nu-l poate încătuşa şi anume spiritul să colinde pe tărâmul fantasmagoricului. 

Asta era viaţa lui Relu departe de ai săi, la care se gândea numai când era 

forţat de împrejurări (dacă năştea cumnată-sa, dacă se îmbolnăvea maicăsa 

sau dacă era silit să-şi scrie locul de naştere şi numele părinţilor.) Relu 

prefera întotdeauna rutina emoţiilor prea puternice. nu ştia ce-i aia exaltare. 

Ba chiar putea fi bănuit de un soi de „impotenţă afectivă”, de o incapacitate 

de a avea trăiri, de a manifesta sentimente, preferinţe, gusturi. Adesea ortacii 

îl îmbiau: 

- Domnu’ inginer sâ merjem şâ noi odatâ la birt, dupâ atâţia zili di muncâ. 

Batâr cuatata sâ ne-alejem din leafă!” Dar vorba trecea pe lângă domn’ inginer 

cum trece apa pe spatele raţei. 

- nu pot, mă. Am treabă, răspundea el într-un târziu cu jumătate de gură. 

Atunci zidarii îşi strângeau mistriile, găleţile cu ciment şi coborau de pe schele 

fără să-i mai adreseze vreun cuvânt. 

- Ursuzu’ , parcâ i s-au înecat corăbiile cu sacâz, mai auzeai pe câte unul 

zicând cu voce scăzută. 

- Al dracu’... nu vorbeşti. Parcâ dacâ ai facultaţi noi ăştilanţi sântim mai 

proşti… Stai acolo în cociaba ta moaşta pi ghiaţâ şi sâ vii când te-oi chema 

io..., zicea altul. 

El auzea de fiecare dată mormăielile muncitorilor dar nu-i învrednicea 

nici măcar cu o căutătură. Îşi vedea mai departe de treburi tăcut şi prefăcându-se 

că n-a auzit nimic. nimic nu părea să-l mişte . nici vorba bună, nici 

înjurătura de mamă. tonul glasului său nu suferea nici-o modulaţie, culoarea 

obrajilor săi rămânea neschimbată, creierul îşi păstra concentrarea, mâinile 

continuau să lucreze sigure pe ele şi pe produsul lor. Macaragii nu-i spuneau 

niciodată mai mult de „bună ziua”. Îl lăsau într-ale lui de teamă să nu-l supere. 

tânărul acesta uitase cu desăvârşire să trăiască. Plapuma care-l însoţise la 

Constanţa în garsoniera de pe strada Cameliilor numărul 39 era singura lui 

bucurie. Cum ajungea acasă se cufunda într-un somn adânc frate cu letargia 

bolnavilor în metastază, însetaţi după o clipă de alinare în faţa lugubrei 

înfăţişări a morţii. Somnul acesta ce-l introducea într-o lume a iluziilor era o 

otravă de care devenea din ce în ce mai dependent. trezirea din vis îl făcea

să înjure dimineaţa când auzea ceasul sunând, semn că-i vremea să se ducă 

la muncă. Rareori îl auzeai vorbind murdar. Când şi când buzele lui se desprindeau 

din muţenia lor şi le vedeai abia mişcându-se: „Firar-a dracului de 

viaţă.” nu o vedea niciodată pe Florica de la doi, o fată oacheşă şi sprinţară 

care pusese ochii pe el şi care ar fi dat orice să fie invitată la o cafea. Era 

singura lui vecină mai acătării. 

Deasupra lui locuia o bătrână sclerozată căreia îi plăcea rachiul. Fiu-su’ 

murise cu mulţi ani în urmă tăiat de tren iar la puţină vreme noră-sa fusese 

diagnosticată cu cancer la sân. tumoarea fusese descoperită mult prea târziu 

pentru a mai putea fi tratată şi la scurt timp femeia îşi urmase consortul în 

mormânt. Batrânei îi rămăsese numai un nepot, student la Medicină în Bucureşti. 

Femeia făcuse tot ce putuse să-şi ţină ultimul reazem al bătrâneţii lângă 

ea. Parcă presimţise ea sărmana şi această ultimă nenorocire care urma să 

se abată asupra ei dar n-a fost chip să-l facă să rămână. 

- Rămâi mamă lângă mine! Un’ti duci tu acolo, printre străini? n-ai şi-aicia 

facultăţi? 

- Da bre buno da’ la Bucureşti am mai multe şanse să-mi găsesc un post 

bun dacă am medie bună ca să nu mă repartizeze ăştia la ţară. Şi-apoi aş 

vrea să încerc şi altceva decât Spitalul Universitar. La Sfântul Spiridon n-am 

şanse. Ar mai fi doar Spitalul Militar. Acolo nu e loc pentru mine. vrei să mă 

trimită ăştia la Cuca Măcăii? În Bucureşti e altceva. Capitala ţării nu se compară 

cu un oraş de provincie. o să pot să-mi fac şi eu un rost dacă mă ajută 

şi tanti Aglae (mătuşa din partea maică-si). Lasă că nu mi se întâmplă nimic, 

bre. Dacă vrea Dumnezeu să mor pot să mor şi-aici. Îmi cade o piatră în cap 

acum cum stau lângă mata şi mor pi loc. 

Spitale erau destule. nu acesta era motivul pentru care nepotul voia să 

se vadă mai repede în Bucureşti. voia să-fie-aproape de Florenţa, nepoata 

vecinei de la parter pe care o cunoscuse într-o vacanţă pe când aceasta 

venise să-şi viziteze bunica. Florenţa locuia în Bucureşti şi venea foarte rar 

la bunici. Din anii copilăriei de când o văzuse prima oară, băiatului îi rămăseseră 

gândurile la ea. Îşi dorea să crească mai repede să dea la facultate 

în Bucureşti. nici admiterea nu-l speria. Şi dus a fost. Era chiar cu câţiva ani 

înainte de Revoluţie. În decembrie ‘89 când începuseră protestele anticeauşiste 

la timişoara, Iaşiul dormea încă liniştit precum pruncii care se ştiu în 

siguranţă la sânul mamei. La timişoara, centrul oraşului era păzit de soldaţi 

şi de oameni ai Securităţii îmbrăcaţi civil. Demonstraţiile reformaţilor care 

până nu demult urmăriseră numai protejarea lui tokes, se transformaseră în 

adevărate manifestaţii anticomuniste. Ardealul nu se dezicea nici un moment 

de rolul său de „stare de veghe” a românilor. Era momentul propice revoltei 

iar Ardealul era pe baricade. El dădea tonul revoltei, el lua iniţiativa, el se 

războia primul cu regimul. Sfidând legea marţială, exponenţii acestei „stări 

de veghe” se îndreptau către Catedrala ortodoxă din timişoara purtând 

pancarte anticomuniste. S-a tras asupra lor, Comitetul Politic Executiv se 

pronunţase. nu exista altă soluţie pentru a înăbuşi revolta. Ceauşescu era 

disperat. oamenii începeau să se dezbare de resemnare căci descoperiseră 

inopinat antidotul: disperarea. Disperarea fusese cauza, tokes - pretextul, 

revolta - efectul. Indiferent care fusese factorul declanşator, oamenii luptau 

la unison. Febra momentului îi unise. nu mult după aceea haosul a cuprins 

Bucureştiul. La început, panica pusese stăpânire pe de-a-ntregul peste cei 

adunaţi în Piaţa Palatului. Fiecare nu mai dorea decât să-şi scape pielea, să 

se vadă în interiorul căminului său în siguranţă. Sirenele salvărilor nu mai 


45


46 

conteneau. Maldăre de morţi erau împrăştiate pe asfalt şi numai sângele lor 

uscat aducea o varietate de culoare în griul de ciment al iernii. În zilele acelea 

parcă soarele uitase să răsară. Soldaţi cu nasurile roşii şi cearcăne vineţii 

mărşăluiau pe străzi. Miliţia încerca să creeze baricade, blocând accesul către 

Piaţa Universităţii şi Piaţa Palatului. Mase de muncitori care veneau dinspre 

zonele industriale, se îndreptau furioase către centrul capitalei. Străin de toate 

acestea, rezidentul Adrian Costea (acesta era numele nepotului bătrânei) fusese 

de gardă la Spitalul Universitar. habar n-avea ce se întâmpla în centrul 

Bucureştiului. Încercând să scurteze drumul spre casă (locuia în gazdă la o 

rudă apropiată de-a maică-si) traversase strada Ana Davila îndreptându-se 

către Parcul Cotroceni. 

Coborând spre şoseaua Panduri în pas grăbit observase că străzile erau 

pustii. nu se temea însă. nu se îndoia că Dumnezeu lucrează pentru el doar 

îl ajutase să depăşească atâtea greutăţi. Credea în viaţă şi în oameni aşa 

cum tinereţea nu pregetă să creadă în forţa sa de a muta munţii din loc. La 

două străzi mai încolo, în strada Mihail Sebastian, mai precis la câţiva paşi 

de locuinţa mătuşi-si, fără să vadă, fără să audă, primi ca din senin o lovitură 

în moalele capului. S-a prăbuşit pe trotuar scăpându-şi mapa din mâinile 

îngheţate. ochii i-au clipit de două ori înainte ca inima să se oprească ca şi 

cum corpul ar fi simţit apropierea morţii înaintea cugetului şi ar fi încercat să 

tragă de timp, să trăiască aceste ultime clipe mai intens ca niciodată. Şi dus 

a fost. Ferestrele blocurilor erau toate acoperite fie cu jaluzele fie cu pături 

ori ziare, ce avea fiecare. Unii nu voiau să fie martori la grozăviile care se 

petreceau în Bucureşti în zilele acelea în timp ce alţii invadau centrul din Piaţa 

Kogălniceanu până în Piaţa Romană, Piaţa Unirii şi Piaţa Rosetti formând 

grupuri de protestatari împotriva regimului. Un tânar flutura un steag fără 

stema comunistă pe statuia lui Mihai viteazul. Cadavrul lui Costea fusese 

descoperit câteva ceasuri mai târziu şi dus la morgă chiar de către doi dintre 

colegii lui care făceau practică la Institutul de Medicină Legală. Unul dintre ei 

s-a chinuit să-i închidă ochii căci mortul îngheţase în frigul iernii şi era ţeapăn. 

tânărul nu fusese împuşcat dar cu toate acestea cadavrul său n-a scăpat de 

crematoriul „Cenuşa”. Din ordinul autorităţilor trebuiau arse toate cadavrele 

găsite în stradă fără să li se facă autopsie. Morţii erau daţi dispăruţi. Familiile 

celor decedaţi nu aflau niciodată ce se întâmplase cu corpurile acestora. nu le 

rămânea decât să intuiască finalul tragic al celor dispăruţi. Bunica lui Costea 

a primit vestea morţii băiatului de la Rectorul Facultăţii de Medicină, prof. dr. 

x care-i prezenta condoleanţe şi marea sa părere de rău pentru pierderea 

unui student eminent. Bătrâna a suferit un atac de apoplexie. nu şi-a mai 

revenit niciodată. Minţile i se rătăciseră. Avea din ce în ce mai des adevărate 

accese de nebunie. noaptea se trezea şi începea să bată cu vergeaua în 

podea strigându-l pe nepotă- su’. Apoi începea să zbiere ca din gură de şarpe 

într-o sclipire de luciditate: 

- Adrianeeee… Ce mi-ai făcut tu mie mămică… De ce m-ai lăsat tu mamăăă… 

Scoală tu mânca-l-ar buna de frumos. o îngrijea o vecină. 

În casa scării se simţea un miros greu de urină. nopţile acestea erau cele 

mai crunte pentru Relu nevoit să se scoale în zori (la Iaşi îşi începea programul 

foarte de dimineaţă). Câteodată asculta la jeluirile bătrânei, altădată pornea 

radio-ul. În timpul zilei era linişte şi pace. nopţile însă... 

Lui Relu îi era milă de bătrână. Bătrâna cea sclerozată care zbiera noaptea 

în neştire era singurul lucru care-i făcea sufletul să tremure. I-a părut rău când 

a murit de suferinţă, boală şi bătrâneţe. Pe nepotă-său şi-l amintea vag ca

pe un băiat pipernicit, cuminte şi lipsit de îndrăzneli. Îl văzuse de vreo două 

ori întorcându-se de la şcoală cu geanta în spinare. În buzunarul lateral al 

ghiozdanului avea o sticlă de rachiu. Îl mai apostrofau vecinii de la parter: 

- Ce faci mă, bei de-acuma? El tăcea şi urca grăbit către casă. Bunică-sa îl 

crescuse cum putuse iar băiatul se străduia la rândul lui să o îngrijească acum 

că o vedea că nu mai poate. Îi cumpăra până şi rachiu căci ştia că asta era 

singura ei plăcere. Relu nu vorbise niciodată nici cu bătrâna nici cu nepotul 

acesteia dar trăise în apropierea lor şi parcă îi cunoştea de când lumea. toţi şi 

toate parcă făceau parte dintr-un decor familiar lui Relu. Strada, blocul, scara de 

incendiu, apartamentul, vecinii, oraşul întreg. Iaşiul părea să nu aibă habar de 

cele ce se întâmplau în ţară. oraşul îşi păstra calmul său blajin şi înţelepciunea 

sa paşnică. Ai fi zis că-şi datora această stare de calm filozofic unui trecut greu 

încercat de revolte şi războaie nesfârşite care-l secătuiseră de energie. Ai fi zis 

că toată populaţia Iaşului ar fi luptat din răsputeri timp de mii de ani cu o politică 

imperialistă a unei forţe superioare care dorea cu tot dinadinsul să o asimileze, 

să o supună. Când colo înţelepciunea asta fără origini, spunea totul despre un 

Iaşi care se născuse bătrân şi care n-ar fi omorât nici măcar o muscă. 

oamenii mai aflau ştiri de la „Europa Liberă”. Unii mai reuşeau să prindă 

şi „vocea Americii”. Relu aflase despre moartea lui Adrian de la două vecine 

care şuşoteau în casa scărilor. Stătea şi asculta vorbele lor care parcă trădau 

mulţumirea pe care o simţeau că se aflau în imediata apropiere a unei 

tragedii, că aveau ocazie să deplângă, să se vaite, să facă risipă între ele de 

milă creştinească fără să fie totuşi părtaşe. 

- Săracu’ di el! tânăr… l-a ars. n-a fost şi el îngropat ca toţi creştinii ca 

sâ fii pomenit. n-ai undi să-i aprinzi o lumânare. I-a trebuit Bucureşti. 

- Şi bătrâna asta nu mai e de nici o lege. A înnebunit de-a binelea, săraca. 

Face pi ea. Urlă noaptea. De-ar lua-o Dumnezeu la El mai repede ca sâ nu 

se mai chinuie. 

Relu se simţea cu adevărat legat de acea femeie nenorocită pe care toţi 

ceilalţi locatari o înjurau dorindu-i moartea. Ceva nedesluşit îi înţepa inima 

când îi auzea jeluirile. trecuseră trei zile şi nu se mai auzea nici un zgomot 

din apartamentul bătrânei, nici un geamăt, nici o lovitură de vergea în tavan. A 

fost găsită moartă în baie, căzută pe jos. Chiar şi după mult timp de la înmormântarea 

ei, Relu mai păstra în inimă ecourile suferinţelor ei. Bătrâna neavând 

rude, apartamentul a intrat în proprietatea statului. La câteva luni de la moartea 

bătrânei, s-a mutat acolo o familie cu doi copii. Stăteau cu chirie. Le spunea 

Cap-de- fier. ghiţă Cap-de-fier, capul familiei fiind membru de partid, fusese 

repartizat la fabrica de cherestea de la Suceava dar fusese concediat câteva 

luni mai târziu din motive necunoscute. Câştiga destul de bine dar cum avea 

patima jocurilor de noroc, nu aducea mare lucru acasă. Chiar în ziua lefii banii 

se opreau la barbut sau la veta lui Bormandâr, olteancă venită de prin gorj, 

dornică să se căpătuiască repede şi fără multă osteneală. Singură, nevasta 

lui ghiţă vedea de copii. Lenuţa era o femeie necajită, îmbătrânită prematur. 

n-avea mai mult de 36 de ani dar cu greu i-ai fi dat 45. Funcţionară fusese şi 

ea tot la fabrica de cherestea. Rămaşi fără nimic după ce ghiţă pierduse tot 

la barbut, fuseseră nevoiţi să se mute din loc în loc până să-şi găsească un 

adăpost convenabil. ghiţă lucra acum zilier şi banii erau puţini. Abia aveau ce 

pune pe masa şi cu ce-şi plăti chiria. Într-o zi fata cea mare îi spuse maică-si 

în timp ce urcau spre locuinţa lor: 

- Mami am văzut la tanti Marga la magazin o fustiţâ aşa... frumoasâ... cu 

panglicuţii, cu volănaşii şi cu danteluţâ la poali.... ştii cum are fata lu’ nenea 


47


48 

Arnăutu di la farmacie! Ecoul vocii sale se pierdea în casa scărilor. nu se 

mai auzea şi răspunsul mamei, oftatul său amar din cauză că nu avea cu ce 

să-i cumpere fetii fustiţa aceea mult dorită. După ceva timp nemaivând cu 

ce să plătească chiria, s-au mutat şi de-acolo şi nu s-a mai ştiut nimic de ei. 

Apartamentul a rămas nelocuit un timp. Blocul era acum aproape pustiu. numai 

omul de serviciu mai venea din când în când să spele pe jos. Se numea 

Marinică şi locuia pe Aleea Iasomiei, într-o mansardă pe care o aranjase şi el 

cum putuse. nu de puţine ori îi îngheţa mâna pe şomoiogul de cârpă pe care 

trebuia să-l înmoaie în apă. Dăduse de două ori de carnet şi tot de atâtea 

ori picase. Spera să fie şi el şofer pe un camion. Soarta însă nu-i surâsese. 

Acum trebuia într-un fel sau altul să-şi câştige pâinea cea de toate zilele. A 

rezistat până când într-o zi a găsit în canalizare o pisică intrată în putrefacţie. 

Marinică fiind în exerciţiul funcţiunii, a trebuit să se lupte cu mirosul de 

miasmă şi să adune rămăşiţele pisicii. „na” se gândea Marinică. „Ce mă fac 

io acuma? Cum sâ intru io în putoarea asta câ mi si îmbârligâ maţili în mini 

di scârbâ... Fira-i a dracu’ di jigodie impuţitâ... Cin’ te-o fi pus sâ dai colţu’ în 

canalizari ai? numai ca sâ i si întoarcâ stomacu’ pi dos lu’ Marinică... la stai 

oliacâ... Dăcâ urc io sus la ingineru’ şi-l rog sâ-mi dea un cleşti di rufi sâ-l pui 

în nas şi... niscaiva pungi ai? Cu ocazia asta intru şi io în vorbâ cu el câ poati 

mi-o găsi şâ mie di muncâ pi şantier câ distulâ putoare am spălat la viaţa me.” 

numai că de la gând la faptă e cale lungă, mai ales că Marinică era băiat 

sfios din cale -afară. Două ceasuri mi-a stat Marinică la uşa lu’ domnu’ inginer 

neîndrăznind „să suni”. Îşi tot scuipa în „pălmi” şi căuta să-şi facă curaj da’ ar 

fi rămas acolo până când elementele naturii l-ar fi făcut stană de piatră dacă 

lu’ domnu’ inginer nu i-ar fi dat prin gând să coboare să-şi cumpere un pachet 

de ţigări. Când deschise uşa dete cu ochii de Marinică. 

- Ce-i mă cu tine? 

- Păi să vedeţi... io.... 

- Ce-i? Zii o dată! 

- Io vream să vă zic... Marinică înghiţi în sec strângându-şi cu putere căciula 

la piept, ...să vă rog... , încă un nod, dacă n-aveţi un cleşti di rufi.... 

- Cleşte de rufe? La ce-ţi trebuie ţie mă cleşte de rufe? 

- Păi nu vă fie cu supărari da’ am găsit o pisicâ moartâ în canalizari. S-ampuţit 

acolo. 

- Şi... vrei s-o pui pe sârmă la uscat mă.... puah ce duhoare! hai înăuntru 

că mori aici! 

- nu bree... adică domnu’ inginer, nu vă fii cu supărari, vreau să-l pui în 

nas câ altfel nu-i chip sâ intru în canalizari sâ spăl p’acolo. 

- Aaaaaa… Bine mă. Îţi dau. Le am pe balcon. hai că mă duc să-ţi aduc. 

22 decembrie 1992 

*** 

Afară ploua cu găleata. În autobuzul vechi radiatoarele obosite nu mai 

reuşeau să răzbească frigul. Cu geaca udă şi cu picioarele îngheţate, căci 

luase apă la picioare traversând băltoacele în graba mare, Relu se gândea la 

drumul nevoiaş care-l aştepta. Şoferul nu pornise motorul căci nu se făcuse 

încă ora de plecare. toată lumea aştepta încremenită de frig. Relu ajunsese 

cu o jumătate de oră mai devreme şi stătuse în ploaie până se deschisese 

casa de bilete. Acum era măcar la adăpost. Mai târziu va vedea el ce va face 

cu răul de maşină (uitase să-şi ia pastila). Îi rămăseseră în minte rândurile

scrise de soră-sa. Avea în buzunarul de la piept telegrama pe care o primise 

în ajun: 

„Relule, 

Mămica s-a dus. vino degrabă. te-aşteaptă titi în staţie. 

Corina” 

„Mămica nu mai e”, îşi repeta în gând Relu. „Mămica s-a dus. o să o văd 

pentru ultima oară între patru scânduri.” 

Şoferul se urcă în sfârşit în autobuz după ce îşi terminase mai întâi ţigara. 

Dădu drumul la radio şi băgă cheile în contact. Acorduri de muzică populară 

se auzeau în surdină. 

Relu se bucura că era autobuzul plin. Altădată i-ar fi înjurat pe toţi de mamă 

în sinea lui dacă le-ar fi trăznit prin cap să plece la drum o dată cu el. L-ar fi 

deranjat teribil plenitudinea de geci şi mantale urât mirositoare, geana pală 

de lumină care se zărea pe fereastră şi care-i amintea de aşternutul cald pe 

care-l lăsase acasă. Plecările matinale îl enervau la culme numai pentru faptul 

că într-un spaţiu restrâns era nevoit să împartă aerul pe care-l respira cu mai 

multe suflete. Acum însă era recunoscător că nu era singur. oamenii aceia, 

liniştea care se aşternuse în pofida mulţimii călătorilor îi dădeau o senzaţie de 

familiar care-l îmbia să se lase în voia gândurilor. trebuia să se gândească 

la moartea iminentă a maică-si care-i dăduse toate treburile peste cap. Îşi 

propusese să meargă de Crăciun la ţară. De dragul maică-si îşi dorise să-şi 

petreacă sărbătorile acolo. Maică-sa nu mai bea de când scoseseră via, aşa 

că nu mai erau motive de scandal. Dar acum... 

vedea deja pe toată lumea îmbrăcată în veşminte de doliu, simţea deja 

mirosul de lumânări şi de busuioc, atmosfera de o apăsătoare tristeţe, frigul 

nopţilor de veghe. o vedea pe sora-sa cu basma neagră pe cap, cu ochii 

umflaţi şi înroşiţi de plâns bocind în hohote la căpătâiul maică-si, îl vedea pe 

Mihai (fratele mai mic care se născuse cu retard şi cu un defect de vorbire. 

Maică-sa fusese mulţi ani bolnavă după ce îl născuse. Copilul crescuse la 

Marieta. Abia pe la 5 ani începuse să articuleze câte un cuvânt) la uşă cu 

căciula în mână neîndrăznind să intre şi să se apropie de catafalc (lui Mihai 

îi era frică de morţi încă din copilărie - maică-sa nu era o excepţie). Imaginile 

acestea parcă-i accentuau senzaţia de frig. 

Autobuzul făcu o primă oprire. Coborâră două femei şi-un copil. Şoferul 

se dădu jos să le descuie la bagaje. Relu le privea depărtându-se prin ploaie 

şi parcă simţea apa şiroindu-i pe şira spinării. nu-şi mai simţea picioarele şi 

avea senzaţia că sângele nu-i mai circula. Îngheţul acesta îi paralizase parcă 

şi inima. Şi-ar fi dorit să se poată întinde şi să doarmă, să-şi scoată pantofii şi 

să-şi frecţioneze labele îngheţate însă abia se mişca. Cele două coroane de 

flori pe care primise instrucţiuni să le aducă îl dezgustau căci i se păreau vulgare. 

Frunzele lor din plastic, panglica aceea pe care se scrie „Regrete eterne!” 

familia Cutare sau „nu te vom uita niciodată!”... formule încărcate de truism 

ce se prezentau ca dovezi ale unei pierderi obişnuite lipsită de particularitate. 

Relu îi dispreţuia pe aceia pentru care moartea altora devenise o industrie. 

„În fiecare zi mor oameni, se gândea Relu, de aceea cei care vând coroane 

de înmormântare sunt cei mai câştigaţi. noroc că nu mor toţi comercianţii de 

coroane o dată, altfel lor de unde li s-ar mai pune frunze de plastic cu «Regrete 

eteme!» pe morminte? 

În fiecare zi moare mama cuiva. E firesc să doară şi suferinţa noastră 

să ne pară mai altfel decât a altora. Suferinţa creează nelinişte iar neliniştea 

în paroxismul său plasează omul în centrul universului. omul ajunge să nu 


49


50 

vadă mai departe de propria durere, de actualitatea sa personală. Durerea 

este singurul lucru care trezeşte conştiinţe, care ne purifică prin focul său 

mistuitor curăţindu-ne de actualitatea imediată. Restul sunt marionete.”, îşi 

spunea Relu. Căuta să se ţină cât mai mult de vorbă căci simţea că-l doboară 

răul de maşină. Simţea că în curând avea să vomite. Îi era ruşine să-i spună 

şoferului să oprească. 

„Dacă opreşte şi mie nu-mi vine să vărs imediat ce fac? Îl pun pe om să 

oprească de câte ori am eu senzaţie de vomă?... Dar decât să-i vomiţi în 

maşină... n-am nici-o pungă la mine... “. Relu nu ştia ce să facă. Îi venea să 

icnească şi nu se mai putea stăpâni. Deodată inevitabilul s-a produs. Dovada 

eliberării lui Relu se afla pe podea. Chiar şi în clipele acelea stând aplecat şi 

încă cuprins de convulsii Relu gândea. Fluxul activ al gândirii nu se întrerupsese 

nici o secundă. „A fost voia destinului să vomit şi am vomitat. nu puteam 

împiedica asta oricât m-aş fi opus.” 

- Domne ce mi-ai făcut? nu puteai să-mi spui că ţi-e rău? Zii şi mata... 

n-am nici apă... cu ce dracu’ spăl pe jos? grijania mamii ei de treabă... al’dată 

să-ţi iei o pungă dacă ştii că ţi-e rău... 

Relu era galben la faţă... pe jumătate pentru că nu-şi revenise încă, pe 

jumătate de ruşine. Îi venea să intre în pământ. „Mamă ce frig e! o să ajung 

acasă şi-o să scap de frigul ăsta nenorocit. Popa trebuie să fi venit să o spovedească. 

A intrat de bună seamă cu odăjdiile lui prăfuite şi cu ghetele pline 

de noroi până în fundul casei. tanti Marieta săraca... “ 

20 decembrie 1992 

*** 

Marieta era îngrijorată şi avea şi de ce. trecuseră mai bine de 15 zile 

de când nu o mai văzuse pe Lisaveta prin curte. Ştia că aceasta obişnuia 

să bea şi nu o dată căzuse pe caldarâm spărgându-şi capul sau rupându-şi 

vreo mână. Bărbată-său o bătea de fiecare dată când se trezea din beţie. 

Marieta era cumnată cu Lisaveta, bărbatul Lisavetei fiindu-i frate. Cârlanca 

(lui bărbată-său care fusese cioban i se spunea Cârlanul) ţinea mai mult la 

cumnată-sa decât la frate-său cu care avusese nenumărate neînţelegeri 

îndeosebi legate de pământul lăsat moştenire de la părinţi. Ba chiar într-o 

vreme nu-şi vorbiseră deloc. În perioada aceea murise bărbatul Marietei de 

apă la plămâni. Postăvaru fusese cât p’aci să nu se ducă la înmormântare. 

Intervenise însă Lisaveta, nevastă-sa, spunându-i să-l lase dracului de pământ 

că nu-l ia cu el la groapă şi să vină să-şi petreacă cumnatul pe ultimul 

drum. S-a dus Postăvaru, a pupat crucea de pe mort, a zis „Dumnezeu să-l 

ierte!”, şi-a legat prosop la mână, a ajutat la coborârea sicriului în groapă dar 

cu sora-sa tot nu şi-a vorbit. A mai trecut un timp până când fraţii au catadicsit 

să-şi zică „Ziua bună mă Costică!” şi „Ziua bună Marietă!”. Abia la pomana 

de şapte ani s-au împăcat cu totul. 

Costică venise cu o vadră de rachiu să puie la masă. Marieta voise să 

i-l plătească dar Costică n-a vrut să ia banii. Săraca Lisaveta-tot ea cu gura 

pe Costică.... 

- Îi soru-ta mă.... ne râde lumea, că dacă era după Costicăăă... Şi aşa 

mai de ruşinea lumii mai de gura nevesti-si căreia îi era dragă Marieta mai 

ceva ca o soră, mai de voie de nevoie s-a împăcat cu soră-sa. Alte necazuri 

avusese Lisaveta cu bărbată-său din pricina lui Relu, primul lor născut. Femeia 

voia să-l dea mai departe la învăţatură, ta-su’ nu. „Că ce-i trebe lui carte? Cu

ce să-l ţie? Las’ mai bine să-l ţină aici la vaci, la oi, că de muncă se găseşte 

Slavă Domnului.” 

- Mă omule, se oţăra Lisaveta, degeaba ai trăit atâta că tot prost o să mori. 

Prost de un’ s-a rupt proştii nu alta. Cum să stea baiatul ăsta aici? nu trebuie să-şi 

facă şi el un rost? Dă băiatu’ la şcoală cî altfel nu mai ai zile cu mine, auzi? 

În noaptea de dinaintea plecării la şcoală, Lisaveta îşi dusese feciorul la 

mătuşă-sa. 

- Dormi aici băiatu’ mamii. tuşică-ta o să te ducă mâine în zori la ostrov 

cu căruţa. Acolo te-aşteaptă nen-tu’ vasile cu maşina şi o să te ducă la Brăila 

şi o să te dea la meserie. 

- Mamă, mata ce-o să te faci? te bate tata mamă, lasă-mă să rămân. te 

bate tata. 

- nu băiete, nu. Lasă că o scot eu la capăt cu tac-tu’ nu-ţi fă griji. Acum 

bagă-te în pat şi culcă-te că-i târziu. Eu o să aprind candela şi o să fac o rugăciune 

la Maica Domnului să te păzească când vei fi printre străini. Mamă-sa 

începu să se roage cu lacrimi în ochi mângâindu-l pe creştet. Lacrimile acelea 

pătrundeau până-n adâncul sufletului lui Relu spintecându-l în două. 

- „tatăl nostru Carele eşti în ceruri..., un nou oftat al maică-si îl făcu să 

tresară. Ar fi vrut să se scoale din aşternut, să o mângâie el pe maică-sa dar 

ştia că ar fi supărat-o şi mai tare. Stătea lungit în pat lăsându-se zdrobit de 

rugăciunea aceea. Deznădejdea îi strânsese sufletul, ura faţă de taică-său 

sporise înzecit. Atunci îşi pierduse credinţa în Dumnezeu. Ceva îi spunea că 

Dumnezeu era doar o plăsmuire a imaginaţiei omului de care îşi aduce aminte 

în momentele de solitudine. Singurătatea reprezenta pericolul contemplării 

propriei mizerii. teama de-a rămâne singur cu sine îl determinase pe om să-şi 

creeze un idol şi să-şi închipuie că acesta îl urmează pretutindeni. oamenii în 

teribila lor naivitate sau mai degrabă în puturoşenia gândirii lor, au ajuns să 

creadă că până şi relele din viaţa lor au un rol pedagogic menit să-i călească 

astfel încât fiecare să-şi poarte mai demn crucea. 

Relu a plecat a doua zi în zori şi niciodată nu a aflat ce bătaie mâncase 

mamă-sa a doua zi. Costică îşi târâse nevasta de păr prin toată bătătura după 

care apucă un ciomag şi-o lovi pe unde apucă până când aceasta căzu leşinată. 

Lisaveta însă era tânără şi voinică şi îşi reveni repede după chelfăneala aceea. 

Curând fu totul dat uitării. Altă dată, într-o toamnă târzie pe când bărbată-său 

era plecat la pădure după lemne împreună cu alţi consăteni, Lisaveta care avea 

darul beţiei, se îmbătase criţă uitând să pregătească de-ale gurii oamenilor. 

Când ajunse acasă Postăvaru cu pădurarul şi cu alţi oameni care ajutaseră la 

tăiat şi chemă pe nevastă-sa să pună masa, ia pe Lisaveta de unde nu-i. o găsi 

culcată în cramă horcăind cu sticla de rachiu lângă ea. Duhnea a băutură de 

la o poştă aşa încât Postăvaru înţelese că băuse până căzuse lată. o scutură 

deodată dar nimic. nici gând să se scoale. Atunci unde mi se enervă Costică 

şi începu să care la pumni în Lisaveta. Şi dăi şi dăi şi dăi... oamenii stând la 

masă şi auzind zgomote în spatele casei unde era crama, veniseră iute să vadă 

ce se întâmplă. Apucară pe Costică de mâini şi îl ţinură locului. Doi bărbaţi o 

ridicară pe Lisaveta de jos, o duseră în casă şi o întinseră pe laviţă. 

- Era s-o omori mă nebunule! Stai la un loc! Dacă nu eram noi... intrai 

dracului în puşcărie. 

- Firar ea de muierea dracului, astăzi şi mâine! o bag în hristosu’ mamii ei 

de beţivă că m-am săturat! Barem o bag dracului în pământ să ştiu o treabă! 

Da’ ce p... mă-sii am ajuns să mă comande o muiere? Scârba! Putoarea! 

nimic nu face. Stă cât îi ziulica de lungă şi trage rachiu. 


51


52 

- Stai mă omule nu fii nebun! Potoleşte-te! Uite-o că-şi revine! Las-o mă 

că aveţi copii! 

Lisaveta era prea ameţită ca să mai scoată vreo vorbă. Începuse să 

geamă de durere şi să se zvârcolească când rachiul îşi mai reduse din efect. 

Avea ochii umflaţi, loviturile începuseră să se învineţească şi se prea poate 

să fi avut şi vreo coastă ruptă. Rana de la ceafă mai sângera încă umplând 

aşternutul. Încercă să se mişte dar junghiul din spate îi smulse un zbieret. Se 

târî cum putu la marginea patului şi scuipă doi dinţi pe podea. Capul îi vâjâia, 

picioarele nu şi le mai simţea. Bărbată-său se dusese să conducă oaspeţii şi 

să-i plătească. Reveni în odaie cu o găleată plină de ţuică. Deodată făcu vânt 

găleţii şi-o aruncă peste Lisaveta care zăcea mai mult moartă decât vie: 

- na! Satură-te de trascău vaca dracului! În c... pe măta de otreapă să mi 

te înveţi minte altă dată! Boaită ce eşti! 

Marieta ştia ea ce ştia. nu cunoscuse întru totul păţaniile Lisavetei dar ştia 

că frate- său o bătea aprig mai ales când o găsea în cramă. Presimţea că se 

întâmplase ceva rău. Ceva-i spunea că nu-i a bună. S-ar fi dus să vadă dar 

ajunsese să se teamă de frate-său. 

„Dacă ar fi Relu aici... , se gândea Marieta. Dar nu era. Relu plecase 

din sat în urmă cu mai bine de 15 ani şi de-atunci revenea rareori în vizită la 

maică-sa şi-atunci din obligaţie. Mihai şi Corina abia pomeneau de el de parcă 

nici n-ar fi existat. Rubedeniile mai îndepărtate îl uitaseră cu totul. Marieta 

însă, mai păstra încă în cugetul ei imaginea lui de copilandru de 14 ani, firav 

şi puţintel la trup, cu obrajii plânşi, cu cearcăne de nesomn. 

*** 

Relu aţipise cu capul rezemat de geam, însă începuse să-l mănânce 

nasul şi se trezi. 

Autobuzul prinsese puţină viteză. Afară se luminase de-a binelea. „Ce-aş bea 

o cafea! trebuie să fie un noroi în curte acum... Dricul o să se împotmolească 

sigur... Bieţii cai... Parcă văd bietele animale ce-or să se mai opintească... De 

intrat or intra ele dar cum or să iasă....? Pe mama or s-o acopere cu un ciolofan 

ca să n-o ude ploaia. Dacă alunecă sicriul în hurducăiala aia? Dacă o să cadă 

mama? Ar cădea aşa cum ar cădea o statuie care în încremeneala ei de marmură 

nu se poate opune inerţiei. tata o să fie poate treaz, poate tras la faţă, poate 

nebărbierit. Măcar de data asta. o să trebuiască să intru acolo şi s-o văd.” 

Deodată se auzi un pocnet şi autobuzul se opri. Lumea buimacă, nu 

înţelegea ce se întâmplă. 

- Avem pană, răspunse şoferul întrebărilor nerostite. Avem roată de schimb 

dar nu avem cric. trebuie să aşteptăm până trece cursa ailantă că aia e dotată 

cu cric şi tot ce trebe. 

- Domnu’ şofer da’ îngheţăm aici până trece cursa ailantă. De ce pleci şi 

mata la drum fără cric? 

- Bre, ia-te de patron nu de mine. Relu se simţea mai liniştit în sinea lui 

că se întâmplase acel ceva care să-i întârzie sosirea. Inexplicabil, se simţea 

ca un condamnat a cărei sentinţă de moarte fusese amânată pe a doua zi. 

Astfel îi mai rămâneau câteva ceasuri în care mai putea să respire uşurat 

departe de grozăvia morţii. 

- Ce-o să mă fac dacă rămân aici toată ziua, firar-al dracu ăsta cu cricu’ 

lui, se auzi un glas din spate. Şi nu circulă nici-o maşină.

„Şi titi care mă aşteaptă... Să fi avut o maşină nu mai stăteam la mâna 

ăstora acum. trebuia să cumpăr Dacia aia doar nu costa o avere. De ce n-oi 

fi cumpărat-o? Parcă văd că o să-mi zică tanti Marieta: «Mă Relule nu te-ai 

învrednicit şi tu să-ţi iei măcar o maşină. De nevastă şi copii nu mai vorbesc. 

Rătăceşti din oraş în oraş fără niciun rost. Când o să fii şi tu în rând cu lumea 

măi băiete? Mămic’ta tare şi-ar mai fi dorit un nepot de la tine.» Mămica..., se 

gândea Relu, chipul străveziu, cadavrul acela îmbrăcat ... mamă... nu înţeleg 

cum ai putut să te duci aşa pe neaşteptate. Erai bine când vorbiserăm ultima 

dată. Eu veneam rar acasă, ştiu dar ştiam că ţi-e bine. tata îţi mai făcea zile 

amare ducându-se la tanţa lui Mătură, curva satului dar tu te vindecaseşi până 

şi de asta. o viaţă întreagă l-ai tot aşteptat pe tata. te vedeam palidă la faţă, 

drăcuind de zor pe tata şi pe „boarfa lui” dar îi lăsai mereu mâncarea caldă pe 

masă. te duceai după el, îl aşteptai. te împrieteniseşi cu „boarfa” mai ceva 

decât cu tanti Marieta. te ajuta nenorocita la pomana porcului. De sărbători 

îi duceai mereu câte ceva de-ale mâncării. Ziceai: „Lasă mamă că-i femeie 

amărâtă şi ea... fără bărbat. ne ajută când o chemăm. E bine să cinsteşti omul 

când te ajută”. nu erai bolnavă mamă. Atunci? De ce mă obligi să vin să te 

văd aşa? Ştiu că-ţi promisesem de multe ori să vin dar să-mi faci tu mie una 

ca asta, să te duci pe neaşteptate? Îţi jur mamă, de data asta voiam să vin. 

Aveam de gând să vorbesc şi cu tata. vreau să las Corinei şi lui Mihai partea 

mea de pământ. Ei v-au îngrijit, ei să-l ia. Mamă mamă ce mă mai tracasai 

cu telefoanele, ce mai plângeai spunându-mi să vin acasă că nu mai suportai 

viaţa asta de mizerie. De câte ori nu mi-ai spus că-ţi pui capăt zilelor, că tata 

îţi lua pâinea de pe masă şi te lăsa să dormi nopţile pe-afară. Mamă, tu îmi 

povesteai toate astea cu disperarea unui suflet chinuit iar eu nu ştiam cum să-ţi 

închid mai repede căci sufletul îmi sângera de fiecare dată când mă sunai. 

Mamă acum o să te găsesc gătită cum nu te-am mai văzut demult.” 

„E... se gândea Relu, trebuie să o ţină în casă trei zile după obicei. Fiind 

iarnă o să reziste. Apuc să o văd.” o batrână se aplecă anevoie să-şi lege 

şireturile la ghete. Îşi aminti că în copilărie se întorcea mereu de la şcoală cu 

şireturile pline de noroi sau de scaieţi, semn că cel puţin o oră fusese în altă 

parte decât în sala de clasă. 

- Mă, pe unde-ai umblat?, îl întreba mă-sa. te spun eu lui tactu’ dacă-mi 

mai umbli teleleu. 

„Dar nu-i spunea niciodată lui tata, gândi Relu. nu-i spunea. Îmi aduc 

aminte de dimineaţa aia în care îi turnasem apă tatei în carâmbii cizmelor. Ce 

s-a mai înfuriat tata atunci... Ţipa şi înjura de mama focului. Mama învârtea 

cu făcăleţul în mămăligă. Parc-o aud: 

„ - Ce-ai mă stricatule de urli în halul ăsta pe bătătură?” Eu ţin minte că mă 

ascunsesem în odăiţa de lângă bucătărie. tata luase o jordie şi mă căuta prin 

toată curtea să mă altoiască. Părea că uitase că trebuia să ajungă degrabă la 

CAP. nu mai conta decât clipa de faţă, faptul că trebuia să-mi ardă vreo două 

jordii pe spinare ca să mă înveţe minte şi altă dată să nu mai fac. 

grijania mă-tii, ieşi de unde te-ai ascuns. Dacă te prind, îţi rup spinarea 

împieliţatule. nu mai ştiu cum am scăpat atunci de bătaie. tata avea obiceiul 

să-mi tragă pantalonii în jos de câte ori trecea pe lângă mine. n-am înţeles de 

ce dar găsea o adevărată plăcere să facă asta. Am vrut să mă răzbun. odată 

venind de la CAP, i-a spus mamei să-i încălzească nişte apă ca să se spele. 

Mama i-a turnat apă într-un lighean pe laviţă şi s-a dus să-i aducă prosop. 

El stând aplecat deasupra ligheanului şi având faţa acoperită de săpun nu 

m-a văzut dar nici dacă mă vedea n-ar fi ghicit ce-mi trecea prin cap. Cum 


53


54 

de aveam atâta curaj nici eu nu ştiu. trebuie să fi fost inconştienţa celor 6 

ani. Altă dată n-aş fi îndrăznit nici măcar să-i întorc vorba. Dar de data asta 

eram hotărât să o fac cu orice risc. Corina şi Mihai erau în pat. Mama căuta 

de zor în dulap după prosop. Eu m-am dus încetişor lângă el şi am tras cu 

putere de pantaloni. Am tras cu atâta năduf că jarteaua de la pantaloni s-a 

rupt şi într-o secundă pantalonii erau la glezne. tata cu o mână la ochi, căuta 

să se acopere cu cealaltă. În timpul ăsta înjura, înjura... Dacă ar fi pus mâna 

pe mine în clipa aceea cred că m-ar fi făcut mici fărâme. Eu m-am speriat 

şi m-am ascuns după fusta mamei. tata s-a repezit la mine. Mă speriasem 

aşa de tare că nu puteam nici măcar să plâng. Mama însă nu l-a lăsat să mă 

lovească. Pe vremea aceea îi mai putea încă sta împotrivă.” 

*** 

De când oprise şoferul motorul în autobuz se făcuse şi mai frig. Lui Relu 

îi vâjâiau urechile. Aşteptau de mai bine de două ore. 

„oare o să ajung la vreme? Cum or să o îngroape pe vremea asta? Şi 

imbecilul ăsta pleacă la drum fără cric... Şi-aşa ajungeam greu că-i drumul 

prost dar aşa... Mamă mamă, ce-mi vâjâie urechile... M-a tras curentul...” De 

mic avea Relu probleme cu urechile din cauza unei otite netratate. În copilărie 

maică-sa îi turna ulei cald în ureche sau îi punea o compresă cu sare. Mâinile 

maică-si miroseau mereu a leuştean. Îl mângâia pe creştet apoi pleca să-şi 

vadă de treabă. Cam pe-atunci începuse să bea. Relu o găsea deseori în 

cramă. El împreună cu sora-sa o cărau în casă opintindu-se: „Repede Corino, 

apuc-o de picioare!” De câte ori nu se dusese Corina cu cămăşuţa necălcată 

la şcoală. Se întorcea de multe ori plângând. 

- De mâine eu nu mă mai duc la şcoală. M-a certat tovarăşa că m-am dus 

cu cămaşa necălcată. odată a încercat să şi-o calce singură. A luat jar de la 

sobă cum văzuse la maică-sa şi a pus fierul la încins. L-a lăsat însă prea mult 

şi şi-a ars cămaşa. Când s-a trezit maică-sa a doua zi şi i-a văzut cămaşa 

arsă, i-a ars vreo două perechi de palme. 

- Fă vită încălţată, cine te-a pus să pui mâna pe fier? Dobitoacă ce eşti... 

cu ce te trimit eu la şcoală acum, ai? 

- Stai bre nu mai da. Dacă mata erai beată bre... 

- Ce-ai zis fă? Cum eram fă?, îi zicea mama continuând să o lovească. 

Ce treabă ai tu fă că beau, ai? Dacă-ţi dau una nu te mai scoli de jos. Mamă, 

de ce beai mata mamă”? se întreba Relu. 

Corina n-o suferea pe maică-sa. Atâtea suferinţe şi umilinţe îndurase în 

anii copilăriei. Copiii râdeau la şcoală de ea. Se măritase repede că să scape 

de-acasă. La 17 ani rămăsese gravidă. n-o iertase niciodată pe maică-sa. 

Mihai era prea mic ca să-şi mai amintească beţiile maică-si. În copilărie stătea 

mai mult pe la Marieta, sora lui taică-său care rămăsese văduvă de tânără 

şi n-avea copii. 

Ce femeie era mă-ta odată mă... când s-a luat cu tac-tu’. Ce s-a mai certat 

cu tac-tu’ mare care nu voia să-l lase să o ia că era săracă. 

*** 

Pe drum nu trecea nici o maşină. Ploua liniştit. 

- nea şoferu’, da oare n-o trece nimeni să cerem un cric? vreo Dacie 

ceva... chiar nimeni nimeni?

- Bre, dacă mata crezi că poţi să ridici ditamai autobuzul cu un cric de 

Dacie n-ai decât să ceri şi să schimbi mata roata. 

- Ziceam şi io aşa... că stăm aicea... 

- Şi io ce să vă fac bre? Io nu stau ca şi mata? grijania ei de treabă astăzi 

şi mâine. 

Daţi-vă jos dacă nu vă convine. Păi da’ ce mama dracului... 

Relu avea nevoie la toaletă şi n-avea unde să se ducă. Simţea că-i pleznea 

vezica. Maţele îi chiorăiau. n-avea nici ce să mănânce nici ce să bea. tot ce 

putea să facă era să aştepte. 

*** 

- Bre tanti Marieta mie să-mi spui adevărul. Mata trebuie să ştii. De ce s-a 

dus bre mămica aşa pe neaşteptate? Era bine ultima dată când vorbiserăm. 

Aici e ceva necurat şi mata ştii despre ce e vorba. 

- Ce să fie măi băiete? Batrâneţe, boală. Pisencă n-a mai ţinut-o inima. 

Avea ficaţii distruşi de la băutură. I-a zis şi doctoru’ că dacă o mai ţine aşa 

n-o mai duce mult. Chiar şi aşa era târziu. Îi făcea şi tac-tu destule, ştii şi tu. 

- n-avea bre nimic la inimă. Aici e altceva şi începe să pută. De ce nu i 

s-a făcut autopsie ca să se vadă exact de ce-a murit? De ce n-au ţinut-o în 

casă trei zile după obicei? Ştiau că sunt pe drum, de ce nu m-au aşteptat şi 

pe mine? Bre... de ce nu-mi spui bre? 

- Ce să-ţi spun? nu ştiu mai mult ca tine. Ieri dimineaţă a venit Corina la 

mine să- mi spună că a găsit-o pe mămic’ta moartă în pat. Am plecat repede 

să ne-apucăm de treabă. Mai multe nu ştiu. 

- n-am dormit toată noaptea bre. Spre dimineaţă am adormit şi m-am 

sculat lac de sudoare. Am visat ceva ciudat. nu ştiu ce înseamnă asta, că 

doar ştii că nu cred nici în Dumnezeu nici în diavol. Am visat-o pe mămica 

bre. M-a cutremurat vedenia asta. 

- Ţi-a rămas gândul la ea măi băiete că doar ieri am îngropat-o, fie-i ţărâna 

uşoară. Mai bine că n-ai văzut-o. Ai s-o ţii minte aşa cum era ea vie, nu între 

patru scânduri. nici eu n-am putut închide un ochi cu gândul la ea. De câte ori 

aţipeam mi se părea că aud strigând şi atunci săream ca arsă şi parcă şi-acuma 

îmi pare că o văd trecând. Uita mereu poarta deschisă şi-mi scăpa puii din curte. 

Pierdeam vreo două ceasuri până-i prindeam. Da nu-i ziceam nimica. Îi ziceam 

doar atâta: „Fă fată, nu mai bea fă! Băutura asta o să te bage în mormânt.” 

Arzo-ar focu’ de băutură că din cauza ei s-a dus aşa de repede. 

- Bre tot nu mi-ai zis de ce n-au ţinut-o în casă trei zile. 

Marieta plecă ochii în pământ şi păru încurcată. Întrebările lui Relu o nelinişteau. 

Relu se convinse că la mijloc era ceva murdar. Era descumpănit şi 

nu mai îndrăznea să-şi pună întrebări nici lui însuşi, nu mai ştia dacă voia să 

lămurească ce era de lămurit. Dar atâtea gânduri îl munceau... De ce moarta 

nu fusese ţinută în casă după obicei şi fusese înmormântată de grabă, de ce 

mătuşă-sa tremura mai mult ca oricând în preajma lui taică-său, de ce taicăsău 

nu-l mai scormonea cu privirea, ba din contră căuta să-şi ferească ochii 

şi pleca cât era ziulica de lungă. 

Relu sosise în ajun spre seară. Autobuzul întârziase mai mult de 5 ore. titi 

nu l-a mai aşteptat în staţie crezând că nu mai vine, astfel că ar fi trebuit să 

meargă 12 km pe jos până în sat. A alergat prin noroaie gata să-şi dea sufletul 

ca să ajungă la înmormântare. La un moment dat de foame şi de surescitare 

a căzut lat. Simţea că nu se mai putea ridica. Era la capătul puterilor. Ştia că 


55


56 

trebuia să ajungă. Unde înainte dormitase într-o detaşare liniştită, aproape 

mulţumit că nu ajungea mai repede, acum gândul îi era numai să fie acolo 

la timp. S-a ridicat cum a putut dar picioarele nu-l mai ţineau. nu ştia dacă îl 

speria mai tare pustiul care-l înconjura sau ceea ce avea să găsească acasă. 

Se zărea în depărtare un om cu căruţa care părea că vine spre el. De foame, 

frig şi oboseală ochii i se împăienjeniseră astfel că multă vreme până să se 

apropie căruţaşul el a avut impresia că imaginea îndepărtată era doar o iluzie 

a unui stomac gol. S-a lăsat să cadă din nou la pământ deznădăjduit şi încredinţat 

că nu mai putea să-şi continue drumul. Mai erau atâţia kilometri până 

în sat iar pe el nu-l mai ţineau picioarele. Căruţaşul opri în dreptul lui. 

- Scoală nenicule! Ce-i cu tine acolo jos? grijania mă-tii ai băut aşa-i? Da 

le-ai tras bine de nu mai poţi să te ţii pe picioare. tu-vă muma-n c... de beţivi. 

În loc să mergeţi la muncă vă îmbataţi ca porcii. n-a.... să viu să te ridic eu 

să te duc acas’ la nevastă. Biata muiere habar n-are pe unde umbli. Moşul 

coborî anevoie din căruţă şi opintindu-se începu să-l zgâlţâie pe Relu. Aoleo 

nu da ochii peste cap băiete. Da parcă nu puţi a rachiu. Moşul îi dădu vreo 

două palme. Relu adunându-şi toate forţele se ridică în şezut. Pământul se 

învârtea cu el. 

- Bre nu-s beat. Mi s-a făcut rău şi am căzut. Dacă nu erai mata cine ştie 

dacă mă mai trezeam. Mai e mult până în sat? 

- Păi până la Fântâna oilor mai sunt vreo 2 km. Se vede satul. 

- Dar până la Măgurele cât mai e? 

- ohoo! Păi să tot fie vreo 12-13 km. E departe. Eşti din Măgurele? 

- Da bre. trebuie să ajung acolo neapărat în seara asta. 

- Apăi la ora asta cam greu nenicule. Mata nu vezi că abia te ţii pe picioare? 

Cine te-a pus şi pe mata să pleci la drum la ora asta târzie dacă ştiai că 

eşti bolnav? 

- nevoia bre. Auzi bre cât mă costă să mă duci şi pe mine până la Măgurele? 

- La ora asta caii sunt obosiţi. nu mai poate să bată atâta cale. 

- Bre îţi dau cât vrei. Sunt disperat. trebuie să ajung neapărat în sat. nu 

nu mă lăsa în pustiul ăsta. 

- Bre caii nu mai poate să meargă atâta drum. E prea departe. Mai bine 

vino la mine să te hodineşti şi ti-oi duce mâine pe lumină. 

- nu bre. o să merg singur mai departe. 

- Măi băiete nu eşti întreg. tu nu vezi că nu eşti în stare să mergi? Unde 

te duci tu acuma noaptea? 

- M-oi descurca eu bre. trebuie să ajung la priveghiul mamei. Moarta nu 

m-aşteaptă pe mine. hai rămâi sănătos. 

Moşul n-a mai zis nimic. „Săracu’ nu-i sănătos la cap. Mai bine să-mi 

văd de bătrâneţile mele şi să nu mă încurc cu nebuni din ăştia care umbla 

noaptea pe câmpuri.” 

„o să mă odihnesc un ceas două până îmi mai revin după care îmi continui 

drumul. 

Moşul stătea în cumpene. nu s-a îndurat să plece cu toate că animalele 

erau din cale afară de obosite. 

- Bre dacă-i aşa te-oi duce eu. o mamă are omul. Ca mâine îmi vine şi mie 

rândul şi ştiu c-aş vrea să-mi steie copiii la căpătâi. Da o să mergem numai 

la pas că-s rupte animalele. nu ştiu când om ajunge. 

- Să fii sănătos, bre. Mergem cât trebuie de încet.

*** 

- Bre, ceva pute aici şi pute rău. 

- Ce vorbă-i asta măi băiete? Abia am dus-o pe mămic’ta şi tu începi 

scandalu’? 

- Păi asta-i bre. De ce aţi dus-o aşa de repede? De ce nu m-aţi aşteptat 

şi pe mine? Ştiaţi că sunt pe drum. voi aţi şi îngropat-o repede. 

- Păi am îngropat-o băiete că aşa a fost voia ei. Zicea mereu sărmana că 

o să moară înaintea mea. „Fă Marieto, îmi zicea, dacă e şi-oi muri înaintea ta 

să nu mă ţineţi fă după obicei trei zile cum se ţine. Să mă îngropaţi degrabă. 

Care are milă de mine să aivă acuma cât sunt în viaţă. Degeaba s-o prăpădi 

de dorul meu după ce n-oi mai fi.” Aşa mi-a zis ea. Şi Corina zicea că dăcă 

nu veniseşi până atunci însemnează că nu mai vii. titi te-a aşteptat câteva 

ceasuri bune. A crezut că nu mai vine autobuzul. 

- Bre asta n-o înghit odat’ cu capul. Cum să nu vin să o văd pe mama 

pentru ultima oară? Autobuzul a făcut pană pe drum şi şoferul n-a putut să 

schimbe roata că n-a avut cric. Am aşteptat câteva ore bune să vină cursa 

cealaltă care avea ce-i trebuie ca să schimbe roata. n-aveam decât să vin pe 

jos însă era prea departe. n-aş fi ajuns mai repede. n-a trecut nicio maşină cât 

am aşteptat. Ca un făcut. Dacă ştiam că se întâmplă aşa, plăteam pe cineva 

să mă aducă până în sat. Aici e ceva putred. Mie să-mi spui adevărul. De 

ce moarta nu fusese ţinută în casă trei zile după obicei? Mătuşă-sa spusese 

numai baliverne. Cum să nu vrea să rămână trei zile să poată să-şi ia şi copiii 

rămas bun aşa cum se cuvine.” Asta-i bună. Asta n-o cred. 

Soră-sa, Corina, o ponegrea şi acum pe mamă-sa. Corina credea că 

femeia cât trăieşte trebuie să slujească bărbatului şi să se supună lui. Dacă 

bărbatul îşi petrecea opt zile din şapte la birt şi nopţile la vecină ori prin bălării 

cu vreo muiere fără să-i pese dacă nevasta are ce pune pe masă la copii, era 

vina femeii că nu ştie să-şi ţină bărbatul lângă ea. Şi dacă bărbatului duhnind 

a poşircă îi venea să-şi ia nevasta drept sac de mălai şi să o târască prin 

toată curtea, femeia trebuia să îndure fără să cârtească puterea omului ei. 

nu-i bai, mai protesta şi ea, între două scaltoace, mai striga câte-un „du-te 

dracului de tâmpit stricatule...” dar nu după mult timp îşi uita oful, bărbatul se 

trezea din beţie şi toate erau iar bune şi frumoase. 

Corina îşi dispreţuia mama şi pentru că nu ştiuse „să-şi ţină bărbatul 

lângă ea.” Dacă taică-său o bătea foarte bine... înseamnă că o merita. De ce 

iese din cuvântul bărbatului, de ce se ia în gură cu el, de ce bea, de ce n-are 

grijă de casă... aşa-i trebuie.” Dar acum nici măcar Corina nu mai venea pe 

la taică-său. Şi visul ăsta... E ceva aici... Relu o scruta pe mătuşă-sa cu o 

privire piezişă. o apucă de mâini. 

- Bre tanti, am visat ceva aseară. 

- Păi parcă ziceai că n-ai dormit decât spre dimineaţă. 

- Spre dimineaţă bre... am visat ceva ce m-a cutremurat. Şi m-am sculat 

lac de sudoare. Inima-mi bătea să-mi sară din piept. 

- Ce-ai visat? 

- Se făcea o lumină ce părea să vină din cer. De nu ştiu unde, a apărut 

mămica îmbrăcată cu vesta ei cea bună pe care şi-o punea şi ea când se 

ducea la biserică şi cu baticul ăla grena pe care i-l trimisesem eu mai demult. 

o vedeam ca şi cum aş fi privit printr-un binoclu la mare depărtare. La început 

abia o zăream apoi venea din ce în ce mai aproape până când la un moment 

dat am avut impresia că-i simt răsuflarea pe faţă. Am strigat la ea o dată, de 


57


58 

două ori dar părea că nu mă aude. A stat aşa multă vreme într-o nemişcare 

mută de ziceai că se roagă. Într-un târziu şi-a ridicat privirea spre mine, şi-a 

suflecat mânecile, şi-a dezvelit un umăr şi şi-a dat basmaua din cap. Părul 

alb îi cădea valuri pe umeri. Mi-a arătat şi am văzut. Am văzut pe umăr, pe 

braţe şi la ceafă nişte vânătăi mari. Mărimea şi culoarea lor m-au înduioşat 

într-atât încât cred că am întins o mână să le alin şi să le mângâi. Mila, dragostea, 

dorul de mămica au năvălit toate încât nu mai ştiam de mine. voiam 

doar să ajung la rănile alea să le oblojesc cum oi ştii. Am întins braţele şi am 

strigat din toţi rărunchii... mămicăăă... Însă imaginea începu să se destrame 

până când dispăru cu totul. Cred că am avut un somn agitat şi tot zbuciumându-mă 

prin pat am lovit cana cu apă de pe noptieră, care a căzut. Zgomotul 

m-a trezit. M-am sculat repede. nu ştiam nici ce-i cu mine, eram buimăcit. 

Am ieşit afară aşa în pijama cum eram cu gândul că aerul rece al dimineţii 

o să mă trezească. Mă gândeam că din clipă în clipă o să strige mămica să 

mă grăbesc că se răceşte mămăliga. Când însă am trecut de pragul casei, 

am văzut deasupra uşii atârnând pânza neagră cu cruce albă şi cu inţialele 

mamei. Atunci cineva parcă ar fi aruncat o găleată cu apă rece peste mine. 

M-a pătruns frigul şi am intrat repede în casă şi m-am îmbrăcat. Am mai stat 

un ceas două ca pe ghimpi şi iată-mă acum la mata. Spune-mi adevărul sau 

o să turbez. Spune-mi-l oricât de crud ar fi altfel jur că iau o cazma şi mă duc 

şi-o dezgrop măcar pentru liniştea mea. Când ridică ochii către mătuşi-sa, 

văzu că se făcuse albă ca varul la faţă. tremura ca varga şi se închina în 

neştire făcând cruci mari ca la spovedanie. 

- Doamne apără şi păzeşte! Ce-o mai fi şi asta? Şi continua să se închine 

bolborosind o rugăciune. Relu o privea în tăcere. Mare eşti tu Doamne. nu 

pogorî pedeapsa ta asupra noastră! 

„Deci e adevărat că nu-şi invoca ea Dumnezeul degeaba. Acum urmează 

Dumnezei, hristoşi, altar.” Se aplecă să o ridice pe Marieta care era cuprinsă 

de convulsii. Marieta îl apucă strâns de încheieturi înfigându-i unghiile în carne 

cu furia disperării. Ea care o cunoscuse de-o viaţă pe Lisaveta, îi ştia ofurile 

inimii mai ceva decât pe ale sale. 

- Măi băiete, ce rost are? Morţii cu morţii viii cu viii. Las-o să se odihnească 

liniştită că a avut parte de destul chin în viaţa asta. Măcar pe lumea-ailantă să 

aibă linişte săraca. Crezi c-o mai aduci tu înapoi dacă scormoneşti în groapă 

după prosteli d’ale tale? 

- văd că nu vrei să-mi spui. Foarte bine. Îţi pun atunci numai o întrebare 

la care să mi răspunzi cu da sau nu. A bătut-o, nu-i aşa? 

Marieta plecă ochii într-o încuviinţare mută. Deodată se porni o ploaie 

puternică şi nişte fulgere de parcă se crăpase pământul în două. Relu dădu 

să iasă pe poartă. 

- Reluleee... e tac-tu’ Relule. Relu se opri şi întrebă liniştit de parcă ar fi 

întrebat cât e ceasul. 

- Cine a ajutat la îmbăiatul moartei? 

- Relule... e tac-tu’... 

- te mai întreb o dată şi răspunde că altfel vă dau pe toţi pe mâna poliţiei. 

Ce femei au fost la îmbăiatul moartei? 

- Ioana lu’ Mătură, vasilica aia care ţine p’al lui Metru, Lucreţia, vădana 

lui Carapenu şi cu mine. 

- Care v-a să zică toţi aţi ştiut şi toţi v-aţi unit ca să mascaţi fapta acelui 

nemernic care nu se poate numi om. Cum de te-a răbdat inima bre să ascunzi 

o asemenea ticăloşie? oare n-ai pic de conştiinţă? Cum ai putut bre? Cum

mai dormi bre noaptea? Să nu-mi spui că şi Corina ştie de toate astea. I-a 

văzut rănile de pe corp? 

- nu, n-a văzut, dar ştie. Măi băiete ce era să fac? nu puteam eu să mă 

pun contra lu’ frate-meu oricât de rău îmi părea de mă-ta. n-o mai aduceam 

înapoi dacă spuneam la miliţie ce-a făcut tac-tu. Şi-apoi ştiu că mă-ta n-ar fi 

vrut să-l dau pe mâna poliţiei. Ea nu mai voia decât linişte săraca. Era obosită 

de viaţă. 

- Sigur... mai bine erai complice la crimă decât să faci dreptate. De-asta 

ai acceptat cu atâta uşurinţă gândul că ticălosul ăla a omorât-o cu cruzime. 

Din cauză că - zici mata - era obosită de viaţă. Ţi-era tot una dacă murea de 

moarte bună sau era omorâtă cu cruzime. Ideea era că într-un fel sau altul 

trebuia să moară. Mata care ziceai că ţii la ea ca la o soră... Cu ce haine aţi 

îmbrăcat-o? I-aţi pus haina de piele şi pantofii că m-am uitat în dulap şi nu 

le-am văzut? 

- nu, nu p’alea. P’alea le-a luat Corina că zicea că n-are haină de piele 

şi lu’ mămic’ta nu-i mai trebuie. Era păcat de haină că-i aproape nouă să o 

ducă în pământ să... Marieta se opri la timp... „o mănânce viermii”, completă 

în gând. A adus o haină mai veche de-a ei şi roasă pe la mâneci şi-a îmbrăcat-o 

cu aia. 

- nemernicilor… Animalelor… de o haină v-a părut rău dar de halul în 

care a omorât-o nenorocitul ăla nu v-a păsat... Mi-e scârbă... Să vă fie ruşine 

şi ţie bre mai mult decât toţi celorlalţi! Degeaba ai trăit, bre. n-ai avut curaj 

să faci ce trebuie măcar o dată în viaţa mata. toată viaţa ai tremurat de frica 

criminalului ăstuia. Ce poate să-i aducă linişte acum femeii ăleia bre? Mulţumirea 

că a murit bătută ca un câine? A murit ca un câine, aţi înmormântat-o 

ca pe-un câine îmbrăcată în nişte zdrenţe. Şi când mă gândesc că toţi aţi ştiut 

şi aţi consimţit să ascundeţi totul mi se face greaţă. 

- Măi băiete, vrei nu vrei ăştia suntem şi am făcut cum am ştiut mai bine. 

vrei să ne râdă lumea? Ce puteam face? n-o mai aduceam înapoi. n-am 

vrut să afli ca să nu faci ceva împotriva lu’ tac-tu’ că destul v-aţi prigonit până 

acum. M-am gândit şi la Corina care trăieşte din pensia lu’ tac-tu’ acum că titi 

a rămas fară servici. Le mai dă porumb, grâu pentru animale că altfel din ce 

să trăiască? gospodăria asta trebe să rămână în picioare că din ea trăieşte 

soră-ta şi frate-tu’ şi numa tac-tu’ îi ştie rostu’. Mihai e neînsurat, fără servici, 

fără rost. Cât e tac-tu’ se găseşte şi pentru el o farfurie de mâncare, un pat 

unde să doarmă. 

- Bre, astea-s motive de doi lei. S-ar fi descurcat ei într-un fel sau altul. 

Eu i-aş fi ajutat. Îl luam pe Mihai cu mine şi îi găseam un loc de muncă. Îi 

mai trimiteam bani Corinei. Fapta asta nu trebuie şi nu poate să rămână nepedepsită. 

Inutil să mai pierd vremea cu palavre. Ştiu ce am de făcut. Am să 

rezolv eu însumi treaba asta. 

- Măi băiete unde vrei să-l iei tu pe Mihai la oraş când el abia ştie să scrie 

şi să citească? Lasă-l aici unde e măcar printre ai lui. Unde vrei tu să-l duci 

printre necunoscuţi să-şi râdă de el? Îl vezi doar cât e de neajutorat. Cum să 

rămână pe capul tău băiatul ăsta care numai că nu face pe el? vreodată te-oi 

însura şi tu... nu se poate să rămână pe capul tău. tac-tu’ îi ştie rostu’. 

- Lasă-mă bre cu astea. De Mihai am eu grijă dar pe animalul ăsta nu-l 

las să scape chiar de-ar fi să mă chinui o viaţă întreagă. 

- Ce grijă, băiete, ce grijă? De mă-ta n-ai ştiut nimic cât a fost în viaţă iar 

acum te- ai trezit să le iei tu în grijă pe toate? Lasă lucrurile aşa cum sunt. 

Are Dumnezeu grijă de toate. tac-tu nu mai e de nici o lege. Îi e totuna dacă 


59


60 

îl laşi în pace sau îl bagi la puşcărie. orbecăie de două zile pe uliţe mai mult 

mort decât viu. n-a dormit deloc de când s-a prăpădit mamă-ta. 

- Plec. nu mai e vreme de pierdut. În trei zile trebuie să fiu la muncă. Până 

atunci trebuie să fac tot posibilul să se înceapă ancheta. Dacă e nevoie, o 

să mă învoiesc. 

*** 

Relu nu mai vedea nimic în jur. Evadase din sine. Era liber, mai liber 

decât oricând. 

trebuia să se facă dreptate, de-asta era el acolo. Marieta, sora-sa, fratesu’, 

salcâmul de la poartă... toate dispăruseră, se evaporaseră. Simţea că o 

energie fără seamăn îl anima revigorându-l. Pentru prima oară în viaţă simţea 

că trăieşte. nu-şi putea explica nici lui însuşi de unde venea pofta aceasta de 

viaţă. Amintirile copilăriei se declanşaseră făcându-l să-şi retrăiască trecutul 

dar pentru prima oară după mult timp se simţea pregătit să le privească în 

faţă. Se simţea vindecat. Rănile se cauterizaseră ca şi cum două suferinţe la 

fel de puternice se întâlniseră în străfundurile lui şi se nimiciseră una pe cealaltă 

eliberându-l de nişte chingi care îl strânseseră ani întregi. nimic nu mai 

exista decât gândul dreptăţii şi o parte din el parcă numai pentru asta trăia. 

Bine că venise el să pună lucrurile la punct. Credea că-i datora asta maică-si, 

că asta şi-ar fi dorit ea. glasul ei îi suna în urechi... „Maică, ce n-aş da să te 

văd întors acasă să te văd că iei în mâini gospodăria asta... că tac tu’ nu mai 

poate.” Se sculase de dimineaţă devreme, se spălase pe ochi, îşi făcuse o 

cafea şi se gândea calm cu ce să înceapă. Era atât de senin în momentul 

acela de-ai fi zis că se gândea pur şi simplu la o problemă de la muncă. Atât 

de preocupat că ar fi fost în stare să-i relateze lui taică-su’ însuşi cum avea 

de gând să-l bage la închisoare. taică-său însă nu era acolo. Dispăruse deacasă, 

Dumnezeu ştie unde. În bucătărie femeile puneau deja la cale pomana 

de nouă zile. Din când în când Marieta mai arunca câte-o privire îngrijorată 

către uşa camerei lui Relu. Seninătatea cu care ceruse cafeaua o făcuse să 

spere că nu va face până la urmă nimic împotriva lu’ ta-su. Frate-su’ plecase 

de cu dimineaţă. 

„S-o fi dus cu oile”, îşi spuse ea. Bine face că pleacă din calea lui fiu-su’. 

of Doamne, cum le rânduieşti tu pe toate! 

*** 

- Bre tanti... 

- Ce-i mă Ioane, ce strigi aşa? 

- Bre... nea Costică... L-a găsit mort ai lu’ Carapenu. Doamne apără şi 

păzeşte! 

Bre... stai niţel să nu cazi. Stai, stai... uite c-ai scăpat găleata... să nu te 

împiedici. 

vai de mine şi de mine ce ne făcuşi Costică! Marieta alerga din răsputeri 

spre casă. 

tocmai îi spusese cineva că murise Costică. Mintea ei refuza să creadă. 

„Relu... nu-i. S-a dus la miliţie.” Marieta se întoarse din drum. Ioaneeeeeeee... 

stai aşa. Unde-i? 

L-a găsit pe izlaz bre... Într-o baltă de sânge. Are capul zdrobit. oamenii 

zicea că l-a călcat armăsarul lu’ Leonida că-i nărăvaş. L-a scăpat şi de două

zile se chinuie să-l prindă. El era beat, că-i găsise oamenii sticla de rachiu 

spartă, şi adormise în iarbă. Săracu’... Bre... stai acolo mai bine... nu-i bine 

să-l vezi acuma... nea Relu nu-i acasă? 

*** 

nu era acasă. taică-su’ era mort. o auzise o dată pe mamă-sa spunându-i 

lui taică -su’: „Dacă mă trimiţi pe lumea ailantă ai să vii după mine Costică, 

ţine minte ce-ţi spun!” gândul acesta îl fulgeră deodată pe Relu. „nu, nu se 

poate, repeta mintea lui. Dar măcar n-aş fi adus florile şi coroanele alea degeaba. 

n-am fi de râsul lumii... Am avea coroane cu «Regrete eterne!» şi tot 

ce trebuie. n-ar mai trebui decât să mimez durerea şi aş fi absolvit în ochii 

satului de toată nepăsarea din ultimii 10 ani. Jalea trebuie dublată de puţin 

teatru pentru ca publicul să fie mulţumit. Mi-ar trebui un exerciţiu de răbdare 

şi foarte multă voinţă să ascund toată scârba care m-ar cuprinde.” Avea însă 

sentimentul că ceva s-a rupt în el. o nelinişte interioară inexplicabilă îl chinuia. 

Se hotărî să se întoarcă din drum. „Am timp să dau declaraţia mai târziu”, îşi 

spuse. o parte din drum mersese în pas grăbit, ultima parte aproape alergase. 

Deschise poarta cu putere. Pe măsură ce se apropia de casă, o sfârşeală 

cumplită îi paraliza întreg corpul. În prag îl aştepta matuşă-sa. 

Bine că te-ai întors Relule. trimisesem după tine. 

*** 

- Asta i-a fost soarta, tu. Pisencă n-a mai putut s-o ducă fără muierea lui. 

S-a dus lângă ea. Ce s-o alege de gospodăria asta? 

- Ei asta-i! E Mihai... Corina... Au ceva avere. Mai e şi băiatu’ ăla mai mare. 

Cică n- a putut să mai vorbească când a auzit că a murit ta-su’. Povestea 

Marieta. „Fă fată, îmi zice, nu ştiu ce-i cu Relu, parcă a muţit. De când a aflat 

că s-a dus ta-su’ parcă-i într-o ureche. „nu i-am mai zis nimic lu’ Marieta da’ 

mie îmi pare că băiatu’ ăsta a avut de mic oleacă de nebuneală. Digiaba îl 

cocoloşea mă-sa. S-a ales prafu’ .Cică avea o răfuială mai veche cu ta-su’. 

n-a mai apucat să se răfuiască. n-are decât să făcă calea întoarsă dacă o 

mai fi de vreo lege. 

- Cică striga prin curte cât îl ţinea gura: „Sunt învins, sunt învins”. Ce-o 

fi vrând să zică. S-a dus Marieta la el, s-a dus Corina... n-a fost chip să-l 

astâmpere. Îşi smulgea părul din cap şi zbiera pă bătătură. Când l-a adus pe 

ta-su’ acasă… 

- vorbeşte mai încet să nu ne-audă careva de-al casei. 

- Când l-a adus pe ta-su... cică s-a uitat nu ştiu cum către coşciug şi zicea 

cam în şoaptă: „M-ai învins de tot. De-acum nu-ţi mai vine nimeni de hac. 

Poate doar Dumnezeul tău.” 

- Doamne, apără şi păzeşte! Ce-o mai fi şi asta? Ce-o fi avut cu ta-su’? 

- numai Dumnezeu ştie. vii diseară la priveghi? 

- viu, Leano, viu. hai că mă duc acuma. 

- Auzi veto? Dacă mai ai busuioc să aduci şi pentru mine, fă. 

- Am fă. Las’ că aduc. 

- Dumnezeu să-l ierte! 

- Dumnezeu să-l ierte! 


61


62 

stări de spirit 

cOnStAntIn nOVAc 

H 

Peisaj lacustru cu jonci 

aiphong. Două săptămâni de aşteptare chinuitoare în radă, în delta Fluviului 

Roşu, pe braţul Dinh-vu-Cut. Pe unul dintre ţărmuri, reperele confuze 

ale peisajului înceţoşat, având în fundal crestele zimţate ale munţilor şi, în 

planuri succesive, câteva canale pe care, plutind, probabil din pricina iradierii 

vreunui soare bănuit prin straturile de ceaţă, joncile capătă proporţii fabuloase, 

dându-ţi iluzia apropierii până la limita tangibilului; apoi o lungă fâşie de pământ 

verde adăpostind un sat mărginit de grădini şi acoperit de o linişte mută. 

Pe celălalt ţărm al deltei, mult mai îndepărtat, mareea dezveleşte la interval 

o plajă lungă, oxidată, de-a lungul căreia binoclul desluşeşte câteva siluete 

aplecate în căutarea crabilor rămaşi după potopul ciclic, lăsând în urma lor 

dâre mai aprinse de nisip răscolit şi seacă nostalgie; câteva vapoare girând 

ca şi noi lent, după voia vântului iar în prova, spre aval, conturul vag al farului 

de intrare în port către care ne tânjesc privirile. E un spaţiu al diluţiei planetare, 

vitregit de orice tuşă compactă. Un grup de jonci, ca nişte păsări ude, 

strânse pe apa oţeloasă lângă satul zgribulit şi el, izolat în tăcere. Undeva, 

înspre tribord, o barcă s-a sumeţit să sfideze nemişcarea, purtând până la noi 

bătaia ritmică de toacă, prin care cei doi pescari, el şi ea, siluete cu gesturi 

măsurate, ancestrale, alungă peştele înghesuindu-l într-un ocol desemnat 

de străveziul bănuit al plasei. noutatea evenimentului se stinge urgent, apa 

fără repere dă iluzia unei zbateri în gol, şi privirea ulcerată se aruncă înapoi, 

căzând pe cadranul ceasului unde tropăitul mărunt al secundarului se chinuie 

de o oră să-şi încheie minutul. 

* 

…Apă, jonci, ceaţă, nisip, pământ în diluţie. Din când în când, pâcla se 

sparge în vârfurile de silex ale insulei Cac-ha din vecinătate pentru a face loc 

ploii, nesfârşite tulumbe de apă răpăind pe covertă şi pe capacele magaziilor. 

Aşteptări. Aşteptări lâncede, dureroase, înfrigurate, solitare, colective, vidate 

de gânduri sau dimpotrivă, îmbâcsite de ele, pline de speranţa de a zări vreo 

pilotină pe orizontul tulbure al bălţii, îndreptându-se spre noi.

* 

Din ceaţa lăptoasă, prăbuşită asupră-ne ca o valhală sudică, se desprinde 

cu efortul ezitant al unei condensări de pulberi lichide, silueta enigmatică 

a unei jonci purtată de curent în neclintirea ei de-a lungul bordului nostru. 

Câmpul binoclului se umple de brunul trist al lemnului, se lasă zigzagat de 

aripile dragonice ale pânzelor şi se umanizează apoi, acaparând partea dinspre 

pupa bărcii, un soi de cockpit, doi metri pătraţi de viaţă, casă, bătătură 

domestică, grădină, loc de joacă al copiilor, orizont şi margine tangibilă. Bărbatul 

ţine strâns prăjina cârmei, e aspru şi încordat, îi pot număra firele bărbii 

cărunte, alături e fiul sau ginerele, nemişcat şi el în cerinţa îngustimii locului, 

cu cotul suspendat deasupra unui coş de nuiele pe fundul căruia, unică pată 

vie, scapără două mâini de verdeaţă; ghemuită la picioarele lor, femeia, mai 

degrabă sugestia ei – o pălărie conică şi arcuirea involtă a gâtului alb, tânăr 

(sau poate mi-aş dori să fie astfel) – îşi rosteşte discursul său vechi de la Eva 

încoace, mut şi înfiorat, făcând să-mi zvâcnească timpanul în ritmul accelerat 

al sângelui. nu ştie, biata, că mă bântuie ancestrale porniri piratereşti, nu ştie 

că nu mai e acolo, ghemuită la picioarele unor bărbaţi necunoscuţi şi aspri, 

adânciţi în gândurile lor. o conduc cu privirea, de sub lentilele binoclului, spre 

celălalt perete opac al ceţii, cerşind îndurare timpului, tandru şi bolnav de 

aşteptare. Fluturi enormi cafenii împodobesc mecanismele provei şi fâlfâitul 

sonor al aripilor lor împrumută crepusculului melancolii pioase. Dinspre satul 

din apropiere răzbate freamătul indistinct al unei armonici, Sinaia tanghează 

greoi, gemând din osatură, câinele de pe nava din pupa latră răguşit, îngânând 

torpoarea locului, e dificil să-i prinzi, fluturii, au un zbor greoi dar derutant, şi o 

ştiinţă specială a ispitei în stare să te aţâţe mereu, unul mi-a atins obrazul cu 

fâlfâitul lui şi s-a dus să se aşeze pe tabla etravei, dedesubt, firimitură de viaţă 

pe o enormă banchiză metalică. L-aş ierta dacă mi-ar sustrage vreo câteva 

zile din existenţa mea inutilă dar îl iert şi aşa fiindcă nu se lasă. 

- Butterfly! vino-n… rosteşte, de lângă mine, comandantul întreaga formulă 

sacramentală marinărească, bâjbâind prin tribord, şi râd, cât râd, acolo, câteva 

secunde, deşi oricum mă bucur văzându-le, odată duse, secundele… Pentru 

ca apoi, aşteptarea să-şi revină scârbită în drepturile-i vremelnic ignorate. 

* 

Memoria, onestă, harnică şi tăcută, mi-a restituit ulterior preţul acelor 

aşteptări de două săptămâni zăcute la poarta haiphongului, în jonci fermecate. 

Le-am contemplat îndelung (fiindcă n-am avut încotro) în agresiunea 

lor meditativă, intrate în suflet prin pori şi prin gene, izbindu-se continuu 

în hublouri, în cadrul uşilor, pe covertă, pentru a-mi făuri colecţii unice de 

goblenuri umede şi triste cu ceaţă împrejur şi cu ele, dragoni fabuloşi şi cuminţi, 

pâlpâind omeneşte în pântecul lor. Le-am văzut posomorâte, plutind 

pe spinarea largă a deltei umflate de maree, cu zimţii nemişcaţi ai pânzelor 

muşcând orizontul, le-am văzut dure în lumina apoasă a zorilor, călătorinduse 

în cercuri rotitoare, solitare sau în formaţii ciudate ce păreau să încifreze 

mesaje de sorginte astrală: cu pupa săltată nefiresc ca într-o derută a centrului 

de greutate, purtând fiecare destinul lacustru al unei familii, case-cutii 

de culoarea brunului amar mărturisind suferinţa lemnului îndelung încercat 

de tenacitatea apei. nimic nu le-ar adora, nu le-ar găzdui cu mai maternă 

grijă şi ardoare decât acest peisaj, tălmăcire dramatică a unui vis colţuros şi 


63


64 

umed, realitate paradoxală, întocmită din inconsistenţe suprapuse în care se 

caută, orbecăind, omul şi peştele. Câteodată se ridica pâcla, şi lumina nouă, 

nesigură ca un mânz nou-născut, îşi denunţa ereditatea-i fumegoasă venind 

parcă de undeva, de dedesubt, filtrată prin straturile plumburii ale apei ca 

să învăluie scrupulos, cu un nemaipomenit simţ al detaliului, oameni, bărci 

şi lucruri. Atunci, joncile de pe canalele îndepărtate îţi răsăreau miraculos în 

preajmă, călcau pe iarba ostroavelor sfidând legile firii, răsturnând proporţiile 

planurilor, amestecându-se haotic cu apropiatul real ca într-o genială gravură 

naivă tăiată în apele tari, monocrome, ale acidului lacustru; atunci forfota de 

pe fluviul agonic, mişcarea pescarilor prelungiţi în vâsle – succesiuni de efigii, 

de nemişcări infinite, articulate doar prin bunăvoinţa acelui fluid al luminii – te 

transporta în spaţiul unui soi de transă pe care o bănuiam a fi duhul creaţiei 

traficat pur şi simplu din duhul locului. Fiindcă aici, între jonci, peşti cafenii cu 

aripi de păsări preistorice, semnificaţii ezoterice handicapându-ţi orice putere 

imaginativă, natura condensează virtuţi de geniu, şi nu-ţi rămâne decât să le 

sorbi, fericit, în ritmul respiraţiei. 

Păşeam încet, neauzit, în căderea serii, pe spinarea supraînălţată a 

provei, printre colaci de parâme, vinciuri, roţi dinţate şi capete înţepenite de 

lanţuri, respiram în pumn să nu mă audă fluturii mari, cafenii, ce păreau să 

zdrenţuiască cu aripile lor rigiditatea mută a metalului, era susurul slab al 

mareei, scârţâitul vreunui scripete, greu, distonant, lipsit de scuze, şi plesnetul 

moale al fluturelui speriat micşorându-se, fâlfâitor, în crepuscul. Regretul 

că l-ai pierdut, o privire peste umăr, şi deodată, fascinantă, mitică spărgând 

flagrant dimensiunile firii, jonca, la fel de tăcută precum amintirea ei de astăzi, 

acoperindu-mi orizontul, sporindu-mi geamătul îndepărtării de casă, turnândumă 

în conturul ei burlesc ca într-o matrice năzuită. Se ducea, se lăsa suptă 

de pânzele lumii saturate de apă, miluindu-mă arar cu şopotul lamentativ, 

melodic al unei limbi care-a declinat prea mult suferinţele unui popor pentru 

a nu le fi trecut odată şi odată în cântată bucurie. 

Mă declar fericit că, revenit acasă, îmi pot număra, în răstimpurile meditative, 

joncile memoriei mele.

traduceri din literatura română 

IULIA PANĂ 

Ho cercato di scrivere una poesia 

sul muro bianco della stanza del tuo cuore 

sono un tatuaggio – due natiche rotonde che 

sostengono le aorte – comunicano attraverso i vasi in cui 

circolano pozioni afrodisiache 

con le unghie graffio i versi – maledizioni in 

questa stanza senza aria solo con inebriante 

fragranze - questa gabbia di muscoli e vene 

il luogo che glielo voluto con follia 

è stretta attorno al mio ombelico 

la punizione del feto 

aperta per gridare la mia bocca 

trappola del sangue bianco 

riempie il cuore che 

solo per te una poesia dica 

lamento uscito dalla gola 

sulla questa ritmica pulsazione sulla questa ritmica pulsazione 

e come dicevo anché nel tuo cuore sono la pianta 

carnivore con gambe labbra seni e bocca 

sul muro del tuo cuore ho voluto scriverti una poesia 

ma è bianco ed è triste. 

Sexual story 

queste tre raccontavano delle notti d’amore 

vivevano su una penisola tra merda e stele 

fumavano, pettegolezzavano, credevano di essere perfette aumentavano 

il loro uso del linguaggio telefonico – gesticolavano e masticavano 

fortemente le parole e le dita 

quindi…. hanno detto 

una di loro, recata a vita scolastica, 

altra, più esperta, con lunghe avventure: 

a volte, i marciapiedi sonno troppo lunghi 

gli uomini timidi o troppo sposati 

ed un’altra con la sua storia: 

l’amore per le scale della chiesa, o sesso povero del nordico 

le prestazioni sono misurate solo nel silicio 

e tutte in una sola voce: 


65


66 

ehh, se potessi clonare uno 

una notte d’amore. 

La città nata da una donna 

un giorno ha sognato una città 

era vicino all’ equatore e i tropici 

era su un’isola nel mezzo di un continente 

era una città viola selenare 

un giorno ha sognato una città che gliela apparteneva 

leggermente con una matita disegnava strade quartiere 

persone – 

maghi che vestivano tutto nella carta stagnola 

maneggiava la gente con alcune corde sottili 

di seta e sotto gli occhi, tutti del colore del 

sogno, gli spinge sulle loro grande bocche carminio 

non si fermava qui non poteva più fermare 

la gioia – il singhiozzo con quale riempiva il cielo della città 

del sogno 

veicoli a linea ferroviaria guidate dallo stesso sistemo 

circolavano su una strada, allargata 

di questa aumentavano vene e nervi, muscoli e ossa 

i legamenti di una città vibrante 

le case sono cresciute come carne e sangue lilla 

circondata da piante enormi ed alberi 

gli uomini mantenendo solo le proporzioni conosciute. 

la città cresceva nel grembo di una donna. 

I suoni del vostro cuore, 

i rumori che tagliano il mio respiro 

oggi sono tornata presto dal viaggio quotidiano 

dalla morte 

non ho usato la metropolitana ma solo un tram d’aria 

sei stato accanto a me invisible come ogni giorno 

in cui viaggiano sotterraneo attraverso le arterie; in tram 

gli uomini parlano di solito dei soldi quando 

i suoni del vostro cuore diventano i rumori che tagliano il mio respiro; 

oggi come mai, non ti sei più sentito – si sono nascosti i topi 

bianchi ho sentito il volante e 

attraverso le crepe della pelle ho respirato. 

notte lasciami nella tua casa 

per misurare le vostre finestre 

Nella notte

per costruire le pareti 

credemi le stelle si meraviglieranno 

un pezzo della luna invitata a cenare 

che cosa posso più darti 

la gioielleria dell’ultimo giorno 

notte lasciami la porta aperta 

di misurarti il colore con una spazzola di giada 

con madreperla lucidarti le tue stelle 

notte lasciami, nella tua anima 

di arrossarti il sangue 

per diventare 

la mia giornata fortunata. 

Il pezzo d’argilla 

ti posso tenere per sempre vicino a me 

come un pezzo d’argilla 

da qualle ogni sera, quando 

sola spegnerei le lampade 

vorrei formarti nelle mie carenze quotidiane 

e quando saprei che potrai respire 

te amerei. 

traducere de 

nAStASIA SAVIn 


67

PAUl SÂRBU 


68 

Aceste poeme au fost traduse de masteranzii MTTLC 

(Masteratul pentru Traducerea Textului Contemporan) 

condus de LIDIA VIANU, Facultatea de Limbi şi Literaturi 

Străine, Universitatea din Bucureşti. 

The light 

Beyond hope, 

the light 

of a shovelful of snow 

on my writing desk 

would suffice 

to write a poem… 

A line 

After I named the floor 

object of adoration, 

I would cling to anything. 

I would remember van gogh’s painting 

On the Threshold of Eternity, 

one of those desperate and sterile nights 

I would burn 

like an anonymous giordano Bruno, 

my life would blaze 

on the white paper 

and suddenly, 

unexpectedly, 

as from a manger, 

a line would be born! 

translated by Georgiana Mândru

Moths 

Moths 

drawn and drowned 

by the moon 

mirrored 

in a different place 

for each of them! 

But nobody can see 

the gold necklace 

the lake 

is wearing!... 

The Ravens 

I feel words 

like ravens 

with their beaks thrust 

deep into my heart 

feeding 

night after night 

with my blood 

growing up 

like in a nest 

well taken care of 

and protected, 

their wings getting stronger 

and then flying away 

towards the stars 

with yet another part of my life…. 

The writing paper 

In solitude, 

Writing paper I ate 

Writing paper I kissed 

I wrapped myself 

With a shroud which 

Someday will be found 

In an empty grave. 

translated by Dorina Burcea 


69


70 

The mirror 

the mirror in which he was shaving 

In which he has painting his face 

Neron, 

Suddenly became blurry and irritated 

As a bloody sea on a stormy weather 

Drowning him. 

translated by Iulia Apetrei 

The light source... 

our unique 

traditional light source – 

the blood, 

has always been an issue of fraud, of business, of some people’s easy 

gains!... 

this candle 

is flickering, it is about to die out, 

and it is getting dark in our lives again!... 

And we need donators again 

as our unique 

traditional light source 

is becoming scarce!... 

While crows 

are already hovering 

in the sky 

in wait!... 

And still... 

over here, stone grinds, it flows away 

while waters seem everlasting, they remain!... 

And still 

in the dead of night 

the light of the waves 

comes from somewhere in the depths 

from where 

they had buried 

a typewriter… 

translated by Lorena Clara Fota

traduceri din literatura universală 

DANIEL PENNAC 

N 

O declaraţie de dragoste 

Daniel Pennac se naşte, „din curiozitate”, în 1944, la 

Casablanca. Profesor de franceză într-un liceu parizian 

şi autor de cărţi pentru copii, el impune literaturii universale 

personajul „Benjamin Mallaussène, de profesie ţap ispăşitor”, şi 

familia sa. Tot el proclamă „Drepturile imprescriptibile ale cititorului”: 

Dreptul de a nu citi, Dreptul de a sări pagini, Dreptul de 

a nu termina o carte, Dreptul de a reciti, Dreptul de a citi orice, 

Dreptul la bovarysm (maladie textual transmisibilă), Dreptul de 

a citi oriunde, Dreptul de a asimila de ici de acolo, Dreptul de a 

citi cu voce tare, Dreptul de a tace. Fragmentul ales reprezintă 

Capitolul 19 al romanului La petite marchande de prose / Mica 

vânzătoare de proză, Gallimard, Paris, 1989. 

atura îi atribuise Juliei rolul femeii frumoase. Mai întâi bebeluşa frumoasă, 

apoi copila radioasă, adolescenta unică – şi femeia frumoasă. Aceasta 

crea un vid în jurul ei: reculul admiraţiei. De îndată ce o vedeau, luau distanţă 

cu toţii, oricâţi ar fi fost. Dar o distanţă elasticizată de dorinţa de a se 

apropia, de a amuşina mirozna acestui trup, de a penetra haloul acestei 

călduri, de a o atinge, în sfârşit. Erau atraşi şi păstraţi la distanţă. Julie 

cunoştea acest lucru dintotdeauna, această senzaţie de a trăi în inima 

unui spaţiu periculos de elastic, într-o tensiune perpetuă. Puţin numeroşi 

fuseseră cei care îndrăzniseră să pătrundă în acest cerc. Ea nu era totuşi 

o femeie cu nasul pe sus. Doar că deprinsese foarte devreme privirea 

celor preafrumoşi: o privire fără preferinţe. 

– nu există decât două rase pe lumea asta, spunea guvernatorul 

colonial Corrençon, tatăl Juliei. Există preafrumoşii şi preaurâţii. Cât 

despre piele şi poveştile sale de culoare, sunt capriciile geografiei şi 

nimic mai mult. 

Era una dintre temele favorite ale guvernatorului Corrençon, preafrumoşii 

şi preaurâţii... „Şi apoi suntem noi, ceilalţi...”, adăuga el, desemnând-se 

ca şi când ar fi fost de unul singur etalonul estetic al omenirii 

obişnuite. 

– nimeni nu îndrăzneşte să-i privească pe cei preaurâţi, de frică să nu-i 

rănească, iar ei mor de singurătate din cauza delicateţei universale. 


71


72 

Copilăria Juliei se rezuma la atât: îl ascultase vorbind pe tatăl ei guvernatorul. 

Ea nu putea concepe un joc mai palpitant. 

– Cât despre preafrumoşi, toată lumea îi priveşte, dar ei nu îndrăznesc 

să privească pe nimeni, de teamă ca aceştia să nu sară pe ei. Iar ei mor de 

singurătate, din cauza admiraţiei universale. 

El mima tot ce spunea. Mai punea şi de la el, până devenea patetic. Ea 

râdea. 

– o să-ţi grefez un nas ca un cartof, fetiţa tatii, şi urechi ca nişte verze, o 

să semeni cu o grădină obişnuită şi o să produci mici legume liniştite pe care 

le voi face să sară... pe genunchii mei. 

* 

Şi la Palatul Sporturilor din Bercy spaţiul se scobise în jurul Juliei. Şi 

Dumnezeu mi-e martor că mulţimea era compactă, totuşi. Dar luaseră distanţă 

ca şi cum ea ar fi răsărit din pământ în mijlocul lor. Aveau un ochi aţintit 

asupra scenei şi pe celălalt asupra ei. Fascinaţi de scriitorul care răspundea 

la întrebări în aureola uluitoare a traducătorilor săi şi fascinaţi de această 

femeie care părea ieşită în carne şi oase dintr-una din cărţile sale. Ca şi cum 

literatura n-ar fi numai minciună. De îndată, câţiva dintre ei îşi imaginaseră că 

o întâlnesc pe această femeie undeva foarte sus, între două continente, întrunul 

din acele avioane care tricotează furtuni. Realitatea venea să confirme 

emoţia lor de cititori: frumuseţea există şi totul e posibil. 

Şi iată că în entuziasmul Palatului Sporturilor, năclăiţi de lumina scenei, 

subjugaţi de aplombul scriitorului – răspunsuri fulgurante, liniştea celor puternici 

– , se regăseau mai frumoşi ei înşişi, mai plini de voinţă. o priveau mai 

deschis pe femeia frumoasă. nu o mai socoteau inaccesibilă. În fine, ceva mai 

puţin. Însă cercul nu se strângea pentru atâta lucru. Ea stătea tot în picioare, 

în centru, singură. Privea şi ea scena, ca ei. Ei îi lansau surâsuri complice: 

ce tip şi J. L. B. ăsta, nu-i aşa? 

Iar Clara veni să se cuibărească în braţele Juliei. 

– Aici erai? 

Cercul vid din jurul Juliei folosea măcar la asta: prietenii o reperau mai 

uşor în mulţime. 

– Aici, Clara. 

Era în îmbrăţişarea Clarei un amestec de excitare şi de tristeţe. Clara se 

regăsea în întregime în această farsă incredibilă, în întregime în sarcina ei 

şi tot în întregime în moartea lui Saint-hiver. „Familie de ţăcăniţi”, îşi spuse 

Julie încolăcindu-şi braţele în jurul micuţei. Şi surâse. Pe scenă, Benjamin 

căuta un răspuns la spinoasa chestiune a „voinţei”. 

Întrebare: tema voinţei revine în mod constant în opera domniei voastre: 

aţi putea să ne daţi o definiţie a voinţei? 

Julie surâdea: „S-ar spune că voinţa asta îţi face probleme, Benjamin.” 

* 

Ea nu era totuşi într-o dispoziţie favorabilă surâsului. Acolo se juca ceva 

periculos, şi ea ştia. o cunoştea pe Laure Kneppel, jurnalista care semnase 

interviul cu J. L. B. În Playboy. o free-lance a mondenităţilor artistice, dar 

fostă corespondentă de război ce se lăsase de meserie în plin Liban. „Ma-

şinile capcană, zdrenţele de carne atârnând la balcoane, copii ucişi şi copii 

ucigaşi... ce-i prea mult nu-i a bună, Julie, acum mă mişc între bronzaje şi 

academicieni.” 

Refugiată în toate aceste săptămâni în oraşul său natal, vercors, Julie 

nu pusese mâna pe numărul din Playboy. Însă dreptul de publicare făcuse 

metastaze în toată presa, iar Julie citise largi extrase din interviul cu J. L. B. 

în Le Dauphiné libéré. Simţise acolo ca un fel de chemare a lui Benjamin. nu 

era câtuşi de puţin superstiţioasă, dar i se păruse că surprinzându-l aici, în 

ascunzătoarea sa cea mai secretă, Benjamin îi făcea un semn. Julie se hotărâse 

să se-ntoarcă la Paris. nimic deosebit în interviu, totuşi. Era un model 

al genului, o înlănţuire mecanică de întrebări şi de răspunsuri perfect idioate 

care dădeau o hârtie perfect idioată. 

Julie închisese vechea fermă a familiei Rochas. 

Curtea era invadată de nalbe ale lui Mallaussène, pe care Julie nu le 

tăiase. 

Julie condusese toată noaptea. toată noaptea, Julie îşi spusese: „nu, 

Benjamin n-a avut cum să dea un interviu atât de plat.” „Şi de ce nu? e capabil 

de orice în materie de umor – inclusiv să n-aibă deloc, prilej de a se face cu 

adevărat de râs.” 

De la prima ochire a zidurilor Parisului, Julie măsurase amploarea campaniei 

J. L. B. Benjamin peste tot. Singurul lucru de-al lui pe care-l recunoscu, 

în acest chip decăzut, era factura însăşi a fotografiilor: ochiul îndrăgostit al 

Clarei. 

Juliei îi venise greu să intre la ea acasă. Iubirea se îngrămădea sub uşa 

ei. vreo patruzeci de scrisori ale lui Benjamin în două luni de absenţă. Şi 

iarăşi invazia nalbelor... Benjamin îi spunea în scris ceea ce-i spunea şi prin 

viu grai, cu câteva formule în plus, câteva imagini amuzante, efecte de stil 

pentru a camufla afluxurile inimii. Acest tip era sucit ca nimeni altul. Îi povestea 

totul J. L. B. Şedinţele de probe la Chabotte, cura de cuşcuş, Jérémy, dojana 

mută a thérèsei, totul. 

Dar nici un cuvinţel despre interviu. 

Ea deduse de aici că el îi ascundea ceva. 

Instinctul îi comandă Juliei să nu meargă la Benjamin. Ar ajunge în pat 

iar după aceea ea şi-ar pierde din luciditate. 

Ea se hotărî s-o tragă de limbă pe Laure Kneppel. o găsi pe strada verneuil, 

la Casa Scriitorilor, ocupată să culeagă ultimele cuvinte ale unui poet 

subobositor căruia ministrul Culturii tocmai îi prinsese în piept, in extremis, 

Palmii Academici. – „Se pun la picioare pe post de înotătoare pentru ultimele 

zvâcniri în lumea beletristicii”, îl ironiză Laure, într-un colţ al salonului. „Dar 

cum de-am binemeritat onoarea vizitei tale, fato?” 

Julie îi spuse. Laure îşi schimbă culoarea. 

– nu-ţi băga nasul în această afacere J. L. B., Julie, miroase-a praf de 

puşcă. Şi eu care credeam că sufăr din pricina artiştilor... 

Şi-i explică de-a fir a păr cum, în mijlocul unei partide de ping-pong perfect 

convenite (întrebările şi răspunsurile îi fuseseră furnizate de un anumit 

gauthier, secretar al lui J. L. B.), iată-l pe numitul J. L. B. cum o ia razna şi-i 

scapă o tiradă incendiară întru preamărirea copilăriei dintâi, despre lumea a 

treia şi despre vârsta a patra. Laure încercase să-l aducă pe calea cea bună, 

dar fără rezultat. 

– Sărise de pe fix, Julie. o criză de conştiinţă încărcată, ca un soldat 

bolnav, înţelegi? 


73


74 

Julie înţelegea. 

Ieşind de la Crillon, Laure îşi spusese că, la urma urmei, avea un frumos 

moment de adevăr. nu e ceva foarte frecvent în meseria ei. Şi pentru că omul 

ţinea atât la asta, ea va publica adevărul omului. numai că, stai să vezi... 

– Ce să văd? 

Laure fusese acostată de trei tipi care pretinseseră să asculte banda şi 

să-i citească notele. 

– A ce semănau? 

– Unul mare cu accent rusesc, unul înalt şi slab şi un arab mic şi nervos. 

Laure îi trimisese mai întâi la plimbare, dar cel mare avea vocea blândă, 

convingătoare. 

Ştiau totul despre mine, Julia, până la adresa maică-mii, ce bust am, sau 

numărul de asigurare socială... 

Cel înalt şi slab îi dăduse o loviturică de măciucă la baza spatelui. Pe 

una din ultimele vertebre. Ea avusese senzaţia că-i electrocutată. Interviul îl 

publicase aşa cum fusese prevăzut. 

– J. L. B. vă va fi recunoscător, domnişoară. 

Într-adevăr, la apariţie, Laure primise o jerbă de flori monumentală. 

– Atât de mult ce mă-ncurca, futu-i, nici în pubela blocului n-a încăput. 

* 

Julie, deci, surâdea. Deşi nu era nimic de surâs. Cu braţele în jurul Clarei, 

Julie surâdea. „Familie de ţăcăniţi...” 

Benjamin o zări. 

Şi se ilumină. Atât de clar se văzu acest lucră, de parcă Julie ar fi apăsat 

pe un comutator. 

Ea îl văzu pe Benjamin cum se aprinde. Îl văzu deschizându-şi braţele. 

Răpită de un val de emoţie, ea mai avu vreme să şi zică: „o, Doamne, numai 

o declaraţie de dragoste în public să nu-mi facă!” 

Apoi ea văzu capul lui Benjamin explodând, corpul lui Benjamin smuls 

din tribună de violenţa impactului şi precipitat pe traducătorii cei mai apropiaţi 

care se prăbuşiră odată cu dânsul. 

traducere şi prezentare de 

MĂDĂLIN ROŞIORU

I 

Luiza Cala - Alt început 

Luiza Cala - Doamna de fier

II 

Luiza Cala - ADN schimbat 

Luiza Cala - Turnul de veghe

III 

Luiza Cala - Mreje 

Luiza Cala - Tărâmul iubirii

IV 

Luiza Cala - Familia-ea

V 

Luiza Cala - Dimineţile deltei 

Luiza Cala - Amiază

VI 

Luiza Cala - Croaţia 

Luiza Cala - Balcic

imagine 

Luiza Cala 

(Luisiana Calaidjoglu) 

Data şi locul naşterii: 23 septembrie 1957, Băileşti-Dolj 

Studii: libere cu Sabin Bălaşa şi Rafael Fuentes 

Activitate artistică: 

- 2011 - iulie, hotel „Amphora", vama veche 

- 2011 - iunie - SPA - hotel „Europa", Eforie nord 

- 2011 - ianuarie-iulie - hotel „President" Mangalia 

- 2010 - 12.12 - Casa Armatei Mangalia - Solteris 

- 2010 - 10.12 - Muzeul de Arheologie Callatis 

- 2010 - Clubul Solteris 

- 2010 - galeria de Artă, hotel „President" 

- 2010 - Sit arheologic „President" 

- 2010 - Sit arheologic Callatis 

- 2009 - 19.12 - Casa de cultură Buşteni 

- 2009 - 16-24 iunie Muzeul de Artă, Balcic 

- 2009 - 15-25 iunie Balcic, tabăra de pictură - expo hotel „Lotos" 

- 2009 - 20 mai-4 iunie, varna, galeria „Activ Art" 

- 2009 martie-aprilie Centrul Român de Afaceri Marea neagră, Mangalia 

- 2008 – UAP tulcea 

- 2008 - International „Art camp" Balcic 

- 2007 - AIAM Roma, Italia 

- 2007 - MCA Cannes 

- 2006 - Clubul „Rotary" Constanţa 

- 2006 - MCA Cannes, Franta 

- 2005 – personală, Clubul de Artă „Solteris" Mangalia 

- 2005 – personală, Muzeul de Artă Dobrich, Bulgaria 

- 2004 - tabăra de creaţie româno-bulgară 

- 20 august 2004, galeria Atelier Luiza Cala din Saturn 

- 2004 - expoziţie Băile herculane, Centrul Internaţional de Artă, Romania 

Magică 

- 2004 - Festivalul „taste of Romania", Chicago, SUA 

- 2004 - Centrul Cultural Român Chicago 

- aprilie 2003 - galeria „top Art", Băile herculane 


75


76 

- 2003 - personală, Clubul de Artă „Solteris", Mangalia 

- 2003 - Centrul Internaţional de Artă „România Magică", sesiunea Borşa, 

Maramureş 

- 2003 – personală, „Solteris", Mangalia 

- 2003 – Bucureşti, Palace Floreasca 

- 2002 - World trade Plaza - Bucureşti 

- 2002 - Clubul de Artă „Solteris", Mangalia 

- 2001 - Castelul Peniscola, valencia, Spania 

- 2001 - în situl arheologic al hotelului „President", Mangalia 

- 2001 - Romexpo Bucuresti – „top Business" 

- 2000 - la Fundaţia pentru tineret Constanţa 

- 2000 - la Centrul Român de Afaceri „Marea neagră" 

- 2000 - la Clubul vouliagmeni, Atena, grecia 

- 2000 - la Fundaţia pentru tineret Constanţa 

- 23 iulie1999 - debut la Centrul Român de Afaceri „Marea neagră" 

Semnează copertile a cinci cărţi 

- patru casete de meditaţie 

Premii: 

Premiul naţional „Art top" 2002 

Premiul naţional „Art top" – „România Magică" 2004 

Medalia de argint MCA Cannes Azur 2006 

Medalia de aur MCA Cannes Azur 2007 

Diploma de merit AIAM Roma 2007 

Are lucrări în colecţii de stat în Spania, Bulgaria, Franţa şi în colecţii particulare 

in grecia, SUA, Canada, China, turcia, olanda, Bulgaria, Spania, 

Franţa, Coreea S. 

Activitate socio-culturală: 

- membru fondator al Clubului de Artă „Solteris2 

- membru fondator al Clubului „Rotary" Mangalia (Preşedinte 2003-2004) 

- membru al Fundaţiei Callatis ’96 

- membru fondator LAMAJI-Sana 

Activitate profesională: 

Din 1992 îşi administrează propria firmă S.C. Bivius trade & Shipping 

S.R.L. 

Pasiuni : 

Lumina şi culorile Mediteranei, parapsihologia.

S¸ 

Luiza Cala: „Îmi face reală plăcere 

să povestesc, pe pânză, 

despre lumi mirifice, neştiute" 

Luisiana Calaidjoglu (Luiza Cala – pseudonim artistic) a expus 

în România, grecia, Spania, SUA, Bulgaria, Franţa, Italia (15 

expoziţii personale şi 18 expoziţii de grup). A semnat opt coperte - patru 

cărţi şi patru casete de meditaţie; are lucrări în colecţii particulare în 

grecia, Spania, Franţa, SUA, China, Canada, olanda şi în colecţii de 

stat în Spania, Bulgaria, Franţa şi Italia. A obţinut: Premiul naţional Art 

top 2002; Premiul naţional Art top – România Magică 2004; Medalia 

de argint - grand Prix M.C.A. Cannes Azur 2006; Medalia de aur – 

M.C.A. Cannes Azur 2007; Diploma de merit - Academia Internazionale 

d’Arte Moderna Roma 2007. Este membru fondator al Clubului de Artă 

Solteris, al Clubului Rotary Mangalia (Asistent guvernator) şi al LA- 

MAJI-Sana. Fondurile obţinute din vânzarea lucrărilor primei expoziţii 

personale au fost donate copiilor bolnavi de SIDA din Mangalia. La 

fiecare expoziţie personală donează o lucrare în scopuri caritabile. 

Pasiuni: lumina şi culorile Mediteranei, parapsihologia. 

tiu că aţi început destul de târziu să pictaţi, în jurul vârstei de 40 de 

ani. Nimic până atunci şi deodată o explozie a creativităţii. Cum vă 

explicaţi acest lucru? 

Mulţi oameni, din varii motive, urmează un drum care nu le permite 

exprimarea completă a putinţelor cu care au fost dăruiţi, parcă trăiesc vieţi 

întregi destinul altcuiva. Mulţumită intervenţiei hotărâte a soţului meu, cel 

pe care-l purtam prea îndelung prin muzeele lumii, eu m-am aşezat - târziu, 

este adevărat! - pe făgaşul împlinirii mele, acolo unde sufletul meu a simţit 

mereu că are ceva a spune. Din copilărie am vizitat cu pioşenie, alături de 

părinţi, pe lângă muzee, atelierele câtorva pictori. Mă fascina să-i privesc 

lucrând, îmi păreau nişte vrăjitori atotputernici. Mereu mi-am dorit să fiu 

şi eu... o astfel de vrăjitoare. Când am început, m-am simţit acasă în faţa 

şevaletului, acolo de când lumea. Ideile îşi disputau halucinant întâietatea 

la ieşirea la lumină, la răstignirea pe pânză, încercam să recuperez timpul 

pierdut. Şi chiar aşa s-a întâmplat. La doar şapte ani de la întâlnirea cu 

propriul meu destin, am luat medalia de argint în prima mea participare 

la un concurs internaţional de artă, apoi aurul la Cannes. 


77


78 

Tablourile dvs. îmi par a fi poemele „fără sonor", metafore transpuse 

în culoare, extrem de expresive. Aş vrea să ştiu cum le percepeţi 

dvs.? 

Ştiu doar că le îndrăgesc pe toate ca pe proprii copii, fericit născuţi dintr-o 

mare iubire. Eugen Bratfanov, un maestru drag inimii mele, m-a îndrumat şi 

m-a ajutat mult în depăşirea temerilor de început, spunându-mi: „Luiza, să nu 

te temi de eventualele lucrări nereuşite, toţi avem şi locomotive şi vagoane de 

marfă!" Inserez multe simboluri în dorinţa de a decripta privitorului mesajul pe 

care vreau să-l transmit, de aceea lucrările mele sunt expresive, vocale fără 

a folosi cuvântul. Aşa se face că am avut bucuria de a semna (ca autoare) 

copertele a patru casete de meditaţie şi patru cărţi (versuri şi proză). 

Folosiţi culori puternice, de forţă. Ce reprezintă culoarea pentru Luiza 

Cala şi care ar fi cea care vă reprezintă? 

Doi pictori, cărora sufletul meu le va fi veşnic recunoscător, mi-au marcat 

drumul în pictură: Sabin Bălaşa şi Rafael Fuentes. Albastru-roşu, rece-cald… 

Amândoi mi-au spus să iau de la ei doar ceea ce îmi este de ajutor şi să rămân 

eu, să nu-mi „domolesc" culoarea, să-mi păstrez autenticitatea, libertatea de 

a iubi şi folosi culoarea intensă, pură, pentru că o armonizez instinctiv. Încrederea 

pe care au avut-o cei doi maeştri în mine, m-a onorat şi m-a motivat în 

cucerirea propriei redute. 

Eu am o cromatică sonoră, iubesc toate culorile şi deseori simt că mai 

am nevoie de o altă culoare, una care nu s-a născut încă, culoarea pe care 

o voi găsi curând în pliurile curcubeului... Fie ! 

În ce nuanţe percepe Luiza Cala lumea din jurul ei? 

Privesc lumea printr-un sistem propriu de valori care îmi dă putinţa de 

a mă bucura veşnic că am privilegiul de a trece pe aici, de a lăsa o urmă 

frumoasă. Deseori iau şi pulsul realităţii şi atunci simt nevoia stringentă să 

iau pensula şi să-mi luminez lumea, să o acopăr cu culori diafane, să-i redau 

frumuseţea paradisiacă. 

Dostoievski spunea că sărăcia este cauza tuturor relelor. Ultimii ani ne-au 

cam sărăcit material, dar se zăresc mugurii unei înălţări spirituale. În situaţii 

extreme oamenii devin mai... umani. Fie ca această criză să lase ca urmă 

doar întâlnirea cu esenţa noastră divină, cu supremul creaţiei, cu omenia! 

oricum ar arăta lumea, ştiu că, aşa cum spunea Esenin: „Prin locurile 

acestea nu-s numai într-o doară,/ Sufletul mi-i totuşi plin de rost" şi trebuie 

să îmi împlinesc menirea cum pot mai bine. 

„Rezemată de lumină.../ Stăteam şi mă uitam/şi vinovat eram, de ce vedeam" 

spunea nichita Stănescu şi, asemeni lui, înger al cuvintelor, mă sprijin şi 

eu de lumină în speranţa că voi reuşi să nu port vina măcar a ceea ce fac. 

Care vă sunt temele favorite? În ce perioadă a istoriei v-ar fi plăcut 

să trăiţi? Şi ce aţi fi pictat atunci? 

Fac cu plăcere exerciţii de imaginaţie şi... aşa am călătorit prin multe 

lumi, lumi interioare, mai ales, lumile sufletului meu. Îmi face reală plăcere să 

povestesc, pe pânză, despre lumi mirifice, neştiute. Lucrările cu teme onirice

sunt preferatele mele. Ca orice pictor, trec şi eu prin cicluri semănate în mine 

de momentele trăite, de cererea pieţei (trebuie să şi vindem), de... dorul de 

înaintaşii înnemuriţi ai picturii. Înainte de a picta, un prieten avizat, rafinat 

degustător de pictură, ştiindu-mi pasiunea, m-a întrebat: „în maniera cui cred 

eu că aş picta, dacă aş face-o?” Răspunsul meu a fost spontan: ca Cezanne! 

Căutările lui, revenirile lui asupra lucrărilor, veşnica-i nelinişte, îmi păreau a 

fi singura cale pe care aş putea încerca să merg. Atunci cand „minunea” s-a 

întâmplat, când m-am apropiat de alchimia creatorului, înţelegerea mea în 

faţa limbajului artistic s-a extins. Acum îi iubesc cel mai mult pe Matisse şi pe 

Klimt, dar nu uit nicicând răspunsul dat de Cezanne celor care îl ridiculizau: 

„Da, îndrăznesc, domnilor, îndrăznesc... am curajul opiniilor mele şi va râde 

mai bine cel care va râde la urmă!” şi „da, da pictez cum vreau, cum simt... şi 

am simţiri tare puternice”, aşa că, asemeni lui, merg cu încredere pe drumul 

propriu, neîncetând să privesc curioasă atât la cei care au scris istoria picturii, 

cât şi la contemporanii mei. Pictez cu bucurie, uşor, rapid, potrivit simţirilor de 

moment. În orice perioadă istorică aş fi trăit, aş fi pictat într-un registru clar, 

luminos, folosind imagini pozitive, stenice, sensibile, în vibraţii cromatice care 

se doresc a fi un balsam pentru suflet. 

Ce semnificaţie are poezia pentru dvs.? Ce vă place să citiţi? Vi s-a 

întâmplat să transpuneţi în culoare o imagine poetică? 

Cred că tot ceea ce ne înconjoară este poezie. Este adevărat că uneori 

capătă tragism, dar rămâne poezie. Recunosc că de la moartea soţului meu 

m-am cantonat în lecturi ezoterice, metafizice. totul are un timp, ştiu că totul 

este ciclic, aşa că nu disper...; acum am această nevoie! De curând am 

descoperit-o pe Amelie nothomb. Stilul ei clar, simplu şi plin de umor este 

un bun început pentru reluarea obiceiului lecturii, cred. Artele au un limbaj 

comun în ciuda modalităţilor de expresie. E firesc ca un vers, un sunet, orice 

din ceea ce mi se învecinează la un moment dat, să fie punctul de plecare al 

întâmplărilor ce se vor înveşnici pe o pânză a mea. 

Mariajul artelor cred că e benefic pentru orice creator. Care dintre 

artişti vi se par mai interesanţi, mai „atractivi”? Lângă cine vă simţiţi 

mai bine? 

Am mulţi prieteni în toate celelalte arte. Creatorii sunt oameni cu bune şi 

rele, doar că au primit de la Dumnezeu mai mulţi îngeri. Când stolul meu de 

îngeri întâlneşte un alt stol, simt o comunicare firească, îngerească, ce mă 

apropie de dăruitul personaj. ne stimulăm reciproc. Comentariile pe marginea 

a ceea ce facem sunt savuroase; fiecare vorbeşte în limbajul propriu, născând 

alte provocări... Cel mai mult îmi place să vorbească despre lucrările mele 

stăpânii cuvintelor, scriitorii. Ei pătrund mai uşor trăirile mele. Un prieten a 

avut neîmperecheata idee de a comenta pe strunele chitării sale cinci tablouri 

de-ale mele. Aşa am auzit şi eu cum sună culorile mele. „Dacă tu şi eu,/noi 

am fi un zeu,-/ dar stăm muţi şi neîncepuţi,/ orbi şi nevăzuţi." (nichita) 

Aţi participat, nu de mult, la un festival al artelor la Balcic, în Bulgaria. 

Ce ne puteţi spune despre acest eveniment? Cum vi s-a părut atmosfera 

de aici în comparaţie cu alte festivaluri sau tabere de creaţie la care aţi 

participat, în ţară sau în străinătate? 


79


80 

Yasen Kazandjiev, un cunoscut promotor de artă din varna, iniţiatorul proiectului 

Scenderman, organizatorul International Art Forum „Withoutborders”, 

a reuşit să aducă laolaltă artişti din muzică şi arte vizuale din 24 de ţări, 4 

continente. Locul ales, Castelul Reginei Maria din Balcik, a potenţat rafinamentul 

estetic al acestei minunate împletiri a artelor. Am locuit şi lucrat nouă 

zile în perimetrul acela care stârneşte inspiraţie, am participat la interesante 

prelegeri, la concerte, am expus în castel, am văzut unghiul de privire diferit 

al artiştilor din locuri îndepărtate, am luat pulsul noului val... Am fost parte a 

acelei comuniuni subtile a artelor şi a artiştilor, a trecutului cu prezentul, a 

dialogului intercultural, a desfiinţării graniţelor. 

Nu vă e dor de tablourile vândute sau de cele făcute cadou? Nu se 

rupe ceva din dvs. atunci când le oferiţi? 

Pe fiecare pânză aşez o fărâmă din sufletul meu şi atunci când lucrările 

se îndepărtează de mine îmi asigură o benefică, mulţumitoare, extensie până 

în locurile în care ajung ele. Aşa am reuşit să fiu un locuitor al acestei planete, 

din China până în SUA. tablourile mele sunt legătura mea cu planeta 

noastră, sunt ambasadorii mei de elită. Eu vând şi dăruiesc cu mult drag, 

fără părere de rău. 

Vă place mult să dansaţi. Ce alte refugii de bucurie, de satisfacţie 

are Luiza Cala? 

Râd şi plâng cu nesaţ, trăiesc neţărmurit, întreg, cu bucurie şi poftă. Sunt 

pasionată de ezoteric, de aici şi multele simboluri din pictura mea, scriu şi 

visez. Da, cel mai mult îmi place să visez la o lume mai frumoasă, mai bună! 

În dorinţa de a ajuta, pe ici-colo, sunt membră a unor ong-uri foarte active în 

plan umanitar şi cultural: Clubul de Artă Solteris, Clubul Rotary, LAMAJI-Sana. 

Dacă zilnic îmi procur o mică bucurie, înseamnă că am mobilat frumos casa 

sufletului meu. vă doresc tuturor linişte în suflet pentru a putea fi productivi, 

creatori! 

Interviu realizat de 

AMELIA STĂNESCU

interpretări 

LĂCRĂMIOARA BERECHET 

P 

Mitul ca metodă literară, 

sub eticheta realismului mitic 

reluat de romanul perioadei comuniste ca metodă literară, mitul creează 

un contradiscurs despre lumea pe care o reprezintă artistic, o contranaraţiune 

ca formă de supravieţuire într-un timp agonizant. În acest 

context, „experienţele” propuse de complexele mitice ale romanelor lui 

D.R. Popescu, Fănuş neagu, Ştefan Bănulescu, Eugen Barbu, anunţau 

că istoria a murit. Literatura, ca poveste, se întorcea la rădăcinile timpului, 

reinventa în planul imaginarului istoria, propunând cititorilor, într-un 

consens tacit, credinţa într-o lume care, deşi ireală, era posibilă. Într-un 

timp al disperării se propunea ca soluţie credinţa în zeii de hârtie ai mitului 

literar. Se repropunea credinţa în lumea reprezentată artistic, care trebuia 

să îi apere pe oamenii captivi în sistemul comunist, realcătuind rosturile 

pierdute. Mitul literar clama subteran timpul auroral, în epoca celei mai 

îngrozitoare orbiri. În acelaşi timp, literatura vindeca, reinventând, printr-o 

contranaraţiune, zeii libertăţii, zeii iubirii, zeii speranţei. 

timpul creator de mituri a fost întotdeauna un timp agonal, un timp 

sălbatic, iar naraţiunea mitică îşi asuma rolul de a inventa o lume neconformă 

cu istoria muribundă din timpul duşmănos. D.R. Popescu, Fănuş 

neagu, Ştefan Bănulescu scriau poveşti cu morţi care înviau şi călătoreau 

pe pământul care nu îi mai ţinea, cu vânători ritualice, în care strămoşul 

vânător-şaman era înlocuit de un alt vânător, care vorbea doar despre 

plăcerea de a ucide, despre bucuria inexpugnabilă de a răspândi teroarea 

sau de a distruge şi asta, doar pentru a se salva pe sine, în figura unui 

alt prototip al legendarului Cain, care inventase biblica lume separată de 

puterile pământului roditor. Asasinatul devenise un joc ritualic, încurca 

limbile pământului, într-o epocă a haosului. Scriind despre această lume 

a lui Cain, era ca şi cum, scriitorii îşi asumau exerciţiul de exorcizare, o 

modalitate de eliberare de rău, prin retrăirea detaşată a crimei. În opoziţie, 

aceste structuri mitemice proiectau o lume a logosului, ca formă 

luminoasă a raţiunii şi a ordinii. Ca orice mit, textul închidea în arcanele 

ficţiunii soluţia împotriva mecanismelor care ameninţau cu instaurarea 

haosului. Într-un timp care omorâse visele, dreptul la ek-staza trăită în 

templu, reorganizarea izbăvirii în şi prin cuvânt, era suplinită de această 

formă de literatură ca mit. 


81


82 

Ca orice mit şi mitul ca metodă literară vindeca de o lipsă. Iar lipsa cea 

mai mare dintre toate, pe care eroul istoriei o reechilibra în călătoria sa iniţiatică, 

era lipsa libertăţii de exprimare. Cuvântul se vindeca de captivitate prin 

tehnica mitului. Lista acelor absenţe tragice pe care scenariile comuniste le 

angajau ca regulă a supunerii umilitoare era desigur atât de lungă, încât romanul 

românesc în perioada deceniilor şase, şapte şi opt, avea material epic 

inepuizabil şi poate că şi aceasta a fost una dintre cauzele prolificităţii sale. 

Eroii acestui tip de roman se confruntau în final cu variantele celui mai grozav 

rit de trecere, moartea, în cazul discutat moartea istoriei înseşi. 

Fie că era vorba de moartea cuvântului, a libertăţii, a zborului, a iubirii, 

a divinităţii ori a istoriei, era întotdeauna o moarte care avea ca scop să regenereze 

un timp bolnav. Rolul izbăvitor le revenea de obicei personajelor 

feminine, care păstrau calităţile magice ale vieţii, stranii portrete ale unor femei 

ce comunicau direct cu sevele pământului. Şi în această ordine era tot o formă 

compensatorie în planul ficţiunii, de a răzbuna rătăcirea unei lumi care umilea 

cele mai intime şi cele mai fireşti rosturi ale feminităţii prototipice. Aceste 

personaje feminine purificau prin seninătate lumea de sacrificiile sângeroase, 

pentru care bărbaţii vânători oficiau dement crima. În lumea lui Cain ele se 

întorceau la epifanie. Personaje aproape mistice, Sevastiţa, servitoare şi profet 

în acelaşi timp, este păstrătoarea misterelor iniţiatice, i-a văzut pe Diavol şi 

pe Dumnezeu şi pare să aibă o viaţă eternă, fiind o ipostază a înţelepciunii 

lumii, ca în miraculosul fabulos al basmelor. Un alt personaj straniu din proza 

lui D.R.Popescu este Ileana. Ea are o grădină în care florile cântă şi râd, o 

grădină edenică într-o lume dezvrăjită sub teroare, o proiecţie a unui spaţiu 

paradisiac, contaminat de magia erosului, ca formă de salvare, despre care 

mitul ca metodă literară poate vorbi într-o epocă în care cenzura comunistă 

ferecase cuvântul salvator. 

În lumea lui Cain, femeile primesc cheile de la porţile grădinii. Pe de altă 

parte, „zeii” lumii noi, cei care purtau semnele fratelui ucigaş, erau alungaţi 

treptat, prin subterfugiu, de poveştile romanului care îşi proiecta în discurs 

miturile. Se găsise o modalitate de a eluda ethosul unei civilizaţii care promitea 

barbaria ca ideal. 

Un alt rost ascuns al mitului era acela de a elibera din captivitatea impusă 

de regim modelul eroului care nu renunţa niciodată la căutare, de a stimula 

spre o altă formă de participare, la un alt sistem valoric, provocator şi regenerator 

din punct de vedere spiritual. 

Mitul ca metodă literară vindeca prin artefact, ca şi în celebrul poem al 

lui t. S. Eliot, Ţara pustie (1922), ariditatea unui sistem care omora tot ce 

atingea. Regele Pescar aduna dintre ruinele ţinutului pustiu energiile care ar 

mai fi putut aduce la viaţă o cultură care pierduse contactul cu energiile sale 

primare, care îşi răstignise identitatea printre osanalele unei identităţi străine, 

impuse agresiv. 

Dacă literatura occidentală problematiza drama deşertului urban,secătuit 

de esenţele vieţii ori fragmentaritatea conştiinţei moderniste sau mai târziu 

relativizarea şi indeterminarea postmodernităţii, în aceeaşi perioadă romanul 

românesc era forţat să reinventeze mitul ca metodă literară, imaginile arhetipale, 

dintr-o nevoie disperată de a recupera identităţile confiscate abuziv de un 

regim pe care îl simţea străin. gândirea simbolică reactualiza sensul pierdut 

printre paginile plenarelor şi ale congreselor de partid, în care aproape nimeni 

nu mai credea, dar care continuau să alieneze, construind o lume ireală. nu 

risipei, ca în societăţile de consum ale occidentului li se opuneau miturile,

ci pustietăţii care se instalase în oameni. Sensul era recreat prin aceste 

contranaraţiuni culturale, trans-naţionale, într-o formulă artistică în care se 

adunau laolaltă simbolismul imagistic al modernismului şi al experimentului 

suprarealist, sub eticheta realismului mitic. 

Mitul ca literatură răspundea solidar cu individul rătăcit în timpul marilor 

orbi, în sud-estul european, redându-i acestuia dimensiunea sa universală, 

condiţia de om. Literatura care insera figurile şi evenimentele mitice în pasta 

subiectului epic vindeca rănile provocate de discursul comunist care se desfăşura 

paralel, în timpul istoric. Romanul care îşi asumase mitul ca metodă 

literară începând cu deceniul şase, trebuie citit şi din perspectiva primului său 

orizont de aşteptare, ca produs cultural şi artistic al epocii comuniste. Mitul 

are acum o funcţie diferită de strategiile asumate în interbelic de exemplu sau 

în epoca romantică. Deşi aparţineau aceleiaşi matrici universale, miturile salvatoare 

ale epocii comuniste îşi particularizau avatarurile în acel timp pustiu, 

care lega de istorie şi dezlega de cer. 

În acest context, „legatul” şi „ascensiunea” se pot numi printre cele mai 

semnificative complexe mitice pe care romanul le vehicula. Mitul legatului 

are puternice reflexe în ritualizările simbolice ale societăţii care leagă agresiv 

conştiinţa de profanul sărăcit spiritual, istoricizând-o. În acelaşi timp, „legatul” 

îşi asociază compensativ riturile „ascensiunii” în planul artistic al romanului, 

acesta solidarizând cu mitemele reordonării cosmice. În lipsa discursului religios, 

interzis, în absenţa misticii ori a metafizicii, mitului ca metodă literară 

îi revenea sarcina de a reconstitui sistemul arhetipal al gândirii colective, cu 

alte cuvinte, să dez-lege. 

Deşi, patologia timpului, nevoia de a păcăli vigilenţa cenzurii camuflau 

prin degradare imaginile şi simbolurile celor două complexe mitice, totuşi 

funcţia acestora de a reface prin „poveste” unitatea pierdută, graţie forţei lor 

hierofanice, era cu atât mai pregnantă. 1 

În acest caz, solidarizarea cu acele valori universale se realiza, în actul 

receptării, spontan. Şi acest proces putea să se producă pentru că textele 

internalizau dimensiunile amputate ale condiţiei ontice. Ceea ce se dez-lega 

de sacru în planul istoriei se relega, prin strategiile camuflării, pe care mitul 

le instrumenta, în planul textului literar. 

În cel mai negru timp al dezbinării, imaginile simbolice ale mitului ca metodă 

literară, împăcau sălbăticia hoardei, asumându-şi funcţia hierofanică: 

„variantele patologice ale complexelor religioase prezintă în general un facies 

mimetic. Mai sigură pare tendinţa oricărei forme istorice de a se apropia cât 

mai mult posibil de arhetipul ei, chiar atunci când ea s-a realizat într-un plan 

secundar, nesemnificativ: acest fenomen se verifică peste tot în istoria religioasă 

a umanităţii. o zeiţă locală oarecare aspiră să devină Marea Zeiţă; un sat 

oarecare este „Centrul Lumii”; un vrăjitor oarecare se pretinde, în momentele 

culminante ale riturilor sale, Suveranul Universal”. 2 

Atât în romanele lui Fănuş neagu, cât şi la D. R. Popescu, sunt aspectate 

ca reflexe ale celor două complexe mitice migratoare amintite, imaginile 

simbolice ale apelor purificatoare, ale astrului lunar ori identificări locale ale 

femeii zeiţă. Împerecherea, la nivelul simbolic arhetipal al poveştii narate, a 

elementelor foc, apă, deconspiră scenariul salvării, reconstituit în mitemele 

mântuirii, ale ieşirii din schemele manifestării antagonice. 

Pe de altă parte, motivul insulei, mitul potopului, rescriau, la nivelul de 

profunzime al textului, scenariul realităţii sociale, identificată ca reintegrare 

trecătoare în nediferenţiat. Se revaloriza în ficţiune, prin imaginile şi simbolurile 


83


84 

utilizate, realul viciat de ideologiile comuniste. Mitul oficia ca la începuturi: 

prelua categoriile inconştientului colectiv şi purifica, „evanghelizând”, forţele 

afective pe care imaginile şi simbolurile le desemnau. 3 

Comunismul părea că instalase în istorie un timp al Patimilor, ca şi cel 

christic, motiv pentru care, apărea această nevoie imperioasă de a reinventa 

miturile, inclusiv miturile politice, cum este cazul romanelor lui nicolae Breban. 

Se rescriu, la un alt nivel, evenimentele unei istorii ultragiate. Ar fi interesant 

de identificat structura sistemică a acestor imagini mitice şi forţa semantică 

pe care o aduc noile imagini care se solidarizează cu sistemul matricial. Exerciţiul 

ar aduce un real folos în diagnosticarea unui mental colectiv scindat în 

formele sale de autohtonie. 

Ca orice discurs abuziv, comunismul crezuse că poate confisca, reinventa 

şi redesemna imaginile şi figurile mitului. Universalitatea acestora se răzbuna 

însă, prin intermediul mitului ca metodă literară, învingând provincialismul 

barbar şi vulgaritatea limitativă a ideologiei comuniste, deoarece: „nu există 

motiv mitic sau scenariu iniţiatic care să nu fie prezent în vise şi în afabulaţiile 

imaginare”. 4 

Desigur că analiza romanului postbelic care preia mitul ca strategie narativă 

ar fi cel puţin reducţionistă, dacă nu am considera această metodă de creaţie 

epică în planul său specific, cel artistic. nu putem însă să exceptăm în analiza 

dată şi informaţiile care survin din zona sociologiei literaturii ori din intersectările 

cu profunzimile mentalului colectiv, ştiind rolul pe care îl aveau aceste scenarii 

mitice la o primă lectură „conspirativă”, într-un plan ascuns de ochiul cenzurii. 

Mitul întorcea fiinţa la structurile sale fundamentale, într-o societate care îi livra 

drept reper figurile bolnave ale unei ideologii generate de ură, spaimă, crimă 

şi toate aceste orori, erau afişate în numele unui bine pauper, care ar fi trebuit 

să îndrepte lumea. 

Aceste stranii istorii narate revelau structurile realului, precum şi multiplele 

moduri de a fi în lume, pe care societatea carcerală le ţinea sub obroc. Drept 

urmare, falşii eroi civilizatori, promişi de falsele mituri confecţionate în laboratoarele 

ideologiei comuniste, spre exemplu mitul mesianic al proletariatului, erau 

desfiinţate; în locul acestora se instalau modelele universale ale umanităţii. 

Repetabilitatea evenimentelor exemplare, la care mitul făcea trimitere, 

întărea convingerea că orice istorie, contaminată de rău, se poate schimba: 

„orice s-ar gândi despre veleităţile ştiinţifice ale lui Marx, este evident că autorul 

Manifestului Comunist reia şi dezvoltă unul din marile mituri escatologice ale 

lumii asiatico-mediteraneene, şi anume: rolul mântuitor al Celui Drept („alesul”, 

„unsul”, „nevinovatul”, „mesagerul”, în zilele noastre, proletariatul), ale cărui 

suferinţe sunt chemate să schimbe statutul ontologic al lumii. Într-adevăr, societatea 

fără clase a lui Marx şi dispariţia consecutivă a tensiunilor istorice îşi 

găseşte cel mai exact precedent în mitul vârstei de Aur care, urmând multiplele 

tradiţii, caracterizează începutul şi sfârşitul istoriei. Marx a îmbogăţit acest mit 

venerabil cu o întreagă ideologie mesianică iudeo-creştină: pe de o parte, rolul 

profetic şi funcţia soteriologică pe care le acordă proletariatului; pe de alta, lupta 

finală între Bine şi Rău care poate fi uşor apropiată de conflictul apocaliptic între 

Christ şi Antichrist, urmat de victoria definitivă a celui dintâi. Este semnificativ 

că Marx preia speranţa escatologică iudeo-creştină a unui sfârşit absolut al 

Istoriei; prin acesta, el e departe de alţi filozofi istoricişti (de exemplu, Croce şi 

ortega Y gasset), pentru care tensiunile istorice sunt consubstanţiale condiţiei 

umane, neputând fi niciodată complet abolite”. 5 Autorul surprinde paradoxul

gândirii marxiste care, deşi dezminţea cu vehemenţă manifestarea directă şi 

ireversibilă a forţelor sacre în evenimentele profane, şi inevitabil orice proiecţie 

în planul social al unei ordini paradisiace, reînvestea istoria sărăcită, cu unul 

dintre cele mai puternice simboluri ale conştiinţei totale, şi anume dezlegarea 

de istorie şi ascensiunea în transcendenţă, într-o ordine perfectă, salvarea din 

planul antagonic al luptei, scoaterea „perlei ”din marea învolburată, ca semn 

al sufletului mântuit. 

Aşadar, mitul ca metodă literară reafirma încrederea în dez-legarea eliberatoare 

de orice experienţă inserată în jocul istoriei mutilate. Structurile cele 

mai rigide de gândire erau subminate şi relativizate de forţa mitului, apropriat 

ca proces de generare al epicului. Paradoxul se adâncea cu atât mai mult, cu 

cât, cel care revela sensul „misterioasei noastre călătorii interioare”, „celălalt”, 

era cel mai odios străin, lipsit de credinţă, un ins dintr-o rasă inventată în laboratoarele 

experimentului comunist. Poate că sfârşitul epocii comuniste ar fi 

putut fi punctul de plecare al unui nou umanism, care s-ar fi putut deschide „la 

scară mondială”, aşa cum visase şi Mircea Eliade. 6 Se pare că începutul a fost 

compromis prin alegerile confuze ale unor conştiinţe impure. 

Din pustiul istoriei decăzute, mitul ca metodă literară recondiţiona „deşeul 

mitologic”, imaginile sale dezafectate. În cazul discutat, figurile mitului salvau 

de tirania istoriei, vindecând grava uitare de sine impusă de comunism. În 

timpul contractat al lecturii, cititorul anula istoria tragică. Se poate afirma că, 

în „miezul unui ev aprins”, în care se înfăptuia, cu false elanuri, istoria, mitul 

ca metodă literară experimenta opoziţia faţă de istorie. 

1. Mircea Eliade adaugă conceptului operaţional de sacru, un alt concept, cel de hierofanie 

şi construieşte sistematic, printr-o analiză comparativă a fenomenelor religioase, o morfologie a 

sacrului şi o hermeneutică a hierofaniilor, relevând, cum observa g. Dumézil în prefaţa Tratatului 

de istorie a religiilor, o metafizică preistorică, extrasă din perspectiva ontologică a omului arhaic, la 

care raportează permanent modernitatea. Revelaţia sacrului în profan se produce prin hierofanii: 

cerul, furtuna, ploaia, vegetaţia, pământul, maternitatea, fecunditatea, numele lui Iahve, numele lui 

Iisus etc. Acestea se organizează în constelaţii şi creează structurile care fac posibile morfologia 

sacrului. Prin hierofanii, profanul se încarcă de transcendenţă şi permite comunicarea cu sacrul. 

hierofaniile sunt anterioare gândirii raţionale şi se constituie ca un limbaj originar al fiinţei umane: 

„limbajul moare la frontierele acestei existenţe profunde, locuite de sacru”. Sacrul are pentru Eliade 

valoarea unui „a priori” epistemologic, hermeneutul identificând transcendenţa în experienţa 

lui homo religiosus, a omului auroral, desăvârşit. Ca să nu mai amintim că o hermeneutică de tip 

religios, în viziunea lui Jean greisch, se fixează pe relaţia profan/profanare şi este specifică societăţilor 

secularizate. Societatea secularizată se întoarce umilă, prin literatura sa, la capacitatea 

fabulatorie a individului. 

Pentru Mircea Eliade, creaţia literară se manifestă ca hierofanie în măsura în care, cum 

scria în Jurnal, „arată semnificaţiile universale şi exemplare ale căror purtători sunt oamenii şi 

evenimentele cele mai cotidiene.” Aşadar, relaţia profan/sacru nu exprimă antiteza, antagonia 

ca semn al tragicului, ci oximoronul, care îşi asumă mântuitor antinomiile: coincidentia oppositorum. 

Lumea fenomenală este reprezentarea principiului unic creator, manifestat şi sesizat diferit, 

în diverse epoci; obiectele, fenomenele, fiinţele pot fi înţelese ca limitări sau opriri epifanice, 

necesare condiţionărilor ontice. Elevatio este provocată prin aceste opriri, care funcţionează ca 

jaloane ale sacrului în profan. Cei puţini trăiesc sacralitatea realului şi din negaţie în negaţie (neti, 

neti) ascensionează către cercurile luminii. 

2. Mircea Eliade, Imagini şi simboluri, Editura humanitas, Bucureşti,1994, p.150-151. 

3. ibid.p.199. 

4. Mircea Eliade, Mituri, vise şi mistere, Editura humanitas, Bucureşti, 1998, p.10. 

5. Mircea Eliade, op. cit.p.20-21. 

6. Ibid. P. 65. 


85


86 

mari critici literari români 

ANTONIO PATRAŞ 

E. Lovinescu. Addenda la un repertoriu de 

situaţii dramatice (I) 

C 

This paper is suported by the Sectorial Operational Programme 

Human Resources Development (SOP HRD), financed from the 

European Social Fund and by the Romanian Government under the 

contract number SOP HRD/89/1.5/S/59758 

a şi în paginile de însemnări culese pe timpul voiajurilor în străinătate (înainte 

de a debuta în presă), în proza de tinereţe Lovinescu atrăgea mereu atenţia 

asupra neconcordanţei dintre „viaţă” şi „carte”, dintre faptul trăit şi expresia 

lui „literară”, încredinţat fiind că scriitorul nu poate ieşi din impas decât întrun 

singur fel: refuzând pactul „mimetic”, mistificând „realitatea”. Într-adevăr, 

călătorul plecat peste hotare cu gândul de a-şi face ucenicia artistică se 

arată descumpănit la tot pasul de inautenticitatea „notiţelor” din carnetele lui 

(inautenticitate probată de verdictul negativ al lui nicolae Iorga, care-i refuză 

textele trimise spre publicare la „Sămănătorul”), însă, refuzând să accepte 

eşecul, junele cronicar de la „Epoca” rescrie mare parte din materialul adunat 

şi transformă nişte fragmente cu miez narativ pe care le publică, alături de 

câteva compuneri mai vechi (de inspiraţie exclusiv livrescă sau, oricum, fără 

legături transparente cu experienţele biografice), în volumul Nuvele florentine, 

apărut în acelaşi an (1906) al debutului său ca dramaturg şi critic literar1 . 

Prima modificare impusă de rigorile genului abordat (nuvela) ar fi trebuit 

să conducă, firesc, la obiectivarea (prin dialog) a naraţiunii descriptiv-memorialistice 

din textul originar (notele de călătorie) – lucru izbutit numai parţial, 

deoarece autorul se mulţumeşte să decupeze pur şi simplu episoadele cu 

potenţial dramatic, aglutinându-le într-o manieră mai curând... „impresionistă” 

decât nuvelistică stricto sensu. Sursa de „inspiraţie” e indicată, dealtfel, chiar 

din prefaţă, unde prozatorul îşi mărturiseşte intenţia romanţării „documentului” 

(procedeu recurent în toată literatura sa): „Paginile ce urmează sunt compuse 

după notele luate numai la Florenţa. Sub condeiul meu de acum ele au luat 

forma de nuvele. Cetitorul va avea de judecat dacă am făcut bine sau nu de 

a le scrie sub această formă. Eu însă m-am simţit obligat a le da această explicare 

pentru a motiva astfel caracterul puţin cam exotic al lucrării de faţă”.

După cum observăm, „exotismul” lucrării se referă mai puţin la „spaţiul 

povestirii”, la „decor” (Florenţa), Lovinescu afirmându-şi în schimb dorinţa de 

a renunţa la o poetică mimetică, axată pe „document” (jurnalul), în favoarea 

unei literaturi de pură fantezie, eliberată de tirania adecvării obligatorii la 

„realitate”. Conştient probabil de inadecvarea celor două coduri estetice, el 

va recurge din capul locului la răsuflatul truc al manuscrisului găsit, datorită 

căruia perspectiva narativă se dedublează şi capătă adâncime, ca în exergă, 

teatralizând discursul. 

E drept, chiar dacă în celelalte „nuvele” din volum prozatorul nu mai 

recurge la episoade şi situaţii preluate din notele de călătorie (ca în Crinul, 

nuvela ce deschide volumul), cadrul rămâne acelaşi („florentin”), în intenţia 

de a sugera probabil, prin atmosfera exotică, resuscitarea gustului pentru 

aventuri galante şi a unei predispoziţii psihice neobişnuite, exotic-excentrice 

în raport cu biografia pur „intelectuală” (id est: ca neantul, fără evenimente) 

a „eroului” lovinescian. Înainte de orice, teatralizarea naraţiunii se realizează, 

aproape invariabil, prin procedeul povestirii „în ramă”, datorită căruia naratorul 

îşi prezervă privilegiul de martor-spectator (pretins obiectiv, fiindcă neimplicat) 

al unui episod dramatic trăit (şi povestit) de altcineva. 

În Remuşcarea, de pildă, scenariul e identic, cu diferenţa că „prietenul” 

naratorului propriu-zis nu „citeşte” dintr-un jurnal, dar relatează prin viu grai 

(cu o „străină gură”) o poveste de dragoste petrecută cândva, în trecut, şi 

revenită în memorie o dată cu revederea unei femei frumoase în care recunoaşte 

pe Bianca, iubita de altădată. Fără să stea mult pe gânduri, artistul 

(pe nume tullio) dă frâu liber confesiunii, în speranţa dezlegării „enigmei” 

sau măcar a vindecării de remuşcări, adică de amintirea privirii încărcate de 

reproş (crede el) a iubitei seduse şi abandonate, ce-l urmăreşte „ca o umbră, 

cu ochi mari, nemişcaţi”. 

Episodul rememorat acum cu glas tare constituie de fapt un moment semnificativ 

din educaţia sentimentală a bărbatului tânăr şi lipsit de experienţă, 

incapabil să înţeleagă până la capăt „misterul” sufletului feminin. tullio îşi 

aminteşte cum, pe vremea când căuta în amor satisfacţii superioare, estetice, 

fără amestecul impur al socotelilor profitabile, avusese ghinionul să cadă în 

plasa unei femei unse cu toate alifiile, care, primindu-l în gazdă, îşi pusese în 

gând să-l însoare cu fiica ei vitregă (Bianca), devenită o povară după moartea 

soţului. Dar, văzând că avansurile fetei rămân fără rezultat, femeia întinde 

tânărului o cursă: îşi obligă fiica să facă pe victima unui act de seducţie şi 

să rămână goală în camera pictorului, timp în care ea vine cu un sergent de 

poliţie adus să consemneze flagrantul. numai că socoteala de acasă nu se 

potriveşte cu cea din târg: îndrăgostită de-a binelea, Bianca dezvăluie omului 

legii toată tărăşenia, luând apărarea iubitului. Drept urmare, fata e alungată 

de maică-sa şi îşi găseşte adăpost chiar în noua locuinţă a naivului pictor, mai 

întâi fără voia (îl ameninţă că se aruncă pe fereastră dacă nu o primeşte), însă 

după aceea cu deplinul consimţământ al bărbatului, înduioşat finalmente de 

pătimaşa dorinţă a fecioarei şi de pilda unui devotament ieşit din comun. 

Reticenţa lui tullio se explică, iniţial, prin absenţa interesului erotic faţă 

de fetiţa „sfioasă şi nenorocită”, cu sânul „ca un bobocel în floare”, de care 

se îndrăgosteşte platonic („cu o iubire de frate mai mare”), nu întâmplător, 

exact în timp ce-i face portretul (încercând să-i pătrundă „taina” de dincolo 

de chip, expresia unică, „personală”). Feciorelnica, diafana Bianca ilustrează, 

prin urmare, un model feminin opus în raport cu planturoasa Igea, câtă vreme 

sentimentul estetic precede, aici, apropierea sufletească, trezind abia în ultim 


87


88 

resort şi atracţia sexuală. Astfel, dacă ambii îndrăgostiţi, intelectuali fiind, se 

arată fascinaţi de „misterul” din spatele corpului feminin, Signor Leone (scriitorul 

însetat de concret) caută în artă, religie sau natură un paleativ al obsesiei 

sale erotice, câtă vreme tullio (pictorul care vede idei) reacţionează invers 

şi sfârşeşte prin a se îndrăgosti, în realitate, de un simplu „portret”. Artistului 

nu-i scapă adevărata natură a sentimentelor sale când mărturiseşte: „pentru 

mulţi iubirea e o aprindere fulgerătoare de pofte, o dorinţă neînvinsă de a 

strânge în braţe. Sunt pictor. ochiul meu simte armonia formelor. El e desfătat 

de o linie frumoasă, cum eşti desfătat când treci mâna peste o stofă de 

mătase. Înţeleg totuşi altfel iubirea. Nu iubesc pentru forme, ci pentru suflet”. 

greşala sa e că nu încearcă să descifreze „sufletul” în persoana concretă 

a Biancăi, care, o simplă femeie fiind, nu are cum să-i satisfacă nesăţioasa 

iubire pentru frumos. 

Ca atare, deşi cei doi trăiesc împreună o vreme, poate şi datorită vieţii 

de huzur, lipsite de greutăţi (artistul devine faimos), neglijata femeie începe 

a căuta plăcerea, firesc, în braţele altuia (şi nu e vorba despre un amant oarecare, 

ci de cel mai bun prieten al soţului). Astfel, cum demult căuta un prilej 

să scape de jug, când află de odioasa trădare a partenerei tullio fuge fără 

nicio explicaţie în străinătate (răzbunarea nici nu-i trece prin cap), cu conştiinţa 

împăcată că nu el a greşit şi bucuros, de fapt, că a rămas din nou liber. 

Bianca în schimb, dezamăgită de reacţia defensivă a bărbatului dispreţuitor 

(ergo, lipsit de „pasiune”), va continua să păşească pe căi greşite, dând frâu 

liber înclinaţiilor ei naturale către aventură şi viaţă uşoară, pentru ca peste 

ani, zărind-o întâmplător pe stradă, tullio să se simtă vinovat că a părăsit-o, 

dar şi cuprins de îngrijorare la gândul că femeia ar fi devenit oricum, chiar 

alături de el, o desfrânată. Altminteri, de nu i-ar fi rămas recunoscătoare şi 

„supusă ca o roabă”, ce rost vor fi avut clipele petrecute alături de asemenea, 

josnică, făptură? În fond, iluzia persistenţei sentimentelor „curate” ale fostei 

amante reprezintă unica justificare a „remuşcării” lui tullio, de vreme ce (ca 

şi în romanele lui Anton holban, spre exemplu) nesiguranţa bărbatului nu 

poate fi depăşită decât prin asumarea unui complex de superioritate. Iată 

un pasaj care e posibil să fi inspirat finalul din O moarte care nu dovedeşte 

nimic 2 : „faţă de mine a rămas totuşi ca şi înainte: supusă ca o roabă. Când 

mă vede cată la mine ca la o lumină nemişcată, orbită. Se opreşte şi mă 

priveşte rugător - cerându-mi parcă iertare. o mare remuşcare mi se ridică 

însă în piept. Mă gândesc că am şi eu o parte de răspundere. Fără mine ar 

fi fost poate o femeie cinstită; dar iarăşi se poate că nu.”. Drept urmare, aşa 

cum tullio vrea să-şi recapete libertatea pentru a se dedica exclusiv artei, 

Bianca pare a se conforma din instinct dorinţei sale şi-l trădează, făcând mult 

mai uşoară despărţirea, fără corvoada explicaţiilor inutile (vezi şi duplicitatea 

Anei din De peste prag). 

Iată, aşadar, că Lovinescu schiţează chiar din primele încercări literare 

imaginea naturii scindate a femeii, făcută să decadă până la ipostaza degradată 

a prostituatei, pentru a-şi putea lua cu mai multă îndreptăţire revanşa în 

imaginar, ca sursă fecundă de inspiraţie. De aici provine şi ideea necesităţii 

durerii, a suferinţei în dragoste, prin care criticul va avea pretenţia să explice 

psihologia erotică a lui Eminescu şi a creatorului de frumos în genere. nu 

întâmplător, în Bălăuca poetul îşi imaginează mai întâi că veronica e o femeie 

uşoară, pentru a suferi apoi mai cu spor, profitând în grad maxim de pe urma 

contrastului cu cealaltă ipostază, ideală, a feminităţii. Pe scurt, femeia se 

prostituează nu atât spre a-şi satisface instinctul, cât pentru a-i face pe plac

ărbatului care o adoră, dispreţuind-o. Aşa se justifică remuşcarea lui tullio. 

Şi, nu mai puţin, nesiguranţa sa. 

Descrisă până acum din exterior, ca proiecţie fantasmatică a dorinţei 

masculine, femeia capătă consistenţă psilologică şi o identitate bine conturată 

abia în Scherzo, a treia nuvelă din volum, unde povestea amoroasă e tratată 

în cheia unui comic uşor, graţios, în acord cu perspectiva echilibrată a bunului 

simţ şi cu soluţia „raţională” (adică feminină, sugerează prozatorul) a rezolvării 

tenebroaselor afaceri sentimentale. o altă modificare faţă de primele două 

texte constă în faptul că procedeul manuscrisului găsit/ al povestirii „în ramă” 

e înlocuit printr-un fragment cu rol de mise en abîme, care teatralizează mai 

subtil povestirea, chiar din „interiorul” său, fără medierea unui narator „implicat”. 

Pentru aceasta, prozatorul utilizează referinţa livrescă şi qui-pro-quo-ul, 

cu intenţia de a sugera posibilitatea dramatizării „literare” a unei existenţe 

altminteri banale şi lipsite de orice „dramatism”. 

Incipitul nuvelei o introduce în scenă pe Lucia DeLiguori, eroina poveştii 

de dragoste, prezentată deocamdată într-un cadru static, intim, cu o carte în 

mână (femeia are, aşadar, preocupări intelectuale). Lectura nu-i atrage totuşi 

întreaga atenţie, şi ea caută prilejul de a-şi ridica adesea „ochii vioi şi catifelaţi” 

„spre a privi pe geam”, semn că tânjeşte de fapt după viaţa „de afară”, cu 

soare şi aer curat. Din carte în viaţă urmează a migra deci, ca într-un joc de 

oglinzi, şi personajul lovinescian, care citeşte comedia Necredincioasa a lui 

Roberto Bracco, unde o tânără şi frumoasă contesă pe nume Clara, plictisită 

de manevrele previzibile ale amorului conjugal, visează la o aventură cu un 

celebru don Juan pe nume Riccardi (aceasta e, dealtfel, „intriga” povestirii 

de faţă: nevoia de iluzie, „bovarismul”). Fiind o femeie raţională şi cu simţul 

umorului, taman când e pe punctul de a-şi împlini dorinţa, contesa are o atitudine 

voluntară şi directă ce-l descumpăneşte pe cuceritorul obişnuit să înhaţe 

prada după tipic, cu un minim preambul şi nişte tertipuri caracteristice. Ironia 

femeii care i se dădea de bună voie îi paralizează reacţia firească, făcându-l 

să-şi piardă orice urmă de elan şi de meşteşug, iar Clara iese nevătămată din 

mâinile nătângului Don Juan şi scapă de ispita pasului greşit. Dezamăgită de 

mincinoasele plăsmuiri ale imaginaţiei nărăvaşe, contesa sfârşeşte prin a-şi 

găsi soţul mai ademenitor decât toţi bărbaţii din lume. 

Lucia nu poate fi de acord cu asemenea morală lipsită de „romantism”, 

condamnând visul drept vinovată iluzie. În plus, deşi tânără, ea a rămas văduvă, 

şi i se pare normal să tânjească după marea iubire sau măcar după o 

aventură care s-o mai scoată din lâncezeală. Cunoscându-i firea visătoare, 

prietena sa, giovannina, plănuieşte să-i împlinească dorinţa şi-i propune să 

se deghizeze în florăreasă, pentru a gusta mai intens farmecul „aventurii”. 

nerăbdătoare, femeia îmbracă hainele servitoarei (taman ca în comedie) 

şi, sfătuită de îndrăzneaţa amică, pleacă să vândă flori pe treptele de la 

Santa Croce. Dar, cum povestea e ticluită să se termine bine, de Lucia se 

îndrăgosteşte un pictor vestit, Mario Albanello, care-şi exprimă dorinţa de 

a-i face portretul, iar „florăreasa” acceptă, măgulită în orgoliul ei de femeie 

frumoasă. La puţin timp de la fericita întâlnire, portretul fiind gata (semn că 

stadiul „cristalizării” amoroase s-a consumat), pictorul o cere în căsătorie, spre 

bucuria femeii cu suflet sensibil, grăbite să aprecieze gestul drept mărturia 

unei iubiri intense, nemaculate de cine ştie ce calcul meschin. Într-un sfârşit, 

deşi crezuse că marele artist o ceruse în căsătorie doar pentru frumuseţea 

ei, Lucia are neplăcuta surpriză de a descoperi, după un an de la căsătorie, 

că totul fusese aranjat pas cu pas de giovannina, care dezvăluise pictorului 


89


90 

identitatea reală a florăresei (în realitate, o doamnă nobilă şi foarte bogată). 

Frumoasa femeie se consolează, totuşi, constatând că fericirea vine şi aşa, 

ca o „glumă” pusă la cale de nişte amici mai puţin visători. 

După cum observăm, pe lângă dramaticele manifestări ale pasiunii contrariate, 

cu simptomatologia specifică, interesul scriitorului vizează şi ipostaza 

cealaltă („îmblânzită”, „burgheză”) a sentimentului erotic, în forma iubirii matrimoniale 

către care aspiră, finalmente, omul raţional, intelectualul dependent 

de confortul unei relaţii prieteneşti, bazate pe înţelegere şi respect reciproc. 

Iar la un mariaj convenabil se gândeşte nu doar bărbatul, ci şi femeia, cu diferenţa 

că sufletul feminin se arată predispus într-o mult mai mare măsură la 

mistificare (nu întâmplător, estetica melodramei aduce personajul feminin în 

centrul atenţiei, ca principal vehicul de sens şi catalizator al imaginaţiei artistice). 

Pornind de la asemenea situaţii-tip şi de la nişte „subiecte” de inspiraţie 

autobiografică ori livrescă (sursele, am văzut, se confundă), literatura tânărului 

Lovinescu rămâne, ca operă „ficţională”, neconvingătoare, şi nu depăşeşte 

nivelul mediocru al compunerilor după model. Dar, dincolo de nereuşita estetică, 

prozatorul atrage atenţia asupra mizei exclusiv psihologice a scrierilor 

sale, ca în „meditaţia” cu valoare de ars poetica din textul inclus în volum, la 

reeditarea din 1912, în chip de concluzie (Amfora). 

tocmai aici, în această confesiune metaforică trecută cu vederea de majoritatea 

exegeţilor, scriitorul îşi afirmă răspicat credinţa, formulată în termeni 

aproape blagieni, că sufletul nu e atât o „realitate” investigabilă, care aşteaptă 

să fie „descifrată”, cât o „amforă purtătoare de taine”, un „vas” preţios, ce se 

cuvine păstrat cu grijă şi, mai ales, ferit de priviri indiscrete. Ei bine, concepând 

sufletul ca pe un vas fragil, menit a conserva viaţa şi a păstra intact „secretul” 

personalităţii, Lovinescu indică totodată şi „strategia” evitării pericolului iminent, 

strategie axată pe o etică defensiv-ascetică, a tăcerii orgolioase, şi pe o aspră 

pedagogie a simţurilor, îndemnând la refuzul „faptei”, al „acţiunii”. Pentru 

criticul modernist de mai târziu, „sufletul” e un referent noumenal, o entitate 

imuabilă (şi inanalizabilă), înţeleasă la modul eleatic, fatalist chiar, ceea ce 

explică refuzul „devenirii” în timp, şi, subiacent, indiferenţa faţă de „experienţă” 

(i.e., faţă de viaţă în sine), înţeleasă ca prilej de remodelare a personalităţii 

(din unghi psihologic, am tot repetat, Lovinescu rămâne Lovinescu). 

Apoi, dacă e vorba despre sufletul unui scriitor, parcimonia utilizării cuvintelor 

ar trebui să garanteze, implicit, autenticitatea „sentimentelor”, în ideea 

că literatura adevărată (recte: originală, „personală”) trăieşte prin sugestie şi 

printr-un efect de intensitate cu reverberaţii profunde, asemeni muzicii. Însă 

de regulă nu se întâmplă aşa, iar artistul, neputând renunţa la limbaj (în care 

nu mai are iluzia de a descoperi un instrument de „cunoaştere”), sfârşeşte prin 

a dispărea din propria operă, devenită, la rândul ei, un morman de formule 

prefabricate, de „cuvinte” şi „idei” cu totul impersonale. Eşecul exprimării de 

sine conduce, inevitabil, la un eşec al comunicării, ceea ce întoarce sufletul 

expansiv la izvor, în „amfora” unde-i cald şi bine. Avertismentul tânărului scriitor 

merită reţinut: „Şi să ne gândim apoi că tot ceea ce a fost spus nu poate să 

nu mai fie spus, că o cugetare, îndată ce s-a prefăcut în rostire, nu mai e a 

noastră, ci a tuturor (s.n.), pierzând-o pentru veşnicia timpurilor (sic!), şi atunci 

vom înţelege cât trebuie să fim de scumpi în risipirea simţirilor noastre la toate 

vânturile pământului”. De aceea, literatura lui Lovinescu oscilează de la bun 

început între irepresibila dorinţă a afirmării personalităţii creatoare şi tentaţiile 

anonimatului, între excesul de „vorbe” ori „fapte” şi tăcerea locvace, între 

observaţia concretă a vieţii şi refugiul în imaginar, păstrând în fibra sa adâncă

nostalgia paradisului pierdut, îngropat adânc, într-o „amforă”. Aşa se explică şi 

opţiunea pentru melodramă, definită ca „formă de teatralitate care subliniază 

eforturile auctoriale de a ajunge la o reprezentare autentică a vieţii” 3 . 

1. Aici are loc cea dintâi prelucrare a motivului dragostei florentine ce va bântui 

până târziu, ca o puternică obsesie, imaginaţia scriitorului (volumul Crinul, din 1913, 

reia aceleaşi texte, fără modificări substanţiale). 

2. gabriela omăt crede că holban l-a influenţat pe Lovinescu, invocând un fragment 

din romanul Viaţă dublă (E. Lovinescu, „Sburătorul”. Agende literare, vol. 5, p. 

458): „Unele accente dovedesc că prozatorul Lovinescu a fost între timp marcat de 

anumite experienţe romaneşti de referinţă, dintre care O moarte care nu dovedeşte 

nimic a nepotului său Anton holban pare să fi fost cea mai obsedantă”. Dar romanul 

lovinescian datează din 1913 în prima lui variantă (iar variantele ulterioare, ca de obicei 

când vine vorba de „revizuirile” lovinesciene, nu aduc noutăţi semnificative), şi la 

acea dată nepotul de soră al criticului, în vârstă de 11 ani, încă nu se apucase de scris 

romane. nu întâmplător, când apare O moarte care nu dovedeşte nimic Lovinescu va 

aprecia instinctul artistic al lui holban tocmai datorită finalului, în care nu făcea decât 

să regăsească o situaţie psihologică din propria sa literatură, exploatată mai întâi în 

nuvelă şi preluată apoi în roman. Fenomenul de intertextualitate trebuie căutat nu în 

Viaţă dublă, ci în O moarte... Pornind de la însemnarea din 2 iulie 1931: „holban, lungă 

discuţie (moartea eroinei”), gabriela omăt trimite la o secvenţă din textul intitulat Trei 

măşti funerare (Cincinat Pavelescu, Petre Sturdza, Anton Holban), din vol. Memorii. 

Aqua forte, ed. cit., p. 311: „În aceste enigmatice cuvinte ale finalului („poate a lunecat...”, 

n. n.) am văzut graba eroului de a se scutura de povara remuşcării. În definitiv, 

îşi spunea el, poate nu s-a sinucis, ci a lunecat; nu era aşadar vinovat cu nimic. În 

convorbirea de atunci, holban mi-a dat însă altă interpretare. Eroul nu se descărca 

de povara remuşcării, ci îşi introducea în suflet un nou element de incertitudine şi de 

suferinţă. (...) nu-l chinuia deci remuşcarea, ci nemulţumirea că nu fusese satisfăcut 

în nevoia lui de siguranţă şi poate de orgoliu.”. 

3. Peter Brooks, The Melodramatic Imagination, Balzac, Henry James,Mmelodrama 

and The Mode of Excess., Yale University Press, new haven and London, 1976, p. 

14. 


91

ANA DOBRE 

I ^ 


92 

reevaluări 

Teatrul ca evadare din realitate 

Motto: „Poetul: Doar vorbe am aici, doar vorbe moarte”… 

n volumul al patrulea1 , george Zarafu reunea scrierile dramatice aşa cum 

fuseseră ele pregătite pentru tipar de către Miron Radu Paraschivescu însuşi 

în 1961 – Asta-i ciudat!, În marginea vieţii, Irezistibilul Bolivar urmate în 

Addenda de Hamlet al meu. george Zarafu, editorul ultimelor două volume2 , 

făcea câteva precizări de istorie literară în Nota asupra ediţiei3 în legătură cu 

piesele de teatru ale lui Miron Radu Paraschivescu. El îşi însuşeşte termenul 

scriitorului – poeme dramatice pentru scrierile dramaturgice ale acestuia. 

Poemul dramatic, Asta-i ciudat!, precizează el, este reprodus „după o 

copie dactilografiată existentă în arhiva familiei, confruntată şi completată cu 

indicaţiile de regie din exemplarul aflat în posesia regizorului Yannis veakis, 

după care s-a reprezentat piesa pe scena teatrului Municipal «Maria Filotti» 

din Brăila (1970)”. 

Cea de-a doua piesă, În marginea vieţii, este reprodusă după o copie 

dactilografiată din 1961, completată de autor în 1965. În varianta publicată în 

revista Teatrul4 , la începutul actului al doilea, apare un personaj nou, Clarvăzătorul, 

cu următoarea precizare a redacţiei: „Fragmentul care urmează, cu 

apariţia Clarvăzătorului (termenul aparţine redacţiei) a fost adăugat ulterior 

de autor. Ţinând seama de logica piesei, a fost introdus aici” 5 . Fragmentul, 

precizează editorul în continuare, „lipseşte însă din exemplarul datat 1965, 

iar încercările noastre de a-l descoperi nu au dus la nici un rezultat” 6 . Este 

posibil, precizăm, ca fragmentul incriminat să se afle în posesia colecţionarului 

traian t. Cepoiu de la Ceraşu. 

Piesa Irezistibilul Bolivar, care purta iniţial titlul Sfântul, este reprodusă 

după o dactilogramă din 1961, iar fragmentele din drama în versuri Hamlet 

al meu după o dactilogramă, având „mici modificări autografe” 7 . 

volumul este deschis de Cuvântul autorului datat decembrie 1965 şi de 

însemnările scriitorului, cu titlul dat de editor: Cuvântul autorului din Caietul 

program, scris la premiera piesei Asta-i ciudat!... 

În Cuvântul autorului, Miron Radu Paraschivescu îşi plasează „poemele 

dramatice”, „acum 25 de ani”, în 1940, adică, perioadă în care scria Cânticele 

ţigăneşti, opera sa cea mai realizată. Conştient sau nu, el încerca să dea un 

loc acestor piese în mentalul publicului, localizându-le în perioada cea mai 

fertilă a creaţiei sale, punându-le alături de Cântice ţigăneşti, opera care 

intrase cel mai mult în conştiinţa cititorilor.

Fiind poeme dramatice, aceste creaţii nu sunt „o relatare a stărilor de 

lucruri din acea vreme”, ci o „evadare din acele realităţi, ori stări de lucruri”. 

Dar pentru că orice operă oglindeşte vremea ei, şi aceste poeme dramatice 

exprimă „o stare de spirit”, având ca fundal „atmosfera vremii, căutările, 

neliniştile, întrebările şi apelurile” disperate, resemnate, obscure, lucide, ale 

acelei epoci „prin excelenţă haotică şi dramatică” 8 . 

Miron Radu Paraschivescu preciza, de asemenea, că aceste „încercări 

poematice” nu sunt piese de teatru în înţelesul obişnuit, adică de „plăsmuiri 

valabile pe scenă în primul rând, după tiparul unei realităţi concrete pe care s-o 

fi surprins într-o ţesătură densă şi nudă de intrigi, situaţii şi conflicte însufleţite 

de nişte caractere tipice, deduse de-a dreptul din cotidian şi suite pe scenă” 9 . 

Adoptând o perspectivă lirică în care „să răzbată conştiinţa dramatică a vremii 

sale” 10 , el s-a ferit, totodată, şi de poemul în proză, împrumutând „din tiparele 

teatrului” doar „convenţia împărţirii discursului poetic în dialoguri şi personaje, 

imaginare în cel mai deplin înţeles al cuvântului”, singura realitate fiind realitatea 

fanteziei în paguba „ficţiunii veridice” pe care o presupune teatrul 11 . 

Între atâtea extreme, Miron Radu Paraschivescu mai respinge una, anume 

„alegoria dramatică”, un hibrid şi mai nefericit decât poemul în „proză”. teatrul 

său este destinat mai puţin reprezentării pe scenă, şi mai mult lecturii, aspiraţie 

a teatrului romantic care inventase, visând, teatrul în fotoliu. 

Ceea ce individualizează poemele sale dramatice este „sentimentul 

dramatic al existenţei” care constituie, de altfel, şi specificul epocii celui deal 

Doilea Război Mondial. La aceasta se adaugă „năzuinţa autorului de-a 

afla soluţiile de viaţă ale omului epocii sale, în efortul lui de a găsi porţile 

de scăpare din îndoita închisoare în care-l prinsese fascismul şi războiul: 

cea propriu-zisă, a statului poliţienesc şi militarist, şi aceea morală a tăcerii, 

împilării şi constrângerii” 12 . El crede a fi găsit „aceste porţi” în „solidaritatea 

oamenilor care-şi investesc propria viaţă în meseria lor” 13 şi care constituie 

vocaţia unui spirit militant, „a omului care respinge ispita deşartă a cultului 

grandorii” 14 ; conştient de lupta între cele două tipologii - profitorii şi non-profitorii, 

se integrează între ultimii, un idealist, aşadar. 

Poemele dramatice au şi un scop, unul moral şi metafizic, în acelaşi timp: 

„să transmită cititorului sentimentul de încredere în forţa sa proprie şi în propriul 

destin” 15 pentru a-şi păstra trează conştiinţa tragică, „simptom de rezistenţă a 

omului în faţa oricărei încercări de a-l înjosi prin resemnare” 16 . Este clar şi din 

aceste precizări că Miron Radu Paraschivescu şi-a valorificat mereu o latură 

de pedagog ratat, pe care a exploatat-o mai ales în ipostaza de descoperitor 

de talente, de îndrumător spiritual al tinerei generaţii de după 1960. 

„… de astăzi, eu mă voi preface 

Într-un smintit, cu toane de nebun…” 

Poemul dramatic Asta-i ciudat!... a fost reprezentat prima dată pe scena 

Studioului naţional din Bucureşti în 1945. În 1970, doi „prea buni prieteni”, 

Yannis veakis şi Elena Pătrăşcanu veakis, împreună cu scenograful Alexandru 

Brătăşanu şi folcloristul harry Brauner, o pun în scenă la teatrul Municipal 

„Maria Filotti” din Brăila. Dintre cele câteva precizări din Caietul program, 

legate de „reconsiderarea” sa ca autor dramatic lăsat „să se părăginească” 

de „aproape 25 de ani”, deducem că Miron Radu Paraschivescu evalua, cât 

se poate de corect, potenţialul artistic al pieselor sale. 


93


94 

Deşi are orgoliul să atragă atenţia că încercările sale dramaturgice s-au 

bucurat de „entuziasmul nobil şi aproape juvenil” al unor maeştri ca Liviu 

Rebreanu, victor Eftimiu sau tudor Muşatescu, „regizorul improvizat al piesei 

Asta-i ciudat!...” 17 , îndoiala creatorului persistă, legată de viabilitatea artistică 

a personajelor sale - Broasca şi Şarpele, Sporogon şi Mangelica: „Dar mai 

trăiesc ei oare? Sau mai de grabă – s-or fi născut ei cu adevărat atunci când 

autorul lor o pretindea, cu tot entuziasmul atât de fermecător şi niţel inconştient 

al tinereţii? De n-ar fi să-l regăsesc decât pe acesta – şi încă spectacolul de 

azi mi se pare un dar fără preţ” 18 . 

teatrul lui Miron Radu Paraschivescu trebuie pus, aşadar, în prelungirea 

liricii, având acest caracter de poem dramatic, nefiind decât „o diviziune sau 

subdiviziune a liricii” 19 . „Absorbţia” pornirilor lirice şi chiar a textului liric de către 

mijloacele „psihotehnice” – radio, cinema, televiziune – îl constrânge pe autor 

„să fie cât mai nud sufleteşte”, „cât mai despuiat de zorzoane şi literatură, cât 

mai egal cu el însuşi, cât mai şoptit, cât mai confesiv sau cât mai discursiv sau 

răcnit, vreau să spun cât mai sincer disperat în faţa întregii lumi, ca şi-n faţa lui 

însuşi” 20 . Autorul dramatic este posedat „de o sacră şi reală forţă lirică”. Este 

părerea „strict subiectivă” a lui Miron Radu Paraschivescu a cărui contribuţie 

teoretică se reduce la aceasta: teatrul este „o diviziune sau subdiviziune a 

liricii”, chiar teatrul lui I. L. Caragiale susţinând această idee. 

Hamletul meu ilustrează cel mai bine aceste idei ale autorului. Precizând 

că are oroare de „sârguinţa sterilă” care poate duce, în scris, la grafomanie, 

Miron Radu Paraschivescu sugera şi o criză de creaţie pe care o resimţea la 

vârsta maturităţii. Spiritul autocritic provenea din conştientizarea că, „înclinat 

tot mai mult spre reflecţie”, „tot mai rar” îşi regăsea candoarea, entuziasmul 

„proaspăt şi spontan în faţa unei emoţii trăite”, iar acest fapt determina abordarea 

altor mijloace de expresie – teatrul, eseul, proza. 

Ca să nu uite poezia şi pentru a o face „mai lizibilă”, Miron Radu Paraschivescu 

recurge la drama shakespeariană, Hamlet, având ca model pe goethe şi 

thomas Mann, care recreaseră un personaj, având fiecare un Faust al său. 

Hamletul meu se dovedeşte a fi o compoziţie capricioasă, fără semnificaţie 

estetică, lăsând impresia de bizar, cunoscut doar prin câteva fragmente, 

autorul asigurând că „mai mult şi mai bine nu pot face” 21 . 

Adaptând liber subiectul piesei lui Shakespeare, Miron Radu Paraschivescu 

vrea să „dreseze” o parabolă punând în gura personajelor clasice 

propriile lui gânduri de „om modern”. Modificările operate nu clarifică sensul 

piesei lui Shakespeare, sunt doar o modalitate de a face aluzii la realitatea 

contemporană, cultivând cu voluptate limbajul esopic. Astfel, Hamletul meu 

ar putea fi povestea unei uzurpări şi a unei sediţiuni, o poveste cu cheie, în 

care sub măştile personajelor se află figuri politice ale vremii. Când aflăm că 

uzurpatorul a lăsat pe ţărani fără pământ, că poporul este sărac, iar la palat 

e un zaiafet permanent, impresia de parabolă politică se accentuează. Chiar 

nebunia lui hamlet este interpretată în cheie politică: în vremuri tulburi, este 

profitabil „să faci pe nebunul”, pentru a scăpa de primejdii, dar şi pentru a 

complota. Planul presupune nu doar disimularea, ci şi lupta de rezistenţă: „De 

vom lucra, de azi, cu chibzuială/ În mare taină, cu atât mai mare/ vom pune-n 

ţara noastră rânduială/ Şi-i vom purta prin crunte valuri barca (…)” 22 . 

Arta poate fi un instrument şi un mijloc de disimulare ale propagandei. 

Uzurpatul consideră că e bine să se folosească de artişti – celebrul procedeu 

al teatrului în teatru, strecurând „şopârle”, vorbe subtile, anexând artiştii 

iluzionaţi că acţionează şi joacă spontan: „nu rolul ce aicea au să-l joace/

(Că lucrul acesta nici nu prea se spune/ Artistului de soi, şi nici nu-i place./ 

Să-i porunceşti ca unui bucătar/ Ce feluri de mâncare să gătească),/ Ţin să 

le fac primirea, aşadar,/ vorbind de arta lor actoricească/ Fără pretenţii de 

comanditar,/ Ca un soldat cu camarazii lui/ Şi astfel, grija voi avea să pui/ 

Căldură-n glasul meu, prietenească,/ nici prea zgârcită, nici să-l măgulească,/ 

Şi dreaptă preţuire să le-arăt;/ Iar ce vor spune-n scenă, să le crească/ Dintr-o 

pornire simplă şi firească…” 23 . 

Aluziile politice sunt frecvente: „… ţara geme săracă/ Deşi-n lupte ieşi-nvingătoare./ 

Munci de robi pun pe oameni să facă,/ Biruri noi, tare-mpovărătoare,/ 

Şi mai e şi la angli datoare (…)// La război ştii cu cine te baţi!/ Dar de-nving 

foştii tăi aliaţi/ n-au să aibă de tine habar/ Căci cu cât le e prada mai mare/ 

Cu atâta mai lacomi se fac (…)// Se zvoneşte acum c-o să ia/ Chiar brazda 

ţăranului care/ Le-a tras hrană bogată din ea,/ Şi de-acum, n-o mai fi fiecare/ 

Pe ogoru-i stăpân, ci ăst Rigă”. 24 

hamletul lui Miron Radu Paraschivescu este contaminat de spiritul 

Principelui lui Machiavelli. Adaptarea extrem de liberă a piesei Hamlet a lui 

Shakespeare, orgoliosul Hamlet al meu, e departe de realizarea artistică a 

unei alte replici shakespeariene pe care o dădea v. voiculescu în Ultimele 

sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară, apropiere 

posibilă, scrierile fiind contemporane. Sonetele lui v. voiculescu au o prospeţime 

livrescă şi rezistă examenului estetic. Hamletul meu este sufocat de 

intenţiile parabolice, „subversive”, lipsindu-l de dimensiunea estetică. Miron 

Radu Paraschivescu pare că duce războiul său, iar hamlet devine un simbol 

încăpător pe spinarea căruia îşi poartă luptele. 

Impresia de parabolă se accentuează în Convorbirea cu Umbra, când 

Umbra regelui vorbeşte fiului de „lumea atât de rapace” în care fiul este 

îndemnat să-şi păstreze „gândul lucid”, să păstreze „certe dovezi” care l-ar 

face ”temut şi puternic”. Ţara a ajuns o oglindă spartă în care cu greu te mai 

poţi recunoaşte: „o oglindă ce ţăndări e azi/ Încât numai cu greu aş putea/ 

Descifrându-mi pieritul obraz/ Să pricep ce răsfrânge în ea”. 25 

Fundalul este gândit ca o metaforă cu încărcătură politică. Elementele 

se dezlănţuie: bate vântul, „mugind ca o vijelie”, „amestecat cu vuietul mării”. 

Lumina lunii este firavă, abia străbate întunericul (istoriei, desigur), iar hamlet, 

„uzurpatul”, se apără „la fiece pală de vânt” cu mantaua. 

În hamlet, Miron Radu Paraschivescu se transpune pe sine, cel care 

oscilează între a fi şi a nu fi, între a lua atitudine şi a se retrage, cel care are 

revelaţia adevărului şi se delimitează de regim, dacă nu ca disident (care ar fi 

presupus opoziţia făţişă), cel puţin ca un rezistent. Disimularea este o atitudine 

subversivă, el va fi nebunul care va spune adevărul: „… de astăzi, eu mă voi 

preface/ Într-un smintit, cu toane de nebun/ Întocmai cum mă vor şi cum leaş 

place;/ Astfel, sub dublă platoşă mă pun:/ La ce vor spune da, eu am să 

spun/ Întruna, nu; la orişice vor zice,/ Eu veşnic răspicat i-oi contrazice,/ La 

tot ce fac să nu le fiu complice;/ Iar uneori, mai bine spre-a surprinde/ Urzeala 

de veninuri care-o ţes,/ vorbind de unul singur mai adesea,/ voi fi apatic sau 

indiferent/ Spre-a nu da bănuielii lor merinde…” 26 . 

„…probabil că pe aici e o stradă de periferie”… 

În Asta-i ciudat!..., tendinţele expresioniste evidente în preferinţa pentru 

tipologiile generice rămân schematice. Piesa pare o copie palidă, o sinteză 

imperfectă între Maidanul cu dragoste al lui george Mihail Zamfirescu şi 


95


96 

D’ale carnavalului lui I. L. Caragiale. Povestea pe care o ţese dramaturgul e 

o poveste de mahala în care recunoaştem personaje din Cântice ţigăneşti: 

farfuza, gagica, individul fără căpătâi, pierde-vară. 

Balcanismul piesei era sugerat de Miron Radu Paraschivescu prin trimiterile 

către lumea lui P. Istrati, iar complicaţia psihologică modernă prin Mihail 

Sebastian. Preferinţa pentru lumea mahalalei îi limitează universul creaţiei. 

Subiectul piesei Asta-i ciudat!... este neverosimil şi tratat cu mijloacele melodramei. 

Atmosfera de mahala este decorativă, nu are fragranţa din Cântice 

ţigăneşti. Lumea hoţilor este pusă într-o lumină romantică, supărătoare prin 

falsitate, schematism şi absenţa mesajului. 

Acţiunea este plasată într-o cârciumă al cărei stăpân este gazdă de hoţi. 

El primeşte de la Broasca şi Şarpele obiecte de furat şi împreună plănuiesc 

să-l calce pe ministrul Alimănescu, plecat la Sinaia. La cârciumă apare şi 

Mangelica, hoaţă şi ea. Personajele au o psihologie sumară, iar încercările 

scriitorului de a atribui fineţe şi profunzime unor declasaţi apropie lumea 

aceasta de Cântice ţigăneşti şi explică finalul neverosimil. 

Intriga de tâlhari este dublată de o poveste de dragoste. Mangelica visează 

la o iubire imposibilă, la un Făt-Frumos cu „mustaţa ca mătasea porumbului” şi 

este iubită, în acelaşi timp, de Broasca şi de cârciumar. Încurcăturile nu provin 

din aceste „legături primejdioase”. Firul dramatic se derulează pe povestea 

furtului de la casa ministrului Alimănescu. 

A doua zi după jaf, la cârciuma infractorilor, apare un „domn” timid şi elegant, 

care într-o primă fază se arată a fi chiar ministrul prădat, dar, care, de 

fapt, e un hoţ evadat care-şi însuşise prin rapt hainele şi actele acestuia… 

Piesa se încheie cu plecarea hoţilor la timişoara pentru a-şi pierde urmele. 

În afară de pasiunea lui Miron Radu Paraschivescu pentru teatru nu sunt 

prea multe lucruri care să reziste. Piesa ar fi putut fi un roman al mahalalei, 

dar a eşuat, ratând povestea, într-o piesă neverosimilă cu personaje neviabile 

şi final absurd. 

„…noi nu putem face oameni…şi nici nu-i putem face altfel decât 

sunt ei…” 

Foarte aproape de poezie, prin semnificaţii şi reflecţii, ipostaze tipologice 

este În marginea vieţii. Că Miron Radu Paraschivescu este mai mult poet decât 

dramaturg o arată şi dificultatea de a pune nume potrivite personajelor. Sunt 

aceleaşi nume generice ca şi-n Asta-i ciudat!..., iar când au nume, le au pe cele 

mai banale – Popescu, Florica (simbolic, în intenţie, prin apropierile vegetale 

pe linia efemerului, a fragilităţii, dar şi prin sugestiile folclorice, populare…). 

În marginea vieţii aduce câteva personaje generice – Poetul, omul cu 

Mască, Plugarul – ca metafore pentru a ilustra posibile atitudini în faţa vieţii, 

într-o manieră expresionistă. Sunt personaje poziţionate la marginea vieţii, 

inadaptate, care suferă cu/din plăcere. Intriga este dată de povestea de 

dragoste dintre Poet şi Florica (singura individualizată prin nume, sugerând, 

cum spuneam, atât vegetalul – fragilitate, gingăşie, cât şi provenienţa umilă), 

susţinută de toţi ceilalţi, dar nerealizată. 

Şi în această piesă, Miron Radu Paraschivescu demonstrează cum poate 

o bună idee în punctul de plecare să se degradeze sub presiunea banalului şi 

a facilului. El are o predispoziţie permanentă spre sentimentalism care-l duce în 

melodramă. obsesia evadării dintr-un spaţiu strâmt ne-ar duce cu gândul la surorile 

lui Cehov, dar el nu reuşeşte să transgreseze banalul, să-i dea strălucire.

Acţiunea este plasată într-o cârciumă, dintr-o aşezare de câmpie, „o 

cârciumioară aflată undeva pe un drum vicinal”, care pare „la capătul lumii”, 

aşadar, în marginea vieţii, „pierdută undeva, deşert de pământ negru”. E un 

topos reînvestit cu alte funcţii. Aici se întâlnesc personajele simbolice - Aviatorul, 

Marinarul, Plugarul, Poetul, Doctorul, personaje care desemnează 

elementele – aerul, apa, pământul şi dimensiunile aspiraţiilor umane – idealul, 

pragmaticul, în ideea dualităţii vieţii. Singura prezenţă feminină este Florica, 

fata Cârciumarului de care este îndrăgostit Poetul. omul cu Mască este un fel 

de daimonion, căci intervine liric în momentele de tensiune dramatică. Miron 

Radu Paraschivescu urma exemplul unui dramaturg la modă, Bertolt Brecht, 

care-şi colora piesele cu astfel de intervenţii lirice, aşa cum vasile Alecsandri 

îşi introducea, altădată, „cânticelele comice”. 

Pe acest fond de dramă expresionistă cu intarsii romantice şi melodramatice, 

aspirând spre semnificaţii majore, Miron Radu Paraschivescu se gândeşte să plaseze 

mitul Sburătorului. Deoarece tatăl nu aprobă idila, fata plănuieşte împreună 

cu Poetul să evadeze, romantic, să fugă în lume. Aceasta ar putea explica numele 

eroinei care trimite la fata din balada Zburătorul de Ion heliade Rădulescu. Ea este, 

în acelaşi timp, şi o „Pythie rustică, ascultând oracolele pământului”, tendinţa de 

esenţializare, de simbolizare fiind evidentă şi în cazul ei. Poetul se răzgândeşte 

şi în loc să fugă cu Florica în lume, pleacă împreună cu… Aviatorul. 

Piesa ar presupune, în intenţiile bănuite ale autorului, simboluri adânci care 

nu sunt, însă, în acest stadiu de realizare artistică, decât confuze, subiectul 

fiind doar un embrion. Atmosfera poetică şi propensiunile expresioniste o plasează 

valoric deasupra piesei Asta-i ciudat!... care lăsa impresia că, estetic, 

Miron Radu Paraschivescu nu putea ieşi din spaţiul care l-a consacrat – mahalaua. 

Dar el ratează şi acest subiect în ciuda unui fond de idei dramatice, 

neavând disponibilităţi creatoare pentru creaţiile mari, puternice. 

Expresionismul figurativ, întemeiat pe ideea de primitivitate şi de elementar 

este vizibil şi în cadrul imaginat ca decor. Miron Radu Paraschivescu gândeşte 

bine scenografic şi regizoral. Astfel, Zburătorul întoarce „în lumina sângerie a 

amurgului”, „un profil roşu de purpură”, iar câmpul în rusticitatea lui pare „un 

tablou de van gogh care închide o adâncă durere mută”. Cadrul natural este 

conceput în acest sistem de corespondenţe care presupune nu doar asocieri 

misterioase, baudelairiene, ci şi „un suflet integral” la fel de misterios. 

Irezistibilul Bolivar e în aceeaşi notă facilă, evidenţiind inabilitatea complicată, 

à la Eugène o’neill, cu inflexiuni freudiene într-un subiect de comedie 

tragică. E un mod de a încerca să-i faci prieteni pe o’neill cu Eugène Scribe 

şi Feydeau. Mahalaua este evidentă în superficialitatea trăirilor, în mimarea 

nobleţei trăirilor virând spre patetic, în discrepanţa dintre fond şi formă. Igor 

Bolivar acuză „cabotinismul”, falsul, inadecvarea la realitate şi caută adevărul 

vieţii. De altfel, Miron Radu Paraschivescu are o capacitate imensă de a bagateliza, 

de a banaliza o situaţie prin asocieri inadecvate, evidente în chiar numele 

personajelor: Emy Bolivar, Igor (cu rezonanţele lui ruseşti, i s-a părut un nume 

potrivit pentru un individ complicat sufleteşte, aluzie la sufletul slav…). 

Acţiunea este plasată într-un spaţiu românesc, un spaţiu urban şi e straniu 

că Miron Radu Paraschivescu a ales un nume cu rezonanţe exotice şi istorice 

sud-americane (gândul duce la Simon Bolivar, revoluţionarul bolivian) pentru a 

ilustra o dramă a inadaptării. Doamna Emy Bolivar, o femeie bogată şi singură, 

se preocupă excesiv de cariera fiului, Igor Bolivar, un mare actor care joacă 

cu talent pe Shakespeare, dovedind, aflăm, chiar vocaţie. Inadaptarea lui la 


97


98 

realitate este o consecinţă, probabil, a trăirii pe alt plan. El nu înţelege atitudinea, 

nici reacţiile celor din jur, iar vorbele şi acţiunile lui produc două tragedii: 

sinuciderea Liviei şi a Laurei. Mama, Emy Bolivar, vrea să-l consoleze pentru 

a-l ajuta să depăşească aceste momente, orientându-l spre profesie. 

Când fiul îşi găseşte mama împreună cu doctorul Mareş, care-i face curte 

de mulţi ani, Igor, labil sufleteşte, cu lumea lui interioară fragilă prăbuşinduse 

sub şocul descoperirii, o sugrumă. Complex oedipian, implicaţii freudiste, 

ereditate încărcată, totul se amestecă tulbure în această piesă schiţată şi în 

care urmăreşte, parcă, nu veridicitatea estetică, ci senzaţionalul. 

Insistenţa pe ideea cabotinajului ar putea sugera o spaimă a autorului însuşi. 

Spiritul cabotin este echivalat cu falsul, minciuna, masca, imitaţia, îndepărtarea 

de real, de viaţă. Ceea ce caută Igor pare a fi adevărul, sensul vieţii. E, însă, prea 

egoist pentru a fi atent şi la adevărul celuilalt, iar această inadecvare produce 

consecinţe nefaste – moartea celor două femei, Livia şi Laura. 

Personajele pe care le creează – Poetul, Aviatorul, Marinarul, Doctorul, 

Zburătorul din În marginea vieţii, Alimănescu din Asta-i ciudat!... par aceleaşi, 

reduse la numitorul comun al cabotinismului. Erotica stă şi ea, de aceea, sub 

semnul cabotinajului. Preferinţa pentru nefericire evidenţiază o predispoziţie 

pentru mahala şi melodramă. Bărbaţii îndrăgostiţi din piesele sale sunt o caricatură 

a lui Don Juan. Igor Bilovar este un astfel de Don Juan cu predispoziţii 

caricat metafizice, după cum Domnul Excentric din Asta-i ciudat!... este un 

Don Juan „teoretic”. Poetul este un amestec bizar de Don Juan, Faust în 

aceeaşi pastă caricaturală. 

Dramaturgia lui Miron Radu Paraschivescu evidenţiază un spirit de histrion 

cu o plăcere enormă de a se juca pe sine, de a-şi materializa scenic obsesiile, 

confuziile, cu un talent tehnic de a imagina scenografic şi regizoral şi o 

inadaptare dramaturgică de a crea viaţă, personaje vii şi viabile estetic. 

1. Miron Radu Paraschivescu, Scrieri, 4, Editura Minerva, Bucureşti, 1975; 

2. volumul III – Drumuri şi răspântii. Bâlci la Râureni; volumul Iv: Teatru; 

3. Miron Radu Paraschivescu, Scrieri, 4, Editura Minerva, Bucureşti, 1975, p. 5; 

4. Teatrul, nr.8, august 1973; 

5. apud, george Zarafu, Miron Radu Paraschivescu, Scrieri, 4, Editura Minerva, Bucureşti, 

1975, p. 5; 

6. Idem; 

7. Idem; 

8. Miron Radu Paraschivescu, op.cit., p.7; 

9. Idem; 

10. Idem; 

11. Miron Radu Paraschivescu, op.cit., p. 8; 

12. Idem; 

13. Ibidem; 

14. Idem, p. 8; 

15. Idem; 

16. Ibidem; 

17. Miron Radu Paraschivescu, Scrieri, 4, p. 178; 

18. Miron Radu Paraschivescu, Scrieri, 4, p. 10; 

19. Hamlet al meu în Miron Radu Paraschivescu, Scrieri, 4, pp. 177-178; 

20. Idem, p. 178; 

21. Idem, p. 180; 

22. Idem, p. 199; 

23. Idem, p. 214; 

24. Idem, pp. 194-195; 

25. Idem, p. 189; 

26. Idem, p. 199.

E 

aniversări 

Eugen Negrici - 70 

ugen negrici este una dintre personalităţile marcante ale vieţii literare 

şi universitare româneşti. teoretician şi critic literar de indiscutabilă originalitate, 

opera sa i-a adus binemeritatele aprecieri, fie că este vorba 

despre receptarea critică, fie că vine din partea numeroaselor promoţii de 

studenţi filologi ori a cadrelor didactice din învăţământul preuniversitar şi 

universitar. valoarea cărţilor ca şi raporturile de desăvârşită civilitate cu 

semenii stau la baza reputaţiei. Contribuţia la îmbogăţirea şi consolidarea 

competenţelor sale - stilistică, poetică, semiotică, literatură română 

veche, literatură contemporană -, la promovarea adevărului şi a valorilor 

autentice a fost recunoscută şi recompensată prin acordarea a trei Premii 

ale Uniunii Scriitorilor din România, a Meritului Ştiinţific şi a ordinului 

naţional „Pentru Merit” în gradul de ofiţer. Este Doctor honoris Causa al 

Universităţii „ovidius” - Constanţa. 

Eugen negrici s-a născut la 28 noiembrie 1941 în oraşul Râmnicu 

vâlcea într-o familie unde cultivarea cinstei, credinţei şi muncii constituia 

însuşi sensul existenţei. Studiilor preuniversitare din oraşul natal, le urmează 

cursurile Facultăţii de Limbă şi Literatură Română, Universitatea 

Bucureşti, între anii 1959-1964, fiind un strălucit absolvent al promoţiei 

centenare. După absolvire, începe o prodigioasă carieră universitară în 

cadrul Facultăţii de Filologie a Universităţii din Craiova, de la asistent la 

lector, conferenţiar şi profesor, între anii 1964-1989. În anul 1973 obţine 

titlul de doctor în filologie cu teza Naraţiunea în cronicile lui Grigore Ureche 

şi Miron Costin, la Universitatea Bucureşti. Între 1974-1976 este lector de 

limbă română la Bratislava, iar în perioada 1983-1988 îndeplineşte funcţia 

de decan al facultăţii craiovene, căreia i-a sporit prestigiul într-un moment 

de restrişte al vieţii noastre academice. 

Profesorul Eugen negrici desfăşoară un travaliu publicistic şi editorial 

intens. 

Debutează în presa literară în 1964, în „gazeta literară”, colaborând 

apoi asiduu la revistele „Ramuri”, „România literară”, „Luceafărul”, „Amfiteatru”, 

„viaţa Românească” etc. Debutul editorial are loc în 1971, cu 

Antim. Logos şi personalitate. Alte volume: Expresivitatea involuntară, 

1977, Figura spiritului creator, 1978, pentru care a obţinut Premiul Uniunii 


99


100 

Scriitorilor din România, Imanenţa literaturii, 1981, Introducere în poezia contemporană, 

1985, pentru care primeşte un nou premiu al Uniunii Scriitorilor 

din România, Sistematica poeziei, 1988. Acestea şi altele figurează în orice 

bibliografie de specialitate. 

După Decembrie ‘89 urmează etapa „bucureşteană”, care desăvârşeşte 

personalitatea lui Eugen negrici. Din anul 1990 este profesor universitar la 

Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti, iar între anii 1990-1991 este 

director al Editurii „Eminescu”. Continuă să scrie cărţi de referinţă, precum: 

Poezia unei religii politice, 1995, Poezia medievală în limba română, 1996, 

pentru care i se acordă cel de al treilea Premiu al Uniunii Scriitorilor din România, 

ca şi Premiul Soros, Literature and Propaganda in Communist Romania, 

the Romanian Cultural Foundation Publishing house, 1999, Literatura română 

sub comunism. Proza, 2002, Literatura română sub comunism. Poezia, 2004, 

Iluziile literaturii române, 2008. Din 1978 este membru al Uniunii Scriitorilor 

din România, ocupând funcţii de conducere. 

trilogia Expresivitatea involuntară, impune nu doar un subtil teoretician, ci 

şi un analist apt să pună în lumină sensuri neînţelese ori ignorate ale operei. 

Decepţionat de clasificările anterioare, inconsecvente şi nefuncţionale, academicul 

teoretician propune pentru poezia românească contemporană drept 

suveran criteriu pe acela ce „vizează mecanismele poeticităţii, poate singurele 

structuri sistematizabile”. Consideraţiile teoretice şi critica aplicată cu ştiinţa şi 

dexteritatea unui chirurg de ţinută fac din Literatura română sub comunism. 

Proza, distinsă cu patru prestigioase premii, o carte insolită, alertă, nicăieri 

fastidioasă, unde analiza şi sinteza dau contur operei în parte şi arguţioasă, 

o carte fundamentală, cu beneficii pentru noi toţi, chiar şi pentru cei comentaţi 

atât de sagace. Iluziile literaturii române, carte care a stârnit aprige controverse, 

poate sta, în opinia noastră, pe acelaşi raft cu Din psihologia poporului 

român şi Schimbarea la faţă a României. 

Critica tomitană a întâmpinat cu elogii justificate multe dintre scrierile 

sărbătoritului de acum, alăturându-se, firesc, celorlalte opinii ce au pus în 

prim-plan originalitatea şi lipsa de complexe, solidele cunoştinţe teoretice ca 

şi „ostilitatea faţă de micile trişerii intelectuale”, deschiderea spre contraargumente. 

El vine dinspre lingvistică, de aici spiritul sistematic şi sistematizator, 

căruia i se adaugă voluptatea raţionamentelor susceptibile să simplifice cele 

mai complexe lucruri. nume de maximă autoritate îl plasează pe Eugen negrici 

în grupul atât de restrâns al acelora care remodelează fenomenul literar. 

La Aniversare îţi urez, dragă Pucu, iubit prieten şi confrate, LA MULŢI 

AnI! 

NICOLAE ROTUND

critici contemporani 

ELVIRA ILIESCU 

D 

Instanţa Grigurcu: 

la Judecata de apoi a scriitorilor (2) 

espre personalitatea lui Mircea Eliade, scriitorul gheorghe grigurcu afirmă 

că „...poate fi încadrată într-o serie. E vorba, fireşte, de seria noastră 

de mari cărturari romantici, de enciclopedici şi mesianici revărsaţi într-o 

tumultuoasă activitate barocă, într-un orgiastic livresc, de la heliade 

Rădulescu şi B.P.haşdeu, la nicolae Iorga, vasile Pârvan, Lucian Blaga, 

nae Ionescu. Un model mai îndepărtat îl constituie Dimitrie Cantemir, cel 

dintâi polihistor român de talie europeană.” 

gheorghe grigurcu subliniază faptul că „...îndeobşte angajaţi într-o 

frenetică actualitate politică, ziaristică, pedagogică etc., ei au fost atraşi 

de figurile vechimii, de tărâmurile ancestrale, făcând proba unei precumpănitoare 

vocaţii istorice, Mircea Eliade constatând că poporul român 

are o aplecare aparte către timp, în pofida spaţiului...” Şi Mircea Eliade 

precizează: „nu putem uita că toţi creatorii de seamă ai neamului nostru 

au făcut, într-un fel sau altul, istorie. Uşor de înţeles obsesia aceasta a 

istoriei în cultura românească modernă. Se căutau originile, se verificau 

drepturile istorice ale neamului nostru, se promova nobleţea neamului 

românesc. Când ne-am trezit la o conştiinţă naţională, nu ne puteam 

mândri cu nimic altceva decât cu istoria neamului nostru. Un Mihai Eminescu 

cerceta cu patimă istoria românească, deşi, era, înainte de toate, 

un poet şi un metafizician. Marii noştri bărbaţi de stat au avut, cu toţii, 

pasiuni istorice şi arheologice...” 

Şi scriitorul de excepţie – gheorghe grigurcu înţelege că Mircea Eliade 

a fost un istoric sui generis, care şi-a transfigurat disciplina, care a avut 

acces la o transcendenţă a istoriei. Meritul său de căpetenie constând în 

faptul că a trecut dincolo de cadrele constituite, de materia ei tradiţională, 

adâncindu-se într-o regiune tenebroasă a începuturilor umanităţii, pe care 

le documentează miturile, credinţele religioase, magia, superstiţiile, folclorul. 

A abordat cu îndrăzneală etnografia, antropologia, biologia, psihanaliza, 

mediind în vederea obţinerii unui statut cultural pentru conceptul incomod 

de mister, cum spune n.Steinhardt, care, graţie stăruinţelor sale, a „încetat 

să joace rol de mosafir doar îngăduit în silă şi ţinut de gazdă cât mai în 

afara discuţiilor purtate cu oaspeţii vrednici de consideraţie.” 


101


102 

Istoricul literar şi criticul de fină şi profundă observaţie constată că „Mircea 

Eliade dă frâu liber pasiunii sale pentru decriptarea subtextului simbologic al 

faptelor, al lucrurilor, al fiinţelor ce răspund unei infrastructuri a umanului şi, 

deopotrivă, a universului. Misterului metafizic abordat de Blaga în poezia sa 

şi în trilogiile sale, îi corespunde un mister cultural, oglindă a celui metafizic. 

La această treaptă culturală (de factură obiectivă), eseistul se arată foarte 

receptiv faţă de tot ce îi înfioară imaginaţia uranică, dar şi la elementele 

teoretice care pot rândui, subordona, clasifica elementele în chestiune, în 

căsuţele unei explicaţii erudite. Se află în paginile lui, incontestabil, un resort 

laic, ambiţios-cerebral, deci luciferic, al exasperării faţă de rezistenţa tainelor 

impenetrabile cărora li se dă ocol. Iniţial, e un vid al sacrului pe care cercetătorul 

se străduieşte a-l suplini printr-o râvnă a cunoaşterii, printr-o intensitate a 

speculaţiei. Punctele de plecare, sunt, de regulă, norocos găsite într-o enormă 

bibliotecă, având o alură borgesiană. Marele căutător de esenţe e un mare 

căutător de texte rare...” 

gheorghe grigurcu afirmă că Mircea Eliade deplânge „dispariţia sacrului 

din comportamentul cultural al omului modern, punând pe seama acestei 

deficienţe starea lui de dezorientare axiologică. El operează cu noţiuni de 

«profan», într-un fel ce-l îngăduie a lua distanţe, în temeiul unei implicite 

motivaţii de tip mitic, absolut, faţă de numeroase şi prestigioase curente de 

gândire care indiscutabil şi-au pus amprenta asupra formaţiei sale...” 

Dacă în concepţia intelectualistă a lui Mircea Eliade, „creaţia înseamnă în 

primul rând echilibru, stil, organicitate, e normal ca, sub pana lui, să se ivească 

o aprehensiune în faţa metaforei («o magie obscură»), a «freneziei pe care le 

dobândesc printr-însa cuvintele, sensurile, imaginile, a deslănţuirii acestora 

împotriva normelor, împotriva concretului», semnificând un act demoniac «al 

descompunerii, al dislocării, al anulării de sine». Deprins cu tiparele gândirii 

arhaice, eseistul nu ezită a consubstanţia întunecata magie a metaforei cu 

ritualul orgiastic...” 

Atenţionează scriitorul gheorghe grigurcu: „De remarcat, totuşi, surdina 

în care autorul Fragmentarium-ului îşi pune rezerva, bunul-simţ în care o 

învăluie, îngăduindu-i doar exprimări piezişe, care se cuvin corelate, desigur, 

cu propria sa ipostază, deloc neglijabilă, de romancier, deci încă o exprimare 

nemijlocită, prin creaţie, a «misterului» ce l-a preocupat toată viaţa: un soi de 

Moby Dick, pe care conştiinţa sa l-a urmărit pe toate mările culturii.” 

Şi o ultimă precizare asupra acestei copleşitoare personalităţi: „Între natura 

îngheţată, stearpă prin fixaţia donjuanescă şi prin marile artificii cerebrale, 

frizând demonia, şi predispoziţia generoasă, germinativă a creatorului se 

produce o scindare şi chiar un conflict. Autorul lui Maitrey se proclamă, în 

bună ştiinţă de sine, o natură duală": „În mine se zbat de când mă ştiu două 

mari şi seducătoare nostalgii: aş vrea să fiu în fiecare ceas altul, să mă scald 

în fiecare zi în alte ape, să nu repet niciodată nimic. Dar aş vrea, în acelaşi 

timp, să pot găsi un punct fix de unde nici o experienţă şi nici un raţionament 

să nu mă poată deplasa.” 

În principal, gheorghe grigurcu îl receptează pe Eugen Ionescu – În 

căutarea libertăţii şi a lui Dumnezeu. Se subliniază faptul că „dramaturgul 

absurdului e un spirit religios mascat, a cărui reflecţie copiază, cu destulă 

fidelitate, conceptele (schema morală) a unui căutător de Dumnezeu, iar 

prin exaltarea individului, pândit de demonia mortificatoare a integrărilor scientizante, 

tot mai autoritare în veacul nostru, Eugen Ionescu îşi ridică vocea

în apărarea libertăţii, cale a creaţiei în concordaţă cu credinţa, ca o sfidare 

constructivă a aparentei necesităţi, ca o împlinire luminoasă.” Şi gheorghe 

grigurcu accentuează faptul că „libertatea, sub condeiul marelui scriitor, duce 

la o postură, până la un punct, rebelă. Mişcarea demistificatoare de natura 

unei religiozităţi nedeclarate, se îmbină cu un existenţialism negativ, tradus 

prin simţământul unui individ ce navighează pe o barcă fragilă, în furtunile 

haosului”. o ispită luciferică e asumată în vâltorile contingentului dătător de 

angoase şi coşmaruri. 

Pentru a se debarasa de fals, Eugen Ionescu se îndoieşte şi neagă cu 

înverşunare. Aspiraţia sa la certitudine trece printr-o fază ostentativ agnostică: 

„toţi înţeleg şi explică tot. Sunt singurul din lume care nu înţelege nimic, ei 

au chei şi şperacle.” 

Eugen Ionescu se vrea în afara istoriei, adică într-o nedeterminare, într-o 

neangajare (îl detestă pe Sartre), care oglindeşte tendinţa de întoarcere la 

primordialitate. Doar scutit de „pasiunile şi fanatismele istoriei” se simte liber, 

capabil de o cunoaştere (contemplaţie) nealterată. 

Eugen Ionescu face tot posibilul pentru a se sustrage contextualizării 

temporale. nu o dată se pronunţă împotriva demagogiei actualiste, ecou al 

unui libido dominandi. Îi repugnă sloganul „să nu fii în urma timpului tău”, sub 

care se ascunde o eclipsare a libertăţii persoanei. Autorul Rinocerilor n-a 

ezitat a respinge moda comunistă, în virtutea unui bun-simţ ce părea nu numai 

demodat, ci şi reacţionar. Conformându-şi comportarea cu principialitatea nu 

s-a dat în lături, după cum se ştie, a lua atitudine, între cei dintâi intelectuali 

occidentali notorii, împotriva unei stângi oarbe sau făţarnice, care făcea 

jocul totalitarismului sovietic: „Acum ni se spune: libertatea, generozitatea, 

progresul sunt la stânga. În modul acesta, se dă girul duşmanilor libertăţii, ai 

generozităţii, ai iubirii, ai simpatiei umane, se dă girul membrilor inconştienţi 

ai juriului premiului nobel care, după ce au dat premiul marelui erou Pasternak, 

au îndrăznit, în continuare, să-i dea valetului dictatorilor, lui Solohov, sau 

lui Sartre, avocatul tiranilor care se disimulează sub masca sentimentelor 

«nobile»”. Refuzul istoriei nu înseamnă indiferenţă la nedreptăţile ei. Eugen 

Ionescu e conştient că, în perioada postbelică, stânga a devenit principalul 

pericol al omenirii deoarece „încarnează un spirit mai periculos, mai feroce, 

bântuit de nevoia tiraniei”. Cu sagacitate, dibuie mecanismele contradictorii 

ale trudei, intelighenţiei franceze, înfeudate marxism-leninismului. 

„Dar apărarea libertăţii", susţine gheorghe grigurcu, se împleteşte cu o 

căutare a libertăţii. Dacă pe tărâmul istoriei, aceasta poate fi păstrată printr-o 

cultivare a eului, printr-o distanţare a lui de faptele alienării reducţioniste, pe 

tărâmul lăuntric al eului însuşi ea este vizionar adâncită prin pipăirea rădăcinilor 

ei religioase. 

Ipostază a lui Dumnezeu, libertatea e infinită. Fără a se declara deschis 

întru credinţă, Eugen Ionescu îi urmează spiritul. E ca un om legat la ochi, 

într-un joc de-a baba oarba, care izbucneşte în cele din urmă a-l prinde în 

braţe pe cel căutat. 

Morfologia meditaţiei ionesciene e una creştină. Împrejurare cu atât mai 

emoţionantă, cu cât vocaţia literară apare spontan direcţionată în afara oricărui 

tezism. Se manifestă astfel în homo religiosus reflex. Scriitorul e obsedat de 

imago-ul purităţii iniţiale. Facerea îşi descoperă pentru el valorile târzii, de 

lumină umedă şi proaspătă, într-un peisaj al elementelor abia defalcate: 

„Există câteodată, în aprilie, dimineţi limpezi, de o graţie uşoară, foarte 

fragilă. În acele momente, pare că universul de-abia s-a născut, că abia 


103


104 

ieşit din apa originară, fără margini, că e încă umed, că păstrează ceva din 

transparenţa lacurilor. Lumea pare pură şi nouă, lumina ei – intactă. totul 

este doar lumină şi apă. Este prima zi. Lumea tocmai a izvorât, e încă ireală, 

totul e încă doar un ambalaj de culori, formele ei se desenează gata să se 

estompeze. Lumea îşi face apariţia.” 

Însă tabloul aprilin este înşelător. El nu e decât o reminiscenţă a Edenului, 

ascunzând o tensiune a aşteptării, un elan al revenirii la obârşii: „Poate 

că echivalentul se va produce. Singurul eveniment pentru care este creată 

lumea. totul este doar o aşteptare, o duminică, şi această lumină, în acelaşi 

timp glorioasă şi tandră, apare ca o haină de sărbătoare. Marea speranţă.” o 

expiere conţinută în pastel. Dar Eugen Ionescu nu-şi îngăduie nici o alunecare 

în calofilie ce ar înlocui o religie. Frumuseţea devine locul unei asceze. 

Pentru scriitor, conchide gheorghe grigurcu, aceasta este „atroce” pentru 

că nu e decât o „fantasmă”, situată în afara eului, care nu-i aparţine. 

Funcţia sa e nostalgică: „Ea trezeşte în mine nostalgia unei absenţe 

esenţiale, îmi aduce aminte că nu am, că nu sunt, că nu am”. 

o asemenea frumuseţe frustrantă e pusă în paralelă cu uimirea, poartă 

a „iluminării”, „un foc care mă incendiază”: „Uimirea făcea ca lumea să-mi 

apară, în acelaşi timp, stranie, dar apropiată. Frumuseţea face ca lumea 

să-mi apară străină. Frumuseţea mă face gelos. Uimirea mă copleşea.” Ca şi 

„Uimirea e ca o iluminare totală, care nu lasă nici un colţ de spaţiu în umbră. 

Frumuseţea face să apară doar o parte a lumii, «în care eu nu sunt», lăsând 

restul lumii şi pe mine însumi părăsiţi în tenebre”. Altfel spus, uimirea e ca o 

revelaţie, care depăşeşte frumuseţea prin eliberarea eului, prin dezmărginirea 

sa în universul plin de miracole, „transparent ca voalul unei mirese. La Eugen 

Ionescu susţinerea libertăţii eului are un fremătător subtext mistic”. 

gheorghe grigurcu consideră ca fiind neaşteptată cartea postumă a lui Constantin 

Noica – Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru (Ed. humanitas, 1990). 

„neaşteptată", în primul rând, pentru că autorul ei a adoptat o atitudine 

„de întoarcere a spatelui” faţă de istoria contemporană a cărei victimă, de 

altminteri, a fost, atitudine mult comentată şi nu totdeauna în favoarea sa, 

căci s-a dedus de aci un soi de cedare subtilă, de adaptare cazuistică la 

regimul opresiv. 

Iar în al doilea rând pentru că e o concesie făcută – nu-i aşa? – accidentului, 

fortuitului, domeniului impur biografico-beletristic, o derogare de 

la sistematica, densa, supraumana existenţă întru Idee, un blamabil gest 

„alexandrin”. 

Dar inconsecvenţa e doar aparentă. Istoria nu alcătuieşte, în optica gânditorului 

de la Păltiniş, decât un pretext pentru a practica analiza, pentru a 

reflecta, pentru a degaja sensuri generale. Dezagreabila experienţă de viaţă 

(detenţia) nu e decât o coajă efemeră, o carnaţie putrescentă a unui fruct ce 

conţine sâmburi ideatici. 

Lepădându-se şi aici, aproape ca şi în alte părţi ale operei sale, de contingent, 

noica rămâne acelaşi căutător al absolutului pe care socoteşte a-l 

putea ţine în cumpănă cu produsele inteligenţei sale penetrante ca puţine 

altele, înclinând către o reprezentaţie sui generis. 

Cetăţean al gulagului, el are o privire care-i transcende necontenit, fixându-se 

cu superbie pe orizonturile incoruptibile ale gândirii esenţiale. Exerciţiul 

inteligenţei în sine se vrea adevăratul conţinut al cărţii de care ne ocupăm. Ea 

face abstracţie de particular, devorând precum un acid chipurile omeneşti.

Filosoful are puterea stoică de a nesocoti mizeriile multiple, greu de îndurat, 

ale încarcerării prelungite, spre a putea medita la condiţia umană, spre 

a lansa îndemnurile generice, atât de izbitor diferenţiate de contextul odios, 

încât frizează uneori amuzamentul. Acel amuzament ce-l produc inşii excesiv 

meditativi, confiscaţi de preocupări lăuntrice în aşa grad încât celorlalţi le par 

a păşi, în dimensiuni guliverneene, „cu capul în nori”. 

Zicala peiorativ-omagială e ilustrată cu stricteţe în următorul pasaj: „Iar 

noi, cei însetaţi de toate bunurile pământului, de la ţigara noastră cea de toate 

zilele până la libertatea de-a merge la plimbare fără sentinelă, noi strigăm 

acelei umanităţi ce trăieşte într-un ceas atât de idilic: «băgaţi de seamă ce 

faceţi, căci voi răspundeţi, cu bucuria sau dezgustul vostru, de omul european 

şi de om». În timp ce jeep-ul s-a oprit de-a binelea şi primesc ordinul să 

cobor, mă adresez încă o dată în gând umanităţii, cu un «băgaţi de seamă!» 

îngrijorat, şi pun piciorul pe prima treaptă, - Bagă de seamă, dobitocule, îmi 

spune gardianul, văzând că mă împiedic şi cad. n-avem nevoie de capete 

sparte aici”. 

Şi, conchide gheorghe grigurcu – „Cred că îl putem vedea pe Constantin 

noica drept un Bernard Shaw al filosofiei româneşti.” 

Despre nicolae Steinhardt, istoricul iterar gheorghe grigurcu afirmă: „titlul 

pe care îl dă mărturiei sale, privitoare la experienţa detenţiei, este sfidător: 

Jurnalul fericirii (Ed. Dacia, 1991). Cum poate fi fericit un om cu un destin 

atât de aspru, lovit de circumstanţele unei istorii nemiloase, nedreptăţit, umilit, 

torturat, împreună cu atât de numeroşi semeni fără vină? Cum putem vorbi, 

în afara unei ironii, fie şi suave, de fericirea cuiva care a trecut prin moderna 

«casă a morţilor», adică prin gulag? nu reprezintă folosirea acestei vorbe 

redundante doar un efect formal, o batjocură subţire a batjocurii?..." 

Structura lăuntrică a lui n.Steinhardt nu e câtuşi de puţin a unui credincios 

standard, a unui „teolog” obedient, ci a unui intelectual ce nu-şi poate reprima 

mişcarea contrarietăţii, voluptatea aducerii în scenă a unor factori contrari 

convingerii sale, pe care, el cel dintâi, o hărţuieşte maliţios, prin nenumărate 

dubii, răsuciri necanonice, „curiozităţi”. Cucernicia sa nu e deschisă spre 

viaţă, impregnată de efluviile acesteia. Ea nu se poate fixa la vreo formulă 

de varietur, ţeapănă, stearpă. 

Eseistul ne comunică o oscilaţie permanentă între beatitudine şi înclinaţa 

gnoseologică, având câteodată aerul de a se „educa” pe sine, de a-şi 

impune, oarecum din exterior, preceptele unei comportări pravoslavnice. De 

unde o prospeţime, o tinerească strădanie de autoformare, ca un spectru al 

autenticităţii, lizibil în paginile vârstnicului şi greu încercatului autor: „Deşi 

am experienţa fericirii de după botez, aştept cu mare curiozitate prima împărtăşanie 

în biserică. nu sunt decepţionat. Am mers tremurând spre altar şi 

m-am înapoiat năpădit de bucurie şi linişte. Detaşării euforice produse – aşa 

se pare – şi de droguri, i se adaogă aici dorinţa de a le face altora binele, o 

imparţială înţelegere a fiecărui om; nu gentileţea niţel isterică a celui care a 

aflat o veste plăcută şi se întoarce în a fi binevoitor cu toată lumea, ci o mai 

adâncă hotărâre de a se purta frumos. Farmecul personalităţii lui n.Steinhardt 

constă în această îngânare a credinţei cu incredulitatea, în amestecul dintre 

diversele straturi de cultură, în aluviunile unei gândiri avântate şi subtile, 

precum la neoplatonicieni. Sincer încredinţat de «lumina lină» a drumului 

ortodox, de isihia potenţată de acesta, el nu poate renunţa la profilul său de 

«liber cugetător», nonconformist, ager, elegant-persiflator şi, mai cu seamă, 


105


106 

la substratul de tip artist al fiinţei sale, care-i asigură sloboda revărsare a 

confesiunilor, materia lor exuberantă, ardentă, unicitatea lor ca răsfrângere 

a unei puternice personalităţi sensibile. 

n.Steinhardt deploră ura combinată împotriva binelui şi frumosului şi o 

groază adâncă şi dispreţuitoare faţă de tot ce este frumos. Simptomatic, eseistul 

afirmă că opusul păcatului nu e virtutea, ci libertatea. De la condiţia de 

sclav trecem la aceea de om liber. De la trudă şi agitaţie la linişte şi la ospăţ. 

La onoare ne invită creştinismul, nu la onoarea de comandă şi ceremonie, 

ci la neînfricata asumare a calităţii de om înzestrat cu duh divin. noblesse 

oblige. Frica n-are ce căuta în domeniul spiritului.” 

Criticul şi istoricul literar gheorghe grigurcu, afirmă că, spre deosebire 

de titu Maiorescu şi E.Lovinescu, posteritatea lui george Călinescu este îndeajuns 

de tulbure. „Divinul” nu se sfieşte a pune în scenă cea mai izbitoare 

apostazie estetică. gratuitatea, solitudinea, „inactualitatea” artei sunt principiile 

ce el însuşi le decapitează cu tăiş ascuţit, cu o singură nemiloasă mişcare: 

„Este de prisos a mai demonstra absurditatea izolării artistului şi a purităţii 

artei. Foarte adesea «abstragerea» artistului este o ipocrizie”. Evident, a scrie 

pentru mâine e, în vederile recondiţionate ale Divinului, o poză, trebuie, aidoma 

tuturor marilor creatori, să trăim în prezent şi să scriem pentru azi. Pentru un 

azi, fireşte, antiestetic, socialist: „Surprinde esenţa prezentului, singura prin 

care vei depăşi ziua de astăzi şi curiozitatea blazată a câtorva esteţi”. 

Judecata Divinului critic nu mai purcede de la critică, ci de la „construcţia 

socialismului”, de la „patriotismul” ce l-ar presupune aceasta, în perspectiva 

cărora scriitorului nu-i rămâne decât un rol de „incitator”. „Construcţia socialismului 

este pentru noi o problemă naţională, şi a solicita scriitorului să fie 

un magistral incitator la fapta de ridicare a civilizaţiei materiale şi a culturii 

poporului român este a face apel la patriotismul său”. Şi nu numai atât. „Înaltele 

exigenţe artistice şi ideologice ale partidului şi ale poporului reclamă estetica 

cea mai sănătoasă şi mai adevărată”. 

Potrivit acestei viziuni, care te lasă perplex, „Pot zice că nu există decât 

un erou al artei, anume «eroul». Desigur, eroul socialismului, pururi victorios, 

erou ale cărui tipare semizeeşti sunt date de figuri precum cele ale lui Lenin, 

Stalin, gheorghiu-Dej, cântaţi ca atare de lira multicoloră a lui g.Călinescu. 

Ceea ce ne opreşte a face legătura cu tezele celuilalt totalitarism, de dreapta, 

în speţă cu propaganda goebbelsiană, în favoarea «artei sănătoase şi împotriva 

«artei degenerate», menită rugului. Rug mistuind pe de o parte producţia 

iudaică şi iudaizantă, iar pe cealaltă parte producţia burghezo-moşierească. 

oare n-a auzit Divinul de holocaustul cărţilor epurate de zbirii comunişti? De 

întemniţarea şi decimarea scriitorilor şi cărturarilor în gulag? oare citind acum, 

în reluare, asemenea linii ieşite de sub «acelaşi scump condei», afirmase 

exact contrariul lor, nu putem stabili o relaţie cu paginile marcate de exultanţa 

eroică, eugenică şi proariană, de superbia antimorbidă şi antidecadentă ale 

faimoşilor colaboraţionişti francezi precum Pierre Drieu la Rochelle şi Robert 

Brasillach? oare Contemporanul condus de g.Ivaşcu, ce găzduia Cronica 

optimistului, nu reprezintă similitudini cu La Nouvelle Revue Francaise de sub 

direcţia lui Drieu la Rochelle? Paralela ar putea fi detaliată.” 

n.negoiţescu remarca „vocaţia fundamentală a lui g.Călinescu de a considera 

lumea sub specia comicului”. Prin comic, Divinul fuge de sine şi totodată 

ne introduce în universul său real, noptos, lipsit de speranţe. o caracterologie 

fixă, ce se răsfaţă cu tainică maliţie, într-un reducţionism progresiv.

Un alt nexus al operei călinesciene, afirmă gheorghe grigurcu, e ceea 

ce a fost denumit „vidul de paternitate”. Din experienţa tristă a copilăriei scriitorului 

derivă, în opera sa beletristică, un surogat al paternităţii, o paternitate 

trucată, caricaturală. Compusă din tutori şi protectori, de la mătuşile lui Jim şi 

moş Costache până la clanul prinţesei hangerliu, această categorie ambiguă 

înteţeşte dorinţa eroilor activi de-a se elibera de tutelă, de a-şi câştiga autonomia 

(o singură experienţă a paternităţii autentice, cea a arhitectului Ioanide, 

cu un final ratat). Dispărând, după cum sugerează Divinul, orice obligaţie 

faţă de trecut, dispare un balastru. Scutit de povara gratitudinii şi a protejării 

reciproce, eroul e liber a-şi proiecta întreaga energie în viitor. A-şi înscena 

personalitatea aşa cum crede de cuviinţă. Dar paternitatea e „proprietatea 

asupra unei fiinţe”, contestarea ei semnifică, automat, un act de eliberare. 

Suntem îndemnaţi a-i considera consecinţele în sfera literară. Călinescu 

şi-a hărţuit indiscutabilii precursori şi maeştri. I-a considerat ca pe un fel de 

părinţi vitregi, de tutori, de sub influenţa cărora a căutat să scape. Aflat pe 

nervura maioresciană a concepţiei esteticului şi în climatul marcat de scriitura 

„impresionistă” şi scara axiologică a lui E.Lovinescu, le-a recunoscut meritele 

doar parţial şi ocazional, şarjându-i de câte ori a avut prilejul. L-a oripilat, se 

vede, ideea de-a fi „proprietatea” cuiva, fie şi în înţelesul cel mai onorabil, al 

unei descendenţe fireşti. 

o conştiinţă scindată l-a împins către, pe de o parte, scuturarea obstinată 

a „tutelei” înaintaşilor indenegabili, pe de altă parte la sumisiunea în faţa 

unor factori de protecţie teoretică, supraindividuali. E vorba în primul rând, de 

clasicismul său povaric, cu o funcţie autoprotectoare, un clasicism în care s-a 

străduit a se închide precum într-o armură care să-l apere de imprevizibilul 

existenţei, la discreţia căreia s-a aflat prin accidentul frustrant al naşterii şi 

copilăriei, dar şi de sine însuşi de energiile rebele ce-i bântuiau acel mundus 

subterraneus personal, asemeni unui vulcan gata a erupe. opţiunea pentru 

clasicism i-a oferit corectivul raţional trebuitor naturii sale tulburi, agitate. L-a 

liniştit precum o manieră de integrare, de civilizare. Din păcate, de pe aceeaşi 

platformă însuşită cu o îndârjire programatică, s-a produs şi adeziunea la comunism. 

Aceeaşi iluzie de ordine şi clarificare, aceeaşi impresie de autoritate, 

acelaşi rol înalt ocrotitor, pe care le-a întrezărit în doctrina clasică, au fost 

atribuite „măreţei învăţături” marxist-leniniste... tratarea sistemului comunist 

drept o formă de clasicism sui generis, dominat însă de zeitatea „cârmaciului 

suprem”, neîntrerupt adorat până la manifestări delirante, corespunde acelei 

înclinaţii magice, acelei alchimii balzaciene, derivate din puterea egolatriei... 

Un amestec de pseudoraţionalism şi pseudomisticism alcătuia o formulă 

atrăgătoare pentru impulsurile lăuntrice, poate nu uşor de mărturisit, ale lui 

g.Călinescu. Colaboraţionismul lui Călinescu, ca şi cel al unor Sadoveanu, 

Arghezi, Camil Petrescu e încărcat de o intensă antipedagogie. E un antimodel 

la scară naţională, pune din nou un punct pe „i”, gheorghe grigurcu. 

Extraordinarul scriitor gheorghe grigurcu îl plasează pe Camil Petrescu 

„sub zodia contradicţiei imperturbabile”. Personaj prin excelenţă dialectic, 

înainte de a fi ajuns materialist-dialectic, Camil trăieşte tocmai prin această 

tensiune dintre aparenţă şi esenţă, cea dintâi răspunzând în propria sa viziune 

asupra valorilor ca „publicitate”, cea de a doua răspunzând în conştiinţa critică 

reală, spre a restitui ceea ce fusese acoperit cu o coloraţie intens bovarică. 

Unul dintre comentatorii situaţi în afara prejudecăţilor, virgil Ierunca, nota cu 

exactitate amalgamul de ipostaze deconcertante oferite de autor: „Camil Pe- 


107


108 

trescu a fost în acelaşi timp un pustnic şi o vedetă, un plebeu şi un noocrat, 

un ibovnic al ideilor, dar şi un plutocrat de patimi”. 

Umoarea sa inflamată nu pare a-l servi. Declarat antiliric, tunând împotriva 

trăirismului, poetizării, scrisului frumos, împotriva jurnalului, însă practicându-l, 

autorul Sufletelor tari era, în fond, un spirit liric deturnat, un existenţialist 

refrigerat, „sucit”, în pofida faptului că-l respingea pe gide. Subiectivitatea sa 

arbitrară zvâcnea convingător în regenerare. Introvertirea sa de ins măcinat de 

himere se convertea în extrovertire. În duhul dubios purificator al lui Stendhal 

de astă dată, căci şi-ar fi putut însuşi cuvintele acestuia: „Sufăr de defectul 

solitarilor care au nevoie de succese pentru a deveni buni”. 

neputând obţine asemenea succese sociale, le provoacă artificial, prin 

lauda de sine. nota sa devine o fanfaronadă gravă, chiar patetică. Ar fi greu de 

găsit la noi un autor mai exaltat de el însuşi decât Camil Petrescu bântuit, aşa 

cum scrie E.Lovinescu, de o „spaimă admirativă faţă de tot ceea ce făcea”. 

Şi gheorghe grigurcu continuă disecţia: „Câte virtuţi nu-şi atribuie Camil! 

o cultură enciclopedică, odată cu facilitarea mânuirii ei: «Cei care se miră că 

pot discuta cu aceeaşi uşurinţă estetică, filosofie, economie politică, politică, 

geografie, istorie etc. trebuie să fie în situaţia chinezilor care se miră că un 

mandarin citeşte atât de multe şi variate cărţi...» o opinie critică excelentă 

asupra propriei opere ca şi asupra înrâuririi ce a exercitat-o: „Influenţa romanelor, 

ambele, a fost atât de hotărâtoare, încât s-a creat o altă realitate în 

literatura românească...” 

nu mai consistentă ni se înfăţişează eticheta „lucidităţii” lui Camil Petrescu, 

a creatorului care a văzut, halucinat, idei. „Printr-un tranşant gest 

antiintelectualist, Camil a respins conceptul care «nu se poate aplica realităţii 

concrete», optând pentru căutarea «formelor unice», în temeiul unor «intuiţii 

concrete», de sorginte bergsoniană. Stilul e refuzat pentru că n-ar fi altceva 

decât o abstracţiune. Dar concretul pur al lui Bergson e, la rândul său, trădat 

prin conceptul de substanţialitate, cunoaşterii i se substituie o creaţie mentală, 

în planul poetic propus de fenomenologia husserliană. oscilaţiile între 

concepţii eterogene sunt vădite. Aşa cum, la treapta filosofică, gândirea lui 

Camil Petrescu se confruntă cu incompatibilităţile dintre Bergson şi husserl, 

la treapta poeticii.” 

Chiar referindu-se direct la sine, aprecierile îi sunt exagerate, în sensul 

caragialescului adagiu – „văd enorm şi simt monstruos”. Sub condeiul său 

înfrigurat, drama evadează de după gratiile lucidităţii, asemenea unui animal 

care scapă din cuşcă. oricât de ispititoare capcane explicative i se întind, ea 

nu poate renunţa la libertatea sa existenţială. 

o altă iluzie, atenţionează gheorghe grigurcu, este cea a „stoicismului” 

de care ar fi dat dovadă Camil Petrescu. Este adevărat că, la antipodul atâtor 

semne ale setei sale de publicitate, ale năzuinţei sale irepresibile către glorie, 

scriitorul notează la un moment dat: „Superioritatea unui om n-a constat niciodată 

în a colecţiona omagiile mulţimii, ci în a suporta dispreţul ei”. 

Dar nimic mai departe de comportamentul său decât abstragerea. La 

nivel biografic, să relevăm, aşa cum el însuşi consemnează, că multe ore 

ale milei sale se scurg în vizite, pe stradă, la cafenea, nefiind dispreţuite nici 

demersurile în vederea unei audienţe la palat. oricum, turnul de fildeş nu 

era reşedinţa sa. Implicat în concepţia împlinirii creatoare ca „publicitate”, 

Camil se plânge neîncetat, în termenii unei vanităţi nu o dată stupefiante. Dar 

discutându-l cu lejeritatea conştiinţei critice, nu facem decât să-i confirmăm 

meritele. Autor al unor romane, drame, versuri, eseuri, confesiuni, articole ce

introduc o insolită împletire de pasionalitate şi experiment, teoretician semnificativ 

în ciuda eclectismului, creator al unui limbaj nervos-intelectualizat 

dintre cele mai pregnante, Camil Petrescu rămâne o piatră de încercare a 

conştiinţelor receptoare. 

Subiectivitatea sa creatoare e astfel compusă, încât nu le lasă indiferente. 

tinerii avântaţi îl vor citi şi pe mai departe, nesăţioşi, ca pe un Jules verne 

al ideilor, îl vor urma pe tărâmul unei lumi a implicărilor imaculate şi tragice 

precum hora ielelor, până unde vor socoti că e posibil. 

Criticii se vor confrunta în continuare cu miturile secretate de creaţia sa, 

mituri ce ascund şi nu prea chipul lui real. Se întâmplă ca aceste etichete 

solemne, dintre care câteva le-am menţionat mai sus, să-l mistifice, însă 

totodată, izvorâte fiind din chiar natura sa proteică, să-l adeverească. oare 

cum e posibil aşa ceva, se întreabă cercetătorul său de excepţie, gheorghe 

grigurcu? „Pentru cei ce nu sunt prea grăbiţi, considerându-l după obiceiul 

ultimilor ani, sub unghiul unei etape «depăşite», al unei «clasări» ce n-ar 

putea fi decât superficiale, iată o sursă de mister. Căci nu mulţi autori pot fi 

evocaţi cu atâta fermitate, precum Camil Petrescu, sub zodia contradicţiei, 

până acum ca şi imperturbabile.” 

Printre personalităţile asupra cărora gheorghe grigurcu reflectează se 

numără şi Ion Dezideriu Sârbu. Fiu de miner din valea Jiului, a fost o fire 

extrovertită, sociabilă, plină de temperament şi de demnitate, foarte sensibilă 

la suferinţa aproapelui, pe linia unei efedităţi astfel schiţate: „tata mi-a dat 

şira spinării. Mama darul de a povesti şi glumi. Amândoi dragostea de lume, 

soare, oameni...” 

Socialist în tinereţe, deşi crunt dezamăgit de urma contactelor cu „socialismul 

real”. Scriitorul n-a încetat a fi solidar cu cei mulţi şi oropsiţi. orice putere 

i se părea suspectă, din unghiul unui sănătos instinct poporan: „Pofta de a 

ajunge la putere, pofta de folosire a puterii cu orice preţ, pofta de a rămâne 

cu orice preţ la putere!... Meritul său e de a fi distilat decepţia şi suferinţa 

obştească, de a fi acordat formei de subînţeles, de aluzie, care e un soi de 

artă nu doar expresivă, ci şi moralistă, a disimulării în disimulare...” 

Despre haita jecmănitorilor: „Făţarnici şi agresivi, linguşeau şi scuipau în 

acelaşi timp. Îşi făceau interesele cu un cinism desăvârşit, care ar putea fi 

considerat capodopera vieţii lor mărunte. vai de cel care le stătea în drum, 

prin simpla sa existenţă intelectuală! nefericitul se vedea marginalizat la pătrat, 

închis în cuşca unei suspiciuni inepuizabile, sâcâit, umilit şi bineînţeles, 

oferit drept trofeu sigur, asemenea vânatului împins către puşca genială a 

cârmaciului, haidamacilor poliţiei politice. Supus la o continuă supraveghere, 

la interogatorii, percheziţii şi confiscări de manuscrise şi cărţi, adică unei torturi 

desfiinţatoare, încununare sui generis a condiţiei surghiunitului intern. În destule 

cazuri, îl păştea şi temniţa. E posibil ca o astfel de imagine să pară drept 

un scenariu de groază, ticluit anume. o poveste de serie neagră pentru a-i 

înfiora şi... pentru a nu fi luată prea în serios de către cei ce nu s-au cufundat 

în fluxul ei adevărat, de către cei care, cel mult, au auzit, de pe undeva, câte 

ceva. Exilului «istoric», anilor de temniţă şi de muncă forţată, măsurilor inchizitoriale, 

supravegherilor şi provocărilor la care a fost supus Ion D.Sârbu, li se 

adaugă un exil «special», cel «alutan» (oltenesc). În ultima perioadă a vieţii, 

scriitorul dobândeşte statutul «privilegiat» de locuitor, cu domiciliu forţat, al 

Craiovei («Isarlâkul» său, pe care nu-l va mai părăsi niciodată), unde e lovit 

de numeroase şicane şi umilinţe, inclusiv din partea culturnicilor locali. 


109


110 

«Leprosul politic» este, în fapt, un foarte lucid analist al realităţilor ambientale, 

care nu se lasă sedus de lozincile găunoase, care penetrează aparenţele, 

atingând straturi neliniştitoare. În felul acesta, el constată, la fiece 

pas, absurdul puterii uzurpatoare, al «orânduirii» pe care ea o instaurează 

prin fraudă şi violenţă. 

«nu e greu de imaginat, subliniază gheorghe grigurcu, starea de spirit 

a celui care scrie multe sute de pagini, printr-o statornicie a deznădejdii 

transfigurate de idee scăpărătoare, în glumă vezicantă, în viziune satirică. 

nu e greu de imaginat nici curajul acestui creator, ce risca a fi, din nou la 

bătrâneţe, arestat, anchetat, condamnat de regimul «tuturor represiunilor şi 

represaliilor»”.

LIVIU GRĂSOIU 

E 

comentarii 

Memorii atipice în formulă neaşteptată 

xistă şi în literatura noastră contemporană (adică aceea publicată după 

1950) câţiva piloni de rezistenţă în jurul cărora au roit autori cu merite 

mai mari sau mai mici, scriitori de primă mână ori de raftul al doilea. Prin 

ei, prin asemenea personalităţi ce acoperă în totalitate termenul, graţie 

operei de remarcabil nivel estetic, precum şi staturii morale impunătoare, 

susţinând ample mişcări culturale în pofida istoriei mai mereu potrivnice. Dl. 

Aurel Rău se înscrie printre aceşti puţini aleşi întru propăşirea imenselor 

calităţi cu care Cel de Sus ne-a binecuvântat şi ne-a împovărat totodată. 

Depăşind curând pragul celor 80 de ani, dl. Aurel Rău ilustrează tipul de 

creator complet, menit nu doar a scrie carte după carte, nu doar a aduce 

în limba română lirica unor celebrităţi ale literaturii universale, dar şi de a 

veghea la respectarea şi impunerea valorilor naţionale printr-un veritabil 

fort cultural numit Steaua. Conducând revista vreme de peste patru decenii 

a impus un stil în politica şi publicistica de nuanţă culturală, evitând 

excesele, rezistând tentaţiilor amăgitoare, ca şi ameninţărilor deschise ori 

voalate. Ardeleanul pur-sânge ştia bine că între Capitala supusă nebuniilor 

ideologiei ceauşiste şi Clujul înnobilat de prezenţele fizice până prin 1960 

ale lui Blaga, Agârbiceanu (spre a da doar două nume dintr-o serie ilustră) 

se aflau şi se află Carpaţii, iar furtunile devastatoare îşi pierd treptat din 

intensitate, ca şi vulgaritatea, promovarea prostului gust şi a vorbăriei 

goale, emblematice Bucureştiului de azi. Dl. Aurel Rău s-a comportat (şi 

continuă să o facă) nu doar ca un soldat conştiincios în slujba jurământului 

făcut limbii şi literaturii noastre, ci ca un general iscusit, inspirat, insuflând 

curaj şi încredere noilor generaţii. Pe unele le-a format direct, pe altele 

prin influenţă indirectă, căci Domnia Sa a făcut realmente şcoală, fără 

a avea vreodată un rang universitar. S-a modelat pe sine şi i-a modelat 

şi pe alţii, desăvârşindu-se statornic prin frecventarea spiritelor tutelare, 

dintre care îi amintesc doar pe L. Blaga şi pe v. voiculescu (posteritatea 

lor critică îi datorează de altfel enorm eruditului şi inepuizabilului redactor 

şef de la Steaua). 

Citindu-i mai mereu cărţile, ştiindu-l parcă dintotdeauna şi pentru 

totdeauna la Cluj, nici n-am băgat de seamă că anii au trecut, iar poetul 

Ritualurilor a intrat în vârsta când sunt aşteptate, de către cei care l-au 


111


112 

cunoscut şi îl iubesc (ori nu), memoriile, amintirile despre lumea prin care a 

trecut şi despre oamenii cu ale căror drumuri, calea proprie s-a intersectat. 

Aşa se face că Editura Dacia şi a sa colecţie Romanele istoriei au şi tipărit 

primele două volume din serialul numit Spaţiu şi timp, adică Ochiul de acvilă 

şi Apărarea pasivă (ambele în 2011). Drumul noului memorialist a fost 

deci deschis, publicul şi critica reacţionând deocamdată cam timid, poate şi 

pentru că specialiştii în scandaluri de tot felul nu şi-au găsit motive pe măsura 

aspiraţiilor şi a stupidei vânători după senzaţionalul de proastă calitate. 

trebuie totodată să recunoaştem că un asemenea generic (Spaţiu şi timp) 

pare a recomanda mai ales un eseu filosofic, un posibil proiect dominat de 

ambiţii ştiinţifice şi nu de întocmiri literare aspirând spre o construcţie memorialistică 

solidă, gândită în scopuri estetice. Dl. Aurel Rău a dorit insistent să 

facă lumină în anii bântuiţi de nelinişti individuale şi naţionale, destule fiind 

trimiterile la suferinţele îndurate de românii din zona năsăudului, acolo unde 

octogenarul de astăzi a trăit urmările Diktatului de la viena, apoi ocupaţia 

armatei sovietice aflate în marşul său implacabil spre Berlin. Aici se află 

nucleul amintirilor datorate domnului Aurel Rău, convergând spre o memorialistică 

atipică, întrucât cronologia repetată este în primul rând cea subiectivă 

(trăirea la nivel personal) şi nu aceea obiectivă, supusă rigorilor calendarului 

sau ceasornicului. În plus, neexistând un ax al trecerii timpului şi al petrecerii 

evenimentelor, posibilitatea de a divaga, de a se lăsa în voia condeiului bine 

exersat de-a lungul anilor se dezlănţuie nestânjenită. Dl. Aurel Rău a ales, 

dintre nenumăratele modalităţi de aşternere pe hârtie a evenimentelor - privite 

ca martor, ori participant - , soluţia cea mai neaşteptată. Profitând de faptul că, 

în ultimii 20 de ani, a tot publicat proze (mai scurte sau mai lungi) referitoare 

la anii de formare, la sumedenie de obiceiuri străvechi cunoscute, înţelese şi 

iubite (nostalgic acum). Domnia Sa a hotărât să le adune, să le ordoneze logic 

şi sentimental, nefiind preocupat de veridicitatea celor relatate, cu alte cuvinte 

de obligatoria informaţie caracteristică scrisului memorialistic. De aceea, în 

aceste două volume recent apărute, nonficţiunea se situează, aş zice, în raport 

de inferioritate faţă de ficţiunea propriu zisă, lirismul definitoriu stilului cu marca 

Aurel Rău, ieşind la rampă mai frecvent decât ne-am fi aşteptat. Autorul nu se 

sfieşte în a reproduce texte scrise şi tipărite de-a lungul vieţii spre a consolida, 

piatră cu piatră, cărămidă peste cărămidă, acele visuri, acele tulburătoare 

retrăiri ce vor alcătui construcţia finală. Unitatea stilistică şi tonalitatea găsită 

de la tinereţe (la fel ca în poezia sa) duc la ridicarea unui original templu al 

existenţei poetului şi al lumii străbătute. o construcţie primitoare, caldă, fără 

pretenţii justiţiare declarate, deşi acestea se subînţeleg. 

Dl. Aurel Rău scrie cu seninătate, înţelept şi fără violenţe de limbaj, chiar 

când acestea păreau a întregi încărcătura comunicării. născut într-un ţinut 

mirific, de legendă pulsând la fiecare atingere a realului, poetul este marcat 

definitiv de acea matrice binecuvântată. 

„Într-o vitrină dintr-un muzeu vezi un leagăn de aur. Era târziu, urmau să 

închidă, mulţimea se grăbea ciupind cu privirile câte puţin din toate [...]. Leagănul 

cânta un cântec de leagăn. Şi cântecele acestea slujesc nu doar uitării. 

Fusese rostuit să răsfeţe dragoste din aur din dragoste de aur, să cearnă somn 

de aur la glas de păsări de aur, în timp ce mâinile de aur sub inele grele de 

aur petreceau umbre de aur, fără de care n-am avea-n lume aur şi nume de 

aur... “ (Leagănul). timbrul pare să se fi şlefuit în îndelungate cadenţe imnice, 

specifice unui anumit tip poematic, inaugurat la noi de „Cântarea României”, 

la mijlocul veacului al xIx-lea. Îl regăsim în altă proză datată 1997, elocventă

pentru viziunea ce va determina substanţa celor două volume: ,,România 

Mare e o poveste frumoasă cu a fost odată ca niciodată. o poveste de-nzidit, 

[...] Ea stă, ţara, rotundă, pe bogăţie şi vise, ca pe stâlpi o locuinţă lacustră, 

dar şi pe piatră şi sărăcie” (România Mare). tabloul desenat de memorialist, 

cu mână sigură şi suflet îndurerat este antologic, dar reproducerea lui ar 

lungi peste măsură acest comentariu. Cert însă paginile despre ceea ce am 

fost în esenţă prin anii ‘30 şi cei ce suntem are forţă ieşită din comun, fiind 

concomitent pamflet, cântec de jale, de deznădejde scris fără speranţa că 

vreodată va fi mai bine. Poetul a simţit focarele insanităţii naţionale şi o spune 

metaforic, în proze situate mereu la limita dintre real, dintre concret şi aburii 

imaginaţiei. După descrierile sigure ale unei copilării neuitate, unde a captat 

germenii rezistenţei spirituale (peisaje, obiceiuri, şcoală) nedreptăţile istoriei 

i-au marcat adolescenţa. Baladă de toamnă impresionează prin vigoarea 

realismului evocând trauma unei mari colectivităţi, ale cărei rânduieli adânc 

înrădăcinate în timp şi în suflete au fost nu doar zbuciumate, ci duse în pragul 

pieirii. După vreo 10-15 ani, tragedia va fi desăvârşită de comuniştii instalaţi 

de armata sovietică. Până atunci, cronologic, autorul povesteşte datini străvechi, 

cu ritualuri predestinate eternităţii (Zăpodia, Peştele cel mare, Lapte 

acru) alternând cu drame de alt tip, specific vremurilor interbelice (Omul alb, 

Zborul de la cuib). Impresionant respectul arătat Şcolii ca instituţie şi dascălilor 

de atunci, oameni impunând prin ştiinţa de carte şi comportamentul civic (În 

oraşul şcolilor). În schimb, războiul al doilea, are parte de o apreciere ţinând 

de optica adolescentină, instinctul autorului funcţionând corect, spre a nu încărca 

personajul narator cu merite inexistente (La plug cu italienii, Umbrelele, 

Doi ofiţeri). Probabil că la vârsta de atunci (deci pe la 14 ani) întâmplările din 

Cazacii puteau părea verosimile, dar reprezintă o notă stridentă şi falsă în 

fluxul unor amintiri acceptabile, graţie scriiturii meşteşugite şi nu adevărurilor 

conservate în memorie, scoase acum de sub păienjeniş. Elocvente sunt 

prozele Prizonieri români, unde dramatismul întâmplărilor beneficiază de 

capacitate evocatoare pe măsură. Pentru cine a trecut prin calvarul anilor 

1944-1945 a însemnat o uriaşă rupere de sine, chiar după decenii, pentru a 

scrie asemenea fraze, legate una de alta în tablourile apocaliptice intitulate 

Trecerea, Psalmul 50, Actiunea din noapte, Cifra trei ş.a. 

Subiectivismul acut al autorului conferă paginilor despre război valoarea 

documentului crud, necenzurat şi cu atât mai răscolitor, iar secvenţele refugiului 

se alătură tradiţiei prozei ardeleneşti prin sobrietate, tuşa precisă a 

detaliului şi capacitatea de a descifra psihologia colectivă, de grup. 

Dacă dl. Aurel Rău şi-a propus să arunce raze de lumină într-o epocă 

halucinantă, fără a crede că deţine adevărul pur, atunci a reuşit. talentul şi 

lirismul ce-l definesc l-au ajutat o dată în plus. De urmărit deci următoarele 

dezvăluiri din serialul Spaţiu şi timp, atât pentru frumuseţea scriiturii, cât mai 

ales pentru mult discutaţii ani postbelici. 


113


114 

cronica literară 

NICOLAE ROTUND 

De la Cara-Su (I. Valerian) la 

Medgidia, oraşul de apoi (Cristian Teodorescu) 

D 

e la „capitala care ucide” la „târgul provincial” – locul unde nu se întâmplă 

nimic, cam cum suna titlul unui roman al lui Sadoveanu din 1933, - oraşul, 

spre care se îndreaptă atenţia prozei noastre la apelul lovinescian, devine 

personaj de literatură. Provincia, spaţiu al veleitarului şi al inadaptabilului, 

îşi aştepta romancierul, fiindcă singurul capabil să-i releve potenţile este 

romanul. În Jurnal de roman Mihail Sebastian nota: „Romanul cu cadre 

largi, cuprinzătorul repertoriu al acestor personaje neutilizate, aşteaptă. Dar 

mai ales aşteaptă să fie scrisă drama provinciei. Provincia este creatoare de 

tipuri. Centrul mare şi agitat, capitala de ţară distruge prin mişcare şi mulţime 

valoarea gestului şi expresivitatea lui. Pe uliţele depărtate ale târgului oamenii 

gesticulează.” 

Din interesul mai nou al romancierilor pentru mediul citadin, ţinutul mai 

exotic, oarecum, al Dobrogei nu putea fi evitat. Constanţa, ca principalul 

centru urban al zonei, a fost favorizată şi în perioada interbelică şi, mai ales, 

în aceea postbelică. Amintesc, în trecere, Hotel Maidan (1936) de Stoian 

gh. tudor, prezenţă discretă şi datorită morţii sale la 30 de ani, pe frontul de 

est, Blocada (1947) de Pavel Chihaia, cel atât de nedreptăţit de soartă în 

privinţa literaturii, Carnaval la Constanţa (1978) de Ion Coja, ce impune un 

constructor sigur în întreprinderea sa novatoare de ansamblu, Vară nebună 

cu bărci albastre (1983) de excelentul romancier Constantin novac, Calea 

pescăruşilor (2002) de Constantin Cioroiu, prozator de mari şi reale disponibilităţi 

care reconstituie imaginea periferiei constănţene în perioada de după 

război, pe timpul ocupaţiei ruseşti… 

Medgidia, oraşul cu denumire turcească, aflat la 40 de km distanţă de 

Constanţa în direcţia Bucureşti, este un spaţiu cu prerogative ce revin circumstanţilor 

(personajelor secundare), cum ar spune teoreticianul L. tesnièré, 

dacă nu actanţilor (personajelor principale), în accepţia aceluiaşi – poziţie 

pe care o preferăm în cazul ambelor romane: Cara-Su (1935) de I. valerian 

şi Medgidia, oraşul de apoi (2009) de Cristian teodorescu. Se cuvine să 

acordăm atenţie câtorva dintre mărcile paratextuale. I.valerian (1895-1980) 

este de origine moldovean, din Iveşti, judeţul galaţi şi este pseudonimul lui 

valerian Ionescu. Este rănit în luptele de la Mărăşeşti, îngrijit, apoi, de vasile 

voiculescu, acesta deschizându-i interesul pentru literatură. Deşi ofiţer de

carieră, va absolvi la Bucureşti, în 1925, Facultatea de Litere şi Filosofie. Debutează 

ca poet, cu placheta Caravanele tăcerii (1923) urmată de Stampe 

(1927), unde se evidenţiază tăietura simbolistă a versurilor. Este un interesant 

memorialist, publicând două cărţi: volumul de interviuri Cu scriitorii prin 

veac (1967) şi Chipuri din viaţa literară (1971). De asemenea, a condus 

revista Viaţa literară timp de 15 ani (1926-1941). Romanul Cara-Su a fost 

reeditat în 1969. 

Cristian teodorescu s-a născut în 1954 la Medgidia. Studiile le urmează 

la Bucureşti, inclusiv cele universitare (a absolvit, în 1980, secţia românăengleză 

a Facultăţii de Filologie). Este unul dintre cei mai apreciaţi scriitori 

postmoderni. Debutează editorial în volumul colectiv Desant ’83. Întâiul 

său volum de proză este Maestrul de lumini (1985) premiat de Uniunea 

Scriitorilor. Mai amintim Tainele inimei (1988), Povestiri din lumea nouă 

(1996 – Premiul U.S…). Este favorabil receptat de critica literară şi rămâne 

o prezenţă activă în media. Pentru Medgidia, oraşul de apoi obţine un nou 

Premiu al U.S. pe 2009. 

Fiecare dintre aceste cărţi are sub titlu menţiunea „Roman”. Această 

atenţionare mi se pare absolut necesară. Pentru romanul lui valerian, fiindcă 

ne aflăm într-o perioadă când atât criticii cât şi romancierii înşişi dezbăteau 

aspectele referitoare la necesitatea formării unei conştiinţe evoluate, moderne 

privind specia care invadase piaţa literară. 1 Cât priveşte menţionarea formei 

literare la cartea lui Cristian teodorescu, aceasta se datorează noutăţii tipului 

de roman. De altminteri, într-un fel de prefaţă reluată, parţial, în interiorul 

coperţii a treia autorul specifică: „De dragul fiecărei poveşti în parte, care 

poate fi citită separat de celelalte, m-am gândit să scriu acest – totuşi – roman, 

transformând obişnuitele capitole în povestiri de sine stătătoare.” 

Similitudinile mărcilor paratextuale cu, fireşte, diferenţele proprii continuă. 

Mai aflăm din prezentările editoriale că I.valerian a fost premiat de „Academia 

Română” pentru primul său volum de versuri, Caravanele tăcerii, acelaşi 

premiu obţinându-l şi Cristian teodorescu pentru romanul Tainele inimei. 

Am în faţă ediţia princeps a romanului Cara-Su, apărut la Editura „Cultura 

naţională”. Este un exemplar adresat „Domnului medic colonel Ioan Bălănescu”, 

un, probabil, coleg al autorului. Pentru noi, toţi cititorii, dedicaţia este 

aceasta: „Lui Menaru şi celorlalte femei tătare din Dobrogea…”, personaje ale 

romanului. De-aş fi avut o dedicaţie din partea conjudeţeanului meu, autorul 

Medgidiei…, aş fi trecut-o aici pentru echilibru. transcriu, din aceeaşi nevoie 

de a ţine justa cumpănă, pe cea tipărită: „Se dedică soţiei mele Daniela, în 

memoria bunicilor mei, Ştefan şi Virginia Theodorescu.” Bunicii scriitorului 

sunt personaje „liant” ale romanului, ce conferă un plus de credibilitate, de 

autenticitate a trăirii sprijinită de autenticitatea scriiturii. 

observaţiile de „detectivistică literară”, cum ar spune g.Călinescu, sunt 

de ordin formal. Alte puncte comune, indiferent că-i realitate sau pură ficţiune, 

ţin de un anume etos, de acel specific cultural al unor colectivităţi, ca să 

amintim de aceea a turco-tătarilor, de ex. Şi, evident, de obiectul naraţiunii: 

Medgidia (Cara-Su: Apă neagră). 

Cara-Su, romanul lui I(on) valerian, este, în accepţia călinesciană din 

Istoria sa „primul roman al islamismului nostru pontic” (op.c., ediţia a II-a, 

1982, p. 843). nici apropierea de romanul lui Mircea Eliade, Maitreyi, pe linia 

exotismului, nu mi se pare inoportună. Marea distanţă ce le desparte stă în 

valoarea literară. Să nu se înţeleagă că romanul lui I.valerian nu se susţine 

pe anumite laturi. Cartea prezintă povestea de dragoste a inginerului ferovi- 


115


116 

ar tudor Mantu, trimis în Medgidia ca să remedieze o apreciabilă întârziere 

a unor lucrări din gară, şi a unei fete tătare, Menaru. temperament artistic, 

tânărul inginer radiografiază ceea ce i se pare aparte în această comună 2 . 

Medgidia este un spaţiu multietnic. turci, tătari, lipoveni, bulgari, armeni etc., 

convieţuiesc în bună înţelegere cu românii, păstrându-şi, însă, obiceiurile. 

Cafeneaua este un soi de centru spiritual. Există un adevărat cult al cafelei. 

Ismail era „meşterul meşterilor”, pentru musafirii de seamă pregătea singur 

licoarea de la prăjitul boabelor până la prepararea caimacului. Chemaţi de 

mirajul orientului, unii mai tineri plecau să-şi găsească rostul în spaţiul strămoşesc. 

Cei mai mulţi, îndeosebi românii cu studii superioare: judecătorul, 

directorul spitalului, ofiţerii garnizoanei, tudor Mantu se considerau osândiţi, 

aşteptau cu nerăbdare alte centre, civilizate, şi până atunci îşi neglijeau 

propria persoană. Atribute ale civilizaţiei îşi fac timid apariţia şi aici: radioul 

şi cinematograful. Proiectarea unui film este un spectacol în sine: „Publicul, 

nerăbdător, începu să bată din palme – din picioare… Unii spărgeau impasibili 

seminţe în dinţi. Sub presiunea enervării din sală, lumina se stinse, zgomotul 

amuţi. Aparatul veteran, din epoca invenţiei cinematografului, începu să ţăcăne 

zgomotos, acompaniat prin pereţi de bufniturile motorului. Doi lăutari – o 

vioară şi un ţambal – sonorizau muţenia filmului. Pe ecran apăru tremurat 

titlul…- «Zeul alb» - pete numeroase arătau uzajul filmului. Pelicula se rupse, 

sala fu luminată din nou.” 

La marginea localităţii era cartierul tătarilor ce trăiau în case de lut, uniforme, 

se încălzeau cu tizic, bălegar uscat, combustibil folosit cu chibzuinţă şi la 

gătit. Se culcau odată cu găinile. Sunt oameni paşnici, „rar se amestecau în 

treburile creştinilor. Se strecurau tăcuţi, cu chipuri de ceară, purtând fesuri cu 

turbane colorate şi cei tineri, pălării nemţeşti… Din măştile de odinioară, le-au 

rămas ochii mici şi oblici, afundaţi în pomeţii obrajilor, şi pasiunea pentru cai.” 

Cei cu stare locuiau spre centru, se întâlneau la cafenea, s-au închis într-un 

conservatorism neabătut, pe care câte un spirit rebel, ca poetul niazim, vrea 

să-l desferece: „…elita – Hogii, profesorii şi negustorii tătari – purtau numai 

haine nemţeşti – pantalonii cu dungă n-ar fi permis încolăcirea picioarelor sub 

şezut – erau nevoiţi să accepte confortul occidental. Fesul era păstrat cu evlavie 

– înfăşurat cu turban alb sau colorat, - după rangul ce-l aveau în societatea 

musulmană.” oamenii sunt cu toţii cetăţeni români, plătesc impozite, au drept 

de vot. Societatea e stratificată, toţi muncesc, îşi cresc copiii, cei mai avuţi, 

din toate etniile, stau la cafele, joacă tabinet, table, biliard, pocker. nu lipsesc 

nici nenorociţii soartei, Fatma, nebuna târgului, o domnişoară hus autohtonă, 

este o veritabilă mascotă, ca şi orbul Ali. Cerşeau împreună. Prezent este şi 

birjarul care aşteaptă la gară eventualul muşteriu. Şi care este tătar. 

I.valerian poetul, care s-a bucurat de o bună receptare, nu se dezice de 

vocaţia primă nici în roman. Prin intermediul altei voci poetice, a lui niazim, 

înalţă un imn măreţiei Dobrogei: „Să iei seama, prietene, la amurgurile de aici. 

Ai să auzi din pacea câmpului, cum se alungă doinele dobrogene… sfâşietoare 

ca sunetul dezolant al căruţelor. Parcă iese un oftat din adâncul pământului… 

din duhurile celor duşi, din pliscul pescăruşilor pe deasupra apelor… 

Dobrogea este ca o femeie frumoasă dar şi primejdioasă. Cine se apropie 

mai mult, îi poartă otrava toată viaţa.” 

Astfel de poeme în proză umple interstiţiile în curgerea monotonă a poveştii 

de dragoste dintre tudor şi Menaru. Frumoasa orfană de mamă, cu un 

tată bogat, este dată în grija unei mătuşi bolnave şi a două femei, habotnice, 

aciuiate în casă. Este, în felul ei, o mică feministă, urmare şi a educaţiei din

timpul liceului absolvit în Constanţa, şi a constrângerilor Coranului. Într-o 

scrisoare destinată lui tudor, mărturiseşte: „…oscilez între două lumi, cea 

creştină – cu porţile largi deschise către soare, libertate – şi cea mahomedană 

cu ziduri cenuşii, aşa cum mi s-au întipărit din copilărie, cu reguli prăfuite, al 

căror rost nu-l mai pricep. Educaţia românească din internat, pe care mi-am 

însuşit-o întâi din curiozitate, apoi cu nespusă dragoste – literatura voastră 

– în care am descoperit nu mult din sufletul nostru oriental, m-au convins să 

judec altfel lumea. Sunt aproape o creştină.” Să privim afirmaţia ultimă ca 

posibilitate a viitoarei familii mixte. Dar lucrurile n-au evoluat astfel. Creştinul 

tudor este surprins, întâmplător, de Menaru într-o partidă de amor cu foarte 

tânăra soţie a doctorului, un lipovean mult mai în vârstă faţă de consoartă, şi 

povestea de iubire se sfârşeşte brusc. Menaru cu familia părăseşte Medgidia. 

Încotro, nu se ştie. tudor va fi rechemat în Bucureşti şi condus de bunele sale 

cunoştinţe, pe care şi le făcuse între timp, de nelipsita Fatma, se desparte de 

monotona Medgidie, în pofida chemării de sirene: „La Medgidia aş vrea să 

viu/ Să beau vinul rubiniu…”. 

Astfel se sfârşeşte o poveste, ce promitea o iubire de legendă, a cărei 

liniaritate e fragmentată de descrierea unor obiceiuri şi câteva frumoase poeme 

în proză. Pe alocuri, replica o vom găsi în romanul lui Cristian teodorescu, 

Medgidia, oraşul de apoi. 

Interesant, foarte interesant acest ultim roman a lui Cristian teodorescu. 

Îl citeam şi îmi notam observaţiile proprii, cu gândul să văd dacă e roman. 

Căutam un fir epic să îmi dau seama dacă există o disciplină riguroasă a construcţiei. 

Destul de repede mi-a dispărut impresia că secvenţele sunt disparate, 

că mă lovesc de o dezordine, fie aceasta conştientă, elaborată. Mi-am notat 

numele personajelor care au o contribuţie evidentă în economia cărţii şi-i dau 

conţinut, în ideea să-l prezint, să-i fac un rezumat, cum s-ar spune, pentru 

ca în spirit călinescian, să dovedesc că Medgidia, oraşul de apoi chiar este 

roman. Surpriza mi-a produs-o ultimul capitol (povestire), „oraşul de atunci 

şi cel de apoi" cel mai întins fiindcă este chiar rezumatul pe care-l aveam în 

vedere. Şi, desigur, mai convingător decât acela proiectat de mine. 

Ştefan theodorescu, bunicul autorului, fost brutar în Slobozia, comună 

pe vremea aceea, amator de jocuri de noroc dar cu abilităţi de profesionist, 

după ce câştigă o sumă consistentă îşi cumpără un aparat de fotografiat, 

îi învaţă secretele şi prin bâlciuri „strângea mai mulţi bani într-o zi decât îi 

aducea brutăria într-o lună.” Abandonează proiectul de a face o istorie a 

comunei ilustrată, deoarece învăţătorul, cel ce trebuia să scrie textul, „s-a 

împiedicat în numele comunei care părea să indice că la origine ar fi putut 

fi un sat de ţigani sloboziţi pe vremea lui Cuza.” nemaifiind implicat în acest 

proiect cultural, îşi lichidează afacerile, vinde pământul virginiei, soţia sa şi, 

deci, bunica scriitorului, licitează la Medgidia restaurantul gării, câştigă în 

defavoarea lui Stelian, vechiul mandatar şi şef al legionarilor, îl „înnobilează” 

făcându-l atractiv şi îl inaugurează. noaptea are loc cutremurul, „semn de 

belşug”, după părerea lui Fănică. Suntem, aşadar, în noiembrie 1940. De aici 

începe istoria Medgidiei. 

Cât este realitate şi cât ficţiune, nu interesează. Dedicaţia e lămuritoare. 

Într-un fel de preambul romancierul îşi atenţionează cititorii: „După ce am 

publicat primele povestiri din această carte în «România literară» am primit 

telefoane de la urmaşii unora dintre persoanele care apar aici ca personaje. 

Unii au recunoscut o parte dintre poveştile care circulau în Medgidia despre 

părinţii sau bunicii lor şi m-au ajutat cu întâmplări şi detalii pe care nu le cu- 


117


118 

noşteam. Alţii mi-au spus că am mai pus şi de la mine, ceea ce trebuie să 

recunosc, e adevărat. De aceea aş prefera să citiţi cele ce urmează ca şi cum 

toate (ş.a.) personajele şi întâmplările lor ar fi inventate şi să le luaţi drept 

simple potriviri de nume şi de situaţii cu lumea Oraşului de apoi”. 

Adunate în carte, perspectiva e globală, detaliile se leagă, ca şi destinele 

personajelor. Micile naraţiuni se împletesc întocmai firelor războiului de ţesut 

care, în final, scoate covorul cu modelele dorite. Mâna e sigură în a schiţa 

personajele care susţin întreg edificiul romanesc. Micile biografii ale acestor 

locuitori, participanţi la istoria Medgidiei, se datorează unui cronicar ce încearcă 

să se detaşeze. Reuşita stă, înainte de toate, în atitudinea aparent 

absentă, distantă, în umorul rece al faptului, al gestului necomentat, doar 

anunţat. Construcţia este doar părelnic fragmentaristă. Liniaritatea este mai 

evidentă în prezentarea cronologică a evenimentelor, ca şi în comportamentul 

unor personaje, chiar dacă, în raport de acestea şi de întâmplări, registrul 

stilistic suferă anumite modificări. Este o galerie impresionantă de personaje, 

un conglomerat de identităţi. Alături de români sunt prezenţi turcii şi tătarii 

(imamul hassan, crescătorul de curcani, doctorul tefik, zdravăn băutor de vin, 

din care cauză începuse să uite capitole din Coran, pe care altădată îl ştia 

în întregime pe dinafară, în care acceptă căsătoria fiicei lui, Radie, cu Zizi, 

student la Litere şi Filozofie şi poet în devenire, birjarul Şukuri), evreii (Marcel, 

angrosistul haikis, cel ce l-a sfătuit pe Fănică să cumpere un apartament în 

Bucureşti şi care era în bune relaţii cu Iosif din Bucureşti – e vorba despre 

Iosef M. hechter, numele lui Mihail Sebastian – mort la 38 de ani, accidentat, 

întâmplător, de un camion rusesc, doctoriţa Lea respectată de toţi pentru 

spiritul ei independent şi competenţa profesională), armeanul Sarkis băcanul, 

grecul Ioanidis, sifonar… În centru este Fănică, mandatarul restaurantului gării, 

local cu două clase, pentru ca toţi să aibă acces. Este întreprinzător, un bun 

familist deşi mai călca pe la bordelul din deal. Alături de el stă virginica, soţia 

lui, care i-a născut lui Fănică trei copii. număra banii câştigaţi şi după venirea 

comuniştilor i-a ascuns împreună cu aurul cumpărat, uitând locul ascunzătorii. 

Ajutorul de bază în restaurant era chelnerul Ionică. Lucrase pe transatlanticul 

Qeen Mary şi pe orient Express. Era stilat prin urmare şi părerile lui în materie 

de mâncare şi băutură erau ascultate cu sfinţenie. Moare în urma unui pariu că 

poate mânca 50 de ardei iuţi. Pomenea, şeful de post, era un poliţist priceput, 

demn. Pisdosu, viticultor, producător de vin roşu „de la care cumpărau pe 

ascuns toţi socrii mici care nu voiau ca fetele lor să iasă de ruşine după noaptea 

nunţii” îl aproviziona pe mandatar. Cezărel boiangiul era mare amator de 

carcalete şi a fost salvat de la faliment de Fănică. Moşierul Caludi se ruinează 

treptat, are patima vănâtorii şi, probabil, se sinucide. Simbol al verticalităţii 

este maiorul Scipion, refuzat mereu de la avansări din cauza intransigenţei, 

care şi-a salvat soldaţii pe front reuşind să iasă din încercuire. Duşmanii de 

moarte ai lui Fănică şi ai societăţii au fost Stelian, afacerist, şeful legionarilor 

locali care întocmea liste cu cei ce trebuiau împuşcaţi, Mitică, primarul, care 

îi vindea ruşilor pe cetăţenii români refugiaţi din Basarabia, nicolae Mânjină, 

un sărac al comunităţii, curelar, ajuns propagandist comunist şi apoi şeful cel 

mare. Câteva personaje din rândul cotropitorilor ruşi reţin atenţia: plutonierul 

Zaharâci, erou intrat în graţiile lui Stalin, fusese preot, se răspopise de la sine 

şi acum propovăduia ateismul în rândurile soldaţilor; şeful comandamentului 

rus îl înjură pe birjarul grigori care s-a dus să-l ajute să se întoarcă în Rusia; 

căpitanul Ilia Samoilovici, care îi câştigă lui Fănică la pocher o tabacheră şi

o brăţară de aur. La plecarea în Rusia îi trimite printr-un mesager, cadou, un 

ceas de aur – pradă de la un general italian. gest senzaţional, dacă ne gândim 

că ceasurile erau marea pasiune a ruşilor (Davai ceas, davai moşia/ Davai şi 

hazaina mie/ haraşo tovărăşie” – un refren al lui Constantin tănase). 

Istoria s-a năpustit peste locuitorii Medgidiei: întâi legionarii, apoi ruşii şi 

după aceea comuniştii. Clasa de mijloc, cea care susţine societatea, e desfiinţată, 

oamenii sunt trimişi la închisoare. Fănică este închis de două ori, maiorul 

Scipion iese după 5 ani, judecătorul şi doctoriţa Lea emigrează. văduvele, 

după perioada doliului, se recăsătoresc. oamenii sunt tot mai posomorâţi, 

oraşul devine de nerecunoscut. Cei dinainte nu-şi mai găsesc locul. Fănică şi 

haikis, covalescent, mai mergeau spre centru: „Pe strada principală se plimbau 

alţi oameni decât cei pe care îi cunoşteau ei. Înainte de a se despărţi, în piaţa 

de lângă moschee, se uitau dezorientaţi în jur. Nu mai aveau loc în oraşul 

de atunci. Şi nu se întrezărea nimic să le poarte, dacă nu speranţele, măcar 

nostalgiile în oraşul de apoi”. generalizând, simplificând, adică, Medgidia e 

un simbol, căci soarta ei a fost a tuturor celorlalte localităţi. 

Mă opresc aici, fiindcă această cronică este, înainte de orice, o invitaţie 

la lectură - fie ea tardivă. Merită! 

1. În 1935 au fost publicate, în afara numeroaselor traduceri, zeci de volume de 

proză, dintre care mai bine de 30 sunt romane, multe dintre ele notabile precum: Întâmplări 

în irealitatea imediată de M. Blecher, Huliganii, 2 v., de Mircea Eliade, Donna 

Alba de gib Mihăescu, Logodnicul de h.P.Bengescu, Sângele de Dan Petraşincu, 

Apostol de Cezar Petrescu, Fraţii Jderi I de M. Sadoveanu, Oraşul cu salcâmi de M. 

Sebastian, Ambigen de octav Şuluţiu 

2. Medgidia a devenit oraş în 1968?!, cf. Dicţionarului enciclopedic, vol. Iv, 

2001 


119

ION ROŞIORU 

S 


120 

reconsiderări 

Un roman întru totul viabil 

andra Cotovu (1898-1987), fiică a Mariei şi Constantin oancea din hârşova şi 

având prenumele Constanţa, s-a căsătorit cu inginerul portuar virgil Cotovu şi 

a trăit în oraşele Constanţa şi Bucureşti. opera ei e relativ redusă, cuprinzând 

patru titluri editoriale: Jocuri de apă (1939), Divorţul Marianei şi alte schiţe 

(1941), Fascinaţie (1943) şi Vijelie (1947). 

Prozatoarea a frecventat Cenaclul lui Eugen Lovinescu, „Sburătorul", însă 

adevăratul ei mentor a fost poetul george topârceanu care, într-o confesiune 

arată că posteritatea îi va fi recunoscătoare pentru descoperirea şi încurajarea 

a cel puţin cinci scriitori valoroşi printre care şi Sandra Cotovu cu care 

a purtat o susţinută corespondenţă. Prolificul istoric literar nicolae Scurtu, 

publică, sub titlul George Topârceanu şi confraţii săi („România literară” nr. 

25 din 2010) două din scrisorile către tânăra autoare constănţeană născută 

la hârşova în 1898. Astfel, în epistola din 7 mai 1934, expediată de la Iaşi, 

poetul arată că e atât de ocupat încât a renunţat la a-şi termina romanul său 

umoristic Minunile Sfântului Sisoe, dar se oferea s-o ajute pe corespondentă 

să debuteze într-o revistă, cum ar fi „Adevărul literar şi artistic”, publicaţie bucureşteană 

în fruntea căreia se afla Mihail Sevastos pe lângă care se bucura 

de oarece trecere. Promisiunea autorului Migdalelor amare va fi respectată, 

după cum reiese din epistola din 13 aprilie 1935. Îi comunică prietenei sale, 

pe care acum o tutuieşte şi o alintă tanţi, că i-a dactilografiat personal primele 

13 pagini din Visul şi a modificat un pic finalul spre a fi pe placul celor de la 

revista amintită, dându-i fragmenului selectat subtitlul Din jurnalul Magdei 

Sterian. Îi propune, mai mult în glumă, să semneze împreună romanul Căi 

lăturalnice, dovadă voalată că mentorul îşi permisese să intervină în text, dar 

se răzgândeşte socotind că astfel ar altera prea mult firea artistică şi fondul 

romanului, nemaivorbind de duşmanii săi proprii care s-ar năpusti pe nedrept 

şi asupra tinerei autoare. nu-i deloc greu de dedus că romanul la care face 

referire părintele Baladelor vesele şi triste e unul şi acelaşi cu viitorul Jocuri 

de apă. trecând peste analogia iniţialelor din numele eroinei Magda Sterian 

şi Magda Stamatescu, e suficient să amintim episodul în care Magda prăjeşte 

nişte gutui, episod evocat în scrisoare şi truvabil în roman. Expeditorul o 

sfătuieşte pe destinatară să nu-i păstreze cugetările din scrisori, nevoind să-i 

expună posterităţii pe toţi pe cei care-i simţea în el. Atitudinea mentorului se

schimbă radical în scrisoarea din 2 februarie 1937 când îi sugerează discipolei 

sale pe care o îndrăgise şi o aprecia să folosească un pasaj din respectiva 

epistolă pe post de prefaţă, prefaţă pe care n-avusese timp s-o redacteze şi 

nici nu va mai avea, el stingându-se, două luni mai târziu, aşa cum se ştie, de 

un cancer neiertător la stomac (7 mai 1937). Autoarea va respecta sugestia 

testamentară a îndrumătorului ei care pune un diagnostic exact scrisului şi 

stilului celei ce-i devenise fină literară: „lumini şi estompări realizate cu un 

simţ artistic sigur - şi un cadru în armonie că stările sufleteşti. Personajele 

sun foarte bine conturate. Unele lucruri despre firea lor le sugerezi foarte fin 

- prea fin pentru cititorul obişnuit, pentru publicul mare. (Dar acestuia n-o să-i 

placi pentru că el vrea în literatură: acţiune, fapte importante, întâmplări mai 

zguduitoare - nu pictură de caractere, făcută numai din nuanţe şi gradaţie 

discretă, nu întâmplări minuscule şi destinuri aproape normale).“ 

Pe bună dreptate, Sandra Cotovu a fost plasată de majoritatea exegeţilor 

în imediata vecinătate spirituală a hortensiei Papadat-Bengescu, reprezentatantă 

de frunte a realismului psihologic în literatura română, dar nu s-a bucurat 

niciodată de mediatizarea acesteia, fiind ignorată, aspect explicabil istoriceşte, 

atât de Eugen Lovinescu al cărui Compendiu de Istorie a literaturii române 

apăruse cu un an înainte de debutul editorial al elevei lui topârceanu, cât şi 

de george Călinescu a cărui monumentală Istorie a literaturii de la origini 

până în prezent vedea lumina tiparului în 1941. 

Cartea Sandrei Cotovu e una a observării exacte şi minuţioase a tropismelor 

psihice ale oamenilor, ca şi o radiografie behavioristă a protipendadei 

provinciale din epoca interbelică. Cei care muncesc efectiv sunt exclusiv 

bărbaţii: medici, avocaţi, profesori, funcţionari. Doamnele din lumea bună au 

servitoare, bone sau guvernante, în cazul în care au copii. Cheamă croitoresele 

să le lucreze la domiciliu. neavând o ocupaţie propriu-zisă, aceste matroane 

caută tot felul de modalităţi de a-şi omorî plictisul şi singurătatea care, îndeosebi 

toamna şi iarna, devin insuportabile. Întâlnirile mondene sunt la ordinea 

zilei, vizitele la prietene se ţin lanţ, fiecare doamnă, musafiră sau gazdă, vampirizând 

energia celorlalţi. Sunt bârfiţi copios cei sau cele care nu-s de faţă. 

Magda Stamatescu, în care un medic artist întâlnit într-un tren descoperise o 

nelinişte creatoare şi o sfătuise să scrie, sesizează aceast pericol şi încearcă 

să se revolte împotriva celor ce cred că ea a venit pe lume şi există doar 

pentru ca anturajul să se simtă fericit. Alter ego al autoarei, Magda e nevoită 

să recunoască faptul că nu o singură dată şi-a pervertit propriile vederi spre 

a-i înţelege pe semenii ei şi spre a nu fi fost obligată să-şi schimbe părerea 

pe care iniţial şi-a format-o despre cineva. Alături de cameleonica şi libertina 

doamnă Crizanta Clinceanu, care din când în când mai conferenţiază pe la 

anumite întâlniri, adoptă teoria că unui om superior i se pot tolera multe, chiar 

şi un procent de imoralitate, precum în cazul doctorului Dona ajuns ministru 

al Educaţiei. Prima dintre cele două părţi ale cărţii ar putea fi etichetată cu o 

sintagmă prin care Mircea Iorgulescu diagnostica întreaga lume din opera lui 

Caragiale şi anume marea trăncăneală. Însă, tot ca în opera lui Caragiale, 

răutatea e una gratuită, personajele ilustrului dramaturg fiind întotdeauna 

călăuzite, după cum observa nicolae Steinhardt, de un gând creştin al iertării 

aproapelui. De la moartea părinţilor ei, Magda ţine aprinsă tot timpul o candelă 

în casa pe care a moştenit-o. Aşa se face că, oricât de mult i-ar fi forfecat în 

contumacie pe cunoscuţii din anturaj, inşii care populează Jocurile de apă, 

îi căinează sincer pe cei pe care înainte i-au acuzat de o mie şi una de fapte 

socotite până nu demult reprobabile, ca în cazul Catiuşei Răşcanu ale cărei 


121


122 

mofturi şi capricii grăbiseră, chipurile, moartea soţului ei.tema centrală a cărţii 

e bovarismul. niciun personaj feminin nu e pe deplin mulţumit de situaţia în 

care se află, însă nici nu găsesc puterea de a o rupe tranşant cu prejudecăţile 

şi convenţiile sociale care-l ţin ancorat într-o morală burgheză destul de 

încorsetantă. tentativele de evadare din acestă morală nu lipsesc, însă ele 

nu se fianalizează niciodată. Apare mereu ceva care stopează aceste porniri 

de cădere în păcat, adică întâmplarea pe care Duiliu Zamfirescu a uzitat-o 

ca nimeni altul în rezolvarea multor situaţii conflictuale din epica sa. Astfel, în 

romanul aci în discuţie, o sonerie începe să sune din senin la intrarea casei 

în care Magda Stamatescu era pe punctul de a da curs unei aventuri erotice 

cu avocatul Mircea gheorghiu de care altădată scăpase cu fuga în noaptea 

vijelioasă. Acelaşi hazard protector face, în partea secundă a cărţii, ca pianistul 

Edouard Richter să se îmbolnăvească subit şi să moară cu puţin înainte ca 

Magda Stamatescu să fugă cu el în lume. Magda e, aşadar, o bovarică, fără 

a avea anvergura Emmei Bovary a lui gustave Flaubert sau a Annei Karenina 

a lui Lev tolstoi. Spre deosebire de antecesoarele sale, ea nu comite nici 

adulterul nici păcatul capital care ar fi fost următorul pas, adică sinuciderea 

la capătul unui întreg şir de dezamăgiri sentimentale. 

Cartea Sandrei Cotovu câştigă în substanţă şi modernitate prin psihanalizarea 

cu acribie şi înverşunare demonstrativă a relaţiilor intrafamiliale. 

Catiuşa şi-a arogat aproape cvasi-integral afecţiunea parentală şi n-a avut 

niciodată nici cel mai mic scrupul de a-şi deposeda sora de lucrurile şi de 

fiinţele dragi. Plăcerea ei devalizatoare atinge culmea atunci când, văduvă 

fiind, simulează un leşin cu intenţia perversă de a fi purtată în braţe până 

în dormitor de cumnatul ei care era medic. Poate nu întâmplător, peste ani, 

Catiuşa va opta să se remărite cu Emil Balş, avocat de succes bântuit de 

intenţii artistice şi care nu e altul decât prietenul din adolescenţă al unicei 

sale surori veşnic frustrate de ceva. Duşmăniile iscate din fragedă copilărie 

între fraţi pot continua toată viaţa, aşa cum se întâmplă între Silveta Roşu şi 

Angela Berlescu, ambele căsătorite cu ofiţeri ce urmau, la Bucureşti, Şcoala 

de Răzoi. nu lipsesc din roman nici mamele posesive până la exasperare. 

Un adolescent ca noni vrea să fugă pe un vapor pentru că nu mai suporta 

ingerinţele în stricta intimitate ale mamei sale, misterioasa Elza Jinga, fiinţă 

susceptibilă de a fi făcut o pasiune maladivă pentru nu mai puţin enigmatica 

şi controversata văduvă Catiuşa Răşcanu. Autoarea semnalează existenţa 

unor zone tulburi în psihologia acelor personaje ce-şi conştientizează statutul 

de persoane diferete de cei din jur. nu o singură dată ea se coboară de pe 

piedestalul scriitorului omniscient şi renunţă la multe atribuţii consacrate ale 

acestuia. 

Descrierile marine din cartea Sandrei Cotovu ating nu odată tensiunea 

poemelor în proză: „Digul e acoperit tot cu hlamida albă şi grea, farul sticleşte 

în depărtare ca o făclie aprinsă, de sus până jos, în soare; iar în faţa lor, la o 

săritură de om de la cheu, adăpostite de urgia iernii în bazin, se clatină uşor, 

scânteietoare şi scâncind din încheieturile lor de sticlă, vapoarele. Marea, 

captivă acum cât se poate vedea cu ochiul, transmite pe dedesubt, crustei 

de cristale şi de fărămituri mari şi mici de deasupra, o mişcare furişată şi 

molcomă, ca de reptilă, care nu-i dă voie să se închege într-o masă strânsă 

de ghiaţă“ (p.114). 

Deloc neglijabilă, la cei aproape optzeci de ani de la elaborarea şi publicarea 

sa editorială, acest roman modern prin intuiţiile autoarei care observă 

relativitatea şi perpetua schimbare a personajelor abordate, anticipând, parcă,

teoriile reprezentanţilor Noului Roman Francez (nathalie Sarraute îşi publica 

romanul Tropismes în 1939), trăieşte şi prin valoarea lui documentară despre o 

Constanţă în care trăsurile cu cai coexistă cu automobilele de epocă, precum 

şi lămpile pe bază de gaz cu electricitatea. Multe scene din partea secundă a 

cărţii se petrec în alte arii geografice: oraşul de la poalele tâmpei, cu locurile 

lui de vilegiatură, ori Bucureştiul cu parcurile sale ori cu locurile de promenadă 

celebre în epocă prin găzduirea şi ocazionarea întâlnirilor de îndrăgostiţi 

romantici pudibonzi şi deopotrivă vinovaţi de încălcarea moralei familiale 

înţepenite în prejudecăţi aflate mereu la mare preţ în ochii opiniei publice ce 

şi-a asumat cu de la ea putere rolul de intransigent cenzor de moravuri. 

În mod cert, romanul Jocuri de apă, ca de altfel toate scrierile Sandrei 

Cotovu, merită a fi readus în atenţia publicului actual pentru că el se pretează 

la o receptare modernă. Reeditarea, fie şi de către o editură virtuală, ar rima 

perfect cu o reparare de destin postum. 


123

AUREL PODARU 

A 


lecturi 

Destine umane, în „Ajustarea destinului” 

re dreptate Constantin Cubleşan că „Mircea Ioan Casimcea ne apare ca un 

scriitor care şi-a dobândit de-acum plenar personalitatea. Scrie lejer, practicând 

un discurs narativ fluent, antrenant şi de o oarecare rafinare a verbului, 

cu care îi şi place, de altfel, să se joace, cultivând comentariul eseistic, relatarea 

evenimenţială bine ambalată în viziuni ce frizează în egală măsură 

canonul realist ca şi cel de natură fantastic, pozând uneori într-un polemic 

demitizator al formulelor romantic, desuete…”. Recentul volum al lui Mircea 

Ioan Casimcea, Ajustarea destinului (Editura Dacia xxI, colecţia Prozatori 

contemporani, Cluj-napoca, 2011) dovedeşte o dată în plus, dacă mai era 

nevoie, acest lucru. volumul cuprinde zece proze scurte, dintre care şapte 

sunt scrise după anul 2000, iar trei (aşa cum însuşi autorul menţionează), 

sunt „recuperări din secolul xx”. 

Primul text este un fragment („Între ape”) din romanul „Arheologul”, apărut 

cu ceva vreme în urmă. Fragmentul reproduce un manuscris (o invenţie a 

autorului, fireşte, căci textul este sută la sută ficţiune) din secolul al şaptesprezecelea, 

scris „din iubire şi nostalgie pentru ţinutul natal”, de călugărul-cărturar 

tainic, originar din Dobrogea, vieţuitor în Muntele Athos. Manuscrisul a fost 

descoperit (o altă născocire a lui Mircea Ioan Casimcea) în arhivele Sfântului 

Munte şi poartă titlul „Dobrogea cu dor”. Pentru frumuseţea spunerii, oferim 

cititorului doar o secvenţă. 

„tatăl munţilor, venerabilul Babadag, baciul Dobrogei priveşte smerit 

turmele de oi, de capre; pâlcurile de măgari, de câini; cirezile de vaci, de 

bivoliţe; hergheliile de cai… Caută cu privirea încă ageră movilele de pământ, 

dealurile împodobite cu stânci şi bolovani din piatră, luciul ondulat al Dunării, al 

lacurilor, zăreşte liniştit creasta alburie a valurilor albastre… Ascultă fermecat 

pocnetele crustei pământului, când ţâşneşte iarba, spargerea calmă a mugurilor, 

foşnetul ierbii sărate sub botul animalelor, dar şi melodiile slobozite din 

fluiere, cavale, cimpoaie… Inspiră însufleţit parfumul florilor de câmp, mirosul 

laptelui din ciubere…” 

Un episod emoţionant despre dezrobirea ţiganilor (suntem pe vrmea lui 

Barbu Ştirbei!) este evocat, în „Alba slobozenie”, prin cele două personaje, vii 

şi pitoreşti, cum numai autorul le ştie „brodi”: odor şi harmonica de pe moşia 

boierului Andrei Piscan, iar despre cum se păstrează, întreagă, o avere, aflăm 

din povestirea care dă şi titlul volumului: „Ajustarea destinului”. 

124

Rezumăm pe scurt: onofrei hulpe, poreclit Purnică, îşi consolidează, de-a 

lungul anilor, averea moştenită de la părinţii şi socrii săi, devine proprietarul 

unei considerabile turme de oi şi capre, cu multe hectare de pământ, apoi 

proprietarul unui restaurant cu salon de dans, primarul unei comunităţi, în două 

legislaturi şi, în fine, membru fondator al unei bănci prospere. Dar problema 

e: Cine va moşteni această avere?, căci cuplul boieresc nu are copii. Singura 

soluţie ar fi să înfieze unul. Şi au luat „de suflet” o fetiţă. Dar această fetiţă 

trebuie să aibă şi un fraţior, şi-au zis ei, părinţii adoptivi. Zis şi făcut. Înfiază, 

de la o altă familie, un băiat. Existau de-acum moştenitori, numai că „averea 

trebuie să rămână întreagă!” şi-a zis boierul. Şi, chibzuind îndelung, a hotărât 

că cei doi “fraţi” musai să devină soţ şi soţie! hotărârea părinţilor adoptivi le-a 

fost comunicată tinerilor moştenitori în ziua când aceştia împlineau 18 ani. 

Finalul? greu de presupus, căci scriitorul lasă totul în seama cititorului!. 

o bizară căsătorie între o fată (cu mintea rătăcită, evident) şi un castan, 

este relatată într-o povestire tulburătoare: „Căsătoria castanului”. Alte titluri: 

„La garaje”, (o povestire cu accente biblice, ceva ce aduce cu Iona cel înghiţit 

de balenă), „Inspecţia unchiului-tată şi nepotului-fiu” (despre pile, relaţii, cumetrii), 

„Istoria mondială a sexului” (scrisă cu ironie, autoironie şi mult umor), 

„În solstiţiu”, „Pe mare”, „Fericitul scriitor”. 

Mai pe scurt: Mircea Ioan Casimcea scrie o proză de mare simplitate, 

aproape austeră, lipsită, aparent, de orice podoabă stilistică, menţinând linia 

unei naraţiuni clasice, sobre, în care întâmplarea cotidiană, cu aspectele ei 

grave sau cu o aură umoristică, este prezentă în scrisul său. o mare concizie 

în relatarea faptelor, o succesiune rapidă a episoadelor şi sugerarea doar 

printr-un gest sau detaliu de comportament al gândului tainic sau a trăirii 

lăuntrice a personajului. 

Creaţiile sale reprezintă viaţa însăşi, cu umbre şi lumini, cu bucurii şi 

necazuri, cu împliniri şi decepţii şi, în acelaşi timp, cu o nuanţată galerie tipologică. 

Cu alte cuvinte, personajele au individualitate proprie, bine conturată, 

reprezentând cu adevărat un caracter. 

Plonjonul în trecut este filmat cu încetinitorul, prozatorul dovedind o 

remarcabilă memorie sau o fantezie care lucrează împreună cu memoria 

pentru a salva trecutul din neantul uitării. 

În fine, cartea este captivantă şi se citeşte cu plăcere, iar după ce ai 

întors şi ultima filă, parcă îţi vine a relua lectura. Ceea ce, să recunoaştem, 

nu e puţin lucru. 


125

OlIMPIU VlADIMIROV 

D 

ecembrie rămâne, cu o încăpăţânare nefastă, an de an, luna tulburătoare 

când sângele ne este biciuit de iluziile şi deziluziile evenimentelor din 1989, o 

rană mereu deschisă, nu numai în plan cultural-literar, dar şi social-economic, 

inclusiv politic. 

Amintiri, gânduri, întrebări, vise neîmplinite; mai puţine răspunsuri şi 

schimbări în bine; destule speranţe, speranţe… 

Considerând că „am dat destul timp timpului” ne-am bucurat de o serie 

de cărţi memorialistice, în locul volumelor „de sertar” pe care le-am aşteptat 

şi crezut „păstrate”, însă n-a fost să fie! ne mulţumim cu cele adunate, pentru 

că merită să cunoşti şi să mărturiseşti ceea ce ai trăit şi ai văzut. 

Cartea de suflet a profesoarei olga Andreescu (Jurnal de Tulcea, 

1979-1989-1992..., Editura Sais, Bucureşti, 2010, prefaţa de pr. Mihai-Andrei 

Aldea, iar postfaţa de valentin hossu-Longin) consemnează situaţii şi fapte 

din viaţa cotidiană a anilor 1979-1989 (atât de dureros cunoscută generaţiilor 

mature şi în vârstă), respectând adevărul, firescul şi fidelitatea mărturisirilor. 

Paginile Jurnalului de Tulcea sunt caracteristice şi fundamentale pentru toate 

realităţile României socialiste ale acelor ani, indiferent de numele, mărimea 

sau localizarea geografică a unui oraş. 

Cutezanţa de a scoate la lumină multitudinea însemnărilor sale zilnice, 

cu reale valenţe de document, pe care le dăruieşte „lui Cosmin şi foştilor mei 

elevi din «Epoca de aur»”, sunt pentru autoare o descărcare sufletească şi o 

împlinire a datoriei de dascăl în faţa comunităţii sociale a tinerilor. Poate că 

unii dintre ei – parcă neîncrezători – vor spune „aberaţii”, sau „exagerări” sau 

„fantezii”, doar până la descoperirea cenuşiului şi vicleniei din vorbele goale 

şi mincinoase ale timpurilor comuniste. 

În cele peste 400 de pagini sunt surprinse, precum într-un mozaic, atât 

secvenţe din viaţa familiei, prietenilor, şcolii, oraşului, împrejurimilor (Celic, 

Agighiol, Sarichioi), dar şi evenimente politice, sociale, culturale din ţară şi 

străinătate (Afganistan, Iran, Polonia, Rusia, Basarabia). 

om de elită al şcolii tulcene, predând limba lui Eminescu şi voltaire, olga 

Andreescu a ştiut să evite plafonarea, însingurarea şi amăgirile, prin apropierea 

de câţiva prieteni care dau o culoare aparte multor pagini din jurnal: acad. 

Şerban Cioculescu şi soţia, lingvista Mioara Avram, poeta Emilia Căldăraru, 

poetul grigore Sălceanu şi soţia, pictoriţa Constanţa Manolescu, prof. Florica 

grigorescu, nadia Lovinescu, familia Pop Simion. La nivelul oraşului tulcea, îi 

simte alături, pe nicoleta voinescu, soţii Dumanschi, Mihai Albotă, Ion neda, 

gheorghe Bucur, Dumitru Stan, distinşi colegi de activitate profesională. 

126 


Amintiri din comunism

Cunoaşte, cu diferite prilejuri, câţiva scriitori deosebiţi: Ioan Alexandru, 

Mircea Dinescu, Petre ghelmez, nichita Stănescu, Zoe Dumitrescu Buşulenga 

şi are aprecieri de suflet pentru gala galaction, geo Bogza, Marin Preda, 

Ileana Mălăncioiu, Ana Blandiana. 

Alte ieşiri din cotidian, cu deosebire în vacanţele şcolare şi concedii, erau 

esenţiale pentru o necesară creştere spirituală şi menţinerea unui echilibru 

interior benefic: frecventează teatrele şi cinematografele bucureştene, Biblioteca 

Franceză, concertele Ateneului Român, „răsfoieşte” România literară, 

Magazin, Flacăra, şi câteva din revistele străine permise în epocă, îşi selectează 

emisiunile culturale de la radio şi tv. 

Între activităţile didactice suportă cu greu desfăşurarea învăţământului 

politic, a muncilor agricole, a pregătirilor pentru spectacolele festiviste închinate 

„Cântării României”, ca şi umilinţa de a ieşi cu elevii la întreţinerea curăţeniei 

străzilor sau a Pieţei Civice. 

Momente bogate în emoţii şi impresii sunt datorate doar deplasărilor la 

olimpiadele naţionale Şcolare şi taberelor literare, în diferite colţuri de ţară, 

când excursiile prilejuite de asemenea manifestări purtau un farmec aparte, 

în ciuda oboselii drumului, cazării şi mâncării dezgustătoare. 

Deceniul cumplitei dictaturi ceauşiste, purtând blazonul celor „3F” (foame, 

frică, frig), blestemul neajunsurilor economice, făţărnicia şi prostia sistemului, 

poate fi o lecţie esenţială de comunism: „am primit cartelă şi pentru butelia 

de aragaz… pentru două persoane, o butelie la două luni”; „în casă e frig. 

Caloriferele sunt reci pentru că s-a dat dispoziţie să se facă maximă economie 

şi în sectorul termoficării”; „azi suntem la cartofi. Un teren imens acoperit de 

«dune», 90% pământ, 10% cartofi”; „ne aflăm în consfătuiri. Se cuvântează 

despre o nouă calitate în învăţământ, despre pregătirea temeinică a tinerei 

generaţii. Fac intoleranţă la aceste vorbe fără acoperire”; „în magazine cozile 

se lungesc peste limitele obişnuite. Cuvintele «se dă» şi «s-a băgat» zboară 

din gură în gură. tristeţea împietreşte chipurile oamenilor”. 

Reflecţiile amare sau ironice punctează pagină după pagină: „sunt convinsă 

că se poate trăi şi fără carne, lipsa hranei spirituale este mult mai greu 

de suportat”; „Destul! Destul!... paharul se revarsă”; „e cumplit de dureros 

să priveşti în ochii cuiva atunci când în ei s-a stins scânteia inteligenţei. Comunicarea 

e brutal frântă”; „după scurte licăriri de speranţă, au urmat mereu 

prăbuşiri în hăul deznădejdii. S-au menţinut în funcţii înalte persoane active 

în vechiul sistem, nu a fost stăvilită corupţia; vrajba, ura şi dezbinarea i-au 

înrăit pe români.” 

Anii 1990-1992 se bucură în economia volumului de o analiză atentă a 

întâmplărilor dintr-o societate debusolată, când lumea românească se confrunta 

cu şubrezenia unei orânduiri impuse de emanaţii revoluţiei. 

Percepţiile personale şi implicarea în acţiuni de interes general (reacţia 

neocomuniştilor la apariţia fostelor partide istorice, urmările mineriadelor, intrarea 

în rândurile Alianţei Civice şi a Uniunii Mondiale a Românilor Liberi, ca 

membru fondator) o determină pe scriitoare să se recunoască „monarhistă” 

participând la mitingurile privind readucerea Regelui Mihai în ţară. 

Şi totuşi, speranţa nu moare… Strigătul autoarei „repuneţi în drepturi 

adevărul acelor ani” ca şi destăinuirea subiectiv-personală de mare sinceritate: 

„cineva trebuie să-mi continue confesiunile, într-un alt registru, până în 

ziua de azi. Parafrazând un titlu de film, eu, dacă am avut ceva de spus, am 

spus!”, rămân adevărate mărturii testamentare. 


127


128 

interviu „ex ponto" 

Arthur Porumboiu: ,,Devenisem un obiect 

într-un angrenaj cumplit, dirijat de 

forţe malefice” 

A 

ş dori să ne spuneţi câteva cuvinte despre dumneavoastră. Unde 

v-aţi născut? 

M-am născut într-un sat, Dimiana, aflat la poalele munţilor Buzăului. 

Satul este înconjurat de păduri de salcâm, stejar şi pin; şi-i ca o uriaşă scoică 

deschisă, ascunsă vara într-un ocean de clorofilă. Miresmele florilor de 

salcâm şi ale florilor de câmp, primăvara devin aproape palpabile şi toată 

ziua se-mbracă-n pânza lor străvezie. Iar nopţile au ceva de basm, cu un 

senin de mătase albastră, când stelele coboară pe dealuri, şi Slănicul curge 

liniştit şi orele tac. 

Satul meu se află la numai 5 kilometri de ,,ruinele cetăţii lui vintilă vodă” 

despre care a scris Alexandru odobescu, genialul scriitor, care a văzut la 

Bisoca (ultima localitate situată aproape de schitul găvanu) ,,cele mai frumoase 

fete”, şi a ascultat ,,Basmul Bisocianului”. Aşadar, am avut fericirea 

să mă nasc într-un sat, unde există şi o biserică de pe timpul lui Constantin 

Brâncoveanu, cum afirmau cu 50-60 de ani în urmă, bătrânii care se ţineau 

drepţi până la 100 de ani. 

Ce ne puteţi spune despre copilăria dumneavoastră? 

Copilăria mea ar putea fi comparată cu o balanţă. Cele două talere fiind 

unul într-o lumină de o frumuseţe zdrobitoare, iar celălalt aplecându-se într-un 

spaţiu dramatic plin de evenimente neprevăzute şi chiar insolite. Să încercăm, 

aşadar, dezlegarea ,,enigmei”. Aveam cinci ani când tata a plecat la război. 

După multe luni de aşteptare, mama a primit o scrisoare de la sergentul 

Constantin Porumboiu. Se afla în odessa, şi trupele româneşti înaintau spre 

Răsărit… 

Mai târziu, printr-o întâmplare fericită, tatăl meu a fost readus în ţară, şi-a 

lucrat, ca maistru cismar, într-o fabrică de Încălţăminte din Râmnicu-Sărat. 

numai pentru Armată. Uneori, sâmbăta noaptea, venea acasă pe jos (peste 

deal erau 17 kilometri până în satul nostru) şi ne aducea pungi cu bomboane 

de culoare verde sau roz. noi, cei patru băieţi: Dorel, veronel, Sandu şi nicolae 

aveam sarcini precise: păşteam caprele pe Lespedea, şi aduceam zilnic o 

crosnie de lemne din pădurea gura Bodii. ne şi jucam, ne duceam - vara - la 

scăldat în apele Slănicului, bogate în sare, ieşeam pe nisipul fierbinte în pieile 

goale şi ne bronzam, iar apoi urcam pe dealurile dinspre valea Mare, ne suiam

în cireşi negri şi ne … ghiftuiam. Eram fericiţi? Eram pentru că ,,înţelepciunea” 

noastră era jocul, cum scrie undeva Lucian Blaga. 

În acele momente într-adevăr sufletul meu se răsfăţa în lumina Bucuriei, 

dar soseau implacabil (uneori) şi paşii unui timp dramatic, deşi atunci nu-l 

puteam conştientiza. Două situaţii vizând aceste faţete: într-o seară mama 

ne-a spus: ,,mălai nu mai e, o să mâncăm numai murături şi puţin lapte de 

capră”. Şi parcă vroia să se scuze când Sandu, fratele mai mic, întreabă: 

,,Ce-om mai mânca, ce-om mai mânca?!”. Şi-apoi a venit teribila secetă din 

’46, iar eu şi Dorel am fost trimişi în zonele cu pâine - la Făgăraş - în satul 

Berivoi Mari, ca argaţi, fapt descris de mine în dramatica povestire Taurul 

negru, din cartea Iarba Albă. Au fost 11 luni de ,,exil”, dar mă bucur că ele au 

lăsat urme de neşters în sufletul meu. Aşadar, copilăria mea a fost insolită şi 

bogată în evenimente care, mai târziu, au găsit locuire în unele povestiri din 

Iarba Albă. 

Cum v-aţi întâlnit cu literatura? Dacă ar fi să vă întoarceţi în timp, 

v-aţi mai dedica scrisului? De ce? 

Dragostea mea pentru Literatură în general, şi pentru Poezie în special, s-a 

manifestat de timpuriu. În copilărie, serile de iarnă erau lungi, cădeau zăpezi 

teribile, lupii veneau până sub ferestrele caselor, vânturile erau ca o rafală de 

şrapnele, dure, neiertătoare, şi-n acele seri lângă soba ce prindea să devore 

cu lăcomie lemnele de salcâm, tatăl meu aducea o carte frumoasă, legată în 

piele, cu pagini bogate-n vigniete care aminteau de vitraliile din catedrale – şi 

ne citea. Avea un glas limpede şi foarte puternic. Eu încremeneam de uimire 

la auzul sunetelor: ,,Sub bolta cea înaltă a unei vechi biserici,/ Între făclii de 

ceară, arzând în sfeşnici mari,/ E ntinsă'n haine albe, cu faţa spre altariu/ 

Logodnica lui Arald, stăpân peste Avari." 

Aşadar, tatăl meu citea pe Eminescu, iar poemul Strigoii (din care am citat) 

ne crea fiori de teamă, dar şi o bucurie greu de explicat, urmărind în noapte 

galopul sălbatic al regelui Arald. Ascultam fascinat, iar târziu, când am început 

şi eu să scriu şi să public, amintindu-mi ,,Serile cu Arald”, care mă obsedau, 

am scris un text intitulat aşa, dar şi poemul ,,Motiv eminescian”, publicat în 

revista Amfiteatru – şi care începea astfel: ,,Tu galopai cu Arald, galopai/ până 

smulgeai plasa zorilor...” Apoi la Şcoala Medie tehnică de Protecţia Plantelor 

din Buzău, unde eram un elev excentric, fiind considerat aşa de colegii mei 

pentru că iubeam cărţile şi le citeam pe nerăsuflate, şi nu-mi plăceau orele 

alături de ei, ci orele în singurătate, unde puteam gândi şi scrie. Atunci chiar 

am debutat în ziarul Viaţa Buzăului cu basmul în versuri Făt-Frumos şi Zâna 

Munţilor, text care fusese distins cu premiul I la concursul organizat de cenaclul 

literar ,,Alexandru Sahia”, al cărui membru devenisem. 

...Dacă ar fi să mă întorc în timp - mă întrebi – m-aş dedica tot scrisului? 

Crezi că m-aş apuca de afaceri?! Aş deveni moşier ca Mircea Dinescu? nu, 

nu domnişoară! Scrisul mi-a hotărât Destinul, şi eu nu pot (şi nu vreau!) să 

renunţ la scris. Mi-e teamă însă ca nu cumva, odată să nu dispară instinctul 

dominator, şi cuvintele să mă refuze, astfel netezindu-mă-n masa cenuşie a 

Anonimatului. 

De la poezie aţi trecut la proză, publicistică pentru a reveni la poezie. 

Din aceste peregrinări, care etapă vi se pare ca fiind cea mai frumoasă, 

respectiv care etapă vă defineşte ca scriitor şi om? 


129


130 

Faptul că am ...evadat uneori şi spre alte genuri literare nu ţine de un 

program. A fost şi un mod de a mă destinde după eforturile extraordinare 

cerute de Poezie. Şi pentru mine Poezia a fost (şi rămâne!) spaţiul de locuire 

şi expresia care mă reprezintă la cota cea mai de sus. Au spus-o toţi comentatorii 

mei, şi n-au fost puţini. De fapt, fără poezie eu nici n-aş exista, fiindcă 

,,o zi fără poezie ar fi ca şi cum mi s-ar smulge din pupile imaginile lumii”, ca 

să citez un aforism din Înţelepciunea Ascetului. Aşadar, aş fi orb. 

În anumite poezii pare că obiectele poetice sunt inserate în mod 

arbitrar astfel încât versurile au calitatea unor unităţi textuale independente, 

verigi nelegate, reconstituind lumea în dezordine. Aceeaşi 

calitate de unitate minimală generează permutabilitatea, mesajul poetic 

nu se schimbă: ,,S-ajung în basoreliefurile eroilor”, ,,Să-mi reconstituie 

viaţa”, ,,O, cine mi-ar putea stinge durerea”, versurile au calitatea de a 

fi independente. În aceste condiţii, consideraţi că textul dumneavoastră 

poetic înregistrează imagini simbolice ale rupturii de tip ontologic? 

Anunţând spiritul poeziei moderne, insurgentul şi năvalnicul Arthur Rimbaud, 

vorbea, încă din 1870, despre ,,dereglarea simţurilor” şi provocarea, 

în mod deliberat, a unei poezii deschise, eliminând astfel orice gratii care ar 

fi putut s-o întâmpine şi s-o maculeze. El chiar a ,,trăit”, Un anotimp în Infern, 

şi-acolo a experimentat toate trăirile posibile şi imposibile, fapt ce i-a permis 

naşterea unei poezii noi, liberă şi de o frumuseţe care înfricoşează, dacă 

pot să mă exprim aşa. Ei bine, poeţii care au venit după El, n-au încetat să-i 

îmbogăţească demersul, dar fiecare în stil propriu, original, ca de exemplu 

gottfried Benn. 

În ceea ce mă priveşte am încercat o sugestie a lumii în derută şi, evident 

că s-au produs ,,rupturi de tip ontologic”. Cât priveşte faptul că unele ,,versuri 

au calitatea de a fi independente” e firesc în lirica modernă. Şi cred că mie 

mi se întâmplă acest fapt (benefic) deoarece am practicat poemul gnomic, şi 

el obligă la acest mod de exprimare. 

,,Vânătoarea antică”, este un poem care poate fi citit drept un text al 

pendulării nietzschiene între apolinic şi dionisiac. Consideraţi că această 

relaţie atât prin conţinut, cât şi prin formă se poate aplica ,,experienţei” 

din închisoarea de la Piteşti? Ce reprezintă ,,Patrulaterul cenuşiu” pentru 

destinul dumneavoastră? 

Poemul Vânătoare antică se deschide (şi) spre alte interpretări, el fiind, 

după părerea mea, o meditaţie gravă asupra ,,timpului ucis la vânătoare” 

implicând aşadar o luptă crâncenă care, însă, nu se termină în moarte ca în 

mitul antic, ci e doar o proiecţie a victoriei posibile, dar ,,învingătorii”, deci, 

câinii lui Acteon, sunt muşcaţi de doliu şi au gurile pline de vânt. Este o situaţie 

nouă, inedită – şi care nu mai respectă Mitul, ci îl rescrie în spirit modern, cum 

a observat şi critica literară. 

…Mă întrebi dacă ar putea avea o relaţie atât prin conţinut, cât şi prin formă 

cu experienţa din Patrulaterul cenuşiu (închisoarea de la Piteşti); s-ar putea 

spune, forţând imaginaţia până la limita posibilă, că şi-n teribila închisoare 

era o ,,vânătoare”, dar fiinţele nu erau sfâşiate (la propriu), ci chinuite ca-n 

Infernul lui Dante, cum observa criticul Ştefan Cucu în cartea sa intitulată 

Portrete literare (Editura Ex Ponto, Constanţa, 2002).

Era o exterminare prin muncă forţată, iar rezultatul putea fi derulat cu 

încetinitorul, bilanţul făcându-se, în special, după eliberare, dar despre consecinţele 

sale vom vorbi în cele ce urmează, răspunzând astfel părţii a doua a 

întrebării, adică ,,ce reprezintă Patrulaterul cenuşiu în propriu-mi destin”. 

viaţa în Patrulaterul cenuşiu a însemnat pentru mine deturnarea de la un 

destin uranic. Deci, pus sub protecţia lui Uranus. Să mă explic: pe-atunci eu 

eram un tânăr nonconformist şi necruţător cu tarele ,,epocii de aur”, şi faptul 

că, la o adunare în care Ceauşescu vorbea despre ,,realizările măreţe ale 

Socialismului”, eu am lansat remarca sarcastică ,,oare cât ne va costa această 

bucurie organizată?” - mi-a fixat destinul, o vreme, dincolo de gratii. Dar cred 

că-i bine să dau câteva date despre existenţa în închisoarea de la Piteşti: 

deşteptarea la orele cinci dimineaţa. Masa: o bucată de turtoi de aproximativ 

150 grame, puţină marmeladă şi nelipsita ,,cafea” (citeşte: cicoare). Cum se 

desfăşurau activităţile? Eram duşi pe şantier cu autobuzele. Coboram rapid 

şi – la început de zi – ni se spunea ce trebuie să facem, şi să ne luăm gândul 

de a încerca să evadăm. În câteva ore, cu câinii dresaţi, am fi prinşi. Deci, 

singura condiţie de supravieţuire era Munca, adică fiecare deţinut trebuia să 

sape cu hârleţul 6 metri cubi de pământ, să-l încarce în roabă, şi să-l depună 

unde urma să fie temelia noului bloc. 

Eram, de fapt, într-o groapă înconjurată de gardieni duri care pândeau 

fiecare gest, şi ne avertizau continuu că ,,norma trebuie făcută chiar dacă 

plouă sau ninge”. Eu n-am reuşit niciodată să fac norma, fiindcă nu mă ajutau 

forţele fizice. Seara eram topit de oboseală, însă ceea ce mă înnebunea şi 

mai mult era faptul că nu puteam citi nimic, iar de scris nici măcar nu puteam 

visa! Devenisem un obiect într-un angrenaj cumplit, dirijat de forţe malefice. 

…Iată şi o altă imagine din Infernul Roşu. În noiembrie frigul, ca un măcelar, 

trasa pe trupurile obosite dâre vizibile. Şi când venea masa de prânz, 

în gamele intrau, odată cu zeama gălbuie, şi boabe de promoroacă… visam 

braţele focului şi o baracă ocrotitoare. În carne însă frigul săpa nemiloasa 

tranşee. 

Desigur, urmele închisorii nu s-au şters niciodată, ele făcând parte indestructibilă 

din viaţa mea neliniştită, aşa cum hemoglobina face parte din sânge. 

Ele, urmele, au fost generatoare de coşmaruri ce mi-au sfârtecat nopţile, dar 

timpul consumat în închisoare a avut şi un rol pozitiv (!), astfel că imaginile 

închisorii mi-au dictat şi m-au obligat să scriu Patrulaterul cenuşiu, ,,o radiografie 

zguduitoare în închisoarea comunistă de la Piteşti”, cum nota prozatorul 

ovidiu Dunăreanu în cartea Vitralii (Editura „Muzeul Literaturii Române”, 

Bucureşti, 2006). tot acolo eu spuneam: ,,Mă consider, totuşi, un învingător, 

pentru că am reuşit să transform durerea insuportabilă în literatură”. Menţin 

această afirmaţie, şi adaug şi faptul că ocna m-a îmbogăţit sufleteşte, şi m-a 

făcut să privesc şi să înţeleg mai bine fiinţa umană. 

Citeam în lucrarea lui Ion Roşioru, ,,Arthur Porumboiu sau Scrisul ca 

pavăză împotriva morţii” faptul că ,,obsesia definirii poeziei constituie 

una dintre constantele ,,Jurnalului unui singuratic” şi ea revine ca un 

leitmotiv al tuturor scrierilor cu caracter teoretic... Consideraţi că poezia 

tomitană stă sub semnul a ceea ce Hugo Friedrich denumea drept 

,,fantezie dictatorială”? 

Lucrarea lui Ion Roşioru face o trimitere necesară la Jurnalul unui singuratic 

(acum fiind publicat în întregime în partea a doua a cărţii numită Iarba 


131


132 

Albă), ca sursă informativă, însă eu vreau să răspund doar la întrebarea ce 

mă priveşte şi care priveşte ,,fantezia dictatorială”, pe care, cu multă fineţe, 

a prezentat-o hugo Friedrich, în excelenta-i carte Structura liricii moderne 

(Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1969). El notează ,,Individualităţi 

creative îi numeşte hofmannsthal pe aceşti poeţi. Ceea ce ne apropie din 

nou de un concept folosit în legătură cu Rimbaud: fantezie dictatorială. Fiindcă 

şi în poezia secolului al 20-lea ea este originea tuturor acestor transformări 

şi distrugeri ale lumii reale; în asemenea măsură, încât produsele ei nu pot fi 

comparate decât la modul euristic, nu şi la modul cunoaşterii conclusive, cu 

realitatea şi cu registrul uman normal. E drept că poezia a şters întotdeauna 

deosebirea dintre «a fi» şi «a părea», materialele supunându-şi-le forţei 

spiritului poetic.” 

Sintagma ,,fantezia dictatorială în lirica tomitană”?! Mai întâi vreau să 

precizez că expresia ,,tomitană” e restrictivă şi ne închide pe noi, poeţii spaţiului 

pontic, (adică, acei care trăim şi scriem în Dobrogea) într-un ţarc, metaforic 

vorbind, şi ne izolează de colegii noştri din alte zone ale României, dar şi ale 

lumii. În realitate, poezia care se scrie în acest spaţiu se sincronizează cu 

poezia română din toate zonele ţării şi chiar cu poezia lumii. Ca modalitate 

de exprimare, ca limbaj, ca temă, fapt dovedit de noi în antologia mării - Ţara 

lui Poseidon (Editura Ex Ponto, Constanţa, 2009). Dacă poemele scrise de 

tomitani se-nscriu în formula ,,fanteziei dictatoriale” e greu şi foarte riscant 

de afirmat. Poate că-n unele texte, această situaţie benefică există. Poate… 

oricum, în poezia pe care eu o scriu se pot descoperi asemenea texte din 

moment ce criticul literar Daniel Dimitriu scrie într-un comentariu la Viaţa în 

aşteptare, astfel: ,,Există în poezia de acum a lui Arthur Porumboiu o vigoare 

pe care n-o bănuiam, o forţă afirmativă, un, aş zice, instinct dominator care 

exprimă mult mai mult decât o reacţie a ,,marginalităţii”. Am impresia că ea a 

fost neglijată, că manifestarea ei fără inhibiţii e mult mai avantajoasă. Poetul 

are suflu pentru cursa lungă pe teren accidentat…” 

titluri precum, Via albastră, Vânătoare antică, Ningea-n cetăţile latine, 

Treisprezece, Căutătorul, Diagrama frigului roşu, Libertatea mea e un templu 

(ca să ne oprim doar la aceste exemple) confirmă opiniile critice ale lui Daniel 

Dimitriu. 

Credeţi că poezia dumneavoastră din „Prinţul captiv” are ca numitor 

comun destructurarea sistematică a codului poetic prin modificarea 

raportului dintre limbaj şi realitate? 

Mai întâi e de precizat faptul că Prinţul captiv este cartea în care mi-am 

învins (şi am învins!) toate inhibiţiile care ar fi putut să oprească ceea ce 

Daniel Dimitriu (citat mai înainte) numea instinct dominator. Acest fapt mi-a 

creat posibilitatea să dau libertate totală, neîngrădită de nicio oprelişte, imaginaţiei, 

dar, în acelaşi timp, să-mi trăiesc şi stările (obsesiile) născătoare de 

text la cote maxime. A existat o colaborare armonioasă şi echilibrată între 

inimă (suflet) şi gândire. Evident că această situaţie n-a putut fi regizată, ci 

s-a impus pe căi necunoscute. nu cred totuşi că s-a produs o ,,destructurare 

sistematică a codului poetic prin modificarea raportului dintre limbaj şi realitate”, 

deşi observaţia poate fi luată în consideraţie, ci este vorba de un limbaj 

nou chemat de fiecare poem (prin tema ce-o vehiculează), şi care ,,sparge” 

tiparele cunoscute, şi impune limbajul timpului agresiv în care s-a născut. El

nu e rupt (total) de realitate, ba chiar mi se pare a fi o expresie pregnantă a 

Realităţii dure, cenuşii care invită gândul să vadă şi veşnica destrămare... 

Dintre numeroasele opinii critice legate de această carte, care a stârnit un 

interes deosebit, dau câteva citate: ,,volumul Prinţul captiv, prin pendularea 

sinceră a autorului între a fi alesul unui destin de excepţie şi insul ros de îndoieli, 

condamnat la solitudine şi umilinţă, contribuie la umanizarea poetului şi, 

implicit, la a-i spori nota de autenticitate a discursului”. (Ion Roşioru, în cartea 

Cronicar la Pontul Euxin, Editura Ex Ponto, 2008). Iată şi un fragment semnat 

de Corina Apostoleanu în revista Poesis: ,,teama de neant, de singurătate, de 

unul devine obsesivă cu aceeaşi cu care eul şi-ar fi dorit instalată permanent 

starea de bucurie. Lupta e câştigată temporar de lumină. văzul şi auzul refuză 

ceea ce gândul a zămislit mereu. Aşteptarea va deveni starea terifiantă care 

se insinuează în existenţă de la momentul de început şi creşte odată cu fiinţa, 

devine imposibil de ignorat, şi se metamorfozează în ţipăt: ,,Încetinirea pentru 

o clipă/ a ghilotinei,/ mai insuportabilă/ decât tăişul ei.” (Aşteptarea). 

opiniile (toate) confirmă faptul că stâlpii de susţinere ai edificiului sânt în 

exprimarea unei Realităţi, şi într-un limbaj foarte aspru, sugerând existenţa 

unui disconfort sufletesc, dar fiind recompensat de frumuseţea poemului. 

Sânt stări diferite, şi ele devin noi proiecţii imaginare chiar dacă, în mod firesc, 

pleacă din Real. 

Dintre cărţile scrise de dumneavoastră, care vă este cea mai dragă 

şi de ce? 

Eu îmi iubesc toate cărţile pentru că fiecare spune ceva despre lumea în 

care am existat şi exist. Sunt ,,copiii” mei – şi lăudând un titlu, vrând-nevrând 

aş nedreptăţi pe un altul, dar e obligatoriu să vin cu argumente, cu nuanţări 

necesare. 

Prima carte - Domnule Copil – a venit greu, foarte greu în lumină. De 

ce? Doi redactori, citind manuscrisul, şi fiind otrăviţi de invidie, adică nicolae 

Ioana de la „Editura tineretului", şi nicolae oancea, un pigmeu literar, de la 

Editura ,,Eminescu” mi-au respins manuscrisul; neluţu oancea făcându-mi 

chiar un referat negativ. A trebuit să-l întâlnesc pe Mircea Ciobanu – prin poetul 

delicat gheorghe Istrate –, şi-astfel manuscrisul ajuns la „Cartea Românească" 

să intre pe drumul cel bun şi să apară. Directorul Editurii era Marin Preda. 

Am iubit mult această primă carte pentru că ea mi-a permis intrarea-n lumea 

literară pe uşa din faţă. Celelalte (17 la număr publicate până la data când 

vorbim) au venit firesc şi m-am bucurat să constat că s-au aflat în atenţia 

criticii literare, cota maximă a opiniilor primind-o Prinţul captiv, care a fost 

comentată uneori la superlativ. nici un titlu, precum Nume pe apă carte de 

poeme comentată la obiect de critici în care cred, adică nicolae Rotund, 

Evelina Cârligeanu, Ion Roşioru, Corina Apostoleanu şi alţii pe care nu-i mai 

numesc, n-a fost ascunsă în tăcere. 

Puiu Enache, în monumentala-i lucrare Istoria Literaturii din Dobrogea, 

consideră punctul de sus al poeziei mele Lupta cu Îngerul Negru, o 

altă carte viu discutată, dar se pare că m-am abătut de la întrebarea privind 

cartea cea mai dragă. 

Din lectura cărţilor dumneavoastră realizăm faptul că sunteţi un 

fin observator al realităţii sociale. Consideraţi că actualitatea este mai 

interesantă decât trecutul? 


133


134 

Actualitatea este, indiscutabil, o sursă inepuizabilă pentru Literatură. Îţi 

rămâne însă obligaţia s-o explorezi, să-i descoperi situaţiile semnificative, şi 

s-o exprimi într-un mod care este numai al tău, cu vigoare şi multă inteligenţă, 

astfel încât pagina ajunsă la cititor să-i capteze atenţia şi să n-o mai poată 

abandona. Pentru că literatura nu-i o copie fidelă, o fotografie a realităţii (a 

spus-o demult şi Liviu Rebreanu) ci, cred eu, un mod de a descoperi lucruri 

noi, situaţii, întâmplări care, deşi par decupate din REAL, în realitate ele 

transportă cititorul într-o altă stare, chiar într-o lume a visului aspirând spre o 

lumină nouă. Evident că vorbesc despre literatura spiritului înalt, de literatura 

adevărată şi nu de maculatura grafomanilor. 

În legătură cu interesul scriitorului pentru prezent sau trecut, acest fapt ţine 

de structura fiecăruia. Poţi scrie bine despre un trecut ideal, când tu erai tânăr 

şi fericit, şi să reuşeşti evocări remarcabile, dar nu poţi neglija prezentul. El te 

obligă deoarece faci parte din structura-i granitică, şi ceva chiar fără voia ta, 

va semnala acest prezent. E şi şansa ta ca om şi scriitor de a te fixa temporal. 

De aceea eu (şi) cred că fiecare scriitor trebuie să fie citit în contextul timpului 

său. Dacă scrierile sale vor reuşi să intereseze şi pe cei care au venit în alt 

timp (chiar veac!) e bine. Înseamnă că proba de foc a fost dată, şi ,,examenul” 

în faţa cititorului este într-o lumină favorabilă. 

Care este personalitatea literară care v-a fascinat? De ce? 

De fapt sânt mai multe personalităţi care, într-adevăr, m-au determinat să 

fac ,,exerciţii de admiraţie” şi să-mi doresc să ating desăvârşirea ca scriitor, 

spre a le ,,bucura”, chiar dacă sânt plecate (ca persoane fizice) demult în 

lumea ,,unde bucurie nu-i, şi nici durere nu-i”. Prima personalitate care m-a 

fascinat a fost (şi rămâne!) Mihai Eminescu. El a fost şi primul poet român 

de care am auzit, şi pe care l-am ascultat prin glasul tatălui meu - aşa cum 

am relatat mai înainte chiar în acest dialog. Când am devenit matur şi am 

început să scriu şi să public, Eminescu mi-a fost reper. Eminescu este, în 

primul rind, un poet-filozof. El a făcut din fiecare text o sinteză fiindcă echilibrul 

dintre gândire şi trăire, la el este perfect. Şi El a probat toate stările, toate 

problemele fundamentale ale omului: dragoste, lumină, singurătate, moarte, 

şi s-a raportat la aceste teme majore ca un oM al timpului său. Şi numai în 

stilul său neasemuit de frumos şi interesant. De la gingăşia ,,unui tremurat de 

gene” la călătoria teribilă a Luceafărului, astfel noi aflând că ,,Porni Luceafărul. 

Creşteau/ În cer a lui aripe,/ Şi căi de mii de ani treceau/ În tot atâtea clipe.” 

El a fost şi un om al timpului său şi prin apriga-i şi puternica expresie 

pusă-n articolele sale incendiare. Eminescu a fost (este şi va rămâne) o enciclopedie 

vie, chiar dacă nişte neisprăviţi – de azi – îl contestă. Ar vrea – şi 

ei – să se atingă de mantia-i de purpură, crezând (câtă vanitate!) că se vor 

molipsi de talent, însă talentul nu-i contagios, aşa încât vor rămâne cu buza 

umflată. Altă personalitate care m-a marcat, transformând bucuria lecturii în 

drog, a fost Feodor Dostoievski. Unele ,,convorbiri” le-am avut cu el atunci 

când scriam Patrulaterul cenuşiu, carte care nu-i influenţată de ,,Amintiri din 

casa morţilor”, pentru că eu am trăit pe viu în bolgia de la Piteşti şi întâmplările 

au fost altele faţă de ale marelui rus, dar, poate în adâncul fiinţei mele a 

existat dorinţa de a scrie o asemenea carte, fapt care – păstrând proporţiile 

– a rămas în domeniul visului utopic. oricum, şi Dostoievski mi-a fost reper 

după care, uneori, m-am orientat.

A treia personalitate a fost Marin Preda, pe care l-am ascultat vorbind la 

câţiva paşi, i-am văzut semnătura pe Arheologia nopţii (a doua carte a mea, 

tipărită sub direcţia sa) şi am fost permanent în situaţia de a-l considera un mit. 

nu voi spune (ca alţii) că mi-a fost un prieten apropiat, dar a fost prietenul cărţilor 

bune pe care le-a girat cu numele şi prestanţa sa de mare scriitor. Moartea lui 

(pe care am evocat-o în revistele Luceafărul şi Tomis) a lăsat un gol imens în 

spaţiul literelor române. Desigur, au fost şi alţi scriitori care m-au fascinat, precum 

Mircea Ciobanu, om cu o cultură europeană, sau Miron Radu Paraschivescu, 

dar trebuie să mă opresc, punând astfel punct acestei întrebări. 

Înainte de a fi scriitor, sunteţi, după cum aţi şi afirmat, un excelent 

cititor. Ce mai citeşte Arthur Porumboiu? 

Lectura a fost şi a rămas una dintre marile bucurii ale vieţii mele. Şi mi-a 

fost mereu ciudă că timpul nu mi-a permis să citesc toate cărţile pe care le 

doream cu o ardoare aproape maladivă. 

Am început să citesc încă din copilărie, şi-mi amintesc de o carte a unui 

scriitor rus, v. g. Korolenko, intitulată Muzicantul orb, care m-a impresionat. 

În timpul Şcolii Medii citeam cu o lăcomie nestăvilită orice carte bună 

care-mi cădea în mână. Şi abia aşteptam să termin orele de curs şi să mă 

retrag undeva, departe de zgomotul banal al colegilor mei, şi să citesc. Aşa 

se face că Învierea lui Lev tolstoi am ,,devorat-o” într-o noapte, aflându-mă 

pe acoperişul şcolii, şi ,,Luna fiindu-mi felinar”, cum scrie criticul şi istoricul 

literar Ion Roşioru în cartea – dedicată mie – Scrisul ca pavăză împotriva 

morţii. Mai târziu, în tinereţea mea de zurbagiu, şi în nopţile bahice, citeam 

cu program, adică obligatoriu un număr de pagini între 50-150 zilnic. Am citit 

poezie multă. Citesc şi azi poezie, cel puţin trei texte pe zi. Îmi aleg cu grijă 

cărţile şi nu mă aplec niciodată asupra cărţilor slabe, pe care le abandonez 

dacă primele 10 pagini nu mă conving. Printre marile cărţi, care mi-au adus 

imense bucurii, s-au aflat Biblia, poemele lui Eminescu, Rilke, trakl, dar lista-i 

lungă, foarte lungă fiindcă, de exemplu, atunci când am făcut selecţia pentru 

Ţara lui Poseidon, antologia din lirica mării, scoasă împreună cu ovidiu 

Dunăreanu, a trebuit să citesc peste o sută de mii de pagini. 

…În ultimele perioade am citit romanele şi povestirile semnate de Ismail 

Kadare. E un scriitor albanez teribil, iar Generalul armatei moarte este, indiscutabil, 

o capodoperă. Aşadar, lectura cărţilor bune mă ţine drept în lumină, 

şi-mi dă puterea să rezist în acest timp bulversat şi otrăvit. 

Vi s-a întâmplat să vă regăsiţi în vreun personaj creat de altcineva? 

În ce fel? 

Când am ieşit din adolescenţă, tot căutând prin rafturi vechi am descoperit 

o carte care se numea Tăunul. Era semnată de Ethel voinich, un nume 

care nu-mi spunea ceva deosebit, însă era acolo un personaj, Arthur Burton 

Rivarez, fascinant. Un neadaptabil, un ateu (?) care nu putea suporta menghina 

de fier a Dogmei. El scria articole incendiare – şi tot el îşi răspundea 

sub pseudonim. Mi-a plăcut mult atitudinea lui, şi mi-am zis că, dacă vreodată 

voi ajunge scriitor cunoscut (debutasem deja în literatură), aş vrea să fiu ca 

el. Din acea vreme, şi în amintirea lui, mi-am hotărât şi pseudonimul literar. 

Mai târziu unii au spus că m-au ,,botezat”, însă realitatea e că mister Arthur 

Burton Rivarez mi-a ,,dat” sugestia. 


135


136 

... Mai m-am găsit, spre bătrâneţe, şi în Don Quijote, adică visând şi ,,bătându-mă 

cu morile de vânt”, pe care însă nu le-am învins! 

În paginile cărţii ,,Iarba albă”, vă prezentaţi drept un om ,,ironic, 

sceptic, contradictoriu, nesociabil, melancolic, blând, timid dar şi violent, 

răbdător, fantezist, inteligent, trist până la disperare, mizantrop, cinic. 

Nu sunt ipocrit.”. Consideraţi că aceste cuvinte vă mai definesc? S-a 

schimbat ceva între timp? De ce? 

Când am scris aceste cuvinte, în textul numit ,,Autoportret”, era în anul 

1976. Eram încă tânăr, aveam poftă lacomă de scris, doream să devin un 

nume cunoscut. 

Menţin cele scrise atunci, dar mă simt obligat să aduc (şi) unele argumente 

nuanţate, fiindcă au trecut 34 de ani şi viaţa cu care lupt m-a solicitat 

la maximum. Aşa se explică faptul că ironia (atunci blândă – şi cu o doză de 

venin neletal) s-a metamorfozat în ură faţă de orice îngrădire a libertăţii, şi 

împotriva minciunii şi a cinismului grosier, adorat de mulţi semeni, mai ales 

în ultimii 20 de ani. totodată am constatat (pe parcurs) că scepticismul meu 

a atins cota maximă deoarece societatea în care trăim a avut grijă să-l alimenteze 

continuu. Am câştigat, în schimb, mai multă înţelegere pentru cei 

aflaţi în suferinţă şi care nu se pot apăra! 

O ultimă întrebare, aş mai avea, dar înainte de a v-o adresa, aş dori să 

vă mulţumesc pentru amabilitate. La ce lucraţi în această perioadă? 

Pentru a evita – măcar în parte – previzibilul şi banalul, te rog să-mi dai 

voie să-mi fac (din nou!) o autoprezentare pentru ,,satisfacţia” unor critici 

cârcotaşi şi lipsiţi de coloană vertebrală morală. 

Deci: ,,Eu voi rămâne ceea ce am fost:/ o flacără intensă,/ care nu şi-a 

căutat adăpost/ dincolo de câmpul de luptă;/ laser ce arde/ mâinilor celor 

ce-ar pune/ sârmă ghimpată-n jurul/ sufletelor noastre;/ celor ce-aduc veninul/ 

şi-l varsă-n venele inocenţilor;/ celor ce maculează Cuvântul – / la simplă 

atingere!” 

La ce lucrez? La ora când vorbim pleacă spre tipar cartea de poeme 

Relieful Ţipătului. Sânt pregătite pentru următorii ani manuscrisele care se 

numesc Strigându-i timpului, Mesajul Trandafirului – o selecţie bilingvă româno-italiană, 

dar şi o carte (s-o numim aşa) de publicistică sub titlul Amintiri din 

epoca de piatră. Dacă voi fi sănătos, şi timpul fizic va mai avea răbdare cu 

mine, sper să le văd (pe toate) înnobilate de litera tipărită. 

Interviu realizat de 

nAStASIA SAVIn

ALEXANDRU MIHALCEA 

MARIAN MOISE 

A 

literatura şi comunismul 

Din literatura canalului morţii (1949-1953) 

m cercetat colecţia publicaţiei Canalul Dunăre - Marea neagră, organ al 

Comitetului de partid, al sindicatului şi al Direcţiei generale a Canalului, 

apărut odată cu începerea lucrărilor şi dispărut în 1953, când construcţia 

uriaşului şanţ a fost abandonată. nu puţini români îşi amintesc cum arăta 

un ziar comunist din epoca începutului „obsedantului deceniu”: descriere 

ditirambică a succeselor oamenilor sovietici, evident sub conducerea tovarăşului 

Stalin, exemplu pentru întreaga omenire progresistă, în primul 

rând pentru poporul român angajat ferm pe drumul... etc. şi, la polul opus, 

uneltirile imperialiştilor aţâţători la război care ş.a.m.d. - uneltiri, fireşte, 

sortite eşecului. 

o viziune trandafirie asupra „realizărilor de pe Canal”, tulburată doar 

de amplele descrieri ale episoadelor înfiorătoarei înscenări judiciare care 

a precedat stoparea lucrărilor, prea cunoscută ca să mai insistăm aici 

asupra ei, mai ales că beneficiem de excelenta carte a doamnei Doina 

Jela Cazul Nichita Dumitru. 

De-a lungul sutelor de numere de ziar nu am găsit nicio referire la 

mulţimea cenuşie, anonimă, tăcută a deţinuţilor, foarte vizibilă, totuşi, care 

forma grosul mâinii de lucru (circa 80%, cf. lucrării România în timpul 

războiului rece, coordonată de dl. Romulus Rusan). nevorbindu-se despre 

ei, aceştia nu au existat. Câţi vor fi fost? Cităm: „După estimări minimale, în 

fiecare moment, între 40 şi 60 de mii” (cf. lucrării Cronologia şi geografia 

represiunii comuniste, Fundaţia Academia Civică, 2007). nicio vorbă 

despre aceşti oameni, dintre care mulţi, foarte mulţi şi-au găsit sfârşitul pe 

Canal, declarat cu cinism „mormântul burgheziei române”. 

Muncitorii, funcţionarii, tehnicienii descrişi în ziar sunt, desigur, însufleţiţi 

de cuvântul partidului. grijuliu faţă de educarea acestor bravi constructori 

în spirit socialist, partidul organizează o intensă viaţă culturală. Astfel că 

la 27 august 1950, în sectorul Cernavodă a luat fiinţă al treilea cenaclu, 

botezat - se putea altfel?! - „theodor neculuţă”. În numărul 88110.08.1950, 

Radu Crişan publică poezia intitulată Zidarul Ion scrie Mariei care se 

încheie cu însufleţitorul îndemn: „Să spui în sat, Mărie - acolo eşti ecoul 

Că la Canal pier norme şi creşte omul nou.” Cruntă ironie a sorţii, poetul 

Radu Crişan, care între timp ajunsese la poezia veritabilă, va fi condamnat 

sub Ceauşescu pentru versuri contrarevoluţionare, o făcătură a securităţii 

constănţene, de pe urma căreia i s-a tras moartea. Spaţiul nu ne îngăduie 

să-i prezentăm pe larg pe poeţii găzduiţi în paginile ziarului. Facem totuşi o 

excepţie pentru infatigabilul Paul Diaconescu care, la 1 septembrie 1952, 


137


138 

în timpul procesului, publică textul intitulat „Duşmanilor nicio cruţare”, inspirat 

de lectura Scânteii: 

„În mână ţin ziarul acesta de preţ/ În el - două lucruri faţă-n faţă/ Ţi-arată 

o pagină drumul semeţ/ Iar cealaltă ura te-nvaţă. // Pe-o pagină tovarăşul 

Dej/ Despre câte-am făcut şi vom face,/ Despre aprigul iureş de aprigi viteji/ 

Despre muncă în tihnă şi-n pace// Pe cealaltă pagină: noul proces/ Procesul 

duşmanilor vieţii/ Ei viaţa au vrut s-o oprească din mers/ Zăgaz au voit tinereţii” 

etc..... 

nu putem încheia restituirile din Paul Diaconescu fără a reproduce o strofă 

absolut memorabilă, din poezia Tinereţe - 6.11.1952: „Dar poţi numi pe cineva 

bătrân/ Când poartă în el lumina primăverii/ Când din sămânţă creşte ‘naltul 

spic/ Şi în aprilie înfloreşte merii?!” 

Interesul clasei muncitoare pentru fenomenul literar - desigur, pentru 

literatura nouă, ţâşnită din cântarea efervescentei activităţi de pe şantiere - 

este stimulat şi de recenzii precum cea la volumul Pe unde trece Canalul 

de Petre Solomon, volum în care figurează, între altele, poemele Metoda 

sovietică, Brigadierul Titirig şi Cântec pentru Caracâz, toate, fireşte cu caracter 

mobilizator. 

Încheiem capitolul cu două versuri dint-un poem omagial dedicat de 

nikolai tihonov genialului: „Îmi vorbi: Priveşte, iată-l, drag ni-i Stalin tuturor/ 

El popoarelor e tatăl, tată şi îndrumător.” Calitatea traducerii e certificată de 

semnătura lui Eugen Jebeleanu. nu peste multă vreme subiectul omagiului 

avea să-l reîntâlnească pe Lenin în mausoleu. Apărut sub genericul „trăiască 

I.v. Stalin, părintele şi dascălul iubit al omenirii muncitoare” în ziua când al 

patrulea Corifeu al marxist-leninismului împlinea 73 de ani, poemul lui tihonov 

a fost urmat de evenimente în serie: moartea Părintelui, moartea ziarului şi, 

după câteva săptămâni de haos şi buimăceală, închiderea sinistrului şanţ 

transdobrogean. 

Pe fondul mâhnirii exprimate de reprezentanţii partidului şi sindicatelor, 

dar şi al deciziei de a continua opera de construire a socialismului învingând 

tristeţea căci - cităm „Stalin e viu prin noi înşine”, sectoarele 23 August şi nr. 

11 primesc vizita unui grup de scriitori - ultima. Musafirii, anume veronica 

Porumbacu, recent distinsă cu Premiul de Stat, Mihu Dragomir şi Dumitru 

Ignea participă la însufleţite dezbateri, printre altele discutându-se nuvela 

Bătălie 24 de ore pe zi. 

În acest timp, într-un univers paralel, în cuprinsul uneia dintre insulele 

arhipelagului aproape mitic de care vorbeşte Soljeniţân, insulă situată în 

imediata apropiere a lumii care se făcea că-l plânge pe Stalin, dar despărţită 

de această lume prin ziduri de nestrăpuns, se plămădea o altfel de poezie. 

Mai exact - se plămădea Poezie cu majusculă. Cine dintre cei care au cunoscut 

existenţa de zek n-a ascultat versurile: „... Aprinşi sub biciul vântului 

fierbinte,/ bolnavi şi goi pe ger şi pe ninsoare,/ am presărat cu mii de oseminte 

meleagul dintre Dunăre şi Mare.// trudind flămânzi de cântec şi de pâine/ 

înjurături şi pumni ne-au fost răsplata/ să facem drum vapoarelor de mâine/ 

am spintecat Dobrogea cu lopata.// Istoria, ce curge-acum întoarsă/ va ţine 

minte şi-ntre foi va strânge/ acest cumplit Danubiu care varsă/ pe trei guri 

apă şi pe-a patra sânge.” 

Adăugăm acestui fragment din Canalul, poate cea mai cunoscută dintre 

poeziile „scrise” de Andrei Ciurunga, alias Robert Cahuleanu, alias Robică 

Eisenbraun zis „Şoarecele - înger”, câteva versuri din,Marş forţat: „Cei care-au 

trecut pe-aici/ duc şi-n vis pe sub ploape/ ordinul cu şfichi de bici:/

- «Ia pe cinci şi ţine-aproape!»....// Somnul nostru, izgonit/ de pe priciuri 

tari de scânduri,/ de pistoale străjuit,/ trece ritmic, rânduri-rânduri.// numai 

foamea ce-o simţim/ calcă-n pas cu noi alături/ de din zori, de când ieşim/ 

până iar intrăm sub pături.// Şi mărşăluim mereu/ peste dealuri şi hârtoape,/ 

sub îndemnul scurt şi greu:/ - «Ia pe cinci şi ţine-aproape!»”. 

Sau, din Noi am învins, proiecţie a unui coşmar biruit: Proptiţi în beţe sau 

surpaţi pe-o rână/ cu câte-o cârjă unde-a fost picior/cu câte-un ciot uscat în 

loc de mână/ venim şi noi spre hora tuturor.// ne adunăm din toată săpătura/ 

Din Cemavodă, galeş, taşaul,/ de pretutindeni unde-am stat cu ura/ făcută 

ghem în trupul nesătul.// venim încet spre hora ce cuprinde/ tot neamul cât 

istoria l-a-ntins./ Cu cât au vrut mai aprig a ni-l vinde/ cu-atât mai din adâncuri 

am învins.” 

Am reamintit frânturi din ciclul Poemele cumplitului canal (1950-1954), 

„poezii scrise cu obidă şi sânge”, cum spune însuşi Andrei Ciurunga, mii de 

versuri alcătuite fără hârtie şi creion şi memorate de deţinuţii tineri, arhive 

vii, biblioteci garantate contra percheziţiilor. Poeme de valoare izvorâte din 

chinurile Canalului au scris şi Zahu Pană, Constantin Aurel Dragodan, Ion 

omescu, virgil vasiliu, theodor gher Zuca, haiduc (pseudonim, desigur), 

antologate de regretatul profesor universitar Aurelian I. Popescu, fost deţinut 

politic, în volumul Poezia în cătuşe, ed. omniscop, Craiova, 1995. Memorabil 

este şi amplul ciclu de balade „scrise” - folosim şi aici ghilimelele - de nicolae 

Caratană, publicat postum în Dialog cu neantul la editura constănţeană Ex 

Ponto în 2001, sub îngrijirea devotatului său prieten vasile Dimaca. 

*** 

În ce priveşte proza inspirată de Canal, situaţia este într-o privinţă analogă 

celei din domeniul poeziei: contrast violent între producţia care exprimă 

punctul de vedere al partidului şi lucrările foştilor deţinuţi. În esenţă este vorba 

de antinomia adevăr/ minciună. opera fundamentală a primei categorii este 

romanul Drum fără pulbere de Petru Dumitriu, carte care a stârnit un torent 

de discuţii, devenind repede obiectul unui oprobriu statornic. S-ar zice că 

vechiul dicton „Despre morţi numai de bine” nu-i e aplicabil şi controversatului 

scriitor. Ce pare a nu fi anticipat autorul este faptul că, sub o nouă istorie şi în 

lumina percepţiei determinate de dispariţia realismului socialist şi de apariţia 

posibilităţii exprimării opiniei, Drum fără pulbere devine, în secvenţele de 

„vibrant ataşament” la aşa-zisul elan al construcţiei comunismului, ca şi în 

elogierea specialiştilor sovietici şi a „ajutorului” Marii Prietene de la Răsărit, 

de-a dreptul ridicol. Expresie a ticăloşiei asumate, Drum fără pulbere poate 

concura cu maxime şanse de succes la titlul de „Cea mai neruşinată şi mai 

ruşinoasă carte”, la fel cu volumul coordonat de Maxim gorki intitulat Canalul 

Stalin de la Marea Albă la Baltică. Autodefinindu-se drept canalie, Petru 

Dumitriu are perfectă dreptate. 

o distinsă specialistă a Bibliotecii judeţene Constanţa, domnişoara Corina 

Apostoleanu, a alcătuit o cuprinzătoare bibliografie a literaturii Canalului. 

timpul a cernut valorile. Azi, o carte precum Cazul Nichita Dumitru intră 

obligatoriu în documentarea privind cel mai important şantier din istoria României 

comuniste. În ce priveşte proza scrisă de foşti deţinuţi politici care au 

cunoscut direct viaţa şi munca de sclav în lagărele înşirate între Cernavodă 

şi Peninsula, aceasta, aparţinând exclusiv sferei memorialisticii, include nume 

bine cunoscute precum Cicerone loniţoiu (Din ţara sârmelor ghimpate, 


139


140 

ed. Polirom, 2009), autorul unor pagini de o exactitate documentară excepţională, 

de un simţ al evocării întâlnit şi la Ion loanid (care, în volumul I din 

Închisoarea noastră cea de toate zilele, se referă la Procesul Canalului) 

şi de un înfiorător dramatism: domnul Ioniţoiu abordase tema Canalului şi în 

Morminte fără cruce, volumul II, apărut în 1983 - Anul Deţinutului Politic 

Român, la tipografia Coresi din Freiburg - germania Federală. Memorii cutremurătoare 

au scris şi Bucur Braşoveanu, mort de curând la vârsta de 94 de 

ani la Constanţa, om cu aproape 20 de ani de puşcărie, fondatorul bibliotecii 

„Petre Ţuţea”; gheorghe Stănescu despre Peninsula, în Jurnal de prigoană 

(editura venus, 1996); Ioan giulvezan - Morminte ascunse, editura timpul, 

Reşiţa, 1997, cu un accent de insistenţă pe lagărul Midia şi crimele comise 

de monstrul numit Borcea; vasile Scutăreanu - Prin infernul valah, editura 

Majadahonda, Bucureşti, 1995, în care evocă şi exemplarul comportament al 

prinţului Şerban ghica, tot la Midia. tot în literatura Canalului se înscriu, parţial, 

Memoriile optimiste ale lui Andrei Ciurunga; scena în care îi raportează, ca 

planton de noapte, (noaptea de Paşti), caraliului venit în control că, în timpul 

schimbului său a înviat hristos e celebră, ca şi epigrama, uşor licenţioasă, 

dedicată unui preot tânăr, preocupat obsesiv de valenţele estetice ale combinaţiei 

pantaloni scurţi - izmene lungi: „Pantalonii popii n-au niciun cusur/ Şi 

se simte bine prea-sfinţitul cur,/ Iar când toată lumea stă pe buza gropii/ nu 

se simte bine decât curul popii...”. 

Canalul se înscrie printre sursele volumului Binecuvântată fii, închisoare, 

de nicolae valery-grossu, carte grăitoare despre purificare prin 

suferinţa recluziunii. Au mai scris despre Canal, cunoscut direct în toată 

grozăvia lui, gheorghe Bâgu în Mărturisiri din întuneric, gheorghe Boldur-Lăţescu 

- Genocidul comunist în România, nicolae Caratană care, în 

Memorii ghetsimanice, ed. Ex Ponto, Constanţa, 2000, realizează o frescă 

detaliată a lagărului Peninsula, unde un deţinut evreu îi furnizează informaţii 

absolut surprinzătoare despre Buchenwald. Şi Ion omescu, personalitate 

de frunte a gulagului românesc, a scris, după experienţa trăită la canal, un 

roman, găsit întâmplător şi confiscat de Securitate, manuscris pentru care 

a fost condamnat la 7 ani, executând în total 12, cu prima condamnare. Au 

mai scris constănţeanul Spiru Zechiu, - Memorii octogenare, ed. Ex Ponto, 

2002, despre valea neagră, nicoale Călinescu - Preambul pentru camera 

de tortură, editura Marineasa, timişoara, 1994, în care sunt evocate valea 

neagră şi figura exemplară a arhitectului gheorghe Cantacuzino, prinţ ca şi 

Şerban ghica. 

Am lăsat dinadins la urmă volumul Salvat din infern, apărut la humanitas 

în 1992 de Constantin Cesianu. (L-am cunoscut bine pe autor, diplomat de 

carieră, cu care am fost vecin e pat la gherla, în 1962. După munca la digul 

de la Salcia, atât de exact şi de dur evocată de Florin Pavlovici în Tortura pe 

înţelesul tuturor, şi pe care am cunoscut-o pe pielea proprie ca şi consecinţele 

nerealizării normei, credeam că nu poate exista trudă mai scârbavnică, 

robie mai epuizantă, roboată mai ucigătoare decât moartea lentă la care am 

fost supuşi în Insula Mare a Brăilei. Cartea lui Constantin Cesianu, poate 

cea mai amplă şi mai analitică din întreaga literatură a Canalului, scrisă sec 

şi exact ca un raport diplomatic - dar tocmai de aceea generând puternice 

reverberaţii în imaginaţia lectorului, dovedeşte, fără echivoc, că munca forţată 

şi chinurile prin muncă au avut scopul de a-i distruge pe nefericiţii aruncaţi în 

acel infern - n. Alexandru Mihalcea).

literatură universală. lecturi 

ALINA COSTEA 

C 

Eco în fărâme, reasamblabil 

um ne construim duşmanul, cea mai recentă apariţie de la editura Polirom 

semnată Umberto Eco, în traducerea Ştefaniei Mincu, nu este ceea ce pare 

a fi. Este o carte făcută, fărâmiţată şi reasamblată din texte ocazionale, 

cum foarte multe asemenea apariţii ne asaltează în ultima vreme. Marca 

înregistrată care este semioticianul italian, cât şi riscul pierderii unor scrieri 

competitive, salvează, însă, un asemenea demers. În definitiv, Umberto 

Eco este franc încă de la început, când în cele două pagini ale prefeţei 

deconspiră chiar strategia editorului său din peninsulă care a ales ca titlu 

al cărţii titlul atractiv al unuia dintre eseurile conţinute. Franc, dar şi inteligent 

este Umberto Eco pentru că elogiind subtil scrierea ocazională nu 

face decât să se promoveze mai bine pe piaţă cu acest nou produs (nu 

ne imaginăm că Eco ar avea nevoie de reclamă acerbă, dar un standard 

odată câştigat, trebuie menţinut...). Astfel că, deşi autorul unei scrieri 

la comandă este condiţionat să se ocupe de un subiect la care nu s-a 

gândit, „adesea o temă primită prin comandă exterioară se dovedeşte 

mai fecundă decât una ivită dintr-o găselniţă interioară”. nu ştim de ce şi 

cum se naşte un asemenea avânt... exterior devenit apoi interior... Ştim 

doar că „scrierea ocazională e un exerciţiu retoric în stil baroc”, menit 

să-l încânte pe cititor şi mai ştim că Umberto Eco face acest lucru cu 

graţie, inteligenţă şi chiar cu umor, după cum demonstrează reiterant, cu 

fiecare eseu în parte, cartea în discuţie. Ceea ce uneşte textele cuprinse 

în Cum ne construim duşmanul, dincolo de charm, inteligenţă, inedit este 

adresabilitatea. normal că Umberto Eco nu scrie pentru coafeze. nu că a 

fi coafeză este un lucru rău. Dar aceste texte sunt scrise pentru a fi ascultate, 

receptate fluid, lejer de un auditoriu elevat, interesat de actualitate, 

de insolit, dar şi de eternele teme ale literaturii, ale antropologiei culturale 

precum: imaginea alterităţii ostile (Cum ne construim duşmanul), simbolistica 

focului (Flacăra e frumoasă), plăceri culinare incriminate de viziuni 

religioase înguste (Delicii fermentate), chestiunea avortului din raţiuni 

morale (Embrionii afară din Paradis), scriitura excesivă a lui victor hugo 

(Hugo, helas! Poetica excesului), puterea de manipulare a mass media 

prin ştiri contrafăcute (Veline şi tăcere), receptarea negativă a lui James 

Joyce în Italia (Ulise ne mai lipsea...), fantazări cu insule paradisiace (De 


141


142 

ce insula nu e niciodată găsită), world wide web şi lumea politică (Reflecţii 

despre WikiLeaks) şi altele. Eteroclite, ofertante prin tematică şi atractive 

mai ales prin scriitură, eseurile reunite aici rezonează la unison celebrând 

ideea de public care trebuie răsfăţat, sedus, subjugat definitiv. Ascultându-l 

pe Umberto Eco mai că ne-am imagina la gura sobei, cu vin vechi, pui la ţiglă 

şi poale-n brâu, între prieteni, relaxaţi, disponibili şi deschişi către celălalt 

ca într-un han al Ancuţei, ce-i drept mai cultivat, mai predispus la semioză 

infinită, de înaltă clasă. 

Şi pentru că misiunea celui care vorbeşte despre nume mari (chiar şi minimal, 

în toate sensurile, aşa cum o facem în rândurile de faţă) este din start 

ingrată, reducându-se adesea la a expune admirativ, nu vom face excepţie 

şi vom selecta câteva fragmente pentru a reafirma că în Cum ne construim 

duşmanul întâlnim un Eco gentil, colocvial, actual, informat, un Eco plăcut la 

lectură sau mai bine zis la ascultare. 

Un Eco sentimental se iţeşte de pildă din paginile eseului comemorativ, 

Grupul 63, după patruzeci de ani, dar totodată un Eco lucid în a analiza o 

societate postfascistă precum Italia anilor ’60, cu traume dificil de remediat 

în plan cultural : „Destul de conştienţi deoarece înţelesesem ce se petrecuse 

înainte, destul de inocenţi, deoarece nu avuseserăm timp să ne compromitem. 

noi am fost o generaţie care a început să intre în vârsta adultă când toate 

oportunităţile erau deschise şi eram pregătiţi pentru orice risc...”. 

Însă gravitatea indusă de un proces cultural post factum nu este marca 

scrierilor de faţă, ci loisirul întru fantazare, ineditul, umorul inteligent aşa cum 

demonstrează textul numit Delicii fermentate, un text insolit despre „ororile” 

brânzei, scris pe urmele lui Piero Camporesi, antropolog şi istoric literar italian: 

„Adesea, dacă-l citim pe Camporesi tot şi deodată, toate cărţile lui (care însă 

trebuie degustate pe bucăţele), căutând să ne reprezentăm din imaginaţie 

lucrurile despre care vorbeşte, am putea fi cuprinşi de saţietate şi de bănuiala 

că între a dori să înoţi în smântână şi a dori să înoţi în fecale n-ar fi o mare 

deosebire, astfel încât opera lui ar putea servi drept Evanghelie sau Coran 

pentru personajele din grande Bouffe al lui Ferreri, film la sfârşitul căruia îngurgitarea 

şi evacuarea se petrec în acelaşi ritm. Însă acest lucru s-ar petrece 

dacă am admite că autorul vorbeşte doar despre lucruri, fără să sesizăm că el 

vorbeşte înainte de toate despre cuvinte, iar în cuvinte Paradisul şi Infernul sunt 

părţi ale aceluiaşi poem.” Seducătoare şi antrenante rostogolirile inteligente 

de cuvinte ale lui Umberto Eco. Inteligente, fără a fi greţos de preţioase, şi 

mai ales resuscitând adresabilitatea în sfera academică unde, de multe ori, 

fiecare vorbeşte pe limba lui, iar ceilalţi se prefac că ascultă. 

o menţiune specială pentru publicul român. Chiar dacă nu este cuprins 

în aria adresabilităţii despre care vorbim, românul se constituie ca referent în 

două cazuri nefericite. nu din rea voinţă pentru că Eco nu poate fi acuzat de 

incorectitudine politică, ci pentru că aşa ne-am construit singuri, unii dintre 

noi, în ochii celorlalţi: „Extinzând asupra unei etnii întregi caracteristicile unora 

dintre membrii ei care trăiesc într-o situaţie de marginalizare, se construieşte 

acum în Italia imaginea duşmanului român, ţap ispăşitor ideal pentru o 

societate care, târâtă într-un proces de transformare inclusiv etnică, nu mai 

reuşeşte să se recunoască.” (Cum ne construim duşmanul) nouă, restul, nu 

ne rămâne decât să citim şi să luăm aminte.

Două luni pe cer. Una galbenă şi una verde 

„P 

e cer erau două luni. Una mai mică şi una mai mare. Stăteau sus, în 

înaltul cerului, una lângă alta. Cea mare era luna pe care o ştia dintotdeauna. 

galbenă, aproape plină. Însă lângă ea mai era una. o luna cu o 

formă ciudată. Diformă şi verde, de parcă era acoperită cu un strat subţire 

de muşchi.“ Două luni pe cer. Una galbenă şi una verde. Asta încep să 

vadă la un moment dat câteva dintre personajele celui mai recent roman 

semnat de cunoscutul scriitor japonez haruki Murakami. nişte pesonaje 

aparte, se-nţelege, ca şi altele asemenea care, în textele autorului, fie că 

vorbim de romane sau de povestiri, percep ceea ce este dincolo de aparenţe. 

Pledoaria pentru fantastic, unul de factură soft care se insinuează 

delicat într-o Japonie contemporană, aproape total occidentalizată, revine 

aşadar şi în acest roman amplu şi dens, de două volume, 1Q84, apărut 

de curând la Editura Polirom în traducerea Iulianei şi a lui Florin oprina şi 

aşteptat de fanii din întreaga lume ai autorului. 

Strategia de marketing a lui Murakami s-a dovedit până acum infailibilă. 

El se vinde pe mai multe continente şi a reuşit să facă din scris o 

pofesiune de succes care îi sporeşte anual conturile din bancă. Această 

strategie se desfăşoară pe mai multe planuri acţionând magnetic înspre 

cititor din exteriorul textului prin reclama bine orchestrată, dar mai ales din 

interiorul textului prin scriitura accesibilă şi totodată sofisticată. Prima priză 

se produce şi în cazul acestei noi apariţii de la titlu, unul orwellian care nu 

face decât să măgulească lectorul prin enciclopedia comună cu autorul, 

să-i hrănească aşteptările, căci personajele însele livrează insistent explicaţii 

pentru intertext, fie prin monolog interior aşa cum o face Aomame: 

„Anul 1984 aşa cum îl ştiam eu, nu mai este. Acum e 1Q84. Alt aer, alt 

peisaj. va trebui să mă orientez pe cât se poate de rapid în această lume 

plină de semne de întrebare”, fie printr-o discuţie elevată, ce antrenează 

problematici sociale grave, aşa cum se întâmplă cu Profesorul Ebisuno şi 

tengo: „După cum ştii, în romanul 1984, a lui george orwell, apare dictatorul 

numit Fratele cel Mare. Bineînţeles că e o alegorie a stalinismului. 

Iar termenul Fratele cel Mare a căpătat o funcţie de emblemă în societate. 

Dar în realitatea anului 1984, Fratele cel Mare este atât de cunoscut încât 

existenţa sa e transparentă. Dacă şi-ar face apariţia, l-am recunoaşte şi 

l-am arăta cu toţii cu degetul: Păzea, ăla e Fratele cel Mare! Cu alte cuvinte 

el nici nu mai are ce căuta în lumea reală. În schimb apar oamenii 

cei Mici. nu ţi se pare interesant şi contrastul între termeni?” Explicaţiile 

pot părea uneori prea elaborate, prea insistente (asta dacă avem în vedere 

un cititor orgolios, încântat de rolul de detectiv pe care şi l-ar putea 

asuma decodând singur enigmele) sau pot fi percepute ritmic asemenea 

unui refren care aminteşte la răstipi care este tema chestiunii în discuţie. 

oricum am interpreta lucrurile, aceste inserţii cu iz didactic pentru o mai 

bună înţelegere a poveştii expuse, nu afectează iremediabil întregul. 

Dincolo de explicaţii abundente sau nu şi de alte minusuri ale romanului, 

ca discuţiile despre sex dintre Ayumi şi Aomame care împing 

cartea înspre comercial (unele replici se vor dezinhibate, direcţionate, 


143


144 

probabil către un public fără prejudecăţi, însă pică în vulgaritate, poate şi 

din cauza unei traduceri nefericite) şi în acest ultim roman, epicul este suveran. 

Istoria povestită se derulează pe două culoare paralele: istoria unei 

criminale profesioniste, Aomame care, angajată să-l execute pe liderul unei 

secte religioase, Pionierii, va avea revelaţia unei alte lumi în care începuse 

să păşească treptat şi istoria unui profesor de matematică, tengo, scriitor în 

devenire care este solicitat de redactorul unei edituri să cizeleze romanul, 

în aparenţă fantastic, în fapt autobiografic, al lui fete de şaptesprezece ani, 

Fukaeri, chiar fiica mai sus menţionatului lider sectant. Poveştile spuse sunt, 

ca de obicei la Murakami, extrem de complicate, iar personajele se leagă între 

ele prin mii de fire nevăzute, se cheamă şi se regăsesc împlinindu-şi destinul 

pentru care s-au născut, un destin ce rezonează în permanenţă cu un dincolo 

rezervat doar iniţiaţilor, spre deliciul iubitorilor de happy end şi de misticisme 

contemporane. niciunul dintre personaje nu se poate sustrage sorţii. nici că 

ar încerca acest lucru. Ele acceptă drumul trasat, iniţial căutând explicaţii 

raţionale, apoi abandonându-se fatal unui destin care nu poate fi schimbat. 

Fără regrete. Aşadar, într-o seducătoare manieră mioritico-niponă (dat fiindcă, 

se ştie, fatalismul şi predestinarea sunt sporturi naţionale din moşi strămoşi), 

ceea ce este scris să se întâmple, se-ntâmplă, iar scriitura lui Murakami nu 

pregetă să încânte şi pe cel mai fervent susţinător al realului pur. Astfel că, 

după reţeta verificată şi în alte romane ca Pădurea norvegiană, Iubita mea, 

Sputnik sau Cronica păsării arc, trecutul celor două personaje cheie, Aomame 

şi tengo, foşti colegi de şcoală, ambii stigmatizaţi din cauza părinţilor, face 

punte peste timp şi îi aduce împreună, legându-le destinul de acela al sectei 

Pionierii, condusă de fostul profesor Fukada, tatăl lui Fukaeri, adolescenta 

dislexică şi aproape autistă care dictează sub forma unui poveşti brute, fără 

pretenţii literare, experienţa ei cu oamenii mici, (reprezentanţii unei alte lumi 

care vin cu un mesaj abscons pentru lumea aceasta), experienţă derulată 

şi sedimentată undeva în munţi, în comunitatea agrară în care trăise, adică 

falasterul creat de propriul tată. 

Corp conceptual, mater şi filia, perceptor- receptor, oamenii mici, secte 

şi facţiuni de secte, ucigaşi sentimentali şi profesori cu aspiraţii scriitoriceşti, 

adolescente ciudate, venite, parcă, de pe alte tărâmuri, o Japonie contemporană, 

cu toată faţa întoarsă spre occident, în care, straniu, mişună creaturi 

la graniţa dintre uman şi bestial, doamne ale dreptăţii precum cea care o angajează 

pe Aomame să ucidă, legături amoroase pasagere, dar şi o poveste 

de dragoste începută inconştient în copilărie şi continuată într-o altă lume, 

mai presus de viaţă şi moarte, iar spre toate acestea privesc două luni. Una 

galbenă şi una verde. Iată ingredientele unui roman de succes, baroc, înfloritor, 

superficial, cu trama poliţistă, cu pasaje secrete şi mistere neelucidate, 

un roman actual, în antrenantul stil haruki Murakami dintotdeauna, un roman 

cu plajă largă de adresabilitate.

literatură universală. receptări 

CRISTINA TAMAŞ 

J 

Réception et traduction de la poésie 

de Baudelaire en Roumanie 

Réception et traduction de la poésie de Baudelaire en Roumanie: According 

to “literary statistics” the author of Fleurs du mal is the poet that has been most 

widely translated into Romanian, more than Dante and Petrarca, Shakespeare 

and goethe, hugo and Dostoevski. this aspect is significant and worth examining 

thoroughly because the discussed topic is proof without doubt to the creation force 

of Baudelaire and his perenniality. the recent reception and the amplification 

of the interest for Baudelaire is also proof to a certain affinity of the spirit of the 

Romanian poetry with that of the French poet, as it does not exclude the ambition 

of any creator to report to a generally-recognized model. 

though this veritable Divina Comedia of the modern man, Baudelaire creates 

an atmosphere of his own, a world of sensations and allegories that make him 

unique. the renewal of language realized by the French poet is ultimately less a 

process of dislocation of the relationship between word and meaning and more a 

recuperation or searching of the original meaning in order to harmonize the words 

of language with the objects of the universe. the poetic language is in his case 

a construction-language that triggers sounds, perfumes, colours, sensations as 

well as everything that was unusual for poetry. 

usqu’à présent, on apprécie que le nombre des traducteurs, attirés et 

conquis par la poésie de Baudelaire, au moins dans la littérature roumaine, 

est impressionnant. Selon des «statistiques littéraires», l’auteur des 

Fleurs du Mal est l’écrivain le plus traduit en roumain devançant Dante et 

Pétrarque, Shakespeare et goethe, hugo et Dostoïevski. Pris pour tel, 

cet aspect nous semble significatif et digne d’être examiné attentivement. 

Avant tout, le fait en discussion atteste, indubitablement, la conscience de 

la valeur de la création baudelairienne et de sa pérennité. La réception 

récente et l’amplification de l’intérêt pour Baudelaire, prouve, en même 

temps, une certaine affinité de l’esprit de la poésie roumaine avec celui 

du poète français, tout comme on n’exclut pas l’ambition de tout créateur 

de se rapporter à un modèle généralement reconnu. Les variantes des 

créateurs eux-mêmes ne constituent-ils par hasard un témoignage de 

l’impossibilité de la Perfection pour les réalisations humaines? 


145


146 

«Les traductions sont très nécessaires pour une littérature nationale» 1 ; 

celui qui l’a dit c’est george Lesnea, qui a fait connaître en Roumanie 

Lermontov, Pouchkine et Essenine, sûr qu’il n’y a point d’autre plaidoyer plus 

convaincant pour la réception d’une œuvre qu’une bonne traduction. 

Bien que, selon la conception de Jakobson, la poésie étant gouvernée de 

paronomasie soit «par définition» intraductible et toute traduction devienne 

«une transposition créatrice» 2 , les efforts des poètes roumains se sont 

concentrés vers l’élaboration des variantes qui soient fidèles à l’esprit original, 

exprimant en même temps le spécifique inconfondable du logos (discours) 

baudelairien. La constatation que les Fleurs du Mal sont loin de former une 

œuvre où l’on puisse pénétrer sans initiation 3 est valable autant pour les 

lecteurs, que pour les traducteurs. 

A travers cette Divina Comedia de l’homme moderne 4 , Baudelaire crée 

une atmosphère à soi, un monde de sensations et d’allégories qui le rendent 

unique. Le renouvellement de la langue réalisé par le poète français est, en 

dernière instance, moins un processus de dislocation ou de destruction de 

la relation entre le mot et le sens que, plutôt, la recherche ou la récupération 

du sens originaire pour mettre en harmonie les mots de la langue avec les 

choses de l’univers. Le langage poétique est, dans son cas, un langage - 

construction qui entraîne sons, parfums, couleurs, ainsi que tout ce qui était, 

jusqu’à ce moment-là, inhabituel pour la poésie. 

C’est pourquoi, justement pour rendre la passion et le désespoir, l’ironie 

et le mépris, les états de tension de la descente en enfer ou l’élévation de 

l’esprit vers la paix et la joie idéales, le traducteur doit passer un difficile 

examen dans le choix et la combinaison des mots, dans l’exactitude du détail 

qui contribue à la réussite de la valeur d’ensemble. Comme georges Mounin 

l’affirmait, «aux traducteurs il revient de difficiles et grandes responsabilités » 5 . 

S’occupant très longtemps de la traduction poétique, le théoricien mentionné 

a eu une contribution essentielle dans l’exploration et la clarification de ce 

vaste domaine de recherche. A partir de la constatation que «chaque lexique 

d’une langue est constituée d’une mosaïque de termes dont la structure de 

surface et les sous divisions ne correspondent pas entre eux» 6 et que «la 

coïncidence de la traduction en deux langues différentes et presque toujours 

impossible» 7 , g. Mounin surprend certaines limites de la traduction, même 

littérale. Il en est de même pour René thom qui s’avère être sceptique en ce qui 

concerne la réalisation d’une «traduction parfaite». «Une traduction parfaite, 

- dit-il -, c’est-à-dire une compréhension définitive et une généralisation de 

la manière où tout être humain attache la parole à l’objet devrait exiger de la 

part de l’interlocuteur un accès complet à cet être ; il faudrait, également, que 

l’interlocuteur passe par une complète transformation mentale – une notion 

dépourvue de sens du point de vue réel ainsi que logique» 8 . 

En conclusion, même si une traduction est effectuée au niveau de mot à 

mot et de proposition à proposition, il n’existe pas de privilège de l’accès à 

la totalité fondamentale. 

toutes les théories émises jusqu’à présent sur la traduction – formelle, 

pragmatique, chronologique – ne représentent que des variantes d’une seule 

question inévitable. En quelle mesure, faut-il que la fidélité puisse et doive 

se réaliser? La préoccupation a été, le long des années, la restitution du 

tout entier, sans y ajouter quelque chose ou en omettre quelque chose, la 

dichotomie proposée par Saint Jerôme restant, en principe, la même: verbum

et verbo, mot à mot dans le cas des mystères, mais sed sensum exprimere 

de sensu, signification pour le reste 9 . 

La mise en doute absolue d’une telle possibilité exclut, paraît-il, l’existence 

d’une communication authentique entre les cultures, impliquant, à la fois, une 

discontinuité entre elle, tout comme entre la pensée et le langage. 

Les premières traductions de Baudelaire ont tenté un transfert de sens 

d’une langue à l’autre, ce qui supposait un transfert de signification en temps 

et espace, de manière que la découverte de la poésie baudelairienne revenait 

justement aux traducteurs. Mais il s’agit, selon la formule risquée (au risque) 10 

par laquelle le transfert en roumain, multipliant les risques, a vérifié aussi la 

possibilité d’essayer. 

Cependant, peu à peu, les relations entre les termes ont été successivement 

poursuivis, dans toutes les couches de l’expression (sonore, grammaticale, 

sémantique, etc) 11 , les uns des poètes-traducteurs essayant la restitution 

d’une image globale du texte. Apparemment, chaque traduction devient une 

unique et irrépétable source d’énergie et imagination. Chez Baudelaire, chaque 

mot doit être pris pour sérieux, avec ses sens, avec sa signification affective, 

avec ses sonorités, de telle manière que chaque poème devienne en même 

temps son, sens et vision. 

La grande attraction exercée par les poèmes de Baudelaire est due au fait 

que ceux-ci impressionnent (touchent), par leur structure d’une forme sans 

égal dans la littérature française, tout comme par la signification spéciale de 

chaque terme utilisé par le poète. Les multiples variantes de traductions ont 

tenté de rendre justement cet aspect. 

La poésie L’albatros a eu 33 variantes, Parfum exotique – 19 variantes, 

Tristesse de la lune - 19 variantes, Chanson d’Automne – 19 variantes, 

Correspondances (Philippide, Zeletin, hodos) – 14 variantes, Elévation – 12 

variantes, L’Ennemi – 18, Hymne à la beauté – 16, Recueillement – 15, De 

Profundis Clamari – 11, L’Homme et la Mer – 13, La Mort des Amants – 14 

variantes. 

La liste des traducteurs est, elle-même, impressionnante : t. Arghezi, Al. 

Philippide, geo Dumitrescu, Al. hodos, C.D. Zeletin, Ştefan Augustin-Doinaş, 

B. Fundoianu, Dan Botta, Cicerone theodorescu, victor Eftimiu, Cezar Baltag, 

Romulus. vulpescu, etc. Le grand nombre de traducteurs et de variantes 

existantes dans la littérature roumaine, pour les poèmes baudelairiens, ne font 

que démontrer la théorie de Walter Benjamin selon laquelle, «le problème de 

la possibilité de traduire certaines œuvres reste ouvert» 12 . C’est le cas, des 

traducteurs de Baudelaire pour lesquels l’effort de la création se transforme 

dans le plaisir de la performance mimétique de transposer en roumain le 

message de l’œuvre, de découvrir ce que Lévi-Strauss nommait «le mystère 

suprême». Certes, Baudelaire est un poète tout spécial: son invention lexicale 

s’étend dans son cas au niveau de certains segments complexes; les vers 

s’associent en configurations stylisées, utilisant largement le refrain; les mots 

non-flexionnels ont un régime sémantique particulier, notamment les adverbes 

et les interjections utilisées pour leur effet majeur de connecteurs. 

Séduits par l’investigation de l’original, les poètes-traducteurs ont tenté 

non seulement de réaliser un transfert de signification en temps et espace, 

mais aussi de respecter l’harmonie et la musicalité des poèmes. La multitude 

des variantes prouvent que chaque fois qu’ils reviennent à une poésie de 

Baudelaire, les traducteurs apprennent découvrir d’autres possibilités, d’autres 

pouls des relations que lui confèrent de «l’internalité». Ces abstractions-là, 


147


148 

auxquelles le poète français attribuait de nouveaux sens, ont été de vrais 

casse-tête pour les traducteurs mais c’est à cela que l’on doit l’obstination 

de transposer et de recréer sans arrêt le poème baudelairien. Entre les 

traducteurs, il faut sans doute mentionner t. Arghezi. Poète de facture que 

Baudelaire et de grande force expressive, Arghezi respecte l’original en ce 

qui concerne les qualités et les amplitudes émotionnelles. Mais il ne reste 

pas fidèle au lexique baudelairien et par amplification, il trahit subtilement le 

modèle français. 

De telle situation on en rencontre assez rarement et cela tient du talent de 

chacun, talent qui domine le traducteur dans le cas d’Arghezi. Conformément 

à la théorie de Jakobson, nous pouvons considérer qu’Arghezi réalise des 

équivalences remarquables. C’est ainsi pour le beau poème Elévation: „Audessus 

des étangs, au-dessus des vallées,/Des montagnes, des bois, des 

nuages, des mers,/ Par delà le soleil, par delà les éthers,/ Par delà les confins 

des sphères étoilées”, devient dans la variante arghezienne „Pornire-n sus: 

Deasupra, peste lacuri, peste prăpăstii sparte,/Şi peste munţi şi codri, şi nori şi 

mai departe,/Şi dincolo de soare, mai sus, din zbor în zbor/De lumile-nstelate 

şi de hotarul lor.” 

Même si, apparemment, le poète-traducteur s’éloigne de l’original par 

une traduction libre («prăpăstii sparte» c’est-à-dire «abymes cassés» pour 

«les vallées»), il se rejoint à l’esprit baudelairien. De plus, Arghezi réussit, 

non seulement dans ce poème mais dans d’autres aussi (Bénédiction – 

Binecuvântare, J’aime le souvenir de ces époques nues – Mi-aduc aminte 

timpul…, La Muse Malade – Muza bolnavă), de réaliser la mesure de la 

mobilité et de la conservation diachronique et synchronique des énergies 

sémantiques. De son point de vue, la fidélité pour une traduction, ne signifie 

pas absolument «rendre littéralement». C’est pourquoi, il y a des strophes 

où le transfert de sens se réalise par interprétation, toute en respectant 

cependant la musicalité, la mesure et la rime du poème. C’est le cas de J’aime 

le souvenir de ces époques nues... „J’aime le souvenir de ces époques nues,/ 

Dont Phoebus se plaisait à dorer les statues./Alors l’homme et la femme en 

leur agilité/Jouissaient sans mensonge et sans anxiété…” est traduit: „Miaduc 

aminte timpul când seminţia lui/Umbla pe lume goală, ca albele statui./ 

Părechile cinstite, cu frunţile senine/Se-mbrăţişau la soare, şi nu era ruşine…” 

(Mi-aduc aminte timpul…) 

L’original, évidemment, est obsédant pour le traducteur et Arghezi, 

lorsqu’il ne respecte pas tout détail, découvre et rend l’atmosphère poétique. 

Convaincu, tout comme Croce, que «la langue est intuitive et traduire c’est 

recomposer l’irrépétable à la seconde ou à la troisième catégorie» 13 , le 

poète roumain, fidèle à son crédo esthétique qui le rapproche de Baudelaire, 

traduit par invention et interprétation. C’est pourquoi, pour lui, la paraphrase 

et l’imitation libre ont de la précision et du fondement philosophique. on 

peut y exemplifier avec le poème Bénédiction (Binecuvântare), par lequel le 

traducteur fait plonger sa propre sensibilité et le génie de sa langue dans la 

profondeur de l’original. 

„Soyez béni, mon Dieu, qui donnez la souffrance/Comme un divin remède 

à nos impuretés/Et comme la meilleure et la plus pure essence/Qui prépare les 

forts aux saintes voluptés!” dévient dans la variante roumaine: „- Blagoslovit 

fii, doamne, că este cu putinţă/Un leac de curăţire adânc, prin suferinţă,/Şi că 

această dulce, curată doctorie/Ne dă învrednicirea la sfântă bucurie.”

Bien qu’Arghezi s’efforce de rester «dans la source», se rapportant 

attentivement à la source, il n’agit pas nullement en «trans-écrivain», mais 

en poète. La difficulté textuelle de l’original n’a pas l’air de l’embarrasser, il 

est à même de restituer la structure de chaque expression d’une manière 

parfaitement roumaine, sans trahir la signification du français. Ainsi, le 

rythme et la «musicalité» de la strophe présentée ont une densité auditive 

qui correspond à l’original. De manière plus ou moins délibérée, Arghezi 

n’expérimente pas la traduction littéraire, mais il essaie de saisir le texte, de 

l’habiter et de le recréer. 

Sa traduction s’impose par vérité et authenticité, parfois par hardiesse, par 

certaines combinaisons délibérément raffinées. tout en conservant le noyau 

lyrique, Arghezi trouve «des mots appropriés», il se met en harmonie avec 

le savoir et la patience d’un bijoutier, parvenant à nous offrir un Baudelaire 

baudelairien, d’un tragique bouleversant et toujours obsédé de quelque 

chose. 

Il sait rendre ainsi « les structures de profondeur » du modèle français et 

l’élévation des poèmes traduits d’une manière exceptionnelle. Les traductions 

d’Arghezi dévoilent l’esprit pénétrant et l’adresse herméneutique – tels que 

seul le grand poète pourrait les rendre – donnant(créant) l’impression qu’entre 

les deux langues, il n’y a point de limites pour l’expression linguistique, nid 

de barrières qui empêchent la compréhension humaine. 

En 1967, on voit parraître le première édition bilingue complète Baudelaire, 

Les Fleurs de Mal – Florile Răului aux Editions pour la Littérature Universelle, 

sous les soins de geo Dumitrescu, occasionnée par le centenaire de la mort 

du poète français. Le volume présente, en parallèle, le texte français et la 

meilleure traduction roumaine réalisée par des poètes roumains (Al. Philippide, 

Şerban Bascovici, tudor Arghezi, Perpessicius, Lazăr Iliescu, C.Z. Buzdugan, 

Al. Westfried, M. Beniuc, I. Barbu, n. Davidescu, B. nemţeanu, n.D. Ioanid). 

De 156 poèmes au total, 50 proviennent du volume de Philippide – Cele mai 

frumoase poezii (Edit. tineretului, 1965), à l’exception du poème Les deux 

sœurs, extrait du volume Flori alese (Fleurs choisies) des Fleurs du Mal 

(Editura Forum, 1946) et du sonnet Strigoiul (Le Revennant), reproduit de 

România Literară, nº 16, 1939. 

Entre les traducteurs de l’œuvre baudelairienne, Philippide occupe une 

position d’exception. Il a l’air de se conformer à une constatation faite par 

georges Mounin que «le temps des traductions infidèles est passé. Il faut 

obligatoirement que l’on revienne vers l’exactitude du sens et de la littéralité» 14 . 

Philipidde prouve non seulement une excellente compréhension du poète 

français mais, de plus, il découvre ses affinités avec l’esprit de celui-ci, il 

adhère à son crédo esthétique, réalisant les traductions les plus complexes 

et appréciées. 

Les métaphores répondent aux métaphores, la rime et le rythme sont 

respectés, les refrains sont transposés avec exactitude. tout cela confère de 

la flexibilité à la traduction de Philippide. 

La première tentative est faite en 1934 avec «Flori alese» / «Fleurs 

choisies» des «Fleurs du Mal». Dans un moment de renouvellement attendu 

de l’espace littéraire des traductions, Philippide améliore constamment le 

texte roumain, le destin du traducteur réitérant, en quelque sorte, le chemin du 

poète. Les éditions suivantes des «Fleurs du Mal» connaissent d’importantes 

modifications. tout d’abord, Philippide essaie de trouver un ton unique pour 

le volume entier, unité qui manquait dans la première édition. Ainsi, la poèsie 


149


150 

Une martyre, surprenante par son satanisme rhétorique a été sortie des 

éditions suivantes. En échange, on y a ajouté d’autres poèmes à fort caractère 

protestataire (Le guignon, Le Squelette qui fouille, La Mort des amants, 

Harmonie du soir) qui ont fait passé à leur traducteur un difficile examen de 

virtuosité. Les modifications opérées à presque tous les poèmes publiés dans 

l’édition de 145 ou celle de 1957 sont apparemment insignifiantes. Ce sont 

les témoignages du désir constant du traducteur d’aspirer à une forme qui vit 

la perfection. Philippide n’a peut-être osé de traduire plusieurs des poésies 

des Tableaux parisiens, expliquant ses options avec élégance et modestie, 

dans sa préface de l’édition de 1945: «Le traducteur des éditions présentes 

a essayé d’éviter l’irréalisable. Il vaut mieux renoncer de traduire un poème, 

même essentiel, même très beau, après avoi vu que, à la suite des tentatives 

répétées, on ne pourrait parvenir qu’à une traduction approximative ou, du 

moins, correcte, mais privée du charme de l’original» 15 

Si nous prenions en discussion un, seulement, de ces poèmes, Le Cygne, 

par exemple, nous pourrions constater combien les scrupules du traducteur 

sont justifiés. Le cygne qui se débat, impuissant, comme le poisson sur l’herbe, 

devant le Louvre, évoque à Baudelaire tantôt l’image d’Andromaque, captive 

et veuve, tantôt l’image moderne de la négresse malade de phtisie, suffoquant 

dans l’atmosphère accablante de la capitale. Depuis ces images, le poète se 

dirige vers les vaincus, les captifs, les opprimés et les déshérités du destin. 

C’est un grand poème qui aurait bien mérité de figurer aussi en version 

roumaine s’il n’y avait pas eu de sérieuses difficultés d’ordre technique. Certes, 

lorsque Baudelaire évoque la captive Andromaque, le vers revêt la cadence 

majestueuse et régulière de l’alexandrin classique; lorsque les souffrances 

infinies du monde moderne sont évoquées, toutes les variations introduites 

par la révoluton romantique dans l’emploi de l’alexandrin sont adoptées par le 

poète avec un raffinement particulier. Les effets obtenus par Baudelaire sont 

tout à fait spécifiques à la versification française, étant le resultat d’une longue 

tradition littéraire et c’est difficile de trouver des équivalences en roumain. Mis 

en roumain, le poème serait tout au plus une «approximation», il n’aurait pas 

pu rendre fidélement l’original. 

Pour trouver le ton juste de la poésie baudelairienne, le ton de chaque 

poème, pour pouvoir arriver à cette «transfusion poètique», là dont le 

traducteur parlait, dans la préface de la même édition, de longues années et 

de laborieux essais ont été nécessaires. «on travaille à une telle traduction 

toute sa vie» 16 , déclarait Al. Philippide. Forte personnalité, remarquable 

tant par la vocation lyrique que par la conscience critique, l’interprète des 

«correspondences» baudelairiennes n’a pas accepté que l’impact avec 

les valeurs étrangères dénaturât ou atténuât sa propre voix. En ce qui le 

concerne, la rencontre avec l’oeuvre traduite occasionne son autodéfinition 

à travers le même laps de temps où il se rapporte, avec respect et fidélité, 

au texte original. Evidemment, les affinités qu’il avait avec Baudelaire l’ont 

aidé dans le processus de traduction. Et pourtant, le travail n’a pas été facile. 

Pour mettre en évidence son assiduité dans l’art de la traduction, on pourrait 

donner pas mal d’exemples de modifications opérées dans certains poèmes 

dès la première édition jusqu’à la dernière. Le dernier vers de l’Albatros est 

en original: „Les ailes de géant l’empêchent de marcher” est différent dans les 

versions de 1945: „Aripile-i imense l-împiedică să meargă” ou 1957: „Aripile 

imense nu-i lasă loc să meargă” .

Bien que la première version soit plus proche de l’original, le poète l’a 

considérée un peu lourde. 

Dans la poèsie Une charogne on rencontre les vers: „Tout cela descendait, 

montait comme une vague,/Ou s’élançait en pétillant;/On eût dit que le corps, 

enflé d’un soufflé vague/Vivait en se multipliant.” cela devient en 1945: „Parc-ar 

fi talazuri ce urcă şi coboară/Cu sfârâieli şi zvâcnituri din greu;/Ai fi crezut că 

trupul plin de-o zvâcnire uşoară/Trăieşte înmulţindu-se mereu.” et en 1957: „Cu 

legănări de valuri şi sfârâit de foale/Zvâcnind şi agitându-se din greu;/Părea 

că trupul iarăşi, suflat de-un suflu moale/Trăieşte înmulţindu-se mereu.” 

Ici c’est une opération inverse qui s’est passée: la première version 

s’éloigne de l’original. La dernière est gagnante par la précision et la plasticité 

de l’image. 17 Ce qui est spécifique au poète roumain, lorsqu’il traduit, c’est le 

respect de la structure syntaxique et lexicale du texte original. La transposition 

est fidèle et exacte jusqu’à maintenir l’ordre de succession des concepts ou 

des rapports de subordonation syntaxique. voilà le début du poème Au lecteur, 

de Baudelaire: „La sottise, l’erreur, le péché, la lésine/Occupent nos esprits et 

travaillent nos corps,/Et nous alimentons nos aimables remords,/Comme les 

mendiants nourissent leur vermine.” devient en roumain: „Greşelile, păcatul, 

zgârcenia, prostia/Ne-aruncă-n suflet zbucium şi-n trupuri frământări/Şi noi 

nutrim cu grijă blajine remuşcări,/Aşa cum cerşetorii îşi cresc păducheria.” 

Les écarts du poète du texte initial français sont insignifiants. Il y introduit 

pour des raisons de métrique, le pluriel «greşelile» ou le singulier «suflet» (v. 

1-2) là, où il y avait en français l’erreur, esprits. Pour le reste, la transposition 

roumaine est équivalente en tout aux vers de Baudelaire. Le vers 2 «occupent 

nos esprits et travaillent nos corps» devenant en roumain «ne-aruncă-n suflet 

zbucium şi-n trupuri frământări», donne une interprétation plus explicite et, 

en tant que sens, plus romantique aux termes de la construction française 

abstraite. 18 Quant aux «blajine remuşcări» qui traduisent «nos aimables 

remords» ou «păducheria» qui transpose de fr. «vermine», on ne saurait 

dire autre que Baudelaire lui-même, s’il avait écrit en roumain, c’est-à-dire 

dans la tradition de notre poésie, il n’aurait pas pu choisir de substituts plus 

exacts et plus poétiques en même temps. L’art du traducteur Philippide 

s’appuie sur l’intensité dans la réelle reproduction d’images. Cette potentialité 

expressive vise des niveaux différents, à partir de l’inventaire sémantique et le 

fin accord prosodique jusqu’à la restitution de la patine archaïque et du sens 

métaphorique. De la concurrence des objectifs de l’intérêt, voilà une strophe 

célèbre du même poème «Au lecteur»: „C’est l’ennui! – L’oeil chargé d’un pleur 

involontaire,/Il rêve d’échafauds en fumant son houka/Tu le connais, lecteur, 

ce monstre délicat,/- Hypocrite lecteur, - mon semblable, - mon frère!” qui 

devient en équivalence philippidienne: „Urâtul e! – Cu lacrimi în silă revărsate,/ 

visează eşafoduri fumând nepăsător./Pe monstru-acesta gingaş tu-l ştii, o! 

cititor,/- O! cititor făţarnic, - tu, semenul meu – frate!” 

C’est-à-dire l’aimable résultat de la «trahison» et en même temps de la 

«sympathie» du traducteur. 

La conclusion est que «Al. Philippide recourt trop peu aux traductions 

périphrastiques qui puissent circonscrire les significations du texte original. Le 

poète roumain s’efforce de transposer, à l’échelle de 1/1 les significants, son 

efforte se dirige sur les éléments constitutifs de la textualité, pour la refaire, 

en roumain, unité par unité, structure par structure.» 19 

Le découvrage en unités de la poésie de Baudelaire correspond 

parfaitement à sa traduction roumaine. Le poète-traducteur se fie à la valeur 


151


152 

du détai: l’oeuvre dans son ensemble et dans sa profondeur ne reste dans la 

mémoire que par ces touches anonymes de détail». 20 

Le poète comprend, dans le texte roumain, tous les éléments poétiques du 

vers baudelairien. La transposition a la fidélité littéraire des ciselures univoques 

d’expression mais aussi la fidélité poétique des valeurs du message. Il croit à 

la valeur de l’expression claire et sincère, essayant de donner une adéquation 

intégrale à l’idée poétique : «une expression ne peut pas être remplacée, étant 

exigée par le déplacement de la pensée poétique, comme une chose unique 

et irremplaçable». 21 Un tel crédo poétique forme un traducteur exceptionnel 

qui respecte les profondeurs de la poésie-même. grâce à sa traduction tout 

d’abord, Baudelaire a pu être lu et compris. 

Al. Philippide, le poète-traducteur, respectant le texte original jusqu’à la 

littéralité, réussit de créer de la poésie à partir de la poésie d’autrui. 

En tant que poéte et traducteur, il sait bien que l’art et le but fnal de la 

traduction c’est pouvoir être à la fois le même et l’autre. 

voici un fragment de la préface publiée dans le volume Baudelaire. 

«C’est dans l’association de deux qualités, l’observation réaliste et la pensée 

poétique, apparement opposées mais parfaitement conciliées entre elles 

par la création de beauté, que réside la valeur artistique et humaine de la 

poésie de Baudelaire, valeur inaltérable, n’étant pas attachée à une époque 

quelconque; elle est attachée à un fond perpétuel de sensibilité du coeur 

humain et d’aspiration éternelle à la Beauté». 22 

Si Al. Philippide est le plus fidèle au texte baudelairien, Radu Cârneci a 

le mérite d’avoir traduit Les Fleurs du Mal en totalité. 

En 1991, on voit paraître trois éditions visant la lyrique baudelairienne 

intégrale: la traduction d’Al. Cerna Rădulescu (157 titres) 23 , la version de C.D. 

Zeletin 24 et la traduction de Radu Cârneci (170 titres). 

De ces trois, la plus complète est la dernière, comprenant plus de 157 

titres et les deux Bribes (Fărâmituri – vers impairs) et, aussi, Esquisse pour 

un épilogue à la deuxième édition; Poèmes divers (18 sous-titres); au total, 

plus de 500 vers en plus en comparaison avec les deux premières versions. 

Conscient de l’unicité de chaque poème, Radu Cârneci a tenté de transposer 

tous les éléments du texte, respectant la cadence intérieure, les espaces, les 

refrains, réussissant par son effort, de réaliser une traduction poétique d’un 

grand raffinement. 

on pourrait comparer trois variantes de quelques vers de La Vie 

Antérieure: „J’ai longtemps habité avec de vastes portiques/Que les soleils 

marins têgnaient de mille feux,/ Et que leurs grands piliers, droits et majesteux,/ 

Rendaient pareils, le soir, aux grottes basaltiques.” 

1./„Printre portice vaste trăii în altă viaţă,/Sub flacăra marină a soarelui 

înalt/Şi unde seara pare o grotă de bazalt,/Printre subţiri piloţi ce-o fac şi mai 

măreaţă.” (trad. C.D. Zeletin) 

2./ „Am locuit o vreme pe sub un portic mare/Scăldat de cerul mării în 

flăcări mii şi mii/Şi-ai cărui drepţi pilaştri şi-nalţă bolţi pustii/Vrăjeau ca nişte 

grote când amurgea pe mare.” (trad. Al. Philippide) 

3. „Am locuit, lungi zile, sub falnice portice/Şi splendid aurite de soarele 

marin,/A căror nalţi piloţi se-aseamănă din plin,/Când seara-ţi umbrea faţa, 

cu grotele antice.” (trad. Radu Cârneci) 

Les trois variantes, respectant le champ sémantique et les lieux communs, 

démontrent que, dans une traduction, l’important n’est pas seulement le détail 

mais la restitution de la grandeur et de l’atmosphère poétique. Le mérite de

R. Cârneci est d’avoir fait ces traductions avec art et fidélité, le poète roumain 

faisant preuve d’une grande adresse, de maîtrise poétique, de manière que 

le texte roumain est à la mesure du talent baudelairien. 

En 2001 apparaît à la Maison d’Edition Gunivas Chişinău, un volume 

bilingue réunissant les poèmes des Fleurs du Mal dans les traductions de 

t. Arghezi, Al. Philippide, Ion Pilat, Romulus vulpescu, C.D. Zeletin. Le plus 

récent volume est celui de l’Institut Culturel Roumain publié en 2006 avec la 

traduction intégrale des Fleurs du Mal. 

tout en contribuant à la découverte d’une grande oeuvre et d’un destin 

littéraire particulier, avec une certe influence sur la littérature roumaine, la 

traduction de la poèsie de Baudelaire signifie la croissance du patrimoine 

littéraire roumain. Dans un moment de carrefour pour l’évolution de la lyrique, 

les traductions des Fleurs du Mal ont constitué ce que le poète lui-même aurait 

bien voulu: «des phares» dans la poèsie roumaine. 

1. Grigore Ilisei, Cu George Lesnea prin veac, Iaşi, Editura Moldova, 1996, p. 114 

2. george Steiner, După Babel, Bucureşti, Editura Univers, 1983, p. 324 

3. Leconte De Lisle, Les Fleurs du Mal, en « Revue européenne », 1 dec. 1861 

4. Ibidem. 

5. georges Mounin, Les Problèmes théoriques de la traduction, Paris, Éditions 

gallimard, 1963, p. 78 

6. georges Mounin, Les Problèmes théoriques de la traduction, Paris, Éditions 

gallimard, 1963, p. 78 

7. Ibidem., p. 79 

8. René thom, Stabilité structurelle et morphogènese, Reading Mass, 1972, p. 

124+125 

9. george Steiner, op. cit., p. 324 

10. hermann Broch, Einige Bemerkungen zur Philosophie und Technik des 

Uebersetzens, en Essay, I, Zürich, 1995, p. 82 

11. Sorin Alexandrescu, Ion Rotaru, Analize literare şi stilistice, Bucureşti, Editura 

Didactică şi Pedagogică, 1967, p. 12 

12. Apud. Roger Caillois, Intervention au Congrès de la traduction Bad Godesberg, 

1959, dans Babel, vol. v, Juin, 1959, p. 62 

13. Benedetto Croce, Poezia, Bucureşti, Cartea Românească, 1968, p. 252 

14. georges Mounin, Les Belles Infidèles, Paris, Cahiers du Sud, 1955, p. 80 

15. Al. Philippide, Préface au volume Baudelaire, “Flori alese” de Les Fleurs du Mal, 

Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1957 

16. Ibid., p. 8 

17. Al. Dumitriu-Păuşeşti, Baudelaire în româneşte, dans „Contemporanul”, no.3 

(589), 24 janvier 1958, p. 3 

18. Al. niculescu, Arta traducerii, dans “România litarară”, année xI, no. 27, 6 juillet 

1978, p. 9 

19. Ibid. 

20. Al. Philippide, Consideraţii confortabile, dans „România literară”, no. xI, 18 

mars 1978, p.3 

21. Ibid. 

22. Ibid., p.4 

23. Al. Cerna Rădulescu, Baudelaire : Les Fleurs du Mal, Editura Eminescu, 1991 

24. C.D. Zeletin, Baudelaire : Les Fleurs du Mal, Editura Univers, 1991 


153

nIStOR BARDU 


154 

lingvistică 

Ramificaţiile balcanice ale limbii române în 

concepţia lui Eugen Coşeriu 

E 

ditura Academiei Române a publicat, nu cu mult timp în urmă, prin grija lui 

nicolae Saramandu, două volume revelatoare pentru concepţia lingvistică 

despre limba română a ilustrului savant Eugeniu Coşeriu. Primul, In memoriam 

Eugeniu Coşeriu (Bucureşti, 2004) este, după cum vom vedea, un fel 

de omagiu mai special adus marelui învăţat român, în care stau alături texte 

evocatoare şi excepţionale studii lingvistice. Al doilea, Limba română – limbă 

romanică. Texte manuscrise editate de Nicolae Saramandu (Bucureşti, 2005) 

cuprinde textele lui Eugeniu Coşeriu referitoare numai la limba română1 , 

unele complet necunoscute, deci inedite, altele fiind la originea lor prelegeri 

sau conferinţe ţinute în România, la diferite reuniuni ştiinţifice, sau apărute în 

reviste ori volume tipărite la Bucureşti, Iaşi şi Chişinău. 

Aceste apariţii editoriale se adaugă celorlalte lucrări traduse în limba 

română sau publicate de la început în română, care oferă azi şi în limba maternă 

varietatea, profunzimea şi valoarea de excepţie ale operei ştiinţifice a 

lui Eugeniu Coşeriu. noi le vom privi în rândurile următoare făcând apel şi 

la alte lucrări în care acest „titan al ştiinţei” (Matilda Caragiu Marioţeanu) se 

prezintă azi în faţa conaţionalilor săi. 

1. In memoriam Eugeniu Coşeriu cuprinde, alături de evocările lui Marius 

Sala (p. 5-6), Matilda Caragiu Marioţeanu (p. 7-14) şi nicolae Saramandu 

(p. 19-30), şi de Bibliografia lucrărilor publicate de savant până în 2001 (p. 

31-62), care alcătuiesc, toate, un fel de introducere amplă în materie, două 

serii de prelegeri ţinute de Eugeniu Coşeriu în România: Filozofia limbajului 

(p.83-139) şi Limba română - limbă romanică (p. 141-182). Aceste studii, ca şi 

evocările menţionate, au apărut mai întâi în revista „Fonetică şi dialectologie” 

(xx-xxI, 2001-2002, p. 5-192). Ultima „piesă” a volumului este studiul Din 

preistoria semanticii structurale: Analiza lui Heyse privind câmpul semantic 

al termenului sunet (p. 183-192). 

Cunoscută până nu demult de lumea ştiinţifică internaţională în limbile 

în care a fost scrisă (spaniolă şi germană, în primul rând, dar şi în italiană, 

franceză etc.), iar apoi, prin traduceri, în engleză, rusă, japoneză, finlandeză, 

cehă, greacă, coreană, opera lui Eugeniu Coşeriu a început să fie oferită în 

limba română, după 1989, împreună cu mărturisiri, precizări şi clarificări ale 

autorului însuşi, dar şi ale unor personalităţi de seamă ale lingvisticii româneşti, 

prieteni, colegi, discipoli, emuli sau admiratori, din Basarabia natală

(Eugeniu Coşeriu s-a născut la Mihăileni, pe Prut, şi a făcut liceul la Bălţi, un 

adevărat centru de cultură şi literatură românească) 2 , sau din România de 

dincoace de Prut, ceea ce îi creşte gradul de accesibilitate şi de înţelegere, 

chiar şi din partea unor cititori mai puţin familiarizaţi cu problemele lingvisticii 

contemporane. Este şi cazul volumului In memoriam Eugeniu Coşeriu la care 

ne referim în continuare. 

Constatăm, prin urmare, că Eugeniu Coşeriu se înfăţişează cititorilor români 

în dubla ipostază: de om şi de creator de geniu. omul, după cum ne spune 

Matilda Caragiu Marioţeanu în articolul evocare Eugeniu Coşeriu – savantul 

şi omul (p.7-14), a fost silit de împrejurări nefaste să-şi părăsească ţara în 

floarea vârstei, la 19 ani (în 1940), pe când era student la Universitatea „Al. I. 

Cuza” din Iaşi. Ajunge în Italia, unde îşi desăvârşeşte instrucţia la universităţile 

din Roma, Padova şi Milano, obţinând două titluri de doctor: în litere (1944) şi 

în filozofie (1949). Primele contribuţii lingvistice îi apar acum (în ţară, la Iaşi, 

publicase articole de critică literară, folcloristică şi despre graiul basarabean), 

dar, datorită condiţiilor materiale precare, tânărul învăţat este nevoit să plece 

în Uruguay, la Montevideo. Aici, în calitate de profesor de Lingvistică generală 

şi de Filologie romanică, îşi dezvoltă propria concepţie lingvistică în lucrări 

care l-au făcut celebru, precum Sistema, norma y habla (1952), Sincronia, 

diacronia e historia. El problema del cambio linguistico (1958) şi mai multe 

studii apărute în diferite reviste de specialitate sau volume colective (v. Bibliografia..., 

p. 31-62). Foarte apreciat în comunitatea lingviştilor din America latină 

şi din Europa, şi primind mai multe oferte de la diverse universităţi, Eugeniu 

Coşeriu alege, în 1962, Universitatea din tübingen, în germania, unde se 

stabileşte cu familia şi unde rămâne până la sfârşitul vieţii. Devine titularul 

Seminarului de Filologie romanică şi de lingvistică generală, funcţie în care 

şi-a format numeroşi discipoli, în mai toată lumea, şi în care a avut numeroşi 

colaboratori, colegi, prieteni, între care şi pe românul nicolae Saramandu, 

care i-a rămas apropiat până în ultimii ani de existenţă. Perioada tübingen 

a fost cel puţin la fel de fructuoasă pentru creaţia ştiinţifică a lui Eugeniu Coşeriu 

ca şi aceea din America de Sud. Eruditul învăţat a întemeiat în vestita 

universitate germană (unde, înaintea sa, au studiat, între alţii, tudor vianu şi 

Ion Barbu), o adevărată şcoală de lingvistică. Dar preocupările sale depăşesc 

cadrul lingvisticii, multe dintre studiile sale privind filosofia şi filosofia limbajului, 

Eugeniu Coşeriu fiind şi în aceste domenii un nume de referinţă. 

Aşa cum arătam supra, nicolae Saramandu este în acest volum, alături 

de Marius Sala şi Matilda Caragiu Marioţeanu, autorul a două evocări ale 

învăţatului român şi a omului. În prima, Eugeniu Coşeriu – teoretician al 

limbajului (p.16-17), este prezentată concis concepţia savantului român, 

format în perioada poststructuralistă, despre principiile saussuriene limbă şi 

vorbire, sincronie şi diacronie. Reliefând limitele concepţiei despre limbaj a lui 

Ferdinand de Saussure, Eugeniu Coşeriu a arătat că nu limba ca sistem este 

„măsura tuturor manifestărilor de limbaj”, ci vorbirea, limba fiind în întregime 

conţinută în vorbire. Apoi, între sincronie şi diacronie nu există o separare 

reală, deoarece, în vorbire, distincţia aceasta nu se poate face. Este o distincţie 

care se practică în planul cercetării, şi nu se referă la limbă, ca obiect de 

studiu, ci la lingvistică. Sincronia şi diacronia se întâlnesc, de fapt, în istorie 

(cf. Sincronia, diacronia e historia). În continuare, nicolae Saramandu rezumă 

ideile lui Eugeniu Coşeriu despre creativitatea în limbă, despre alteritate, 

energeia „activitate”, ergon „produs” etc., încheind cu subtila delimitare pe 

care savantul o face între semnificaţie şi sens în opera literară. 


155


156 

În cealaltă evocare, intitulată Întâlniri cu Eugeniu Coşeriu, nicolae Saramandu 

conturează un portret inedit al omului şi savantului Eugeniu Coşeriu, 

surprins în multiple ipostaze: în calitatea de îndrumător al său în timp ce 

candida pentru o bursă „Alexander von humboldt” în Republica Federală 

germania, la tübingen, şi apoi ca bursier în anii 1972-1973, 1974, în calitatea 

de profesor şi conferenţiar la Romanische Seminar, de la universitatea 

la care funcţiona, sau la marile reuniuni ştiinţifice internaţionale din Europa, 

unde desfiinţa, pur şi simplu, pe participanţii insuficient informaţi, în calitatea 

de gazdă în locuinţa sa din Kirchentellinsfurt, în apropiere de tübingen, în 

care, de la o vreme, locuia singur, despărţit de soţie şi cei patru copii, locuinţă 

unde nicolae Saramandu a locuit o perioadă pentru a realiza interviul-carte 

Lingvistica integrală (Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1996) 

ş.a. Avea o bibliotecă imensă. Când lucra, de la 8 seara până în zori, faţa 

savantului se pietrifica sculptural. Creatorul, a cărui concentrare era de o 

putere neobişnuită, părea că se află într-o altă lume şi nu mai observa nimic 

în jurul său. Dormea doar patru ore şi îi era suficient. 

omul Eugeniu Coşeriu avea hobby-ul de a juca la loto, unde mai mult 

pierdea decât câştiga, era băutor de vinuri româneşti, italiene, spaniole şi 

franţuzeşti, din care avea o valoroasă colecţie, era comunicativ şi ţinea la 

românii lui cercetători, pe care, mai ales înainte de 1989, dar şi după aceea, 

i-a sprijinit cât a putut. Când îi întâlnea la diferite manifestări ştiinţifice internaţionale, 

chipul i se lumina şi îi îmbrăţişa cu multă dragoste. În casa din 

Kirchentellinsfurt, cel puţin în ultimii ani ai vieţii, Eugeniu Coşeriu era tot mai 

mult cu inima şi cu gândul în ţara natală. Asculta, de pe disc, profund emoţionat, 

tulburătoare doine moldoveneşti, iar sufletul său călătorea atunci pe 

meleagurile de baştină, pe care, după cum însuşi mărturiseşte, nu le-a părăsit 

niciodată 3 . După 1989, mai exact, din 1992, începe să vină frecvent în ţară, 

invitat de instituţii academice, unde conferenţiază pe diverse teme şi care îl 

onorează cu titlul de „Doctor honoris Causa”. În 1992, Academia Română îl 

face membru de onoare, după ce, puţin mai înainte, Academia de Ştiinţe din 

R. Moldova îl onorase cu acest titlu. Alte universităţi se grăbesc apoi să-l includă 

printre membrii ei de onoare. Şi-a revăzut şi locurile natale: oraşul Bălţi, 

a cărui universitate îi conferă primul titlu de „Doctor honoris Causa”, satul de 

obârşie Mihăileni, în care s-a inaugurat Muzeul „Eugeniu Coşeriu” 4 , etc. În 

2001, printre alte manifestări omagiale şi onoruri primite în ţară, preşedintele 

României, Ion Iliescu, i-a oferit ordinul „Steaua României”, distincţie care l-a 

impresionat profund, aşa cum s-a mai întâmplat când regele Juan Carlos al 

Spaniei îl decorase cu un înalt ordin al ţării sale. 

Deşi l-au bucurat, pentru că îşi dorise tot timpul recunoaşterea alor săi de 

acasă, toate aceste titluri şi distincţii se pare că au venit prea târziu. Marcat 

de boală şi de suferinţă, în ultimii doi ani mergând în cârje la una din ultimele 

sesiuni ştiinţifice omagiale din România, dar purtându-şi cu demnitate suferinţa 

(era grav bolnav de plămâni), care nu-i afecta capacitatea intelectuală, 

savantul participa la comunicări, lua cuvântul, iar în momentele de destindere 

spunea bancuri. Doar în ultimele luni, când a căzut la pat, Eugeniu Coşeriu 

şi-a încetat prodigioasa activitate ştiinţifică. A trecut în lumea drepţilor pe 

7 septembrie 2002, vegheat, între alţii de surorile lui. Moartea sa a produs 

dureroase trăiri familiei, prietenilor, discipolilor şi întregii comunităţi ştiinţifice 

internaţionale, tuturor celor care l-au cunoscut şi l-au apreciat. 

Emoţionantă în sobrietatea ei bărbătească, evocarea-portret a lui nicolae 

Saramandu se completează cu aceea a Matildei Caragiu Marioţeanu,

mai patetică şi mai tulburătoare, deoarece îl surprinde pe Eugeniu Coşeriu 

mai mult din perspectivă biografică, cei doi reuşind să ofere cititorilor români 

dimensiunile umane şi de creator excepţional ale acestui „al doilea Iorga al 

românilor” (p.14). Unul din discipolii săi germani, hans helmut Christmann a 

sintetizat elocvent, în cuvântul omagial rostit la 5 decembrie 1981, la sărbătorirea 

lui Eugeniu Coşeriu cu ocazia împlinirii vârstei de 60 de ani, aceste 

dimensiuni: „Dacă e «să spunem lucrurile aşa cum sunt», atunci trebuie să 

recunoaştem că avem de-a face cu un gigant” (Energeia und Ergon. Studia 

in honorem Eugenio Coseriu, I,tübingen,1988, p. x.) 5 . 

2. Purtând-o în inimă şi în minte, departe de ţară, limba română a constituit 

şi un obiect de studiu pentru romanistul Eugeniu Coşeriu (vezi în acest sens 

Bibliografia, p.31- 62). Aşa cum arătam supra, în volumul pe care îl comentăm 

aici, se află cuprinse prelegerile ţinute în zilele de 7, 8 şi 10 mai 2001, la 

Colegiul Universitar de Institutori „Carol I” din Câmpulung, filială a Universităţii 

din Piteşti, sub titlul Limba română – limbă romanică. Este vorba, de fapt, 

de două studii complementare, Limba română. Caracterizare genealogică 

şi areală şi Limba română. Caracterizare tipologică, pe care ilustrul savant, 

care avea o memorie fenomenală, le-a prezentat fără să le citească, aşa cum 

obişnuia să procedeze cu toate materialele susţinute la multele sesiuni de 

comunicări şi conferinţe la care participa, dar care erau rodul unor cercetări 

anterioare atente şi laborioase. 

În primul din cele două studii, Limba română. Caracterizare genealogică 

şi areală, Eugeniu Coşeriu porneşte de la caracterizarea făcute românei de 

învăţatul finlandez Kiparsky, un slavist, dar şi un bun cunoscător al limbii 

noastre, care a afirmat că limba română „este cea mai interesantă din Europa”. 

Pe ce se baza această caracterizare? Kiparski, spune Eugeniu Coşeriu, 

se gândea la poziţia istorică a limbii române, o poziţie „foarte stranie” (p.147) 

în comparaţie cu celelalte limbi romanice. Româna este o limbă romanică 

formată fără limba latină clasică, ea trăind secole de-a rândul „fără această 

prezenţă simultană a limbii latine clasice” (ibidem). Şi marele romanist Wilhelm 

Meyer-Lübke, autorul valoroasei Gramatici comparate a limbilor romanice, 

a susţinut ideea că româna este cea mai autentică dintre limbile neolatine 

fiindcă s-a dezvoltat „în mod natural”, fără constrângerea unei limbi clasice. 

Reynouard, precursorul imediat al gramaticii comparate romanice, a crezut şi 

el că româna s-a dezvoltat direct din latină, spre deosebire de limbile romanice 

occidentale, care au trecut printr-o fază intermediară, reprezentată, în opinia 

lui, de limba provensală a trubadurilor (Reynouard era provensal). La noi, 

Petru Maior a sesizat acest lucru când a spus, aparent absurd, că româna 

este mama limbii latine şi nu invers, cum ştie toată lumea. Interpretarea corectă 

a afirmaţiei lui Petru Maior este aceea că latina vorbită, vulgară, a fost 

continuată de limba română, şi cum din latina vulgară s-a ales latina clasică, 

rezultă că din această latină populară, vorbită neîntrerupt în vechea Dacie, a 

fost derivată limba clasică latină. Apoi, unicitatea limbii române constă, după 

Kiparski, în aceea că, între limbile romanice, este singura care are un substrat 

al ei specific, cel traco-dacic, faţă de suratele ei occidentale al căror substrat 

este, în mare parte, substratul celtic (p. 147-148). 

Metoda comparativă întrebuinţată de Eugeniu Coşeriu pentru caracterizarea 

limbii române este aplicată din trei perspective, bine cunoscute lingviştilor: 

genealogică, areală şi tipologică. 


157


158 

Din punctul de vedere al arealului, limba română ţine de Romania orientală, 

în care latina vulgară a suferit astfel de transformări în comparaţie cu 

latina populară din Romania occidentală. De exemplu, dispariţia lui s final 

încă din latina arhaică a avut drept urmări reducerea declinărilor la două în 

limbile romanice orientale, în timp ce, în vest, s final este repus peste tot, în 

spaniolă, catalană, portugheză şi chiar în franceză, în care îl vedem scris şi se 

pronunţă în condiţiile de liaison. Apoi, velarele c, g, urmate de e, i, pronunţate 

în latină ca che, chi, au suferit un tratament diferit în cele două Romanii: în 

limbile romanice orientale se ajunge până la faza ĉ: lat. caelum > rom. cer, 

it. cielo, dar în dalmată s-a păstrat ca [k’]: cherbu, faţă de cerb, în română, 

sau cerbo, în italiană. În franceză, s-a ajuns la asibilare şi apoi la reducerea 

ţ > s: ciel, iar în spaniolă la fricativa interdală θ: cielo. totuşi, în românescul 

chingă (< lat. cingula), s-a păstrat un rest de pronunţare [ḱ], pe când în italiană 

există cinghia. Explicaţia este că formele mai vechi se păstrează în zonele 

laterale, unde schimbarea pornită de la centru poate să ajungă, dar poate să 

nu ajungă. Aşa se explică coincidenţele dintre limba română şi limbile spaniolă 

şi portugheză, aflate la extremele romanităţii, prima, la est, celelalte două, la 

vest, unde inovaţia de la centru n-a ajuns. La fel, grecismele, de care latina 

vulgară de la Roma era plină, s-au transmis în celelalte limbi romanice, dar 

în română acestea sunt mult mai puţine, deoarece, în vremea respectivă, 

Dacia era ocupată de goţi şi inovaţiile lexicale respective n-au mai ajuns aici 

(v. p. 150-155). 

Din punct de vedere genealogic, Eugeniu Coşeriu arată că româna şi 

dialectele ei sud-dunărene, în special aromâna, trebuie considerată în relaţie 

cu toate limbile romanice, nu numai cu franceza modernă, cum s-a făcut din 

păcate multă vreme în lingvistica românească, ci şi cu spaniola şi portugheza, 

italiana, cu variantele dialectale ale acestora, cu sarda sau cu franceza veche. 

Cercetarea comparativă făcută astfel ar putea scoate la iveală paralelisme 

relevante. 

În privinţa substratului limbii române, Eugeniu Coşeriu ia în discuţie elementele 

de vocabular bine cunoscute ca barză, ghiuj, fărâmă, mal, sâmbure 

etc., care există şi în albaneză, ceea ce îl determină să se întrebe dacă 

albaneza are acelaşi substrat, un substrat asemănător ori este vorba de o 

influenţă albaneză asupra românei. În opinia noastră, acestor chestiuni le-a 

dat răspunsuri pertinente, în urma unor cercetări îndelungate, lingvistul român 

grigore Brâncuş, care explică concordanţele lexicale respective prin substratul 

comun limbilor română şi albaneză 6 . Arătând că trebuie făcute cercetări speciale 

în acest domeniu, Eugeniu Coşeriu consideră că rom. barză „pasărea 

albă” vine din alb. bardhë, care înseamnă „alb”, este deci un împrumut, spre 

deosebire de mal, cu sensul de „ţărm” în română şi „munte” în albaneză, care 

este un element de substrat specific, „fiindcă ştim că şi o parte din noua Dacie 

sud-dunăreană s-a numit, tocmai, „Dacia Malurilor”: Dacia Maluensis”; adică, 

s-a luat deja acest cuvânt – fără îndoială dacic – şi s-a latinizat, s-a făcut un 

adjectiv în limba latină” (p. 158). 

Superstratul ţine, de asemenea, de genealogie, iar limba română are 

un superstrat slav, specific numai ei, în celelalte limbi romanice fiind vorba 

de superstratul germanic. Şi în tratarea acestui aspect, Eugeniu Coşeriu 

demonstrează cunoştinţe profunde, multe inedite, bazate pe căutări personale, 

care-i permit etimologii, comparaţii şi asocieri mereu surprinzătoare. Deşi nu a 

ajuns „să altereze structura sistematică a limbii române, care rămâne structură 

latinească” (p.159), influenţa slavă asupra românei este atât de profundă,

încât cuvântul zăpadă, de pildă, nu mai este perceput ca un cuvânt compus 

din za- şi padati „a cădea”, ci ca un un cuvânt simplu. La fel, în mironosiţă, 

un cuvânt slav complicat, românii de azi nu mai reperează sensul vechi de 

„purtătoare de mir”, ci îl iau drept un cuvânt simplu (v. p. 161-162). 

Pe de altă parte, limba română face parte din „liga lingvistică balcanică”, 

în care, conţinuturi identice sunt redate cu materialul specific fiecărei limbi 

aparţinătoare acestei „ligi”, acestei uniuni lingvistice, ca să întrebuinţăm denumirea 

lui trubetzkoy 7 . Astfel, Eugeniu Coşeriu vorbeşte despre viitorul cu 

a voi (a vrea) din română, bulgară, albaneză şi greacă, reducerea infinitivului 

în aceste limbi ş.a. Concluzia autorului este că româna nu este numai o 

formă a latinei orientale, ci şi o limbă balcanică aparţinătoare „ligii lingvistice 

balcanice”. 

Din punct de vedere tipologic, ilustrul învăţat caracterizează limba română 

în legătură cu tipul lingvistic romanic, într-o prelegere separată, intitulată 

Limba română. Caracterizare tipologică (p. 165-182). Aici, Eugeniu Coşeriu 

analizează constituirea limbii române comune şi a românei exemplare (anterior 

se ocupase de limba română istorică), care s-a produs prin adaptarea 

neologismelor din franceză, din limbile romanice, sau chiar direct din latină, 

uneori şi din germană, prin cărţile de şcoală. Ideea preluării neologismelor 

şi a unificării limbii române a fost exprimată încă din secolul al xvII-lea, în 

prefaţa Noului Testament de la Bălgrad. Şcoala Ardeleană, latinistă, a preluat 

ideea şi acţiunea reprezentanţilor ei a condus la o reformă esenţială a limbii 

materne, care a afectat şi vorbirea populară, multe neologisme latino-romanice 

pătrunzând în vorbirea de toate zilele. Mai mult, Şcoala latinistă, cum îi 

spune Eugeniu Coşeriu, a încercat prin aromânul gheorghe Constantin Roja 

să unifice dacoromâna cu aromâna, pe baza acesteia din urmă, în lucrarea 

Măestria ghiovăsirii româneşti cu litere latineşti, care sunt literele Românilor 

ceale vechi (Buda, 1809). Petru Maior, care l-a sprijinit pe Roja, a ajuns astfel 

să folosească vrută, din aromână, şi nu iubită, care nu-i plăcea, pentru că 

era de origine slavă. Stabilindu-se numai pentru dialectul dacoromân, limba 

română literară nu este totuşi numai o limbă a influenţelor francezei, italienei 

sau latinei. Ea este rezultatul unei reconstrucţii efective a limbii, pe baza ei 

românească, în acord cu modelele occidentale. S-a produs deci, în urma unui 

proces mai mult sau mai puţin conştient, revenirea limbii române la matca 

ei occidentală. Astfel, tipul limbii române „este exact tipul limbilor romanice, 

în general, în afară de singura limbă care se îndepărtează de restul limbilor 

romanice şi care este limba franceză modernă, nu limba franceză mai veche, 

care ţinea de acelaşi tip ca şi celelalte limbi romanice” (p. 167). 

Departe de a fi reuşit să arătăm bogăţia impresionantă de idei şi fapte 

lingvistice comentate atât de firesc şi de accesibil de Eugeniu Coşeriu în prelegerile 

despre limba română cuprinse în volumul In memoriam Eugeniu Coşeriu, 

într-o formă în care nu se simte deloc că vorbitorul ei n-a întrebuinţat-o 

decenii de-a rândul, aceste rânduri au încercat să demonstreze ataşamentul 

ştiinţific extraordinar al ilustrului savant faţă de limba în care s-a născut. omul 

a iubit-o toată viaţa, deşi i-a lipsit atât de mult, învăţatul a cercetat-o şi a scris 

despre ea foarte bine informat şi cu toată obiectivitatea. 

3. Prin efortul aceluiaşi reputat lingvist nicolae Saramandu, de la Institutul 

de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al Rosetti" al Academiei Române, care 

şi-a făcut o onoare din a publica în română opera monumentală a acestui „al 


159


160 

doilea Iorga al românilor” (Matilda Caragiu Marioţeanu), în 2005, a apărut 

volumul Eugeniu Coşeriu, Limba română – limbă romanică. Texte manuscrise 

editate de Nicolae Saramandu (Bucureşti, 2005). Chiar dacă se regăsesc 

în el şi studii sau conferinţe care au mai fost publicate în alte volume sau 

reviste, aşa cum sunt, de pildă, Limba română – limbă romanică, apărut şi 

în extrasul In memoriam Eugeniu Coşeriu (vezi supra) şi care dă aici însuşi 

titlul tomului în discuţie, apoi Tipologia limbilor romanice, inclus în volumul 

Eugeniu Coşeriu, Prelegeri şi conferinţe (supliment al publicaţiei „Anuar de 

lingvistică şi istorie literară”, seria A. Lingvistică, xxxIII, Iaşi, 1992-1993) ş.a. 8 , 

toate acestea, alături de textele inedite, se subordonează unei viziuni unitare 

şi unei succesiuni logice (meritul editorului!), menite să ofere lingviştilor o 

imagine cuprinzătoare a contribuţiei de excepţie a marelui învăţat român la 

studiul limbii române. 

În scurtul Cuvânt introductiv, mai exact în partea referitoare la „Manuscrisele 

coşeriene” (p.6-7), nicolae Saramandu ne informează că, făcând parte 

din grupul de cercetători constituit în germania, la tübingen, unde Eugeniu 

Coşeriu a fost profesor în deceniile din urmă, grup care urma să se ocupe de 

publicarea manuscriselor ilustrului învăţat, a primit sarcina de a edita textele 

referitoare la limba română. Cercetându-le, nicolae Saramandu a constatat 

că, în cazul multor manuscrise, a fost vorba doar de simple însemnări, de 

menţionarea unor cuvinte, construcţii, forme gramaticale etc., rămase adesea 

neinterpretate. A trebuit, în consecinţă, să-l contacteze pe Eugeniu Coşeriu 

şi să-i solicite să comenteze respectivele fapte de limbă. Explicaţiile, date de 

autor în germană, au fost înregistrate pe bandă de magnetofon (şase ore de 

text vorbit!), traduse în română şi introduse în volum, între paranteze drepte, 

alături de însemnările din manuscrise. Aşa se face că prima secţiune a cărţii 

de faţă, completată cu facsimilele din final, se impune cititorului prin autenticitatea 

ei totală, excepţională pentru o lucrare ştiinţifică. 

4. Dar despre ce este vorba, de fapt, în prima secţiune a volumului 

intitulată Limba română (texte manuscrise)? grupate tematic în „Probleme 

generale” (p. 11-16), „Fonetică” (p. 17-18), „Morfosintaxă” (p.19-29), „Lexic” 

(p. 30-44), faptele semnalate şi comentate de Eugeniu Coşeriu evidenţiază 

specificul limbii române în mişcare (a se înţelege în actualizare), pe nivelele 

menţionate în subtitluri şi în comparaţie cu celelalte limbi romanice, dar şi cu 

limbile vecine din arealul balcanic. Interesul său se îndreaptă către fapte de 

limbă imediate, în special către aspecte noi, care nu sunt observate de lingviştii 

de azi, preocupaţi, mai degrabă, să aplice la limba română teoriile care au 

fost sau care sunt la modă din lingvistica mondială, precum structuralismul, 

generativismul, teoria actelor de limbaj etc., unde - spune Eugeniu Coşeriu 

– „fie vorba între noi asta, se bate apa în piuă” (p.11). „Eu nu spun să nu se 

facă - spune mai departe marele învăţat. Să se facă, dar să se facă şi tot restul. 

(...) Dacă ar putea întruni şi teoria, şi cunoaşterea istoriei, şi curiozitatea 

pentru faptul concret, asta ar fi bine, dar asta e mai rar” (loc. cit.). Concluzia 

amară a lui Eugeniu Coşeriu este că „mulţi lingvişti români nu ştiu româneşte. 

Ei întrebuinţează limba română ca un fel de instrument, însă nu cunosc limba 

română. De exemplu, nu poţi să faci lingvistică românească de nici un fel fără 

să te gândeşti dacă şi în aromână e la fel, dacă şi în istroromână e la fel” 

(p.12). Iar dacă un fapt de limbă nu există în dialectele sud-dunărene trebuie 

descoperită semnificaţia absenţei respective.

În privinţa dialectelor româneşti, concepţia lui Eugeniu Coşeriu exprimată 

aici sub titlul „Probleme generale” este tranşantă: Ion Coteanu greşeşte când 

spune că, datorită lipsei de comunitate dintre dialectele limbii române de la 

nordul şi de la sudul Dunării, acestea ar fi limbi diferite. Dimpotrivă, dacoromâna, 

aromâna, meglenoromâna şi istroromâna au o bază comună, provin 

dintr-o limbă comună, spre deosebire de italiană, de exemplu, în care siciliana, 

toscana, abruzzeza provin direct din latina vulgară, fiind diferite, aşadar, 

de la origine, dar considerate de toată lumea ca dialecte ale limbii italiene. 

or baza de la care au izvorât dialectele româneşti nu este latina vulgară, ci 

româna comună, româna istorică, după cum o numeşte Eugeniu Coşeriu 

într-o altă lucrare 9 . „Elementele comune sunt necrezut de numeroase, mai 

ales în semantică, peste tot, în toate dialectele româneşti. Şi mai ales sunt 

comune inovaţiile, căci tocmai asta înseamnă o unitate. Evident, nu trebuie să 

se înţeleagă că totul trebuie să fie comun. nu există nici o limbă în întregime 

unitară. Realitatea e că există inovaţii comune celor patru dialecte, ceea ce 

nu se poate constata cu privire la dialectele spaniolei, şi încă mai puţin în ale 

italienei” (s.n., loc. cit.). 

tot sub „Probleme generale”, Eugeniu Coşeriu răspunde la o întrebare 

care i-a frământat mereu pe istoricii şi ligviştii români: de ce românii nu sunt 

menţionaţi de scriitorii bizantini până în secolul al x-lea? „Fiindcă, fiind latini, 

corespundeau pur şi simplu, Imperiului, care şi el se considera latin. numai 

după grecizarea totală a Imperiului de Răsărit începe diferenţierea.” (p.13). 

Cu privire la apropierile (analogiile) care se fac între limbile română şi 

albaneză, autorul atrage atenţia că acestea trebuie examinate cu atenţie, 

deoarece pot fi coincidenţe universale sau pot fi fapte care se regăsesc în 

latină sau în cele mai multe limbi romanice, de unde ar fi putut intra în albaneză, 

şi numai în anumite cazuri, când expresiile respective nu există în 

celelalte limbi romanice şi nu sunt universale, numai atunci pot fi cu adevărat 

relevante pentru raporturile lingvistice româno-albaneze şi pentru arealul 

lingvistic balcanic în care a apărut şi s-a dezvoltat limba română. Aşa poate 

fi formaţia cu cale, în albaneză me udhë, care circulă în română în expresia 

mai largă am găsit cu cale sau cu scaun la cap, cu dare de mână, cu tragere 

de inimă etc. 10 (p. 15). 

Mai reţinem, din acest prim subcapitol al secţiunii I, comentariul la celebra 

afirmaţie a lui Platon că, datorită marii lor subiectivităţi, poeţii ar trebui excluşi 

din republică, deoarece republica, statul, are o altă bază, şi anume aceea 

a bunului comun şi a utilului. Platon însă nu a cunoscut şi nici nu avea cum 

să cunoască situaţia din Republica Moldova, spune Eugeniu Coşeriu. Şi mai 

departe: „În cazul nostru, în Basarabia, poeţii reprezintă conştiinţa naţiunii, 

pentru că aici limba însăşi – care este instrumentul lor de exprimare – e primejduită. 

Subiectivitatea trebuie să se exprime prin limbă, prin limba poetului 

(s.a.). Dar aceasta este şi limba întregii naţiuni şi, astfel, poetul apare ca 

reprezentant al întregii naţiuni (...) Aşa se explică de ce atât de mulţi poeţi, şi 

tocmai din Basarabia, scriu despre tema limbii, şi scriu poezii despre limba 

română: scriu pentru că limba este ameninţată 11 . Pentru că spunem asta, de 

exemplu, şi în legătură cu Părinteasca dimândare (la aromâni). 

Aşadar, acolo unde limba este primejduită, ameninţată, poetul ia, ca urmare, 

atitudine întru apărarea limbii pentru că ţine de fiinţa sa.” (p.16). 

În subcapitolul „Fonetică” găsim explicaţia vocalismului din apelativul 

etnic român, care nu este o formă nouă, refăcută după rumân, cum spune 

lingvistul italian Carlo tagliavini. Este adevărat că latinescul romanus a dat 


161


162 

în română, potrivit evoluţiei fonetice fireşti, rumân şi că există situaţii în care 

rumân a fost înlocuit de român, dar, atrage atenţia Eugeniu Coşeriu, român 

există ca formă populară în limba noastră în unele variante teritoriale. După 

cum s-a păstrat o în dormi şi mormânt (faţă de durńi şi murmint în aromână, 

unde transformarea o > u este normă), tot aşa, în român, avem a face cu 

păstrarea lui o din etimonul latinesc. În Moldova, la sud de Iaşi, la fel ca în 

nordul Basarabiei, forma populară român are sensul de „soţ, bărbat”: românul 

meu, spune femeia, nevasta despre soţul ei. Apoi, de multe ori, la călătorii 

străini consultaţi de lingvistul român apar, alături de forme cu u: rumaneşte, 

rumeni, rumuńi, şi foarte frecvente forme cu o: romineşti (Francesco della 

valle, 1545: şti romineşti); romaneşte (Lescalopier, 1574) (p. 17-18). 

Din subcapitolul „Morfosintaxă”, reţinem contraargumentele lui Eugeniu 

Coşeriu la afirmaţia lui Cicerone Poghirc, din Dacoromania. Neue Folge, nr. 

1 (München/Köln, 1976) că formele mine, tine din română trebuie raportate 

la substrat. nu e deloc aşa: mene, a mene, a tene sunt forme normale în 

italiana de sud (p. 21-22). 

observând limba română în mişcare, romanistul Eugeniu Coşeriu simte 

nevoia să înlăture, o dată pentru totdeauna, confuzia care se face frecvent 

între formele pahar de apă-pahar cu apă. Ceea ce trebuie să fie limpede în 

mintea vorbitorilor este în ce situaţii de comunicare poate să apară în română 

numai de şi niciodată cu, şi unde cu, şi nu de. Dacă este vorba de cantitate, 

de o măsură, de un recipient care indică măsura, atunci trebuie folosită numai 

prepoziţia de: un pahar de vin, un butoi de vin, o strachină de fructe. Dacă se 

are în vedere numai recipientul şi conţinutul din el, atunci trebuie să fie folosit 

cu: un pahar cu câteva picături de apă; nici nu se poate spune în română 

un pahar de câteva picături de apă. toma Alimoş îi oferă lui Manea „plosca 

cu vin roş” ca să bea din ea, şi nu plosca de vin roş, ceea ce ar însemna că 

i-ar da-o pe toată, tot conţinutul din ea. Argumentele lui Eugeniu Coşeriu se 

multiplică apoi cu exemple din limba germană şi cu alte situaţii de comunicare 

în care cu, de, din sunt ocurente în limba română (p. 26-28). 

observaţiile şi interpretările de lexic sunt, de asemenea, de mare interes 

ştiinţific. Reţinem, de exemplu, „propunerea timidă” a romanistului pentru 

etimologia hidronimului Dunăre. Ar putea fi vorba, spune Eugeniu Coşeriu 

despre o formă refăcută pe baza genitivului neatestat *Dună-lei>Dunărei, cu 

rotacismul l > r; -lei este articol la genitiv de la lea: Dunălea. Forma originală 

ar fi deci Duna, „care, în aceste ţinuturi nu poate proveni decât din substrat" 

(p.31). 

Un alt cuvânt, a trage, a avut, de asemenea, în limba română o evoluţie 

semantică foarte interesantă. Mai întâi, autorul observă că sensurile lui nu 

trebuie raportate numai la latinescul trahĕre ci şi la o contaminare cu termenul 

a trăi (< slavul trajati). De aceea în română a trage înseamnă şi „a trăi”, sau 

ceva foarte apropiat de a trăi: „a suferi, a îndura”. Că e aşa o demonstrează 

şi aromâna, unde trapsiră nă bană are sensul de „duseră o viaţă, au trăit o 

viaţă”, sau cât tradzi frândza şi-arina „cât trăieşte frunza şi nisipul” (p. 33). 

Ultimul manuscris cuprins în această dintâi secţiune a volumului în discuţie 

este Romano-slavica (p. 45-65), redactat în limba română la Berlin, în 

1962, corespunzând unui curs ţinut de Eugeniu Coşeriu la tübingen în 1963. 

Autorul demontează aici exagerările influenţei slave asupra limbii române 

pe care le-au făcut unii lingviştii de-a lungul timpului, dar mai ales cei din 

România, în anii 1950, când, datorită propagandei comuniste (prosovietice) 

oficiale, se falsificau în mod grosolan datele axiomatice istorice şi lingvis-

tice ale latinităţii noastre ca popor şi limbă. Mai exact, cursul respectiv are 

ca punct de origine o carte a lui Eugen Seidel (Elemente sintactice slave 

în limba română, Bucureşti, 1958), în care aproape totul este fals. Faţă de 

latinismul exagerat din secolul al xIx-lea, în cartea lui Seidel avem a face 

cu un slavism exagerat. Românii n-au spus niciodată la mine a stat ceasul, 

cum afirmă Seidel. Mai grav însă, arată Eugeniu Coşeriu, este că respectivul 

slavist interpretează greşit chiar slava, pe care nu o cunoştea. Se pare că 

el ştia ceva cehă, dar alte limbi slave nu, şi, mai ales, nu cunoştea limbile 

romanice. Mai mult, confundând ştiinţa cu politica, Seidel ameninţă că, dacă 

cineva e împotriva celor susţinute de el înseamnă că e naţionalist şi fascist. 

În consecinţă, cartea sa nu a fost comentată de nimeni în ţară, la data apariţiei 

sale. Cunoscând bine aproape limbile romanice, Eugeniu Coşeriu poate 

să-l contrazică pe Petar Skok sau pe Al. graur care considerau construcţiile 

reflexive din română se zice (Petar Skok), se teme (Al. graur) drept slavisme, 

când în realitate acestea erau latinisme care există şi în alte limbi romanice 

precum spaniola (me temeo), italiana (si dice), franceza sau portugheza, pe 

care nici Skok, nici graur nu le cunoşteau. Citându-l pe lingvistul elveţian 

Charles Bally, Eugeniu Coşeriu crede la fel: „pentru a fi lingvist, nu-i nevoie 

să ştii o limbă – pentru a o descrie. Dar pentru a o interpreta: da – sintaxa 

aparţine interpretării. Trebuie să ştii ca să examinezi problema: româna, latina, 

limbile romanice, limbile slave, limbile balcanice neslave” (s.n., n.B.) (p. 46). 

or, spune mai departe autorul, cercetătorii analizaţi ori nu ştiu bine româna, 

ori nu ştiu bine limbile romanice, ori nu le ştiu pe cele slave, uneori ignoranţa 

incluzând două domenii. Comentariile din acest curs arată că Eugeniu Coşeriu 

avea vaste cunoştinţe din toate limbile menţionate. Poate e cazul să spunem 

aici că lingvistul roman vorbea fluent, în afară de română, italiana, spaniola, 

franceza, germana; cunoştea, aproape toate limbile romanice şi slave, unele 

limbi germanice, albaneza, turca; persana a învăţat-o pentru a-l citi în original 

pe omar Khayyam 12 . 

Ceea ce demonstrează cu prisosinţă Eugeniu Coşeriu în aceste studii, 

ca de altfel peste tot în cuprinsul volumului, este o cunoaştere profundă a 

limbii române, a faptelor de amănunt ale acesteia, pentru care oferă interpretări 

surprinzătoare şi subtile, plasându-le în context romanic şi balcanic 

şi combătând interpretările eronate ale colegilor români şi/sau străini, care 

s-au ocupat de limba română de-a lungul timpului, fără să aibă totdeauna 

cunoştinţele necesare pentru aceasta. 

5. În ceea ce priveşte secţiunea a doua a cărţii, aceasta este constituită 

din ciclul de prelegeri cuprinse sub titlul Limba română – limbă romanică, 

publicat şi în extrasul In memoriam Eugeniu Coşeriu. Deoarece am prezentat 

ideile considerate de noi esenţiale din acest ciclu în în nr. 1 (6) pe 2005 din „Ex 

Ponto” (vezi supra, 2), nu mai facem acum alte consideraţii. Ţinem să subliniem 

doar, împreună cu editorul nicolae Saramandu, că dintre limbile romanice, 

numai limba română a beneficiat până în prezent din partea romanistului 

Eugeniu Coşeriu de o caracterizare din punct de vedere genealogic, areal şi 

tipologic. Această caracterizare complexă, care evidenţiază, între altele, că 

româna este cea mai interesantă dintre limbile Europei (Kiparski) şi cea mai 

autentică dintre toate limbile romanice (Wilhelm Meyer Lübke), pentru că s-a 

dezvoltat în mod natural din latina populară, fără să fie influenţată secole de-a 

rândul de latina clasică, arată din partea autorului o erudiţie excepţională şi 

o uimitoare capacitate de asociere. 


163


164 

6. Cele cinci studii din secţiunea a treia a volumului, intitulată „Alte contribuţii”, 

completează, după cum anunţă editorul în „Cuvânt introductiv”, viziunea 

lui Eugeniu Coşeriu asupra latinităţii orientale, a unităţii limbii române, ca şi 

concepţia sa asupra tipului lingvistic romanic. temele respective sunt privite 

sub raport teoretic, dar şi din perspectiva concretă, de amănunt, a faptelor 

de limbă, savantul dovedind încă o dată vastele sale cunoştinţe de lingvistică 

romanică aplicată şi de filosofia limbajului cu care a uimit lumea ştiinţelor 

umaniste de pretutindeni. 

Din primul studiu, numit chiar aşa, Latinitatea orientală (p.114-129), reţinem 

că limbile romanice alcătuiesc mai întâi o unitate genealogică, o familie de 

limbi (s.a.), în interiorul căreia se deosebesc o „subfamilie” occidentală şi una 

orientală: italiana, dalmata, româna (s.n.), limba sardă rămânând între aceste 

două subfamilii. În al doilea rând, toate limbile romanice, în afară de franceza 

modernă, ţin de acelaşi tip lingvistic, care nu este nici „analitic”, nici „sintetic”, 

adică de aceleaşi principii de structurare funcţională, de aceleaşi categorii de 

opoziţii funcţionale şi anume: „determinări interne («paradigmatice») pentru 

funcţiuni interne (nerelaţionale) şi determinări externe (sintagmatice: perifraze) 

pentru funcţiuni externe (relaţionale) (p. 115)”. În al treilea rând, spune mai 

departe Eugeniu Coşeriu, „toate limbile romanice occidentale, împreună cu 

franceza şi de data aceasta şi cu italiana şi cu dalmata, reprezintă o arie lingvistică 

continuă de afinitate istorică secundară datorită influenţelor comune 

ori reciproce, şi, mai ales, datorită contribuţiei constante a latinei clasice la 

formarea şi dezvoltarea acestor limbi” (p. 115). Aşa se explică extraordinara 

unitate a limbilor romanice care este deopotrivă genealogică, tipologică (cu 

excepţia francezei) şi areală. 

Din perspectiva acestor criterii, care este poziţia românei între limbile romanice? 

La această întrebare, marele învăţat răspunde: Din punct de vedere 

genealogic, limba română este pur şi simplu latină sau neolatină şi ţine de 

„Romania orientală”, apropiindu-se din punctul de vedere al coincidenţelor 

„originare” de italiana centrală şi meridională. Autorul citează în acest sens pe 

italianul g. Bonfante care afirmă: „dacă toate limbile romanice sunt «surori», 

italiana şi româna sunt surori gemene”. Apoi, prin elementele latine care-i 

sunt specifice, elemente păstrate numai în limba română, mai ales în dialectul 

dacoromân, şi prin coincidenţele cu alte zone conservatoare din Romania (cu 

sarda, rămasă într-o zonă „izolată” şi cu „lateralele” spaniola şi portugheza), 

ca şi prin elmentele de substrat intrate în latina dunăreană, în care au pătruns 

în mod direct elemente vechi greceşti, prin influenţa slavă şi greacă bizantină, 

„limba română reprezintă o unitate autonomă în cadrul latinităţii în general şi 

în cadrul Romaniei orientale. Şi, anume, o unitate foarte omogenă”. În sprijinul 

afirmaţiei sale, Coşeriu îl citează pe Sextil Puşcariu care observase: „Tot ceea 

ce deosebeşte limba română, pe de o parte, de limba latină şi, pe de alta, de 

celelalte limbi romanice e comun celor patru dialecte” (s.n.) (p. 116). Aceasta 

face ca limba română, ca limbă istorică, să fie mai unitară decât limba istorică 

italiană, mai unitară decât franceza şi tot atât de unitară ca spaniola istorică 

(cu dialectele ei astur-leonez, castilian şi navaro-aragonez). 

În ceea ce priveşte specificitatea areală a limbii române, aceasta izvorăşte 

din evoluţia ei în afara influenţei latinei clasice (vezi supra), din substratul ei specific 

(traco-dac), din influenţa slavă şi din contactele cu alte limbi neromanice. 

tot în Latinitatea orientală, Eugeniu Coşeriu se ocupă de „Aşa-zisa limbă 

moldovenească” (p. 120-129). Românul basarabean, originar din satul 

Mihăileni, cu studiile liceale urmate în oraşul Bălţi, cu studii universitare la

Iaşi, Roma, Padova şi Milano, ajuns un „gigant” al lingvisticii mondiale 13 s-a 

simţit obligat, de la înălţimea geniului său creator, să ia atitudine împotriva 

aberantei afirmaţii că limba vorbită de moldovenii din Basarabia (devenită 

Republica Moldova) ar fi altceva decât limba română: „e o himeră creată de o 

anumită politică etnico-culturală străină, fără nici o bază reală”, spune lingvistul 

(p.120). Susţinătorii tezei „limbii moldoveneşti”, afirmă apoi Eugeniu Coşeriu, 

„confundă criteriul genealogic cu criteriul areal şi istoria lingvistică cu istoria 

politică” (p.121). În realitate, graiul basarabean nu s-a despărţit niciodată de 

limba vorbită în dreapta Prutului. „tot ce e caracteristic pentru dacoromână şi 

separă acest dialect de celelalte dialecte româneşti e caracteristic şi pentru 

graiul românesc din Basarabia şi din transnistria” (p. 120). El ţine din punct 

de vedere tipologic „de tipul lingvistic romanic în realizarea românească a 

acestuia” (p121), iar din punct de vedere areal, „e cuprins în aria dacoromână, 

prezentând aceleaşi trăsături caracteristice, inclusiv influenţa maghiară şi 

constituirea limbii comune (...), şi, în pofida influenţelor străine, n-a fost atras 

în altă arie sau subarie lingvistică” (p. 120-121). După aceste puneri la punct 

introductive, urmează argumentele teoretice, de geografie lingvistică, istorice, 

literare, culturale şi de natură practică, foarte bogate şi foarte solide, care demonstrează 

în mod peremptoriu românitatea limbii de pe malul stâng al Prutului 

şi care desfid orice amatorism şi politicianism în materie. Împotriva aiurelilor şi 

stupidităţilor lingvistice, ajunse prea departe, ale sovieto-moldovenilor, venite 

din adâncul unei ideologii vulgare, marele învăţat este necruţător: „a promova 

sub orice formă o limbă modovenească deosebită de limba română este, ori o 

greşeală naivă, ori o fraudă ştiinţifică; din punct de vedere istoric şi practic, e o 

absurditate şi o utopie; şi, din punct de vedere politic, e o anulare a identităţii 

etnice şi culturale a unui popor şi, deci, un act de genocid etnico-cultural” (p. 

128). De aceea, românul patriot (în sensul cel mai nobil al acestui cuvânt) 

Eugeniu Coşeriu crede că are nu dreptul, ci datoria să ceară Parlamentului 

din Republica Moldova să dea numele care trebuie limbii acestui stat, în 

conformitate cu adevărul ştiinţific, „ca nu cumva să se facă o greşeală care 

ar putea avea urmări extrem de grave. Cine cu bună ştiinţă, nu protestează 

şi permite să se facă o astfel de greşeală, se face şi el vinovat, ba chiar mai 

vinovat decât cine comite greşeala din neştiinţă”. Este de datoria sa, crede 

Eugeniu Coşeriu, să ferească acest Parlament, care respectă identitatea etnică 

şi culturală a populaţiilor minoritare, „să se acopere de ridicol şi de ocară în 

faţa istoriei” (s.n., p.129) prin lipsa de respect manifestată faţă de identitatea 

etnică şi culturală a propriului popor băştinaş. 

Următorul studiu al secţiunii a treia, Unitatea limbii române. Planuri şi criterii 

(p.130-136) reia unele idei din studiile la care ne-am referit deja supra sau 

completează caracterizarea limbii române ca limbă romanică, din perspectiva 

varietăţilor sale: varietatea în spaţiu: diatopică, varietatea socioculturală: 

diastratică, varietatea stilistică: diafazică, toate coexistând alături de limba 

comună dezvoltată de dialectul dacoromân, care există pentru „toţi românii 

de peste tot” (p. 134) şi care este foarte aproape de limba română exemplară 

(limba standard) (s.n.). 

Ideea unităţii exemplare a limbii române este reluată din perspective 

teoretice şi filosofice mereu surprinzătoare în Unitate lingvistică – unitate 

naţională (p. 137-144). Există trei tipuri de unităţi, spune Eugeniu Coşeriu: o 

unitate de limbă, o unitate naţională, care implică o unitate de tradiţii culturale, 

de obiceiuri, de datini, de istorie comună şi o unitate politică (s.n.), de 

stat. Unitatea lingvistică este baza unităţii naţionale, iar unitatea naţională 


165


166 

devine baza şi expresia unităţii politice. Sunt reluate astfel, în logica strânsă 

a discursului coşerian, ideile de la începutul Politicii lui Aristotel în care omul 

este definit prin limbaj, prin logos, ceea ce îi permite să-şi manifeste conştiinţa 

morală, să deosebească binele de rău, adică să se manifeste ca zoon 

politikón. Politikón, tradus de Sf. toma, înseamnă politicum et sociale. Prin 

limbă, printr-o anumită limbă, aşadar, oamenii ajung să convieţuiască, adică 

să devină fiinţe sociale, căci limba înseamnă alteritate. Dar ea înseamnă 

şi creativitate. Creaţia lingvistică a unui vorbitor trece la alţii, mai întâi din 

propria sa familie, apoi în sfere tot mai largi, ajungându-se astfel la crearea 

limbii istorice (s.n.), aşa cum este limba română istorică, cu toate varietăţile 

ei, şi cu toate dialectele ei din afara României. Prin alteritate superioară, care 

învinge alterităţile minore (locale), se creează în timp limba comună (s.n.), de 

exemplu limba română care se vorbeşte, în pofida unor diferenţe teritoriale, din 

transnistria şi până în Banat, iar apoi, „o limbă comună a limbii comune” (p. 

141), cât mai unitară, care nu este alta decât limba exemplară, limba standard, 

limba literară, având o normă ideală pentru toată comunitatea de vorbitori, 

aşa cum este limba română în care creează azi scriitorii din România şi din 

Republica Moldova. Iată cum, pornind de la filosofia universaliilor limbii, în 

modul cel mai logic cu putinţă şi cu o argumentaţie de nezdruncinat, Eugeniu 

Coşeriu evidenţiază ideea unităţii naţionale a tuturor românilor, şi a celor din 

Basarabia, în jurul limbii române, reperul absolut al acestei unităţi, primejduită 

azi de de politicaştri (sic!) iresponsabili dintre Prut şi nistru 

În penultimul studiu al secţiunii a treia, intitulat Tipologia limbilor romanice 

(p. 145-169), savantul priveşte limba română din perspectiva tipologiei 

lingvistice romanice la care s-a referit adesea şi în celelalte texte cuprinse în 

volumul pe care îl discutăm. Bun cunoscător al latinei şi al aproape tuturor 

limbilor romanice, Eugeniu Coşeriu aplică acestora principiile şi conceptele 

care l-au făcut celebru în toată lumea precum tipul, sistemul, norma, vorbirea 14 , 

ca şi alte noţiuni de teoria limbii (paradigmatic-sintagmatic, analitic-sintetic, 

funcţii relaţionale şi nerelaţionale, etc.), subliniind specificul tipului lingvistic 

romanic şi modul în care limba română se încadrează în acest tip. 

Ultimul text al secţiunii şi al volumului, Balcanisme sau romanisme? se 

integrează firesc în structura concepută de editor, limba română fiind privită 

aici din perspectiva arealului balcanic din care face parte alături de alte limbi 

nelatine precum greaca, albaneza, bulgara, slava macedoneană. Eugeniu 

Coşeriu ridică aici o problemă de ordin metodologic: nu toate paralelismele 

existente în limbile balcanice sunt specifice aşa zisei „uniuni lingvistice balcanice”. 

numeroasele „balcanisme” luate în considerare de balcanişti, sunt de 

fapt „latinisme” sau, mai bine zis, „romanisme”, adică inovaţii nu ale romanicei 

balcanice, ci ale latinei vulgare. La rândul lor, uneori, aceste romanisme ar 

putea fi „grecisme” pătrunse în latina vulgară. Aşadar, „dacă e vorba de un 

«balcanism» din română, înseamnă că, înainte de a urma alte căi, faptele 

respective trebuie să le căutăm mai întâi în latină şi în limbile romanice. Sub 

raport istoric, româna este, în primul rând, o limbă romanică şi abia apoi o 

«limbă balcanică»” (p. 176). 

Sperăm că în rândurile de mai sus, prilejuite de cele două volume postume 

ale lui Eugeniu Coşeriu, am reuşit să prezentăm măcar o parte din concepţia 

sa referitoare la limba română, concepţie pe care ilustrul învăţat român o 

integrează, cu o logică perfectă, într-o largă viziune teoretică şi fiolosofică 

despre limbaj, şi în care se adună mai multe din ideile sale care l-au făcut

celebru în lingvistica mondială postsaussuriană. Pe de altă parte, cunoaşterea 

profundă a limbilor romanice, dar şi a acelora din arealul balcanic, uriaşa 

putere de cuprindere a ideilor generale şi a faptelor de amănunt, simţul ascuţit 

al limbii şi neobişnuitul spirit analitic şi de sinteză i-au permis să ofere 

soluţii şi interpretări neaşteptate şi de mare subtilitate ale faptelor concrete de 

limbă, pe care romaniştii din România şi din toată lumea le vor cerceta, fără 

îndoială, cu interes. Dacă la toate acestea adăugăm că aproape toate studiile 

cuprinse în volum, „scrise” într-o limbă română exemplară (cum numeşte 

autorul limba literară; vezi supra) şi foarte accesibilă, sunt de fapt prelegeri 

sau conferinţe ţinute liber, fără text scris în faţă (s.n.), metodă care îi scotea 

la iveală memoria fenomenală şi un control foarte exact al logicii discursului, 

avem imaginea copleşitoare a genialităţii lui Eugeniu Coşeriu. 

De aceea, considerăm că este datoria noastră de conştiinţă de a face 

cunoscută şi pe această cale, unui public cât mai larg, opera acestui „gigant” 

al lingvisticii mondiale. 

1. În România, după 1989, pe lângă numeroasele articole, studii, conferinţe, prelegeri, interviuri 

etc. publicate în limba română în diverse reviste, culegeri, volume colective, de autor sau 

omagiale, (pentru care v. Bibliografia… din volumul pe care îl discutăm aici, p.31-62), lui Eugeniu 

Coşeriu i-au fost traduse în româneşte următoarele lucrări: Limba română în faţa Occidentului, Cluj, 

“Dacia”, 1994; Lingvistică din perspectivă spaţială şi antropologică, Chişinău, 2004; Introducere 

în lingvistică, Cluj, “Echinox”, 1995; Sincronie, diacronie şi istorie. Problema schimbării lingvistice, 

Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997; Lecţii de lingvistică generală, Chişinău, 2000. 

2. Cf. rememorările lui Eugeniu Coşeriu din volumul de interviuri Universul din scoică, realizat 

de gheorghe Popa, Maria Şleahtiţchi şi nicolae Leahu, Chişinău, “Ştiinţa”, 2004. 

3. Iată mărturisirea lui Eugeniu Coşeriu din cartea citată supra (nota 2), p. 49: “nu, nu m-am 

înstrăinat niciodată, fiindcătotdeauna am peregrinat, am umblat prin lume cu Mihăilenii mei în 

inimă, cu Bălţii mei în inimă, cu Basarabia mea în inimă, cu Iaşii mei în inimă, cu România şi 

cu limba română în inimă (…). nu mi-am uitat limba şi pentru că sînt, mai mult sau mai puţin, 

de meserie, însă nu mi-am uitat limba şi fiindcă am trăit mereu cu ea, cu scriitorii şi cu poeţii 

români şi chiar cu prozatorii români, pe care îi ştiam nu chiar în întregime, dar, în parte, îi ştiam 

pe de rost”. 

4. Ibidem, p.9-10. 

5. Cf. Eugeniu Coşeriu, Lingvistica integrală, p. 8. 

6. vezi în acest sens, gr. Brâncuş, Vocabularul autohton al limbii române, Bucureşti, 1983, 

idem, Cercetări asupra fondului traco-dac al limbii române, Bucureşti, 1995. 

7. Despre „uniunea lingvistică balcanică” şi concordanţele lingvistice balcanice cf. La 

linguistique balkanique în Cahiers balkaniques, nr. 10, 1985, Paris, 1986, p.10 şi urm.; Shaban 

Demiraj, Gjuhësi balkanike, Shkup, 1994, p.20 şi urm.; Klaus Steinke, Ariton vraciu, Introducere 

în lingvistica balcanică, Iaşi, 1999, p. 45 şi urm.; nistor Bardu, Despre lingvistica balcanică, în 

Analele Ştiinţifice ale Universităţii „ovidius”, Secţiunea Filologie, tom x, p.5-21. 

8. În note de subsol, editorul precizează de fiecare dată dacă, unde şi când a mai fost 

publicat unul sau altul din textele cuprinse în volumul în discuţie. 

9.Eugeniu Coşeriu, Lingvistica integrală. Interviu realizat de nicolae Saramandu, Bucureşti, 

Editura Fundaţiei Culturale Române, 1996, p.112-114. 

10. Problema balcanismelor este tratată şi în studiul Balcanisme sau romanisme, din finalul 

volumului (vezi infra). 

11. Ideea este reluată în studiul Unitate lingvistică, unitate naţională, p. 137, din volumul 

comentat. 

12. vezi, în acest sens, volumul citat în text In memoriam Eugeniu Coşeriu, p.8. 

13. Acest superlativ îi aparţine lui hans helmuth Christmann, cf. Eugeniu Coşeriu, Lingvistica 

integrală, p. 8. vezi şi articolul nostru din Ex Ponto, III, nr. 1 (6), p. 161. 

14. vezi volumul Eugenio Coseriu, Sistema norma y habla, Montevideo, 1952. 


167


168 

arte plastice. curente 

ANGELO MITCHIEVICI 

Î 

Neobizantinismul în artele plastice: 

identitate, tradiţie şi modernitate 

n studiul său din 1909, Arta în România, tzigara-Samurcaş aprecia apariţia 

picturii moderne tocmai prin disocierea de arta bizantină. În sensul acestei 

secesiuni fondatoare, criticul atribuia lui nicolae grigorescu opera de pionierat, 

al cărui merit „de a fi mijlocit tranziţiunea de la bizantinism la pictura 

adevărată, dezrobindu-ne de hieratismul bizantin” 1 ar constitui piatra de hotar 

a artei naţionale. Pe fondul succesului pe care-l are simbolismul în expresia 

sa decorativistă, Art nouveau-ul, revivalul bizantin va căuta modernitatea în 

direcţia opusă, a recuperării artei bizantine în contextul artei moderne tocmai 

în vederea sublinierii mărcilor identitare ale unei arte naţionale. 

În monografía consacrată culturii Art Nouveau, Stephen Escritt decela cinci 

surse de inspiraţie care marchează indelebil Art nouveau-ul. Putem observa 

că o parte dintre ele corespund unor forme de revival în contextul modernităţii 

a unor stiluri istoricizate: „Five sources of inspiration were particularly 

important to Art nouveau: the Rococo and its nineteenth-century revivals, 

the gothic Revival, the Arts and Crafts Movement, the Aesthetic Movement, 

and Symbolist painting and writing.” 2 Revivalul Rococo este documentat cu 

maximă acribie de către Debora L. Silverman în Art Nouveau in Fin-de-Siècle 

France. Politics, Psychology and Style (1992). Atât mişcarea Arts and Crafts 

cât şi Aesthetic Movement ne situează în spaţiul culturii britanice, pentru a 

nu vorbi de larga acoperire pe care o oferă revivalului gotic. Simbolismul 

este singura modalitate de a realiza o reţea de corespondenţe în spaţiul european. 

Stephen Escritt ignoră însă spaţiul central şi est-european unde Art 

nouveau-ul este marcat şi de alte forme de revival. În Prague Fin de siècle, 

Petr Wittlich documentează rolul jucat de revivalul baroc şi a unui istorism 

târziu în edificarea Art nouveaului, în Viena fin-de-siècle. Politică şi cultură, 

Carl Schorske analizează importanţa pe care a avut-o descoperirea culturii 

preclasice greceşti şi a artei miceniene pentru secesionismul vienez şi în 

special pentru gustav Klimt. Există cel puţin proiectul unui revival bizantin în 

arta decorativă românească influenţată de Art nouveau, proiect ilustrat cum 

am văzut la nivel teoretic de critici precum L. Bachelin, tzigara Samurcaş, 

Sextil Puşcariu, dar şi de artişti precum Apcar Baltazar, Ştefan Popescu etc. 

la care se raliază ulterior şi alţi artişti, iar un rol esenţial în edificarea acestui 

revival bizantin l-a jucat casa regală prin intermediul reginei Maria. Poziţia 

unor istorici de artă precum Ioana vlasiu sau Adriana Şotropa cu privire la

evivalul neobizantin în artele plastice este una rezervată, însă proiectul ca 

atare a beneficiat de un serios argument teoretic şi de o serie de revendicări 

plastice care merită toată atenţia şi care nu pot fi disociate complet de contextul 

simbolist. Am evocat în altă parte 3 contextul literar şi de istorie a ideilor privitor 

la neobizatinism şi felul în care acest context este modelat de o sensibilitate 

decadentă a succesivelor generaţii simbolisto-decadente. Cazul reginei Maria 

se cuvine a fi recitit în acest context în care moştenirea bizantină se doreşte 

reinvestită simbolic şi politic, iar regina îşi va construi la Balcic o reşedinţă 

de vară care corespunde unei sensibilităţi care întreţine simbioza între Art 

nouveau, cultura bizantină şi cea orientală cu stilisticile aferente. 

Adriana Şotropa situează limitativ revival-ul neobizantin în proximitatea 

interesului pe care i-l acordă prinţesa Maria. „heteroclit, neobizantinismul 

românesc a avut un ecou limitat, perceptibil mai ales în jurul figurii prinţesei 

Maria. De la operele care preiau doar câteva detalii din repertoriul bizantin 

până la un program estetic precum cel propus de Apcar Baltazar era cale 

lungă.” 4 Interesul pe care casa regală îl arăta artei şi culturii bizantine venea 

pe două filiere. Această cultură exotică era revendicată ca dimensiune a unui 

orientalism care devenea o modă la finele secolului xIx după ce romantismul 

suscitase atenţia pentru orient. Pe de altă parte, familia regală descoperea 

dimensiunea culturii şi civilizaţiei bizantine, ca tradiţie, în România, unde 

aceasta oferea mărci definitorii de la arhitectura şi pictura murală a mânăstirilor 

la arta populară. Membrii familiei regale, cu precădere regina Elisabeta, 

nome de plume, Carmen Sylva, şi regina Maria, au promovat românitatea cu 

program, aşa cum remarca şi tudor octavian: „Românitatea nu era o tresărire 

emoţională, ci un program regal, iar ce-i cu adevărat şocant e că regii Carol 

I şi Elisabeta, continuaţi în intenţii şi în tenacitate de Maria, şi-au făcut din 

instituţionalizarea unei imagini a României luminate un fapt de identitate.” 5 

Prima filieră a manifestării unei afinităţi cu arta bizantină reiese uneori şi 

din evenimentul monden. La Carnavalul cu „caracter cultural” la care au luat 

parte regele, regina şi principesa Marioara, carnaval desfăşurat în saloanele 

ambasadei engleze unde amfitrion a fost chiar Sir herbert Deerling, ministrul 

Angliei, regina apare în veştmintele unei împărătese bizantine. Articolul intitulat 

„Carnavalul”, redactat probabil de un cronicar monden care-şi păstrează 

anonimatul, este însoţit de reproducerile câtorva fotografii ale cabinetului 

de fotografie „Foto Julietta”. textul însoţitor este elocvent pentru o viziune 

înnobilată asupra culturii bizantine pe care casa regală şi-o apropie: „Ca o 

caracterizare a acestor vremuri de bizantinism, a făcut frumoasă impresie 

apariţia reginei în costumul unei împărătese bizantine, în vreme ce principesa, 

generaţie moştenitoare pe ţărmurile Bosforului, s-a arătat în fermecătorul 

costum de odaliscă.” 6 Ambele costumaţii se regăsesc tematizate pe o scară 

largă în pictura românească de la romantism la simbolism, de la theodor 

Aman la theodor Pallady. Portul popular românesc îşi găseşte locul în spiritul 

unui ecumenism estetic-decorativ printre sofisticatele rochii de marchiză, 

distanţele culturale sunt dizolvate pentru a pune în valoare estetica fiecărui 

costum. „Marchizele se atingeau în treacăt de rumenele noastre ţărăncuţe, 

zâmbind prinţeselor veneţiene sau plângând soarta cadânelor atât de oropsite 

pe vremuri, când nu le puteau zări, curtezanii celui de-al doilea imperiu.” 7 Artur 

garguromin verona realiza cu ocazia primei expoziţii a tinerimii artistice un 

portret al prinţesei Maria ca împărăteasă bizantină, iar o serie întreagă de 

fotografii, în aceeaşi ţinută regală, de împărăteasă bizantină evocă puternica 

afinitate cu cultura bizantină a acestei personalităţi remarcabile. 


169


170 

Stilul neobizantin îşi găseşte locul cel mai potrivit în lăcaşele de cult, însă 

abordarea instituie o diferenţă sensibilă la artiştii unei noi generaţii precum 

g.D.Mirea. Criticul semnat cu iniţiala v. remarcă la g.D.Mirea influenţa stilului 

bizantin, influenţă prinsă într-o formulă de sinteză cu arta plastică modernă 

pe care elevul lui Carolus-Duran o realiza în decoraţiunile Catedralei ortodoxe 

din Constanţa. Aprecierea cu privire la abordarea stilului bizantin este 

dublată de sublinierea rafinamentului acestei arte disociată precaut, în spirit 

igienist, de „decadenţa” ei. „D-l Mirea este şi cel dintâi dintre pictorii noştrii 

din generaţiunea prezentă care a încercat să adopte stilul arhaic byzantin la 

starea de progres artistic în care ne găsim. Catedrala de la Constanţa este 

o dovadă că se poate înfrăţi partea nobilă a stilului byzantin cu cunoştiinţele 

dobândite în şcolile clasice. Ansamblul decoraţiunei byzantine a catedralei 

de la Constanţa reaminteşte epoca înfloritoare a acestei arte, al cărei caracter 

mulţi şi-l închipuiesc la noi că ar consta în barbariile şi imperfecţiunile 

decadenţei ei.” 8 

Sculptorii casei regale, Fritz Storck şi oscar Spaethe au marcat această 

afinitate pe care cele două regine au avut-o cu cultura bizantină în opere menite 

să o sublinieze. În articolul său „La présence à l’étranger de l’art roumain au 

premier quart du xxe siècle II” 9 , Ruxandra Juvara-Minea remarca trecerea 

de care operele acestora, Bustul reginei (Carmen Sylva) de Spaethe şi Bustul 

prinţesei Maria de Fritz Storck se bucurau în faţa Sfinxului (plâtre patiné) lui 

Paciurea şi a unui Tête d’enfant (bronz) al lui Brâncuşi. La rândul său, în 

„Cronica artistică. Expoziţia din München” din Convorbiri literare, articol publicat 

în ianuarie 1914, Al tzigara–Samurcaş remaca „fantaziile” Principesei 

Maria caracteristice pentru „son-goût néo-byzantine mondainisé”, „fantazii” pe 

care criticul le aşeza sub influenţa lui Walter Crane. nu lipsit de semnificaţie, 

la prima expoziţie organizată în 1915 în cadrul Cenaclului Idealist condus de 

sculptorul simbolist, Severin, cenaclu pus, deja într-o bună tradiţie secesionistă, 

sub patronajul prinţesei Elisabeta şi a prinţului moştenitor Carol, un colţ 

al sălii este amenajat à l’orientale cu contribuţia majoră a Elenei Bednarik, 

decorat cu „perne ornate cu motive bizantine şi executate în tehnica batik 

(...) iar de jur-împrejur se vedeau plante în ghivece ornate şi ele cu motive 

bizantine, în metaloplastie.” 10 

Dincolo de interesul pe care casa regală îl arată artei bizantine, ea devine 

un element important pentru dezvoltarea artelor decorative în România. 

Cum am văzut, Apcar Baltazar descifra două direcţii esenţiale în dezvoltarea 

artelor decorative marcate de caracterul rustic-naţional şi caracterul religiosbizantin. 

La rândul său, artistul şi criticul francez Eugene grasset, într-unul 

dintre puţinele articole scrise despre arta decorativă românească, situa arta 

bizantină printre constituenţii esenţiali ai unei şcoli româneşti de arte aplicate: 

„on y remarquera immédiatement un caractère spécial dû à cette influence 

de l’Art national roumain dont nous parlons plus haut. Les formules de ces 

ornements paraissent provenir de l’Art byzantine. Chose curieuse, après une 

longe éclipse, ces décors traditonnels se sont conservés, qui le croirait?..., 

dans les oeufs de Pâques!” 11 

oscar Spaethe realiza în spiritul revival-ului bizantin două lucrări, Fiat lux 

(1903) şi Sfântă bizantină (1904). Ambele lucrări par să fie rezultatul unor comenzi 

directe din partea reginei Maria, şi implicit este recuperabil din realizarea 

lor o sensibilitate care corespunde atât artistului cât şi comanditarului. Figura 

longilină a unei adolescente care ţine cu ambele mâini deasupra capului o 

cruce corespunde deopotrivă veterotestamentarului îndemn creaţionist, Fiat

Lux, dar şi unei întrebuinţări laice, aceea de lampă, crucea, lumina. Statueta 

reprezintă exemplar aliajul secesionist nu lipsit de ambiguitate al unei graţii 

spiritualizate a liniilor, ambiguitate marcată în acest caz de amestecul unei 

senzualităţi difuze într-o notă uşor morbidă cu atitudinea pioasă, spiritualizată, 

de reculegere a gesticulaţiei hieratic-ceremoniale. Sfânta bizantină a 

cărei variantă în bronz nu i se cunoaşte locaţia actuală, prezintă o variantă 

în marmură care omologhează denominaţia printr-un element decorativist 

vestimentar de origine bizantină: o friză de cruci circumscrise unor cercuri. 

Ideea de spiritualitate reprezintă numitor comun al acestor două opere şi nota 

care le circumscrie unei sensibilităţii simboliste unde religiosul este reinvestit 

estetic ca mistică difuză. 

În articolul „Din operile sculptorului Storck” publicat, în martie 1908, în 

Viaţa Românească, tzigara-Samurcaş remarca sarcofagul de bronz expus 

de Storck în rotonda Ateneului Român. Criticul sesiza influenţe bizantine în 

câteva cazuri de monumente funerare concepute pentru familiile boiereşti. 

„În primul rând se impun capelele născocite într-un stil particular, cu reminiscenţe 

bizantine de către d. Mincu, precum şi acele ale talentatului arhitect 

Clavel.” 12 În ceea ce priveşte statuile celor patru evanghelişti destinate capelei 

lui Evloghie gheorghief din cimitirul Bellu şi sarcofagul comandat de Elisabeta 

Alexandrescu destinat plaţului familiei din cimitirul Sineasca din Craiova, tzigara-Samurcaş 

sublinia noutatea acestor opere şi prin faptul că Frederic Storck 

încearcă o adaptare a artei bizantine la sculptură care o exclude prin definiţie. 

„S-a încercat să ne dea opere sculpturale în stil bizantin, deşi pentru motive 

cunoscute, asemenea opere nu au fost executate odinioară. A căutat aşa dar 

să se conducă în sculptură de principiile picturii bizantine. A împrumutat însă de 

la acestea numai felul schematic al veşmintelor.” 13 Storck nu beneficiază de un 

precedent, de un model, ceea ce reclamă pionieratul unui stil. Realizate între 

1902, anul debutului expoziţional al tinerimii artistice şi 1907, cele două lucrări 

reclamă o estetică neobizantină. Statuile celor patru Evanghelişti, turnate la 

Şcoala de Arte şi Meserii, suscită atenţie în baza transpunerii a unei estetici 

bizantine în domeniul sculpturii, iar criticul realizează o avenită comparaţie cu 

basoreliefurile sarcofagului. „Evangheliştii sunt drapaţi în costumul hieratic şi 

schematic al bizantinismului.(...) În acelaşi stil sunt tratate şi reliefurile de pe 

sarcofag. Ele sunt împreună cu statuetele evangheliştilor, primii reprezentanţi 

ai neobizantinismului sculptural.” 14 În ceea ce priveşte decorarea sarcofagului, 

tzigara-Samurcaş remarcă influenţa exercitată de elementul decorativ prezent 

în arhitectura bizantină a mânăstirilor printr-o stilizare pe suprafeţe reduse. 

Curtea de Argeş invocată aici pentru frumuseţea artei decorative, joacă şi 

un rol simbolic în relaţie cu tradiţia culturii bizantine şi familia regală care îi 

reînnoieşte calitatea de simbol naţional. Artistul găseşte soluţia în „adaptarea 

motivelor decorative ale monăstirilor noastre şi în special a ornamentaţiei bogate 

dela Curtea de Argeş. Deşi aplicată la suprafeţe mai mici şi executate în 

alt material, ornamentele îşi menţin valoarea lor. (...) Iar câmpul de arabescuri 

ce acoperă capacul contrastează în mod fericit cu suprafaţa liniştită cu ondul 

neted, pe care se desprind medalioanele de pe sarcofag (...) Caracteristică 

este şi stilizarea figurilor din medalioane”. 15 

Un alt caz exemplar de valorificare a tradiţiei bizatine în spiritul modernităţii 

îl oferă sculptura paciuriană Madona Stolojan (bronz, 1912), sculptură funerară 

cu tema Adormirii Maicii Domnului, aflată în cimitirul Bellu, executată pentru 

cavoul familiei Stolojan. Atanase Stolojan îndeplinise numeroase funcţii administrative, 

primar al Craiovei, Deputat, Ministru de Justiţie în 1879, Ministru al 


171


172 

Domeniilor Publice în 1885, al Internelor în 1896 etc. Ca un apel la memoria 

culturală, fotograful Paul Filip a realizat un important album, Bellu Panteon 

Naţional 16 cu principalele monumente funerare care se regăsesc în cel mai 

mare cimitir al capitalei, multe purtând semnături celebre. A. Jeanjaquet relua, 

în 1912, elogiul exponenţial al acestei sculpturi funerare cu ocazia celei 

de-a xx-a Expoziţii de Pictură şi Sculptură din cadrul Salonului de Primăvară 

al Tinerimei artistice. „După mine, opera care reprezintă realizarea cea mai 

inteligentă, cea mai mare, a unui adevărat talent – nu pot cere geniu de la 

toată lumea, - opera care reprezintă acea sforţare ce uneşte laolaltă inteligenţa 

şi ştiinţa, e desigur cavoul Stolojanilor de Clavel şi Paciurea.” 17 observaţiile 

criticului le prelungesc pe cele ale lui tzigara-Samurcaş privitoare la noutatea 

transpunerii din bidimensionalul iconografiei în tridimensionalul sculpturii chiar 

dacă nu utilizează termenul de neo-bizantinism. „Şi să observăm că aceasta 

nu e la drept vorbind nici sculptură, nici baso-relief, ci numai o aplicaţiune a 

iconografiei noastre.” 18 

Sculptura se înscrie, fără dificultate, în estetica Jugendstil-ului într-un mod 

care face posibil reconsiderarea relevanţei modalităţilor de reprezentare ale 

unei arte bidimensionale într-o artă care beneficiază de o dimensiune în plus, 

precum sculptura. Avem în această operă un caz aparte şi o soluţie inedită. 

Corpul îşi pierde dimensiunea volumetrică, volumul tinde să urmeze ghidajul 

şi definiţia liniei, până la pierderea ipotetică a celei de-a treia dimensiuni. Paciurea 

nu a jucat până la capăt această posibilitate, ci s-a mărginit să rezolve 

o problemă tehnică. Stilizarea, în sensul elongaţiei corporale respectând un 

raport anatomic, corespunde unui hieratism al liniei similar efectului urmărit 

în pictura lui El greco. Astfel, corpul Madonei este prelungit intenţionat, volumul 

este pe punctul de a suporta o transubstanţiere care dizolvă una din 

dimensiuni împingând întregul ansamblu spre bidimensionalitatea iconografiei 

bizantine. Acest fapt, în opinia lui Ion Frunzetti, ţine de utilizarea unui alt tip 

de sintaxă a sculpturii. „În cazul recursului lui Paciurea la un tip de sintaxă 

nouă a sculpturii, care să poată utiliza morfologia, transpusă tridimensional, 

a bidimensionalităţii decorative bizantine, operează aceeaşi lege a implicării 

conştiente a sensului direct în semn.” 19 

După Ion Frunzetti, tiparul Art nouveau, filtrat de iconografia bizantină 

imprimat însă sculpturii, nu este rezultatul unei opţiuni estetice ca urmare a 

unei reale afinităţi pentru Jugendstil şi Art nouveau a sculptorului, ci consecinţa 

unei soluţii tehnice privind reconcilierea sculpturii, prin excelenţă volumetrică, 

cu bidimensionalitatea canonică a picturii bizantine care topeşte orice relief în 

hieratismul sever al liniei, scoţând orice obiect sau personaj în afara timpului, 

a istoriei, într-o dimensiune transcedentală, liturgică. Pictura bizantină este 

antimimetică, nu urmăreşte identificări de ordin spaţial sau fizic. Art nouveauul 

sesizează tocmai efectul decorativ al liniei şi spiritualizarea ei în pictura 

bizantină. Paciurea alege să urmărească virtuozitatea acestei linii reducând 

rolul unei dimensiuni prin efectul de contiguitate. Ion Frunzetti insistă asupra 

faptului că această soluţie ingenioasă nu constituie rezultatul unui program 

estetic, iar faptul că sculptorul a sistat procedeul ar putea să-i dea dreptate. 

„S-a vorbit despre experienţa lui Paciurea din 1911 în termeni care ar pretinde 

punerea în relaţie a sintezei operate de el între sculptura tridimensională şi 

fresca bizantină, cu pictorialitatea sau graficitatea sculpturii în sânul mişcării 

contemporane cu acest eveniment, denumită „Art nouveau”. Unul din argumentele 

sincronizării lui Paciurea cu „Modern-Style”-ul, ar fi, după opinii ce 

au răsunat la noi după cele două războaie, nevoia de a extrage sculptura

din circuitul ei social, dorinţa de a-i acorda deplina autonomie, înţeleasă în 

sensul ideologiei burgheze ca „des-tematizare”. Experienţa lui Paciurea nu 

demonstrează însă aceste tendinţe. 

În cazul Madonei Stolojan, Paciurea întreprindea o aventură contradictorie 

în sine, funcţionalizând în scopuri practic precise bizantinismul şi schemele lui 

lipsite de funcţionalitate.” 20 La Expoziţia personală din 1921, pictorul expune 

un alt tablou, Sfântul Gheorghe, semn că preocupările pentru arta bizantină 

nu au încetat cu cele două sculpturi. Se poate observa influenţa picturii renascentiste, 

dar şi a celei bizantine, Sfântul călare pe cal străpungând balaurul 

închide aproape un medalion, reptila cuprinzând în acolada corpului ei 

pe Sfânt cu cal cu tot. Sfântul seamănă cu un cavaler cruciat, inclusiv după 

crucea pe care o poartă pe scut. 

o bună parte din picturile şi panourile decorative ale lui Kimon Loghi 

evocă feerii bizantine. Pictura lui Loghi, Portret de fată, (ulei pe pânză, 0,659 

x 0,535 cm, Semnat dr. Sus cu ocru: Kimon/Loghi, nedatat, pe verso cu tuş 

negru: 4396), ne înfăţişează o feminitate care a devenit misterioasă, încărcată 

cu un conţinut nebulos. Modelul l-a reţinut pe pictor pentru că revine asupra 

lui în Orientala, - fapt semnificativ portretul era achiziţionat de Regina Maria 

- , fără a modifica ceva în expresia chipului, ci, în vederea orientalizării 

personajului, adăugând pieptarului de culoare bleumarin închis un desen 

decorativ cu arabescuri. Privirea ei nu se îndreaptă spre spectator, ci este 

reţinută într-o interioritate stranie, care-i conferă o anume fixitate. Are ceva 

statuar care contribuie la impresia de nemişcare, de reţinere şi retractilitate. 

nu mai avem nimic tranzitiv în acest portret, afectele pe care le putem bănui, 

tristeţe, decepţie, insolitare pot fi în acelaşi timp subsumate unui vid interior 

în care se reflectă o undă de senzualitate. Pleoapele uşor lăsate creează o 

stare de somnolentă-abstragere şi regresie în datele psihismului abisal. De aici 

decurge şi acest efect de alienare, de stranie senzualitate propriu sensibilităţii 

decadente care configurează profilul feminităţii virtual punitive. Fata îşi ţine 

gura întredeschisă nu pentru a comunica ceva, gestul se recuperează în sfera 

unui erotism funest. Interesantă este expresia de devitalizare pe care o degajă 

chipul ei, privirea nu exprimă tristeţe, cât ceva mortificat, aşa cum buzele întredeschise 

nu exprimă imediat senzualitate, ci în lipsa articulaţiei discursive ceva 

litificat. Feminitatea nu mai poate fi devoalată, devine insondabilă, element de 

atracţie şi repulsie pe care se fondează nesiguranţa, anxietatea. Acest bust 

are ceva statuar, reificat. Din fundalul de cărămiziu-ocru este eliminat complet 

orice detaliu, ca şi cum Loghi ar vrea să ne ofere un portret în efigie. 

În Prinţesa Bizantină (1908) Loghi creează atmosfera cvasiteatrală a portretelor 

care se detaşează pe fundalul unui peisaj oniric, din recuzita căruia 

fac parte un castel, un lac, lebede, pădurea. Prinţesa are aerul melancolicvisător 

care o integrează numaidecât fundalului, pare să emane din el şi să-i 

aparţină deopotrivă, deşi există la Loghi această propensiune spre artificialitate 

care se relevă ca teatralizare a compoziţiilor sale, cu un cadru şi o recuzită 

împrumutate adesea din pictura simbolistă germană, şi cu un motiv autohton, 

de obicei de factură folclorică. Ca şi în Orientala sau Trufie patriciană, 

semnătura princiară şi marca unei alterităţi înobilate de distanţă, fie istorică, 

fie geografică, poate fi localizată la nivelul decoraţiunilor care-i împodobesc 

pieptarul rochiei. Orientala, cât şi Prinţesa bizantină sunt întrucâtva ipostaze 

ale vechiului motiv al prinţesei îndepărtate, la princesse lontaine din poezia 

trubadurilor provensali, motiv preluat ulterior în poezia romantică şi simbolistă, 

dar adaptat revivalului neobizantin anunţat încă de la finele secolului xIx. 


173


174 

Spre deosebire de Kimon Loghi, Michel Simonidy se apropie de bizantinism 

indirect prin intermediul literaturii, şi anume piesa lui victorien Sardou, 

Théodora (1884), în rolul împărătesei theodora a Bizanţului fiind distribuită 

Sarah Bernhardt. În 1903, pictorul produce un afiş pentru această piesă şi în 

special pentru actriţa căreia îi revenea rolul principal, „divina Sarah”. Simonydi 

face aluzie în mod explicit la modelul picturii murale bizantine proiectând în 

fundal o frescă pe care abia se desluşesc figurile înceţoşate ale unor personaje 

din Bizanţ care reproduce pictura murală a bisericilor ortodoxe. Aparentul 

caracter istorist, arheologic, intră în contrast cu figura împărătesei theodora 

care acaparează prim-planul scenei. Într-o atitudine de devot, cu chipul 

îndreptat spre cer, împărăteasa ţine în mâinile împreunate un lujer de crin 

care se desface simbolic în trei flori. Lumina care cade pe acest chip extatic 

contrastează cu obscuritatea frescei din fundal menită unui rol decorativ. Este 

o modalitate prin care acest revival este integrat artei occidentale sub semnul 

simbolismului pe care-l reclamă şi figura emblematică a Sarei Bernhardt. 

1. Al. tzigara-Samurcaş, Arta în România, Bucureşti, „Minerva”, Institut de Arte 

grafice şi Editură, 1909, p.180. 

2. Stephen Escritt, Art Nouveau, Phaidon Press Limited, London, 2000, p.21. 

3. A se vedea capitolul „Bizantinism şi decadenţă” în Angelo Mitchievici, Decadenţă 

şi decadentism în contextul modernităţii româneşti şi europene, Curtea veche, 

Bucureşti, 2011. 

4. Adriana Şotropa, Visuri şi himere, p.111. 

5. tudor octavian, Un artist al Casei Regale - Ottilia Michail-Oteteleşanu, Monitorul 

oficial R.A. Bucureşti, 2008, p.35,36 

6. Adevărul literar şi artistic seria III, anul III, no.65, duminică 19 februarie 1922, 

p.8. 

7. Ibidem, p.8. 

8. v., “Pictorul “g.D.Mirea”” în Ilustraţiunea, (revista bimensuală, director george 

grant), Anul I, no.3 şi 4, 15 fevruarie 1909, p.60,61. 

9. Ruxandra Juvara-Minea „La présence à l’étranger de l’art roumain au premier 

quart du xxe siècle II” în Revue Roumaine d’Histoire de L’Art, serie Beaux-Arts, 

tomes xxxvI, 1989. 

10. vezi Adriana Şotropa, Visuri şi himere, p.101,102. 

11. Eugene grasset, „L’Ecole nationale des Arts Décoratifs de Bucarest Domnita 

Maria” în Art et Décoration, Emile Lévy, Éditeur, Librairie Centrale de Beaux-Arts, tome 

xxIII, Janvier-Juin 1908, p.129. 

12. tzigara-Samurcaş, Op. Cit., p.266. 

13. Ibidem, p.230. 

14. Ibidem, p.232. 

15. Ibidem, p.226. 

16. Radu Filip, Bellu Panteon Naţional, Editura Crater, Bucureşti, 1997. 

17. A. Jeanjaquet în „Salonul de Primăvară al „tinerimei artistice”” în Noua Revistă 

română, no. 5, 13 mai 1912, p.67. 

18. Ibidem, p.68. 

19. Ion Frunzetti, Dimitrie Paciurea, Meridiane, Bucureşti, 1989, p.50. 

20. Ibidem, pp.51,52.

muzică 

MARIANA POPESCU 

N 

George Enescu - 130 de ani de la naştere 

umele lui george Enescu este emblematic atât pentru muzica românească, 

cât şi pentru muzica universală a sec. xx. Muzician plurivalent: compozitor, 

violonist, pedagog, dirijor, pianist, Enescu a fost primul compozitor care a 

impus muzica românească la rang de universalitate. Şi o face şi acum, la 

130 de ani de la naşterea sa, prin prezenţa din ce în ce mai mare a lucrărilor 

sale în programele de concert şi prin Festivalul Internaţional care îi poartă 

numele – ajuns anul acesta, la cea de-a xx-a ediţie. 

S-a născut la Liveni (Botoşani), în 19 august 1881, în familia lui Costache 

şi Maria Enescu, fiind unicul supravieţuitor dintre cei 8 copii ai familiei. 

A manifestat dragoste pentru muzică încă de la o vârstă fragedă, ceea 

ce l-a determinat pe Costache Enescu să-i asigure o îndrumare – mai 

întîi cu lăutarul Lae Chioru şi apoi, la recomandarea muzicianului ieşean 

Eduard Caudella, la viena. 

În perioada 1888 – 1893, a studiat la Conservatorul din viena, cu 

Joseph hellmesberger – vioară şi Robert Fuchs – compoziţie. Între anii 

1893 – 1899, Enescu îşi va continua studiile la Paris, cu André gelalge 

– contrapunct, Jules Massenet şi gabriel Fauré – compoziţie, cu M.P.J. 

Marsick – vioară. 

În ascensiunea sa artistică, a fost ajutat de prinţesa Elena Bibescu, 

cea care avea să-l introducă pe Enescu în mediile artistice pariziene şi de 

Regina Elisabeta a României (soţia lui Carol I) cunoscută sub numele de 

poetă - Carmen Sylva, o adevărată prietenă şi susţinătoarea a artiştilor, 

care îl invita pe tânărul Enescu, la seratele ce aveau loc la Palatul Regal 

sau la Peleş. 

În creaţia sa componistică, Enescu s-a inspirat din folclorul muzical 

românesc, evidenţiindu-se trei etape distincte: folosirea citatului din muzica 

populară (Rapsodiile I şi II, suita Impresii din copilărie, Poema română), 

crearea în paralel cu folclorul: cele trei suite pentru orchestră (Suita a III-a 

Săteasca), crearea în stil popular românesc: trei simfonii, poemul simfonic 

Vox Maris, opera Oedip, Sonata pentru vioară şi pian în caracter popular 

românesc, Dixtuor (pentru instrumente de suflat), Simfonia concertantă 

pentru violoncel şi orchestră, lieduri (Ciclul de Lieduri pe versuri de Clément 

Marot), Simfonia de cameră (pentru 12 instrumente). 

La opera Oedip, compusă pe un libret de Edmond Fleg, Enescu a 

lucrat timp de 20 de ani, numind-o: „opera vieţii mele”. 

Oedip – tragedie lirică în patru acte este inspirată de tragediile lui 

Sofocle: Oedip rege şi Oedip la Colonna, premiera având loc la opéra 


175


176 

din Paris, la 13 martie 1936. Primul bariton care a interpretat rolul oedip, pe 

scena operei din Paris, a fost André Piernet. Premiera românească (în traducerea 

lui Emanoil Ciomac) a avut loc în anul 1958, în rolul titular, evoluând 

baritonul David ohanesian, regia fiind semnată de Jean Rânzescu, dirijor – 

Constantin Silvestri. 

În anul 1995, la Bucureşti a fost montată opera Oedip în regia lui Andrei 

Şerban, aceasta provocând numeroase controverse. În 2003, Oedip avea 

să fie prezentată în regia lui Petrică Ionescu. 

În ultimii 20 de ani, opera a fost montată în Italia, Germania, Austria, 

Marea Britanie, Statele Unite ale Americii, Portugalia. 

Ca interpret, Enescu a abordat marea literatură violonistică în compania 

marilor orchestre ale lumii, evidenţiindu-se printr-o tehnică personală de realizare 

a vibrato-ului, având un ton consistent de o mare expresivitate-numit 

ton enescian, la care se adaugă şi alte particularităţi în interpretare cum ar fi 

acel „luoré enescian”, sau „trilul enescian”. 

Compozitorul Paul Costantinescu îl descria pe Enescu - violonist: “vrăjitor 

stăpân pe toate mijloacele, şi-a risipit darurile cu lărgimea mărinimiei şi 

conştiinţa înnăscută a misiunei. Arcuşul cânta direct pe strunele inimii, braţele 

larg deschise cuprindeau orchestra ca pe un singur şi vast instrument din care 

doineau suspinele şi veselia neamului, ca din caval. În mâna sa, o frântură de 

ritm devenea izvor de viaţă, o boare de melodie, cascadă tumultoasă; de la 

cântecul firav al pământului său, până la opera impunătoare şi clocotitoare, 

drumul era parcurs, ţelul atins”. 1 

În calitate de dirijor, Enescu era un autodidact. viorel Cosma îl include pe 

Enescu în categoria dirijorilor români „intuitivi” din prima jumătate a secolului 

xx. Pentru Enescu, orchestra reprezenta „un ocean al marii muzici, în care 

putea să navigheze în toate direcţiile şi cu toate vitezele”. 2 

Contemporan cu Enescu, compozitorul Alfred Alessandrescu avea să 

reliefeze calităţile dirijorale de excepţie: „Puţini sunt acei, dintre marii dirijori 

ai lumii, care să fi fost înzestraţi cu minunatul auz al lui Enescu, cu rarul 

său simţ al echilibrului instrumental, care să fi posedat, ca dânsul, uşurinţa 

extraordinară de a limpezi cele mai complexe partituri, pe care le citea cum 

ar citi altcineva o carte oarecare. El dirija totdeauna pe dinafară, dar nu pentru 

a demonstra publicului stăpânirea totală a partiturii, ci pentru a se putea 

identifica cu compozitorul însuşi, pentru a retrăi în momentul interpretării 

aceleaşi emoţii simţite de creator în clipele de inspiraţie artistică. Enescu 

avea o putere unică de sugestie asupra orchestrei, pe care o stăpânea cu 

putere şi autoritate, comunicându-i toate intenţiile sale artistice. Interpretările 

lui purtau pecetea unei puternice personalităţi, prin respectul profund pentru 

gândirea compozitorului, pentru stilul autentic al lucrării. gestul lui Enescu 

avea sobrietatea, impetuozitatea sau blândeţea, supleţea necesară; nici o 

exagerare, nici un gest inutil nu tulbura armonia perfectă a ţinutei sale. Şi, 

deoarece muzica îi trăia în suflet întotdeauna asociată cu timbrele orchestrale 

pe care compozitorul le folosea, Enescu, fără cea mai mică dificultate, indica 

cu precizie intrările diverselor instrumente, fără a pierde însă din vedere niciodată 

linia mare, unitatea organică a piesei muzicale.” 3 

Ca pedagog, Enescu a modelat cu dăruire numeroase talente în arta 

violonistică, discipolul său cel mai strălucit, fiind Yehudi Menuhin. 

Dragostea nemăsurată pentru La Pricesse bien aimée – Maruca Cantacuzino, 

avea să-i aducă lui Enescu pe lângă bucuriile dragostei şi foarte 

multe nemulţumiri, datorate capriciilor unei femei care l-a considerat un sim-

plu „decor”, nerespectând sensibilitatea de excepţie a muzicianului. La toate 

aceste stări, se adăuga şi faptul că Enescu şi-a suportat greu „exilul” forţat, 

rămânând credincios ţării, pe care (după mărturisirile lui Yehudi Menuhin) 

„el nu a părăsit-o nici în gând nici în spirit”. 

Enescu a fost ales membru al Academiei Române în anul 1916. În permanenţă 

a fost legat de viaţa artistică a României, militând pentru înfiinţarea 

operei Române la Bucureşti şi implicându-se în acţiunea de înfiinţare a Societăţii 

Compozitorilor Români, fiind ales Preşedintele de onoare al Societăţii 

Compozitorilor Români, până în anul 1949. Faptul că şi-a păstrat funcţia de 

Preşedinte al Societăţii timp de trei ani după plecarea sa din ţară (în anul 1946), 

se datorează într-o mare măsură compozitorului Mihail Jora care a avut o 

poziţie fermă legată de relaţia compozitorului Enescu – muzician universal, 

cu Societatea Compozitorilor Români. 

george Enescu a fost Preşedintele Societăţii Compozitorilor Români, până 

în anul 1949, când avea să fie exclus, nefiind agreat de regimul stalinist. 

În legătură cu destinul muzical al lui Enescu, muzicologul viorel Cosma 

aduce prin lucrările sale, contribuţii capitale la schimbarea imaginii lui george 

Enescu, de la „cel mai mare violonist” – cum era considerat în anul 1955, 

până la recunoaşterea ca cel mai mare compozitor român şi unul dintre cei 

trei mari compozitori ai lumii. 

Enescu şi-a iubit mult ţara, exprimându-şi dorinţa de a fi înmormântat 

în ţară: „Ultime dorinţe. Subsemnatul george Enescu din Bucureşti strada 

general Manu 16, îmi exprim dorinţa ca să fiu înmormântat la tescani, Judeţul 

Bacău alături de soţia mea. george Enescu. tescani 14 iulie 1946”. 4 

Această dorinţă nu i-a fost îndeplinită nici până astăzi, fiind înmormântat 

în Cimitirul Père Lachaise din Paris . 

Enescu este o mândrie naţională. Se organizează un Festival important 

ce-i poartă numele, la care sunt invitate mari orchestre ale lumii, dirijori şi interpreţi 

celebri, în timp ce mormântul său din Cimitirul Père Lachaise este în 

completă uitare, fiind greu de găsit. Enescu rămâne în continuare „un exilat 

printre alte nume ilustre, în răceala de muzeu funerar a celebrului cimitir”. 4 

În urmă cu câţiva ani, un cor de pensionari inimoşi din Bucureşti – Corala 

D.D. Botez dirijată de prof. Eugen Kreiss, a avut impresionanta iniţiativă de a face 

o modestă pomenire după tradiţia ortodoxă, la mormântul „orfeului moldav”. 

Enescu rămâne cel mai important compozitor român din toate timpurile. 

Prin el, muzica românească a făcut un salt spre universalitate şi modernism. 

Şi nu întâmplător, Yehudi Menuhin avea să declare: 

„Enescu va rămâne pentru mine Absolutul prin care eu judec pe alţii”. 

1. apud Agenţia naţională de presă Agerpres, omagiu 1955, Paul Costantinescu, 

George Enescu – geniu al muzicii româneşti, România liberă 1955. 

2. viorel Cosma, George Enescu – un Portret lexicografic, 2003 

3. apud Agenţia naţională de presă Agerpres, omagiu 1955, Alfred Alessandrescu, 

Înălţătoarea pildă a lui Enescu, „Scânteia”, 7 mai 1955 

4. apud tatiana Slama - Cazacu, Enescu între Père - Lachaise şi Tescani, România 

literară, nr. 4, 2000 


177

VALERICA MITU 

Î 


178 

muzeistică 

Muzeul, 

către o nouă arhitectură a cunoaşterii 

ntrând într-un muzeu, sentimentul care te cuprinde este de surprindere, pe 

de o parte, şi de gratitudine, pe de altă parte: recunoşti cât de mic eşti în 

prezenţa a ceva atât de impunător prin valorile pe care le păstrează. De unde 

provine acest aer impunător al muzeului? Din puternica senzaţie că te afli în 

prezenţa sacrului revelat. Fie că este un muzeu de istorie, fie că este unul de 

artă, muzeul adăposteşte în sine cunoaşterea pentru că „îndosariază” evoluţia 

umană, progresul economic, schimbările survenite de-a lungul timpului 

în situaţiile politice ale unor state, dar şi evoluţia minţii omului, a geniului cu 

care a preluat şi modelat spiritul divinităţii creatoare. tocmai această scurtă 

prezentare a evoluţiei pe care ne-o propune un muzeu trezeşte în conştiinţa 

noastră adevărul micimii noastre în faţa timpului, în faţa creaţiei, dar şi a 

gigantescului nostru pentru că purtăm în noi rodul lor. 

Sobru, elegant, muzeul impune chiar de la intrare acceptarea unui „contract” 

de integritate între vizitator şi interiorul său. vizitatorul sau privitorul 

trebuie să aibă o anumită ţinută, nu atât vestimentară, cât morală: când păşeşti 

într-un muzeu scoţi la iveală tot ce ai mai bun în tine, tot ce ai mai rafinat. Cel 

care vede trebuie să fie deschis să primească lecţiile de cunoaştere pe care 

muzeul i le oferă, trebuie să fie capabil să recunoască manifestările geniului, 

ale sacralităţii artei şi să recunoască statutul superior al acestei instituţii. Mai 

mult, trebuie să se adapteze acestui statut de superioritate pe care monumentalitatea 

îl exală: „monumentalitatea sugerează calităţi precum inerţia, 

opacitatea, permanenţa, abstractul, distanţa, preţiozitatea şi grandoarea”. 1 

Muzeul, ca monument arhitectural, dar şi ca monument al cunoaşterii, are un 

aspect impunător, oficial, de autoritate dată de imunitatea la trecerea timpului, 

deci de nemişcarea, neerodarea clădirii. Un vizitator este puternic influenţat de 

aceste calităţi ale muzeului, admiţând preeminenţa edificiului şi a tezaurului 

pe care acesta îl conservă. 

În plus, putem afirma că muzeul este mai mult decât o instituţie, pentru 

că stochează, informează şi interpretează formele materiale pe care le ia 

cunoaşterea. Este un hermeneut, un învăţător, un narator- spune poveştile 

omenirii, ordonează cronologic miturile care au guvernat viaţa ce se schimbă 

cu fiecare treaptă a cunoaşterii cucerită. Este lăcaşul timpului: trecutul, prezentul, 

viitorul coexistă aici. Cum se manifestă această reuniune a timpului în 

cadrul unei instituţii? E lesne de înţeles cum regăsim trecutul într-un muzeu. 

Ceea ce e mai dificil de observat pare a fi modul în care se fac cunoscute 

prezentul şi viitorul. În ceea ce priveşte prezentul, există posibilitatea de a

„colecţiona” obiecte de valoare care apar în prezent. Un exemplu în acest sens 

ar putea fi Muzeul Britanic din Londra, care ilustrează istoria culturii umane de 

la origini până în prezent. În ceea ce priveşte viitorul, se pot organiza expoziţii 

de obiecte care ar putea trasa o linie de dezvoltare a viitorului. Însă, cel mai 

evident mod în care prezentul şi viitorul îşi fac simţită prezenţa într-un muzeu 

este prin chiar vizitatorii săi. Aceştia sunt cei care, aparţinând prezentului, îşi 

caută rădăcinile şi, impresionaţi de ele, influenţaţi de ele, vor crea, la rândul 

lor, valori inestimabile. 

Fie că vizitezi un muzeu al unei mănăstiri, fie că adimiri casa unui cunoscut 

poet, fie că te pierzi printre exponate tehnologige sau printre tablouri şi sculpturi, 

muzeul îşi păstrează aceleaşi funcţii specifice: de a arăta şi de a păstra. 

Mai întâi achiziţionează, după care păstrează relicve, reminiscenţe, trecutul 

întrupat sub diverse forme mai mult sau mai puţin plastice, vorbind prezentului 

despre valorile pe care le-a acumulat omenirea de-a lungul timpului şi 

propunând o linie de evoluţie pentru viitor. Apoi, arată. Arată ceea ce a strâns, 

arată rezultatele minţii umane. Care este însă scopul acestei colecţionări de 

obiecte care prezintă interes istoric, artistic sau ştiinţific, de ce strânge şi de 

ce arată? Iată o definiţie a muzeului care ne lămureşte în acest sens: „Muzéu 

s. n. instituţie care achiziţionează, conservă şi îndeosebi expune în vederea 

studierii, educării şi delectării publicului, obiecte de artă, relicve, documente 

istorice, ştiinţifice etc. (< fr. musée, germ. Museum, lat. museum)” 2 . Mai mult, 

consultând Dicţionarul etimologic al limbii române 3 , aflăm că termenul „muzeu” 

este un derivat al cuvântului „muză”. În grecia antică, muzeul reprezenta un 

spaţiu sacru, un templu, dedicat muzelor, divinităţi patroane ale artelor. Iată, 

deci, cum muzeul îşi conservă această funcţie de a proteja artele. În zilele 

noastre, obiectele protecţiei sale au devenit mai numeroase prin raportare la 

îmbogăţirea ariilor în care omul îşi manifestă geniul său creator. 

Între meandrele evoluţiei, ale curgerii timpului, muzeul pare nemişcat. 

Pare a fi un spaţiu care adăposteşte obiecte moarte. Un simbolist l-ar vedea, 

desigur, ca pe un cavou. Şi totuşi, în spaţiul muzeului, al oricărui muzeu, se 

naşte istoria eternităţii, căci „lucrurile nemişcate şi mute nu uită niciodată” 4 , 

eternitatea nefiind „o adiţionare mecanică a trecutului, prezentului şi viitorului. 

Este un lucru mai simplu şi mai plin de magie: este simultaneitatea acestor 

timpuri.” 5 Eternitatea presupune experimentarea simultană a celor trei durate 

temporale, înfiinţarea lor concomitentă în spaţiul muzeului. Simpla curgere 

a timpului, perspectiva aceasta conform căreia timpul ia imaginea unui flux 

continuu, nu este suficientă pentru a capta veşnicia, căci eternitatea este posibilă, 

nu mai este un deziderat, doar la începutul începuturilor. Muzeul joacă 

tocmai acest rol, de re-facere a originilor pe toate planurile, fie ele temporale 

sau sociale prin funcţia sa conservatoare. 

De ce nu am putea să vedem muzeul ca pe ceva mai intim? ne referim 

acum strict la clădirea unui muzeu. Muzeul ascunde, fereşte de degradare, 

păstrează, dar şi expune- se instituie o dualitate de tipul ascuns-dezvăluit pe 

care o vom relua mai târziu. Mai mult, muzeul ar putea corespunde memoriei 

colective prin ştiinţa pe care o adăposteşte în interiorul clădirilor sale. Intimitatea 

pe care o putem repera la un muzeu este dată de atributul de protector 

pe care şi-l asumă o astfel de clădire, de instituţie. Devine, însă, şi mai intim 

dacă ne permitem să-l vedem ca pe un sipet: „În sipet, lucrurile sunt de neuitat 

pentru noi, de neuitat şi pentru cei cărora le dăruim comorile noastre. trecutul, 

prezentul, un viitor sunt condensate acolo. Şi astfel, sipetul este memoria 

imemorialului.” 6 În calitatea sa de sipet, muzeul păstrează comorile omenirii 


179


180 

şi le oferă din nou omenirii. Întrucât schimbul acesta are loc între generaţii 

diferite, în interiorul muzeului se memorează şi se rememorează informaţii, 

se creează istoria. 

o imagine de intimitate sporită este generată de muzeu în cadrul romanului 

lui David Lodge, Muzeul Britanic s-a dărâmat. De data aceasta, muzeul 

devine un surogat al casei personajului principal, care îşi petrece cea mai 

mare parte a timpului în spaţiul muzeului. Pe de altă parte, o imagine sobră 

a muzeului, aşa cum îl vedea şi Borges: „presimt în el ceva de muzeu: liniştit, 

înfiorător şi clasificat” 7 , o avem despre Luvru la Dan Brown în Codul lui 

Da Vinci. trebuie să reţinem faptul că, în textele literare, muzeul devine un 

cronotop, funcţionează simbolic şi metatextual, iar descrierile în care este 

antrenat au funcţie diegetică. 

De ce acest subiect de dezbatere? În primul rând, pentru că este o temă 

mai puţin abordată, în al doilea rând, datorită aspectului dual manifestat de 

muzeu, precum şi datorită simbolisticii bogate pe care o dezvoltă, mai ales 

în cadrul unei opere literare. Este interesant de urmărit modul în care muzeul 

este preluat şi utilizat într-un text literar, ce poetică generează acest tip de 

spaţiu închis şi totodată deschis. Iată numai câteva dintre antinomiile care-şi 

găsesc seme printre semnificaţiile simbolice ale muzeului: închis-deschis, 

intim-sobru,oficial, ascuns-dezvăluit, static-dinamic, antinomii care se vor 

detaliate şi eventual rezolvate. 

Închis versus deschis 

Întâi, vom aduce câteva lămuriri în privinţa antinomiilor dezvoltate de 

muzeu. Ar fi necesare câteva precizări de natură teoretică privitoare la modul 

de organizare a acestor concepte şi ar fi de urmărit modul în care se pliază 

ele pe motivul muzeului. 

Închiderea sau închisoarea presupune un circuit din care nu există vreo 

ieşire, în care toate uşile sunt închise, dacă nu cumva chiar încuiate. Când 

ne gândim la ceva închis, de obicei ne gândim la înăuntrul a ceva, la în-interiorul 

a ceva. ne imaginăm o oarecare claustrare. Înţelegem cu toţii prea 

bine ce înseamnă o casă închisă, o uşă închisă, chiar o lume închisă. Deşi, 

o lume închisă diferă, semantic vorbind, de o casă, ca spaţiu închis. Să luăm 

casa mai întâi. Ştim de la Bachelard 8 că o casă este un sistem relativ închis 

din cauza pereţilor, deci a limitelor, a graniţelor care o separă de exterior, de 

ceea ce se află în jurul ei. Casa are o simbolistică bogată, ea poate claustra, 

poate apăra, poate păstra, poate înmormânta, însă scopul nostru nu este 

de a explora sensurile pe care le poate dezvălui casa ca simbol. Cu toate 

acestea, casa îşi menţine câteva legături cu exteriorul: uşa, fereastra, eventual 

hornul. Pe când, o lume închisă este o lume la care nu avem acces, ne 

este inaccesibilă, închisă, interzisă puterilor noastre de cunoaştere. o astfel 

de lume ar putea fi cea descrisă în cărţi, în romane, nuvele etc. , o lume fie 

moartă, trecută, fie viitoare, fie un mimesis, cum e în cazul realismului, fie 

absurdă şi atemporală, cum e la avangardişti şi continuatorii lor. 

Raportat la muzeu, clădirea muzeului deţine atât atributele unei case, cât 

şi pe cele ale unei lumi închise. Mai mult, muzeul se încarcă de sensuri în 

funcţie de categoria în care se încadrează, de scopul şi de obiectele conţinute- 

ne gândim aici la muzeele de tip bibliotecă sau la cele tehnologice. Muzeul 

protejează o lume care a dispărut, o lume prezentă pentru a ţine evidenţa 

evoluţiei sau una posibilă. Este deschis vizitelor, fapt pentru care îşi păstrează 

uşi spre exterior. Însă, este mai mult decât o simplă casă pentru că adăposteşte

ştiinţa şi evoluţia, pentru că este mult mai formal, mai nefamilial decât casa. 

La fel se întâmplă şi în ceea ce priveşte asemănarea cu lumea închisă: există 

deosebiri precum faptul că muzeul este o instituţie reală, o clădire care există 

în realitate. Apoi, muzeul apare în cadrul lumilor închise din ficţiune sub forma 

unui cronotop, îndeplinind anumite funcţii prin raportare la tipul de descriere 

în care se încadrează. Într-o descriere reprezentativă, căreia îi corespunde 

un punct de vedere obiectiv, obiectul descris fiind supus observaţiei, muzeul 

sau exponatul de muzeu poate avea o valoare simbolică, difuzând în text o 

informaţie legată de o formă de cunoştere, fiind astfel supus funcţiei mathezice 

a descrierii. Sau poate ordona un sens, îndeplinind o funcţie semiozică, la fel 

cum e posibil să participe la asumarea funcţiei mimetice de către descriere, 

funcţie prin care descrierea îşi construieşte reprezentările. Deşi, cel mai probabil 

este să întâlnim muzeul într-o descriere de tip topografie, care reface 

imaginarul social al unei epoci. Iată, descoperim şi o funcţie socială muzeului, 

care îi amplifică sau demonstrează, paradoxal, deschiderea. 

La polul opus, deschiderea pare a fi sinonimă cu ne-mărginirea, eliberarea 

de sub limite, plonjarea în exterior, în necunoscut, în social, în afară. În cazul 

casei, ne gândim la uşile sau ferestrele deschise, prin intermediul cărora 

înăuntru şi în afară se contopesc, graniţele dintre ele se sparg astfel încât nu 

le mai putem disocia. Există mai multe concepte compatibile cu deschiderea, 

nu numai cel de casă. o lume deschisă este cea la care avem acces. Lumea 

ficţională la care avem acces ar putea fi teatrul care implică, drept mişcare 

scenică, interacţiunea cu publicul. Dacă încercăm să aplicăm muzeului acest 

concept al deschiderii, observăm că muzeul, privit atât ca instituţie, cât şi în 

calitatea sa de clădire, este deschis vizitatorilor, permite pătrunderea în interiorul 

său oricui îndrăzneşte. La fel ca şi casa, se deschide exteriorului prin 

uşi şi ferestre, dar, spre deosebire de o casă, el se deschide şi oamenilor de 

orice fel, nu numai prietenilor celor care o locuiesc, aici care lucrează în cadrul 

unui muzeu. Are loc, deci, un soi de interacţiune cu oamenii, la fel ca într-o 

lume deschisă sau o interacţiune a interiorului cu exteriorul, prin intermediul 

vizitatorilor. Iar dacă îl privim ca pe o scenă, al patrulea perete ar putea fi 

reprezentat de vizitatorii cu care actorii, piesele de muzeu, intră în contact. 

Exponatele vor juca rolul actorilor prin fiecare replică pe care o transmit direct, 

prin etichete, sau indirect, prin idei şi emoţii, spectatorilor. 

Intim versus oficial 

Întorcându-ne la ideea de intimitate pe care o casă o presupune, acest 

fenomen poate fi remarcat şi la muzeu, într-o clară şi naturală antiteză cu 

sobrietatea, însă este necesar sa facem câteva precizări cu privire la aceste 

sentimente, concepte în relaţie cu spaţiul. Intimitatea este, mai degrabă, un 

tip de siguranţă pe care ţi-l dă un spaţiu de obicei închis, precum casa în care 

locuieşti sau maşina personală. În cazul spaţiilor deschise, o astfel de siguranţă 

ţi-o oferă şoselele, însă nu putem vorbi aici despre intimitate. Un spaţiu 

devine intim atunci când îţi permite să te despovărezi de normele sociale, de 

exterior- ne referim la regulile pe care trebuie să le respectăm când suntem 

într-un grup sau la serviciu, la şcoală, la magazin, în tramvaie, în general 

într-un mediu public-, să scapi de rigiditatea lor şi să fii familiar cu totul din 

jurul tău, când eşti tu cu tine, fără reţineri, cu visurile şi gândurile tale, când 

îţi găseşti acolo confortul şi buna-dispoziţie. orice spaţiu cu care stabileşti o 

astfel de relaţie îţi este intim. 


181


182 

Într-un muzeu, intimitatea o găseşti prin sentimentul de familiaritate pe 

care-l încerci în faţa exponatelor. Desigur, raportându-ne la textul lui David 

Lodge Muzeul Britanic s-a dărâmat, Muzeul Britanic manifestă o intimitate 

foarte apropiată de cea a unei case pentru Adam Appleby, care îşi petrece cea 

mai mare parte a timpului în sala de lectură a muzeului şi chiar se gândeşte, 

la un moment dat, să se mute acolo. Iată că un muzeu, cel puţin în limitele 

ficţiunii, poartă în sine o foarte dezvoltată intimitate. De asemeni, sentimentul 

de intimitate este mai mult sau mai puţin dezvoltat de un muzeu în funcţie 

de specialitatea sa: un muzeu de artă poate produce un sentiment de vagă 

solemnitate, perturbat de prezenţa nudurilor care pot fi expuse, şi ce poate fi 

mai intim decât un nud, iar unul tehnologic este sobru. Se conturează, deci, 

atmosfera unei pseudointimităţi, percepută diferit de fiecare vizitator în parte, 

în fucţie de subiectivitatea fiecăruia. Pentru cineva poate deveni spaţiul unde 

se regăseşte, pe când, pentru altcineva poate fi un loc care-l constrânge la 

a adopta o anumită atitudine. 

În paralel cu această aparentă intimitate, se impune un sentiment de 

sobrietate. La intrarea într-un muzeu adoptam o poziţie cât mai decentă, 

cât mai sobră, cât mai oficială. Acest fapt este determinat de conţinutul unui 

muzeu. Muzeul este obiectul ştiinţei, cel care arată modul în care au evoluat 

lucrurile pentru a ne învăţa să nu repetăm greşelile din istorie şi pentru a ne 

îndruma în evoluţia noastră. Suntem sobri în atitudine şi pentru că este o 

clădire oficială, oficialitatea, spaţiul public cerând de la început respectarea 

unor convenţii, a unor norme destul de glaciale. 

Un spaţiu este sobru în cazul în care nu permite individului stabilirea unor 

relaţii de intimitate cu el, când este expresia unor manifestaţii oficiale, când te 

constrânge la o atitudine glacială, chiar şi solemnă. o casă este sobră atunci 

când nu este casa ta, când designul său este prea formal, prea rigid, poate 

prea somptuos. o lume sobră este cea a oficialităţilor. 

Ascuns versus revelat 

A ascunde ceva înseamnă, de obicei, a feri de privirile altora, de privirile 

publicului şi cufundarea în intimitate, într-un spaţiu relativ închis deci, a acelui 

ceva ascuns. Pot fi secrete, pot fi informaţii, pot fi obiecte, pot fi persoane, pot 

fi rămăşiţe pe care să le ascundem. Ascunderea presupune un oarecare ritual 

al disimulării, o camuflare sau punerea unei măşti peste ceva ce nu vrem să 

fie văzut, auzit, înţeles, cunoscut de cei din exterior, pentru a-l proteja. Putem 

fi noi cei care ascund sau lucrul în sine se poate ascunde, se poate retrage 

către sine şi acoperi pentru a nu mai putea fi perceput aşa cum este. o casă 

ascunde, un sipet ascunde, apără. Ascunderea, în concluzie, afectează percepţia 

unor terţi, unor neiniţiaţi asupra lucrului în sine, o deviază. Un lucru 

ascuns este un lucru la care nu avem acces. 

La prima vedere, muzeul pare a fi chiar contrariul acestui concept al 

ascunderii, având în vedere faptul că piesele de muzeu sunt nişte exponate 

care ilustrează necesitatea oamenilor de a nu uita niciodată. Dar, după cum 

se preciza şi în studiul lui Robert nelson şi Margaret olin intitulat Monuments 

and Memory, Made and Unmade din 2003, muzeul protejează exponatele sale 

prin geamuri de sticlă, le ascunde, le pune o mască protectoare împotriva 

deshidratării exercitate de trecerea timpului. În plus, prin restaurarea obiectelor 

expuse se ascund urmele trecerii timpului, părând că pentru respectivele 

obiecte timpul s-a oprit la momentul producerii lor. Mai mult decât atât, aceste 

exponate, încărcate de timp, de istorie, de amintirile atâtor oameni- cei care

le-au manufacturat, cei care le-au descoperit, cei care le-au regenerat, cei 

care le-au admirat- îşi interiorizează toate secretele şi etapele pe care le-au 

parcurs în existenţa lor cronologică. Lucrurile devin păstrătoare de amintiri, 

posedă o memorie obiectivă, înregistrând gândul fiecăruia dintre cei care au 

intrat în contact cu ele şi care, de fapt, le-au făcut ceea ce sunt azi: o variantă 

modernă a muzelor. În discuţia noastră despre această temă devine superfluu 

să amintim şi trăsătura de închidere pe care o are muzeul, conexiunea între 

închidere şi ascundere fiind uşor de înţeles. Fiind deschis publicului doar 

într-un anumit interval de timp, muzeul rămâne închis, deci ascuns privirilor 

curioşilor în restul timpului. 

Pe de altă parte, muzeul expune, revelează, dezvăluie mecanismele de 

funcţionare a minţii umane, ingeniozitatea şi pragmaticitatea sau profunzimea 

fiinţei umane. Exponatele muzeului stau ca o ofrandă adusă spiritului creator 

al omului, invitând la admiraţie şi conştientizare a trăsăturii umane dominante, 

precum şi la luarea ei în posesie şi exploatarea acesteia. Muzeul arată 

care este timpul pierdut, timp recuperat tocmai prin această ek-spunere, prin 

această scoatere în faţă sau luare de cuvânt de către fiecare obiect expus în 

parte. Muzeul, prin funcţia sa de furnizor de obiecte de privit, deci de poveşti, 

joacă un dublu rol: este şi cetatea în care se spune povestea, dar şi spunerea 

în sine, turnirul de dezvăluiri. 

gândindu-ne la accepţiunile cu care circulă termenul „dezvăluit”, sesizăm 

că se construieşte antitetic cu cel de „ascuns”. Fapt pentru care putem conchide 

că un obiect care se dezvăluie, îşi trădează tainele, îşi expune esenţa 

privitorilor, le vorbeşte, interacţionează cu ei, rămâne la vedere. Se dezvăluie, 

deci se expune. Pericolele expunerii rămân, însă, opacitatea sau obscurizarea 

dezvăluirii prin chiar ostentaţia cu care se arată sau necesitatea unei priviri 

iniţiate în faţa căreia să aibă loc epifania. Muzeul nu impune o problemă 

precum prima decât novicilor. Pentru a intra într-un muzeu şi pentru ca obiectele 

să ţi se descopere trebuie să fii mai mult decât un simplu novice. Uşile 

muzeului se deschid oricui, dar nu şi exponatele. Este necesară o oarecare 

enciclopedie comună privitorului şi celui privit pentru ca înţelegerea a ceea 

ce ţi se prezintă să fie completă, autentică, avizată şi nu naivă. 

Static versus dinamic 

Când spunem „static” ne închipuim natura moartă, nemişcată, fără suflu, 

peste care timpul nu-şi mai poate lăsa urmele. Ceva static este ceva care nu 

se mişcă, deci care nu se schimbă, nu evoluează, nu se dezvoltă în niciun fel. 

Starea statică este o stare de echilibru al tuturor forţelor, când exteriorul nu 

poate afecta obiectul aflat într-o astfel de stare. Static sau stabil, de încredere, 

despre care ştii ce-ţi oferă şi de la care nu mai ai nicio surpriză. Desigur, deşi 

un astfel de obiect static ar părea uşor de controlat din afară, acest fapt este 

imposibil tocmai din cauza echilibrului dintre forţe care nu permite accentuarea 

efectului uneia dintre ele. Static şi de neatins, prin care viaţa nu mai curge, 

în care timpul se suspendă. 

Clădirea muzeului se apropie foarte mult de acest aspect static al unor 

lucruri. Singura deosebire faţă de ce am citit mai sus este faptul că nu-i rezistă 

timpului. Ai încredere în istoria pe care o înghite şi o păstrează intactă pentru 

noi, prezervând porţiuni clare şi fixe de viaţă, ştii la ce să te astepţi. Rămâne 

inaccesibil nu numai din cauza a celor discutate mai devreme, dar şi din cauza 

dinamismului uman cu care este incompatibil. Pe lângă acestea, nu numai 


183


184 

clădirea muzeului este statică, ci şi obiectele sale, care rămân identice pentru 

o perioadă limitată de timp. 

Pe de altă parte, dinamismul nu rămâne necunoscut muzeului şi obiectelor 

expuse. Dinamismul presupune mişcarea, dezvoltarea, evoluţia, activitatea. 

În timp ce un proces static e un proces leneş, unul dinamic este foarte activ, 

interacţionând cu altele, implicându-se sau implicându-le şi pe altele în vertijul 

său. Spre deosebire de un obiect static, unul dinamic este plin de surprize, 

nu-i poţi anticipa traiectoria exactă. În relaţia cu timpul, dinamismul este un 

mare consumator de timp. Un individ dinamic dă dovadă de multă forţă vitală, 

viaţa îl inundă, ea însăşi fiind un proces dinamic. 

Sub aspectul dinamicii, muzeul debordează de energie, de energia trecută 

pe care a adunat-o în sine. Exponatele sunt expuse eroziunii timpului, deci 

evoluţiei sau involuţiei mai degrabă. Din acest punct de vedere, elementele de 

surpriză lipsesc obiectelor expuse într-un muzeu, orizontul aşteptărilor noastre 

fiind clar conturat: ştim că obiectele se vor degrada şi vor fi restaurate. În altă 

ordine de idei, nu poţi şti niciodată ce impact va avea asupra unui privitor un 

element de muzeu, fapt pentru care coexistă şi o aromă de surpriză. Clădirea 

este foarte des vizitată, luând contact cu oameni din exterior, deci cu cei care 

aduc noul, viaţa nouă. nu numai clădirea în sine antrenează stabilirea unor 

relaţii cu cei din afară, ci şi exponatele, care se hrănesc cu priviri. Dacă avem 

în vedere aspectul monumental al muzeului şi pieselor sale, luând în calcul 

şi „pelegrinajul” presupus, se poate să vedem muzeul ca pe un factor social, 

care se implică activ în dezvoltarea societăţii, antrenând diverse fenomene 

de mişcare în jurul său: expansiunea culturii, modelarea de minţi. 

După această scurtă analiză a fiecărei perechi dichotomice, putem conchide 

că muzeul este un spaţiu cultural al paradoxurilor, fapt care-i demonstrează 

complexitatea în raport cu modul în care este perceput azi de majoritatea. 

ne referim, desigur, la perceperea muzeului ca pe un loc unde se păstrează 

obiecte vechi, fie sau nu de artă, care îl leagă numai de trecut, de istorie. Am 

văzut că muzeul transcende istoria, temporalitatea şi spaţialitatea sa, constituindu-se 

ca adevărat fenomen social, cultural, cu o simbolistică bogată, 

devenind o adevărată poveste, un limbaj viu, un text care-şi solicită cititorii 

model să-l menţină viu şi întreg, să nu-l subestimeze printr-o interpretare 

superficială. 

1. nelson, Robert S., olin, Margaret. Monuments and Memory. Made and Unmade, the 

University of Chicago Press, Chicago and London, 2003, p. 3. 

2. Marcu, Florin. Marele dicţionar de neologisme, Editura Saeculum, Bucureşti, 2000, p. 

244. 

3. Dicţionarul etimologic al limbii române. Ciorănescu, Alexandru. Saeculum I. o., Bucureşti, 

2005, p. 452. 

4. Apud. Bachelard, gaston. Poetica spaţiului, Paralela 45, Piteşti, 2005, p. 171. 

5. Borges, J. L. Opere complete I, Istoria eternităţii, Univers, Bucureşti, 1989, p. 180. 

6. Bachelard, gaston, op. cit., p. 113. 

7. Borges, J. L., op. cit., p. 182. 

8. Bachelard, gaston, op. cit.

M 

ALINA-DUMITRIŢA ALBOAEI 

Spaţiu, timp şi cauzalitate la… 

Muzeul Ţăranului Român 

(text şi imagine publicitară) 

,,Iată, soarele dă după muche şi cade-n 

asfinţit. Dacă n-ar vrea să mai răsară soarele, 

ce-ai putea face? Cui să spui, cui să ordoni? 

Poţi zidi o casă, o maşină sau o fabrică, dar 

cum poţi schimba mersul soarelui sau să-l dregi 

dacă se strică?’’ 

arketing-ul muzeelor româneşti de etnografie este o problemă delicată pusă 

în discuţie frecvent în ultimii ani, problemele de comunicare dintre aceste 

instituţii de cultură şi public fiind depăşite, după criteriul centralităţii, de 

muzeele mari, în special din Bucureşti şi rămase la un stadiu deficitar în 

muzeele din provincie. Într-o comunitate occidentală de dimensiuni reduse, 

de pildă, muzeul local este privit drept reflexie a identităţii ei, un tip de 

axis mundi, exhibând atât la modul sintagmatic, o evoluţie a mentalitarului 

comun şi a raportării la artă, cât şi la modul paradigmatic, un pattern de 

reprezentare culturală, în administrarea căruia localnicii se implică de la 

voluntariatul în organizarea expoziţiilor la participarea la ateliere şi cluburi. 

În spaţiul cultural românesc, muzeele funcţionează de multe ori ca nişte 

microcosmuri rupte de contemporaneitate şi fundamental incompatibile 

ei. Modelele de promovare muzeală sunt extrem de reduse, dar cu atât 

mai valoroase, cu cât configurează un început cu tendinţe de propagare 

pe termen lung. 

Unul dintre aceste modele este cel valorificat de către Muzeul de la 

Şosea sau Muzeul Ţăranului Român, cel care concepe o reorganizare a 

culturii tradiţionale în context postmodern. Este alcătuit un muzeu-concept, 

în care obiectele sunt ordonate, deşi scose din contextul lor familiar, într-o 

ordine simpatetică, conform legilor lui Foucault, astfel încât ele semnifică 

acum o adâncă spiritualitate şi consubstanţialitate cu divinul. Inovaţia 

M.Ţ.R.-ului tocmai în acestă direcţie merge, problematica lucrurilor achiziţionate 

şi moarte o dată cu extragerea lor din mediul care le-a generat 

a fost rezolvată printr-o cosmogonie nouă, în spirit muzeal, a trecerii de 

la practic şi decorativ la estetic. numai că obiectele şi-au deturnat o parte 

dintre sensuri, exhibând altele, în favoarea reconstituirii timpului şi Spaţiului, 

aşa cum era el perceput de comunitatea tradiţională românească: 

,,obiectele celebrate, obiecte (Rilke), devin centre cos- 


185


186 

mice prin care se propagă căi de univers. o simplă imagine este un revelator 

de lume’’, nota v. tonoiu 2 . 

Campania de promovare a muzeului realizată în 2006, numită ,,Muzeul 

Ţăranului Român. Mereu actual” şi compusă din şase imagini menite să atingă, 

în primul rând, publicul tânăr, este cea pe care ne propunem să o analizăm 

în articolul de faţă ca model de actualizare a unei spiritualităţi ancestrale în 

context plurităţilor culturale postmoderne. 

Ideea campaniei a mizat tocmai pe aparenta alteritate prin înstrăinare şi 

alienare a imaginii comunităţii rurale tradiţionale şi pe sensibilizarea întru amintirea 

identităţii privitorului cu aceasta, indiferent de situarea sa într-o societate 

a tehnologiei de vârf. nu este vorba despre naţionalism vs. multiculturalitate, 

societate deschisă etc., ci naţionalism, tradiţie şi modernitate afiliate prin text. 

Imaginea aparţine unor iconuri mentalitare legate de sat şi figurile arhetipale 

ale acestuia. textul este intruziunea lumii postmoderne. Prin cuvinte este 

recontextualizat un discurs imagistic subînţeles şi plasat în actualitate. Dacă, 

de exemplu, o reclamă la un automobil Mercedes-Benz poate pretinde că îţi 

reflectă personalitatea, atunci campania M.Ţ.R. poate afirma că este un apel 

la fixarea unor mărci identitare româneşti pentru un public în derivă. Campania 

face referire, la un nivel profund, la ideea de schizofrenie socială şi de lipsă 

a ipseităţii fiinţei, care nu-şi mai recunoaşte propriul trecut, propria cultură şi 

prin urmare, fondul spiritual autohton comun. 

Iar când comunitatea rurală tradiţională este într-un proces de adâncă 

disoluţie a reperelor sale, este momentul sacralizării ei. Aceasta înseamnă, 

în cuvintele lui Baudrillard tocmai ,,dezagregarea istorică a anumitor structuri 

care celebrează, sub semnul consumului, atât dispariţia lor reală, cât şi 

renaşterea lor caricaturală’’ 3 . 

În majoritatea imaginilor din această campanie publicitară apar obiecte 

de artă populară, cu funcţie utilitară (roţile) dar şi decorativă (lada de zestre), 

devenite în timp iconuri, semne, imagini ale culturii populare româneşti, figuri 

metonimice pentru ansamblul ei. Doar prin text, deci prin cuvânt este reiterată 

o lume dispărută. Logosului i se reconferă funcţia sa magică de reorganizare 

a semnelor culturale într-un univers gadgetizat şi informatizat. 

Acest discurs publicitar poate fi comentat într-un mod puţin forţat, alături 

de unele limbaje arhitecturale practicate astăzi. De exemplu, celebra clădiresediu 

al Uniunii Arhitecţilor din Bucureşti, care a suscitat ample controverse 

tocmai datorită construcţiei spectaculoase care plasează noul pe ,,umerii’’ 

uriaşilor clasici, în cazul nostru pe o clădire de secol xIx. 

nevoia de reiterare a unor modele culturale autohtone vine din profunda 

criză identitară a omului modern, care apelează la nivelul mitic şi mistic pentru 

a reda un sens existenţei sale difuze, într-un cuvânt, la reperele sacrale. Iar 

imaginile ascund şi revelează treptat tocmai această dimensiune a sacrului 

inerentă spaţiului şi timpului universului arhaic, ruptura planurilor fiind sesizabilă. 

ordinea lucrurilor evocă cosmicitatea comunităţii rurale, organizate 

conform armoniei cosmogonice divine, în care toate obiectele si actele au un 

sens într-un plan transcendental care nu trebuie chestionat, iar omul încununează 

creaţia prin statutul său privilegiat de omphalos: ,,În concepţia ţăranului 

român lumea este bine făcută, că o rânduială cosmică îi stă la temelie şi o 

face să dureze. Atunci când lucrurile ies din ordinea lor obişnuită, ele nu sunt 

mai puţin în ordine şi ceva care nouă ne poate apărea ca ceva nefiresc este 

tot atât de ordonat, dar într-o altă ordine decât cea obişnuită’’ 4 .

În acest sens, preluând structurile imaginarului decelate de Lucian Boia, 

putem identifica actualizarea arhetipului legat de ,,conştiinţa unei realităţi 

transcendente’’ 5 , conştiinţă implantată imaginilor de la simbolurile creştine 

evidente: crucea, icoana de lemn, la simboluri camuflate ale solarităţii şi ciclicităţii, 

structurate pe aceeaşi direcţie a sacrului care dublează orice act creativ 

şi configurează întreaga lume tradiţională. Lucian Boia chiar discută problema 

pierderii coordonatelor sacrale în societate contemporană, comentând: ,,setea 

de Absolut nu s-a diminuat. nu există nici o pierdere de substanţă, ci doar o 

«reînvestire», o nouă distribuire a arhetipurilor. omul trebuie să creadă în ceva, 

într-o «realitate» -indiferent care- de esenţă superioară, singura în măsură să 

dea un sens lumii religiilor tradiţionale şi dispersarea sacrului, chiar proliferarea 

formelor sale «alterate»’’ 6 . Un alt arhetip inspirat într-un mod nostalgic este 

cel legat de ,,actualizarea originilor’’ privind fiinţa naţională, percepută atât 

ca unitate la nivel colectiv, dar şi la nivel individual. 

Într-o altă ordine de idei, ludicul organizează datele eficienţei acestor 

imagini, jocul de cuvinte fiind mandatat să confere putere vizuală acestei 

campanii publicitare. De această dată textul e o condiţie sine qua non existenţei 

imaginii, care nu reuşeşte să transmită dincolo de contextul receptării 

ei. Baudrillard consideră elementul ludic drept cel care ,,stabileşte tot mai 

frecvent raporturile noastre cu obiectele, cu persoanele, cu cultura, cu divertismentul, 

cu munca uneori, dar şi cu politica’’ 7 , anunţând astfel instaurarea 

epocii caricaturale; după ce modelele legendare s-au sfârşit, nu poate urma 

decât parodia acestora. 

O compoziţie ritualică 

o analiză atentă a acestei campanii publicitare demonstrează, în ceea 

ce priveşte organizarea în câmpul vizual, o perfecţiune şi o armonie căutate, 

gândite şi atent developate pentru viitoarea decodare a ,,cititorului’’. Regula 

celor trei părţi este suprasolicitată în acest sens. De asemenea, fiecare imagine 

se construieşte pe baza coordonatelor verticale şi orizontale subliniate prin 

indicaţii convenţionale, toate aceste elemente formale având la nivelul Ideii 

care le-a generat teoria axiologică pe baza căreia se construieşte universul 

rural tradiţional, spaţiul, timpul şi cauzalitatea locuind în mod esenţial în acest 

cosmos reorganizat în planul imaginii. Cele trei părţi amintite mai sus se pot 

substanţializa la nivel profund în ipostaza trinitară, magică, deci păgână, dar 


187


188 

şi religioasă, adânc creştină şi arhetipală, configurând componentele imaginarului 

colectiv românesc. 

Diagonala text-logotip, de maximă importanţă în descifrarea mesajului 

campaniei, este invariabil prezentă în toate printurile din campanie. 

În ceea ce priveşte compoziţia, prima imagine (Concert unplugged) respectă 

regula celor trei părţi, conform modului de a citi un text de la stânga 

la dreapta, ochiul percepe în aceeaşi direcţie şi ,,citeşte’’ o imagine. Prima 

verticală este ocupată de către elementul compoziţional central, imaginea 

bardului şi a instrumentului său orfic, evidenţiind atât subiectul, cât şi cadrul 

imaginii. Plasarea punctelor de interes la intersecţii sau de-a lungul liniilor determină 

o compoziţie echilibrată şi îi oferă privitorului ocazia de a interacţiona 

cu aceasta mult mai natural. 

ochii sunt un punct focal central, iar corpul merge pe întreaga linie verticală, 

pentru ca mâinile şi fluierul să ocupe o poziţie privilegiată. Celelalte 

dreptunghiuri formate sunt în mod balanţat ocupate de: text (stânga, sus) şi 

logotip (în diagonală jos), precum şi de elementele casei: bârna de la prispă 

(stânga, jos) şi fereastra (dreapta, sus). verticalele sunt asigurate de către 

uşă, trupul cântăreţului, iar orizontalele de 

către liniile lemnului casei. 

În imaginea a doua (Design interior), 

este folosită regula celor trei părţi, dar şi 

laturile camerei sunt utilizate în aşa fel 

încât să confere adâncime imaginii, dar 

să formeze şi liniile care converg către 

punctul central. 

Diagonala camerei este unghiul de 

focalizare, patul din odaia curată fiind cel 

mai semnificativ colţ, dreptunghiul central 

format este şi cel mai ocupat din punct de 

vedere cromatic, participând atât scoarţa 

oltenească, cât şi pernele şi aşternutul, liniile 

în zigzag pe orizontală delimitându-se în 

mod armonios de cele verticale de pe pat. 

Proporţia 

pat-scoarţă este aproximativ 

egală, centrul centrului fiind subliniat 

de către perne. 

Compoziţia este perfect articulată 

în plan superior-inferior de către grinzile 

tavanului şi de podea, cu o textură şi o 

cromatică similară, iar iluminarea aparent 

naturală este distribuită uniform pe 

geometria orizontal centrală, formând 

un joc de lumini şi umbre pe celelalte. 

În orizontala centrală, fereastra şi 

laviţa contrabalansează lada de zestre, 

instrumentele de lemn – bâte de ciobani, 

furci de tors, iar icoana şi crucile 

de lemn compun o corespondenţă cu

traista ţesută şi cu cele două ornamente 

de deasupra ei. Semnificativă 

este şi plasarea icoanei pe linia verticală 

şi nu la intersecţia orizontalei cu 

verticala, desemnând axis mundi-ul 

spiritualităţii rurale. 

În imaginea a treia (Design vestimentar), 

compoziţia spaţială pare una 

de tip in medias res, din câmpul nostru 

vizual lipsesc limitele ,,colecţiei’’, sugerând 

mulţimea variantelor vestimentare, 

din care nu este surprinsă decât o 

mostră reprezentativă. 

Proporţiile sunt vizate mai ales de 

liniile orizontale în această imagine, 

prima dintre ele este bara de metal 

care asigură sprijinul umeraşelor, iar 

următoarea este una imaginară trasată 

cu ajutorul capetelor de la mânecile 

cămăşilor cu poale, determinând un 

spaţiu alb superior şi inferior echilibrat, 

cromatica compoziţiei ocupând planul 

orizontalei centrale prin broderia 

mânecilor verificând şi dispunerea 

verticală a liniilor imaginii. 

Imaginea a patra (Forum şi chat) 

este uşor înşelătoare la început, 

chiar şi din punct de vedere tehnic. 

Împărţirea conform regulii celor trei 

părţi nu face decât să plaseze central 

două dintre cele trei femei, care, la 

prima vedere, sunt puncte de interes, 

a treia dintre ele fiind ,,exilată’’ în extrema 

stângă a imaginii. Însă privirea 

actantelor revelează că formalul este 

iluzoriu, iar perspectiva lor îndreptată 

către cea exclusă centralităţii este adevăratul 

punct semnificativ al imaginii. 

Femeia din stânga vorbeşte, celelalte 

două fiind captivate de discursul acesteia 

şi constituindu-se într-un dublet 

sugerând multiplicarea unui eventual 

public. De aceea şi această separare 

a oratoarei în propriul ei ,,dreptunghi’’ 

vizual tocmai pentru perceperea importanţei 

şi singularităţii ei în momentul 

capturii foto. verticalele imaginii sunt 

completate de liniile gardului, iar orizontalele 

de imaginarele aliniamente 

formate de capetele protagonistelor – 


189


190 

în plan superior, precum şi de coregrafia poziţiei mâinilor lor, în plan inferior. 

Regulile simetriei sunt rezolvate în planul orizontalei centrale de către 

umplerea expresivă a extremei stânga cu personajul-cheie şi eliberarea totală 

a extremei dreapta. oratoarea noastră nu are contracandidată. 

Imaginea uzează şi de linii de perspectivă, prin direcţia formată de limitele 

gardului, aparent convergând într-o întâlnire a acestora la infinit, dar 

deschizând imaginea către unghiuri subiacente, închipuite în reconstrucţia 

privitorului. 

Imaginea a cincea (Depozit la termen) păstrează o simplitate a subtilităţii 

sau invers, o subtilitate a simplităţii. Lada de zestre este focalizată pe aproape 

tot spaţiul vizual, fiind totuşi conexiunea sau trecerea de la cromatica albă 

a peretelui – lumina, prin excelenţă, la cea închisă a podelei – întunericul, 

eliberând şi o anumită simbolistică a lăzii de zestre prin aceste inserţii de 

indici. De asemenea, nu se renunţă la compoziţia ,,tabelară’’, liniile peretelui 

desemnând verticala, alături de încurajarea verticalelor lăzii, iar orizontalele 

sunt subliniate de podea, dar şi de limitele lăzii care se substituie liniilor orizontale 

din prea-utilizata regulă a celor trei părţi, decorându-le cu motivele 

colţilor de lup, protectori ai casei. 

În mod esenţial simbolic, crucea sculptată în lemn tronează ca punct absolut 

de întâlnire a tuturor liniilor imaginare, inclusiv a diagonalei text-logotip, 

diagonală devenită hallmark pentru această campanie. 

În ultimul print (Service auto), atelierul rural este atent stabilizat armonic, 

deşi pare că nu respectă o regulă anume, surprinde însă logica internă a 

structurării elementelor pe mărimi, funcţionalitate ş.a.m.d. 

Perspectiva folosită este aceeaşi diagonală ca şi în imaginea a doua, 

puţin descentrată, balansul elementelor fiind o contrapondere a verticalelor 

formate de amplasarea roţilor pe două rânduri şi a instrumentului de şlefuire, 

asemenea, precum şi de perechea orizontală- cuier, masă şi linia de întâlnire 

perete-podea, într-un raport tripartit perfect. 

Dacă în acest articol am decelat componenta imagistică şi plurivalenţele 

sale, atunci într-un număr viitor al revistei, vom discuta despre strategia textuală 

utilizată în campania publicitară a Muzeului Ţăranului Român, precum 

şi despre semnificaţiile globale. 

1. Informator Ţîntea Ion Staicu, 83 de ani, Braşov, 1964 apud Ernest Bernea. 

Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român, Ed.humanitas, Buc, 1997, p.88 

2. apud Maria nicoleta turliuc. Imaginar, identitate şi reprezentări sociale, Ed. 

Univ ,,Al.I.Cuza’’, Iaşi, 2004, p.30 

3. Jean Baudrillard. Societatea de consum, Ed. Comunicare.ro, Buc, 2005, 

p.126 

4. Ernest Bernea. op.cit., p.68 

5. Lucian Boia. Pentru o teorie a imaginarului, Ed.humanitas, Buc, 2000, p.29 

6. Ibidem, p.30 

7. Jean Baudrillard. op.cit.p.144

escale contemplative - noua europă 

EUGENIA VÂJIAC 

N 

Cu piciorul prin Berlin (II) 

e-am lăsat oarecum rătăciţi în paradisul verde şi ne-am trezit că ne aflăm 

în faţa unei contradicţii. Se făceau nişte reparaţii şi ni se indica pe unde 

putem trece strada ca să intrăm în „spaţiul sovietic”. Ştiam că Berlinul a 

scăpat de talpa sovietică, eram în partea lui vestică şi ne-am trezit în faţa 

săgeţilor obligatorii de urmat ca să ieşim unde ni se cerea. norocul nostru 

că indicatoarele nu duceam decât la Monumentul ostaşului Sovietic, cel 

care ajunsese până la Berlin luptând în cel de-al Doilea Război Mondial. 

De ce ridicat în spaţiul Berlinului de vest? A fost o învoială impusă şi 

acceptată! odată pe an, de ziua victoriei, sovieticii din Berlinul de Est, 

treceau să-şi comemoreze eroii în pas de defilare, cu steaguri roşii, cu 

fanfară, cu mândria biruinţei, iar cei din vest trebuiau să-şi amintească 

fizic de prezenţa lor. Am înţeles sau am vrut să înţeleg această ciudată 

şi subterană lucrare omenească. Monumentul este impunător, nume de 

conducători ai armatei şi lista de soldaţi săpate în piatră; în josul obeliscului, 

coborând trepte, dai de camere-muzeu cu relicve ale războiului şi nu 

poate să nu-ţi răscolească memoria aceste realităţi sângerânde încă ale 

omenirii. tatăl meu a fost răpus în partea celalaltă a frontului, în răsărit, 

la odesa, şi nu i-a ridicat nimeni un monument, nici lui, nici altora ca el; 

ba, considerat duşman al sovieticilor, căci şi-a „comandat” moartea la 

începutul războiului, ne-a pedepsit pe noi, copiii orfani, în fel şi chip. Eram 

socotiţi învinşi şi nu învingători. 

De acum eram pe graniţa dintre Est şi vest. Am ajuns aproape fără 

veste în spatele Reichstagului, clădirea Parlamentului german, construită 

între 1884 şi 1894, de către arhitectul german Paul Wallat, într-o arhitectură 

neo-renascentistă. La 9 noiembrie 1918, social democratul Philipp 

Scheidemann a proclamat în această clădire Republica de la Weimar. 

Clădirea rămâne mult timp un important simbol al istoriei germaniei. A 

fost distrusă parţial în timpul celui de al Doilea Război Mondial şi a rămas 

multă vreme ca o rană deschisă, mărturie a dezastrului adus de bombele 

celor în luptă. Abia după unificarea germaniei Rechstagul a avut parte 

de o majoră renovare. o futuristă cupolă de sticlă se înalţă deasupra sălii 

principale. Reischstagul se vizitează şi ca un muzeu. În spatele clădirii, 

unde am nimerit noi dintr-un câmp verde, cu lume de toate felurile ce se 


191


192 

îndrepta spre casa de bilete, am stat să facem fotografii exterioare, să ne 

încărcăm cu energie, căci aveam multe locuri de văzut şi de aici înainte. Am 

ocolit clădirea, am privit-o de jos în sus, am admirat cupola şi ne-am strecurat 

prin mulţime să surprindem şi alte aspecte. Deşi era foarte cald, nişte mimi 

stăteau în chip de statui, vopsiţi în culoarea pietrei, gri-cenuşiu, jurai că n-au 

viaţă. I-am spus lui Ionuţ că nu poate să fie reali, vii, dar erau. Unul era pe 

verticală, într-o poziţie destul de incomodă, iar celălalt pe care l-am văzut mai 

pe urmă, era culcat, rezemat de o bancă de piatră, stând pe-o parte, în lungime, 

rezemându-şi capul în căuşul mâinii stângi. Poate chiar dormea, că nici 

ochii nu i se vedeau. Mulţimea în mişcare nu prea zăbovea să-i studieze sau 

să-i admire, dar ei, în ipostaza pietrei încremenite, erau răbdători şi cuminţi. 

Dacă aş fi îndrăznit să-l ating aş fi rupt vraja imaginaţiei mele. 

Mai aveam doi paşi şi intram într-o lume oarecum ştiută. Marele bulevard 

„17 Iunie” se frângea în faţa Porţii Brandenburg. Pătrundeam pentru prima 

oară printre coloanele Porţii, cele şase coloane emblematice, ca să ajungem 

în Unter den Linden. Cu douăzeci şi cinci de ani în urmă am privit totul de la 

Est spre vest şi de la distanţă, ca să vedem soldaţii şi sârma ghimpată ce 

despărţea frate de frate. Era tot vară, eram cu soţul meu, şi plimbarea pe aleea 

cu tei am făcut-o din Alexander Platz spre zidul despărţitor ridicat de ruşi ca să 

marcheze hotarul dintre două lumi. De la distanţă, prin împletitura de sârmă 

ghimpată, ne puteam doar imagina că viaţa de dincolo e altfel, mai vie şi mai 

colorată. Am privit acum Poarta şi dintr-o parte şi din alta, m-am bucurat de 

arhitectura şi semnificaţia ei în timp. Brandenburg tor a fost ridicată în 1791, 

ca prima poartă principală de intrare şi ieşire din oraş şi a fost încorporată 

zidului despărţitor între 1945 şi 1989. În ciuda acestei împărţiri nefireşti a 

Berlinului, Poarta a continuat istoria metropolei, amintind de evenimente din 

epoci importante, de celebrităţi ale ştiinţei, artei şi oameni politici. Această 

bornă istorică care a împiedicat intrarea în centrul vestic al oraşului a devenit 

astăzi un simbol al reunificării între estul şi vestul Berlinului. Arhitectul Karl 

Langhans a proiectat Poarta Brandenburg, având ca model propileele de pe 

Acropola Atenei. Pe frontispiciul cel mai înalt al Porţii, deasupra intrării principale 

străjuieşte o Quadrigă purtată de patru cai albi mânaţi ori ţinuţi în frâu 

de către luptătorul încoronat dar şi înaripat ce ridică în lumină stindardul cu 

însemnele germaniei. văzut totul de aproape, privind din toate părţile, acest 

complex arhitectonic îşi găseşte semnificaţia adevărată în contemplarea 

oricărui însetat de cunoaştere. 

Pe „Poartă” vom mai intra peste o săptămână, într-un răgaz pe care ni-l 

acordăm, eu şi Ionuţ. Acum vom măsura şi noi cu pasul Unter den Linden 

până în Alexander Platz, eu cu amintiri, fiul meu mânat de curiozitatea excursionistului. 

Unter den Linden, primul bulevard al Berlinului şi-a primit numele în 1647, 

când Principele Elector Friedrich Wilhelm a plantat 1000 de tei şi 1000 de 

nuci de-a lungul acestei căi. Clădirile de-o parte şi de alta nu s-au ridicat înainte 

de mijlocul secolului al xvIII-lea. Poarta Brandenburg putea fi văzută de 

departe. Primii paşi i-am făcut printre coloanele din mijloc ale Porţii şi ne-am 

aflat deodată în Parizer Platz, un spaţiu larg, înfierbântat de soarele arzător 

unde lumea viermuia alene, toropită de clădură şi interesată în acelaşi timp să 

privească în dreapta şi-n stânga, chemată de răcoarea vreunui local sau de 

măreţia şi semnificaţia clădirilor ce se arătau nu numai în lungul bulevardului 

dar şi din străzile lăturalnice. În imediata apropiere a Porţii Brandenburg se 

află Ambasada Rusiei, prima clădire ridicată pe Unter den Linden după cel

de-al Doilea Război Mondial, într-o arhitectură stalinistă. Partea aceasta a 

oraşului este încărcată de istorie şi cultură. S-au adunat aici multe, poate prea 

multe mărturii ce vin din trecutul unui popor ambiţios şi din cultura universală, 

în muzee şi biserici între care şi-au făcut loc construcţii moderne, mai aproape 

de timpurile noi. 

te poţi opri să priveşti prima clădire a operei germane construită în 1892, 

în folosinţă şi astăzi, Muzeul de Artă Modernă, clădirea operei naţionale din 

Berlin, o minunată piesă de arhitectură, Universitatea humboldt, fondată 

în 1890, care este cea mai veche şi mai respectată universitate din Berlin, 

statuia lui Frederick cel Mare călare pe cal, înaltă de 45 de picioare, aproximativ 

tot atâţia metri, Memorialul german, muzeul dedicat tuturor victimelor 

războiului, ridicat în 1818, al cărui punct de atracţie este „Pieta”, o sculptură 

simbolică; o clădire în stil baroc construită după 1700, este astăzi Facultate 

de Drept, ce ţine de Universitatea humboldt, teatrul Maxim gorki care e şi o 

renumită şcoală de muzică, unde au performat şi Liszt şi Paganini. Am trecut 

podul, unul dintre multele existente, peste râul Spree şi ne-am aflat într-un 

alt complex muzeal, clădiri ridicate încă din 1706, ca un arsenal regal, ca un 

centru istoric ce adăposteşte neamurile germanice, „Deutsches historisches 

Museum”, fostul palat al familiei hohenzollern, azi Muzeu de Artă. Poate unul 

dintre cele mai semnificative complexe muzeale din lume este Museum Island 

(Museum sinsel), intrat în patrimoniul Unesco, pentru colecţiile majore de artă 

universală. Acest complex include Pergamon Museum, Alte nationalgalerie, 

Bodemuseum, Altes Museum şi neues Museum unde se află statuia reginei 

nefertiti. În Pergamon se pot vedea colecţii de artă aparţinând antichităţii, 

Islamului sau orientului Mijlociu. Ceea ce dă valoare şi individualizează este 

Altarul Pergamon, situat ca vechime în jurul anului 170 î.hr. Am văzut muzeul 

în prima mea vizită în Berlin. De data aceasta l-am găsit în renovare. Păstrez 

şi acum imaginea de măreţ, de înalt şi impunător, căci vizitatorul se pierde, 

ca prezenţă fizică în sălile în care nemţii au expus valori ale altor culturi, fără 

să fi depus alt efort decât acela de a le cumpăra sau aduce pe cine ştie ce 

căi în ţara din mijlocul Europei. Ce gând, ce sentiment i-a mânat în astfel de 

acţiuni? germania este destul de bogată prin ceea ce a înfăptuit singură, prin 

construcţii măreţe, prin artă şi cultură de la care s-a adăpat întreaga Europă 

şi nu numai; a simţit nevoia de mai mult? nu am calitatea să-i judec pe nemţi, 

dar acelaşi sentiment, ba mai acut, am simţit în America în multe locuri unde 

Europa era copiată sau deposedată de obiecte de artă din muzee sau spaţii 

largi de arhitectură. n-am înţeles semnificaţia bustului lui traian în Muzeul 

de Artă al Universităţii harvard, de exemplu. 

Acum, toate aceste minunate edificii înşirate de-o parte şi de alta a râului 

Spree care îşi construieşte o oază deviindu-şi un braţ mai subţire din apa cea 

multă şi formând o insulă între malurile sale, ca o buclă elegantă în părul unei 

doamne, noi trecând într-un sens sau în altul peste îndrăzneţele poduri de 

peste apă, le-am admirat numai din exterior. Într-o zi nu poţi să vezi decât ceea 

ce e în afară, înăuntru intri doar cu imaginaţia, şi laşi dorul de a cunoaşte să 

cutreiere prin ungherele trecutului bogat în realităţi dar şi în poveşti pe care 

ai vrea să le ştii cu bune şi cu rele. Poate altă dată, într-o altă viaţă. ne era 

aproape Catedrala Berlinului şi nu putea să ne scape. vechimea Catedralei 

ne duce până la 1451, când s-a ridicat prima clădire. Aceasta a suportat 

adăogiri şi transformări în 1750, în 1905 şi în 1993. Fiind o biserică imperială, 

gâzduieşte o sută de sarcofage, printre care cel al Regelui Frederich I şi al 


193


194 

Împăratului Frederich al III-lea. Renovarea dintre 1894 şi 1905 a fost realizată 

de familia suverană hohenzollern, Catedrala fiind aleasă şi ca loc de 

îngropăciune al membrilor acesteia. Modelul Catedralei este cel al Bisericii 

Sfântul Petru din Roma. 

În octombrie, când în Berlin se desfăşoară Festivalul luminii, Catedrala 

este unul din monumentele viu luminate, timp de două săptămâni. Există un 

joc de lumini pe întreaga clădire şi pe turle. Am stat în admiraţie pe podul ce 

trecea peste Spree, plimbând privirea din josul apei pe unde treceau vapoare 

şi bărci de agrement, către silueta bisericii împărăteşti şi mai departe spre 

turnul televiziunii din Alexander Platz, înalt de 365 m. vechi şi nou convieţuiesc. 

În turn am urcat în prima mea călătorie. Imaginile trecutei mele călătorii 

se estompau în faţa prezentului copleşitor. 

Poate că e şi un sentiment al libertăţii de a alege, dacă mă gândesc că în 

1987 cu greu am obţinut aprobarea de a pleca din ţară şi că un fel de teamă 

ascunsă pusese stăpânire pe mine. Acum nu aveam nici ghid care să ne dirijeze 

sau să ne măsoare timpul. Beneficiam de o sumară hartă a Berlinului 

pe care mi-a întins-o un tânăr ce făcea reclama unui restaurant „Romiosini” şi 

erau trasate şi alte obiective şi drumuri ce chemau. În spaţiul în care ne aflam 

erau o concentrare de istorie, de artă monumentală imortalizată în construcţii 

de biserici, de clădiri cu funcţionalităţi diferite, aparţinând unor epoci diferite, 

de cultură şi formele ei multiple, de frumos şi graţie, de energie pozitivă, dacă 

vrem să aplicăm concepte contemporane. 

Din întâmplare, căutând un loc unde Ionuţ vroia să schimbe nişte bani, 

era duminică şi băncile erau închise, am ajuns în gara Centrală a oraşului, 

în noul Cartier guvernamental din jurul Reichstagului, acolo unde se află şi 

noua Cancelarie a germaniei. Construcţia gării are tot felul de utilităţi şi se 

ridică deasupra liniilor ferate spre care poţi privi de sus, te poţi odihni pe 

băncile aflate la îndemână, te poţi răcori cu o îngheţată, un suc sau chiar o 

bere. L-am aşteptat pe Ionuţ până a găsit un birou de schimb, pe o bancă, şi 

apoi ne-am continuat drumul. 

obosisem puţin, mă deranjau, din cauza căldurii prea mari, bascheţii şi 

şosetele ce dădeau să mă roadă, dar nu vroiam să nu profităm de o zi plină 

într-un oraş european de lăudat. E inutil aproape să spun că între toate frumuseţile 

receptate de noi erau plasate şi magazinele elegante şi scumpe: 

Berlin Story, galeries Lafayette, de exemplu, restaurante şi cafenele, grădini 

de vară, magazine cu suveniruri de toate felurile în care voi intra în zilele ce 

urmează. Am deschis uşa unui restaurant ca să ne adunăm sufletul. Liniştea şi 

răcoarea ne-au aşezat la o masă discretă, nu era aproape nimeni, ni s-a adus 

o bere berlineză, turnată din sticlă în pahare-halbe, am băut pe nerăsuflate 

jumătate de pahar şi viaţa devenea mai calmă, căldura mai suportabilă şi noi 

aproape gata s-o luăm din nou la picior. Pentru că aveam să revenim, nu neam 

luat nici o amintire de duminică. De fapt aceleşai vederi, aceleaşi obiecte 

se găseau în toate magazinele aliniate pe străzile din apropierea hotelului. 

Am făcut cale-ntoarsă, trecând prin Brandenburg tor, către Berlinul de vest 

pe alte drumuri, poate chiar mai drepte, cu popasuri, căci oboseala dădea 

semne. Am mers pe tiergarten str. de-a lungul parcului, până la intersecţia 

în unghi drept ce duce la Statuia victoriei. Aveam să trecem un pod peste 

o deviaţie a râului havel, râu ce străbate Berlinul de la nord la sud până se 

varsă în Elba, dar, care, aici, în mijlocul oraşului, în parcul cel mare, formează 

o salbă de lacuri dând posibilitatea să se practice diferite sporturi. Înainte să 

trecem podul, printr-o spărtură, căci parcul era închis, am intrat să stăm pe o

ancă la malul apei, bucurându-ne de umbră, căci răcoarea nu se simţea. ne 

era greu să ne concentrăm asupra a ceva. gânduri se întretăiau cu imagini 

acumulate, multe şi diverse, în zigzagul pe care umbletul nostru l-a străbătut. 

Ce căutam noi de fapt în Berlin? Desigur motivul esenţial era întâlnirea dintre 

mamă şi fiu, undeva pe un teren neutru nouă, dat de conjunctura destinului 

şi nu putem nega că aceasta era marea bucurie a sufletelor noastre. Dar 

absorbţia aceasta, aproape cinematografică, a tot ce ne înconjura, cine ne-o 

cerea? De unde venea? nu era o simplă curiozitate şi nici manifestarea vreunei 

urme de snobism căci n-am trăit un astfel de sentiment. Cunoaşterea însă 

aduce un beneficiu înţelepciunii, te face mai bogat lăuntric, mai raţional, mai 

bun şi chiar mai frumos. Câte o părticică din toate acestea dacă ne-ar atinge, 

după ce vom străbate străzile Berlinului, ar fi o mare bucurie. Ştiu că Ionuţ 

înlocuieşte rolul aparatelor de filmat, un mare câştig tehnic, şi de fotografiat, 

cu acela al privirii. Mi-a mai spus şi altă dată că ceea ce vede cu ochii depozitează 

în memorie şi în suflet şi se adaptă la aceste izvoare în singurătaţile 

încărcate de dor şi lumină. 

Cum se va ivi în amintire apa limpede a acestui râu în care îşi scaldă aripa 

pasărea cerului doborâtă de arşiţa soarelui? 

oraşul, deşi asudat de căldură, e viu şi întreg, înaintând cu grijă în viitor. 

ne-am ridicat de pe bancă şi am trecut podul şi încă unul peste râul havel 

ca să ajungem în Budapester str., cu care ne familiarizaserăm de dimineaţă. 

Atunci eram pe partea opusă grădinii Zoo. Acum ne-am oprit să admirăm 

arhitectura construcţiilor din faţă, asemenea unor pagode indiene, de-o parte 

şi de alta a porţii de intrare maiestoasă, cu mult mai înaltă, ce se sprijină pe 

câte o coloană rotundă şi o alta ce se ramifică spre acoperiş, cu ornamentaţii 

săpate în piatră ca bază a sculpturii în lemn, asemenea unei pălării cu boruri 

întoarse, viu colorate în verde, auriu şi roşcat. Jos în faţa coloanelor, pe câte 

un piedestal greu, veghează ca doi elefanţi în poziţie şezândă, cu trompa între 

labele picioarelor din faţă, cu impresionanţi colţi de fildeş, ca şi cum numai cu 

învoirea lor ai putea pătrunde în spaţiul sacru al celor 15.000 de animale şi 

1500 de specii diferite. Această intrare se şi numeşte „Poarta Elefanţilor”, faţă 

de cealaltă, ce se numeşte „Poarta Leilor”, într-o altă latură a grădinii Zoo. 

grădina zoologică din Berlin s-a deschis în 1844 şi este cea mai veche şi 

mai cunoscută din germania. După cel de-al Doilea Răzbi Mondial, aceasta 

a fost aproape în întregime refăcută. 

Suntem lângă hotel; ne oprim să mâncăm ceva, în specificul nemţesc, 

ne potolim setea cu o bere, după ce am folosit tot drumul de peste zi, sticle 

cu apă, fără de care, probabil, am fi rezistat mai puţin. 

Ajunşi în cameră, după duşul necesar şi aşteptat, ne fixăm privirea în 

televizor; meciurile Campionatului mondial de fotbal. 

De luni până sâmbătă, dimineţile erau numai ale mele. Ionuţ era la Universitate, 

iar eu îmi fixam diferite trasee, nu prea îndepărtate, luându-mi puncte 

de reper pentru întoarcere. Aproape în fiecare început de zi am mers mai 

întâi la biserica cea mai nou ridicată, lângă cea bombardată, a Împăratului 

Wilhelm, unde ascultam orga şi la ieşire îmi luam un măr, căci stăteau la 

dispoziţia vizitatorilor, pentru gustul lor răcoros şi acrişor. Apoi am intrat prin 

magazine. toate te atrăgeau prin vitrinele lor reprezentative, prin obiectele ce 

însemnau tot atâtea mărturii, dacă le cumperi, că ai trecut prin Berlin. Multe 

dintre mărfuri erau expuse afară, în faţa magazinelor, pe trotuar. În afara lucrurilor 

de îmbrăcăminte, între care se impuneau tricourile sportive ce atârnau 

pe umeraşe, atrăgeau atenţia mulţimea de imagini din vederile alb-negru şi 


195


196 

color ce prezentau Berlinul înainte, în timpul şi după război, dar şi actualitatea 

lui prosperă, viu colorată şi luminoasă. Am amânat ca împreună cu Ionuţ să 

alegem într-o zi pe cele ce le vom lua cu noi, la plecare. Acum când scriu le 

am în faţă ca termeni de comparaţie: Biserica Împăratului Wilhelm în imaginea 

iniţială, într-o vedere alb-negru ce se impune prin silueta zveltă a turnurilor, 

patru mai puţin înalte şi unul ce urcă spre cer, cerând parcă îndurarea divinităţii 

sau acceptarea îndrăznelii omului de a se înălţa şi a înălţa o astfel de 

zidire, o altă imagine de după bombardament, o biserică în ruină, suferindă 

dar încă neînvinsă, iar ultima, colorată, ca în realitatea de azi, o biserică ce 

şi-a acoperit rănile păstrând totuşi zidurile frânte şi turnurile retezate spre 

aducere-aminte. 

Zidul, deşi nu mai este, faimosul zid al Berlinului, s-a fărâmiţat în milioane 

de bucăţele şi a pătruns în toate magazinele unde se vând drept suveniruri, 

devenit astfel o prosperă afacere comercială, zidul aşa cum a fost în toată 

perioada comunistă, „ornamentat” cu sârmă ghimpată, cenuşiu şi sinistru şi 

într-o imagine din 1989 când a început furia dărâmării, o imagine colorată a 

unei porţiuni simbol, supusă voinţei celor mulţi. Sus, la capăt de zid, un neamţ 

în picioare, cu mâinile ridicate spre cer, îşi manifestă bucuria victoriei; în spatele 

lui, un şir de sute de oameni au încălecat zidul ca pe un cal nărăvaş ce 

abia se lasă îmblânzit sub hotărârea de neclintit a îmblânzitorului. Fotografia 

aceasta, instantanee cred, e atât de grăitoare pentru că e pagină scrisă de 

istorie, când sârma ghimpată a căzut la picioarele zidului, şi ele tremurânde, 

când mulţime de oameni s-a adunat în jur ca să ovaţioneze nu numai pe cei 

ce au reuşit să se ridice peste zid, dar mai ales pe chipurile lor se poate citi nu 

atât surprinderea cât satisfacţia şi dorinţa de unitate. Zidul este risipit astăzi şi 

în estul şi în vestul Berlinului în toate vitrinele, ca să poată fi dus mai departe 

în lume. Am auzit, ca o ştire recentă, că părţi din acest zid au fost scoase 

la licitaţie şi că se pot obţine bani grei din asta; ba mai mult, se reface pe o 

graniţă dintre germania şi Austria. Şi Poarta Brandenburg apare în vederile 

expuse în mai multe ipostaze, alb-negru, cele aparţinând trecutului şi color 

pentru prezent. Cea mai impresionantă este o fotografie realizată în 1961, 

unde o ţesătură de sârmă ghimpată, dură în aspectul ei, se ridică de la bază, 

pe nu ştiu ce fel de suporturi susţinută, acoperă Poarta ca o urzeală şi se 

înalţă odată şi mai bine deasupra, neclintit şi sfidător. tonurile de plumb plouat 

apasă şi mai tare realitatea. În faţa Porţii, între coloanele din mijloc, pe un 

panou înfipt în suporţi solizi, un anunţ: „Achtung!” şi dedesubt „Sie verlassen 

lietzt. West Berlin”. Deasupra, sus, la mijlocul edificiului, flutură drapelul ţării. 

Într-o altă vedere, mai apropiată în istorie, din 1985, Poarta, privită de la distanţă, 

este eliberată de sârma ghimpată, dar de pază stă soldatul sovietic, cu 

mâinile în buzunare şi cu picioarele depărtate pentru siguranţă, parcă înfipte 

bine în pământ, ca pentru totdeauna; fotografia este făcută din est spre vest. 

Aceleaşi triste culori şi două rânduri de oprelişti, la distanţe apreciabile. În 

contrast, pe o jumătate a vederii, în partea de jos, imaginea Porţii realizată 

din aceeaşi direcţie, în 2009, eliberată total, în culorile unui apus de soare 

care îşi revarsă rotund razele printre cele două coloane din mijloc, poate ca 

un apus al istoriei trecutului. Sigur, cel mai bine este s-o vezi primindu-şi 

neobosită, prin cele cinci intrări dintre cele şase coloane, iubitorii de libertate 

şi prietenie, în toate momentele zilei şi în toate anotimpurile. Eu am văzut-o 

în ambele ipostaze. 

Când oboseam de prea mare căldură, intram în centrele comerciale, 

unde era aer condiţionat, grădini înfloritoare în aceste mari curţi interioare,

cu fântâni arteziene ce se revărsau în cascade, cu copaci mărunţi, cu bănci 

pe care te puteai relaxa. Sigur, vizitatorul trebuia prins cu ceva: o amintire, un 

lucru necesar, o îngheţată, un hamburger, o apă. Luate în sus şi în jos, străzile 

ofereau cam aceleaşi atracţii. Folosindu-mă de harta întinsă de tânărul ce 

mi-a ieşit în cale, cu reclama lui pentru un restaurant, am căutat obiectivele 

înscrise şi nu numai. 

Ieşind de la hotel, în dreapta până pe Bundesallee şi tot înainte, am dat 

de o Şcoală de muzică, un Conservator, alte instituţii de referinţă în aşezarea 

oraşului, am beneficiat de umbra vechilor arbori ai bulevardului, la înapoiere 

am intrat pe Lietzenburger str. unde, la intersecţia cu Konstanzer str. am dat 

de Piaţa Adenauer, am admirat, sau mai bine zis am constatat prezenţa multor 

firme de îmbrăcăminte de lux recunoscute după numele creatorilor de mode, 

m-am odihnit când a fost cazul şi m-am întors la răcoarea din hotel, în timpul 

prânzului, când căldura era prea mare. Îmi oferea şi televizorul călătorii: puteam 

să mă imaginez pe plaiurile Italiei, în livezile încărcate cu mere roşii şi 

aurii, zemoase şi parfumate, sau pe dealurile Franţei, unde cresc soiuri nobile 

de viţă-de-vie, surprinse în timpul culesului. Era o alternativă repetabilă zilnic, 

acceptată ca un refugiu din atmosfera toridă a verii. 

După amiaza ne mai puteam bucura de câteva ceasuri bune de umblat. 

Din faţa hotelului am luat-o spre vest, pe aceeaşi Fasanen str. ca să putem 

ajunge în Ernst-Reuter Platz, am trecut din nou pe lângă Universitatea tehnică 

unde aveau loc lucrările Conferinţei de matematică, am intrat în Kaiserdam 

Bismarck str. ca să putem admira Schiller theater, aflat în vacanţă şi în renovare, 

am descoperit pe aceeaşi stradă largă, pe partea opusă, Deutsche 

oper, dar obiectivul nostru era Charlottenburg, un complex muzeal la care 

aveam să intrăm din Kaiser-Friedrich str. Palatul Charlottenburg a fost construit 

în 1695, ca reşedinţă de vară la cererea Sophiei Charlotte, soţia Principelui 

elector Frederico III. Mai târziu, edificul a fost extins şi destinat mai 

cu seamă petrecerilor princiare. o intrare imperială, porţi străjuite de statui, 

construcţia desfăşurată mai mult pe orizontală, are o turlă la mijloc, deasupra 

intrării principale, astăzi intrare în muzeu şi o grădină impresionantă în spate. 

În drumul nostru spre aeroport, aveam să mai trecem odată pe lângă acest 

reprezentativ castel-muzeu. 

ne-am întors „acasă” pe alte căi, ne-am odihnit în parcuri mici, cochete, 

ne-am construit o linişte interioară, sufletească, din bucuria că lumea este a 

noastră prin părticica aceasta încrezătoare în propriile ei forţe de izbândă, 

dată nouă spre cunoaştere. Berlinul este oricând o lecţie de istorie. Învăţată 

pe viu devine mai de preţ şi mai la îndemână pentru înţelegere. 

Seara, mai târziu, aveam lângă noi, trecând strada, un aşezământ de 

păsări. Protejate de blocurile din jur, într-un spaţiu suficient de larg, erau amenajate 

două colivii imense, înalte cât un bloc cu două etaje, în care vieţuiesc 

colonii de papagali şi alte păsări ciripitoare şi se zbăteau într-un zbor frânt, atât 

cât pereţii de sârmă le puteau permite. Speciile şi rasa fiecăreia dintre păsări 

erau evidenţiate pe plăcuţe prinse în afara coliviei. Între cele două amenajări, 

era o alee pe unde vizitatorii se puteau plimba şi chiar sta să privească şi 

să asculte, erau părinţi şi copii încântaţi de spectacol, curioşi şi bine dispuşi. 

Coloritul viu al papagalilor era şi el o atracţie, dar cântecele lor erau strigăte 

de disperare pentru soarta lor de păsări închise, oricât s-ar fi părut că spaţiul 

era larg şi îndestulător. Lui Ionuţ nu i-a plăcut spectacolul, l-a mâhnit. 

Am luat-o pe o străduţă mai dosnică şi mare ne-a fost mirarea să descoperim 

de la un capăt la altul, berărie lângă berărie, cu mese scoase acolo în 


197


198 

stradă, fără spaima concurenţei. Era o atmosferă intimă, îmbietoare amintind 

de o vreme apusă pentru noi, când şi în Bucureşti sau în alte mari oraşe româneşti 

erau străduţe pline de prăvălii care mai de care mai cochete şi mai 

chemătoare. La capătul străduţei berlineze am dat de o fântână arteziană 

amenajată în coborâre pe trepte de ciment până undeva în subsolul unui bloc 

de unde apa se ridica înapoi cu forţa izbânzii de a o lua de la început. 

oriunde ne-am fi învârtit, găseam un punct de atracţie pentru minte şi 

suflet, conştientizam faptul că suntem într-un oraş turistic, dincolo de majore 

semnificaţii economice, religioase, culturale. gemeau magazinele de suveniruri 

şi te chemau prin metode numai de nemţi ştiute ca să nu ieşi cu mâna 

goală dacă apucai să intri pe uşă, fără să fie nimic ostentativ. 

Seara, după meci, pentru că a fost o săptămână plină, adormeam în zumzetul 

feroce al vuvuzelelor, ca dimineaţa să le vedem la tot pasul, în vitrinele 

tuturor magazinelor, fără preferinţă pentru specificul acestora. Au fost la modă 

doar în timpul Campionatului mondial căci au dispărut după aceea. 

ne incita de mai multe ori pe zi, fără să ne tenteze, căci treceam pe lângă 

el la dus şi la-ntors, în imediata apropiere a hotelului, la întretăierea lui Kant 

str. şi marele bulevard, Muzeul erotic. Are Berlinul şi un astfel de muzeu! 

Cum arată şi ce fel de piese muzeale se află în interior rămâne un mister şi 

o curiozitate pentru oarecine. nu şi pentru noi. 

Sâmbătă, 17 iulie, era ultima zi pe care ne-o puteam dedica numai nouă 

de dimineaţa până seara pentru a aduna impresii noi în imagini de neuitat ale 

unei alte părţi a Berlinului. Conferinţa se terminase, invitaţii au plecat în cele 

patru zări şi noi, după micul dejun pe care-l luam la hotel, ne-am înarmat cu 

dispoziţia excursionistului şi am pornit printr-o parte cunoscută deja, dar pe 

străzi diferite, către Brandenburg tor, ca de acolo să ne abatem în dreapta 

spre Potsdamer Platz. Am fost surprinşi din nou de mulţimea de obiective de 

mare atracţie pentru cel ce vrea să ştie ce-i Belinul. Am păşit pentru ultima 

dată prin „Poarta” simbol, ne-am amestecat în mulţimea venită din toate colţurile 

planetei să se atingă fizic de realităţile unei lumi recunoscute, să aibă 

termeni de comparaţie şi să plece mai bogaţi cultural şi spiritual, acolo de unde 

au venit. Eram şi noi, asemenea tuturor, anonimi obişnuiţi, drumeţi cuminţi 

şi curioşi ce ne opream din loc în loc să cercetăm cu privirea, să memorăm, 

să luăm cu noi imagini ce vor deveni amintiri. Am luat chiar de la faţa locului 

vederi ilustativre, am părăsit Unter den Linden şi Poarta şi ne-am îndreptat 

spre Muzeul Monumental Memorial al holocaustului ridicat în memoria celor 

şase milioane de evrei morţi în lagărele naziste între 1933 şi 1945, deschis 

în 2005. Monumentul impresionează prin câmpul nesfârşit de coloane de 

piatră gri ce imaginează tot atâtea morminte printre care poţi merge ca în 

orice cimitir făcând de neuitat ororile celui de-al doilea Război Mondial. Binele 

şi răul continuă să supravieţuiască în proporţii diferite. Rănile n-apucă să se 

vindece într-o parte din trupul pământului, că se deschid altele, mai adânci, 

mai urâte. 

trecem strada şi la câţiva paşi ne lovim de o rămăşiţă simbolică a Războiului 

Rece. Se păstrează o bucată bună din zidul Berlinului ce aminteşte de 

împărţirea în două a capitalei germaniei între 1961 şi1989. o expoziţie permanentă 

e consacrată punctului de control la frontieră cunoscut ca Checkpoint 

Charlie, o gheretă cu o inscripţie „U.S. Army Checkpoint” străjuit de un portret 

al unui ofiţer american şi de drapelul american fluturând în vânt. Pe trotuar 

un panou pe care stă scris în limba engleză: „you are leaving the american 

sector” şi încă de două ori în limba rusă şi franceză. Aici, cu nu ştiu câţi euro,

cumperi un paşaport simbolic pe care ţi se aplică ştampila de liberă trecere. 

Un gest de neuitare ce poate fi înterpretat în funcţie de receptor. 

Un loc interesant pentru oricine vizitează Berlinul este Potsdamer Platz. 

Chiar înainte de primul Război Mondial era recunoscută ca cea mai mare 

piaţă din Europa. Monumentala ei arhitectură ilustrează legătura dintre trecut 

şi viitor. Prin multiplele transformări pe care le-a suferit de-a lungul vremii, 

Potsdamer Platz reflectă într-un fel istoria germaniei. 

De sus, din turnul cel mai înalt, beneficiezi de panorama completă a Berlinului 

ce se deschide ocolindu-l de jur împrejur, în spaţiul anume amenajat, 

unde se ajunge cu cel mai rapid lift din Europa; la etajul 24 te poţi răsfăţa 

cu o cafea sau o răcoritoare. De acolo, de sub cer, Berlinul pare fascinant. 

toate muzeele, toate bisericile, clădirile semnificative, Poarta, parcul, râurile 

pe care le-am văzut de jos, ni se înfăţişau privirii de deasupra într-o imagine 

generală, unificându-le, dându-le importanţa pe care o aveau în ansamblul 

unei mari capitale europene. 

Jos, la baza blocurilor din acest ansamblu arhitectonic se aflau restaurantele, 

berăriile cu grădinile lor de vară, unde era linişte şi răcoare. Acolo ne-am 

găsit şi noi un loc şi am băut o bere neagră „in memoriam”, amintindu-ne că 

e 17 iulie, ziua de naştere a celui ce a fost soţ şi tată de neînlocuit. Cel mai 

bine ne-ar fi fost să fim toţi trei. 

Încet, încet paşii ne-au purtat pe străzi labirintice înapoi spre hotel. Pe 

marile bulevarde ne-a întâmpinat din loc în loc mascota marelui oraş „Ursul 

berlinez” în diferite ipostaze, statui mai mari sau mai mici, viu colorate în 

verde, galben, roşu, bleumarin, stând în cap sau în picioare, grupate sau nu, 

prezente din 2002 în locuri publice, distrând copii şi oameni maturi, purtători 

de bunăvoinţă şi pace. Am intrat prin magazine, ne-am încărcat cu vederi şi 

bucăţele din zidul Berlinului, ambalate frumos în punguliţe de plastic şi cu o 

pată de culoare, aşa cum a fost ea imortalizată pe zid, în desenele grafitti, ca 

să fie mai convingătoare prezenţa noastră în germania când ne vom întoarce 

acasă. Mi-a trecut prin minte faptul că e inepuizabil „zidul”, că după douăzeci 

de ani vitrinele încă sunt pline de aceste mărturii, ca lemnul Sfintei Cruci din 

care se mai comercializează şi astăzi, după mai bine de două mii de ani, câte 

o bucăţică. Poate că nu-şi are loc o astfel de răutate, că nemţii sunt nemţi, 

dar în final tot oameni. 

Mă aflam la capătul călătoriei mele prin Berlin şi eram cu sufletul plin de 

emoţii şi încântare, luam cu mine un film mental a tot ceea ce văzusem şi 

mai cu seamă şansa de a fi fost cu fiul meu undeva în lume, nu la noi acasă, 

dar în siguranţă şi cu bucurie. 

Duminică dimineaţa, în aeroport, ne pregăteam să ne luăm zborul, fiecare 

în direcţii diferite, la numai o oră distanţă unul de altul. Berlinul rămânea în 

urmă, în lumina zilelor de vară, sub cerul senin şi sub binecuvântarea celor 

ce iubesc pacea şi frumosul. 


199


200 

Evenimente culturale 

Întâlnire interuniversitară 

În perioada 13-16 octombrie, la Constanta, a avut loc cea de a doua întâlnire de 

lucru din cadrul proiectului „Reţeaua universitară transfrontalieră pentru comunicare 

interculturală”. Aflat sub egida Fondului european pentru dezvoltare regională al Uniunii 

Europene, guvernului României şi guvernului Bulgariei, proiectul are ca parteneri: 

Universitatea „Sf. Chiril şi Metodiu” din veliko târnovo, Universitatea „Angel Kanchev” 

din Ruse, Universitatea „ovidius” din Constanţa, Universitatea din Craiova şi Societatea 

Internaţională „Elias Canetti” cu sediul la Ruse. 

Programul reuniunii, concentrat mai mult în zilele de 14 şi 15 octombrie, a cuprins 

numeroase manifestări de un înalt nivel academic şi cultural, toate relevând aspiraţia 

reciprocă de a construi punţi rezistente de prietenie şi cunoaştere, de convieţuire şi 

colaborare în noul context european comun. 

Facultatea de Litere a Universităţii „ovidius” din Constanta a fost amfitrionul întâlnirilor 

de lucru, în cadrul cărora s-au purtat discuţii asupra cursurilor de limba română 

(de la Universitatea din târnovo), respectiv de limba bulgară (de la Universitatea 

„ovidius” din Constanţa), asupra curriculum-ului masterului de „Comunicare interculturală”. 

De asemenea invitaţii din ambele ţări au audiat două prelegeri: „Realizarea 

programei de învăţământ pentru masterul de Comunicare Interculturală” şi „Istoria şi 

dezvoltarea comunicării interculturale” (Iuliana Roth, Universitatea „Ludwig Maximilian”, 

Munchen). Facultatea de Litere constănţeană a fost reprezentată, cu comunicări 

şi excelente intervenţii pe marginea temelor puse în discuţie de: Adina Ciugureanu, 

Florentina nicolae, olga Kaiter, Cristina Dafinoiu, nicoleta Sava. 

Evenimentele culturale incluse în programul întâlnirii au fost găzduite cu generozitate 

de Muzeul de Artă din Constanţa, în sălile căruia s-au desfăşurat majoritatea 

dintre ele. Acestea au cuprins: Expoziţia „Fluviul luminii” cu participarea pictorilor bulgari 

Penyo Penev, Milen Dyanovski, nevena Lefterova, veselin Simeonov şi a pictorilor 

români Miruna Budişteanu, Lelia Rus-Pârvan, Aurelian Broască; Expoziţia „Instalaţia” 

a sculptorului bulgar Rumen Dimitrov-Popa. Ambele momente de artă plastică au avut 

ca moderatori pe criticii dr. Doina Păuleanu, directorul Muzeului de Artă din Constanţa 

şi pe Elena velikova, directorul Muzeului de Artă din Ruse. 

Un moment aparte l-a constituit întâlnirea cu scriitorul, publicistul, eseistul şi editorul 

bulgar georgi grozdev. În centrul atenţiei a stat romanul său Prada. o carte incitantă, 

de vârf, a literaturii bulgare contemporane, pe care editura „Ex Ponto” se pregăteşte 

s-o tipărească. Autorul a fost prezentat participanţilor de Penka Angelova, preşedintele 

Societăţii Internaţionale „Elias Canetti”. Despre Prada şi-au exprimat opiniile scriitorii 

ovidiu Dunăreanu, Angelo Mitchievici (prefaţatorul cărţii) şi traducătorul romanului în 

limba română, Paraschiva Boboc. 

Un alt moment remarcabil l-a oferit criticul şi jurnalistul Ana Maria Munteanu, care 

a făcut, în prezenţa balerinei Felicia Şerbănescu, „un portret artistic” cu exemplificări 

video al acesteia, vorbind despre „spaţiul regional în dansul contemporan european.” 

Seara s-a încheiat cu un recital liric înălţător susţinut de baritonul Ioan Ardelean şi pianista 

gabriela oprea, lectori univ. dr. la Facultatea de Arte a Universităţii „ovidius”. 

Suita manifestărilor culturale speciale a continuat a doua zi în sala de conferinţe 

a hotelului „Malibu" din Mamaia, unde oaspeţii bulgari au fost cazaţi, cu un monospectacol 

de pantomimă intitulat „PIERRot” şi realizat de artistul Aleksandar Iliev de 

la teatrul 199 Sofia. 

Bibliograf

Reviste şi cărţi primite la redacţie 

Agora (Constanţa) 

Apostrof (Cluj-napoca) 

Arca (Arad) 

Argeş (Piteşti) 

Ateneu (Bacău) 

Bucovina literară (Suceava) 

Conta (Piatra-neamţ) 

Contemporanul. Ideea 

Europeană (Bucureşti) 

Convorbiri literare (Iaşi) 

Cronica (Iaşi) 

Cronica veche (Iaşi) 

Cultura (Bucureşti) 

Dacia literară (Iaşi) 

Dunărea de Jos (galaţi) 

2 

Cărţi 

Euphorion (Sibiu) 

Familia (oradea) 

Helis (Slobozia) 

Luceafărul (Bucureşti) 

Nord literar (Baia Mare) 

Oglinda literară (Focşani) 

Poesis (Satu Mare) 

Poezia (Iaşi) 

Pro Saeculum (Focşani) 

Ramuri (Craiova) 

Solteris (Mangalia) 

Transilvania (Sibiu) 

Tribuna (Cluj-napoca) 

Viaţa Românească (Bucureşti) 

◆Pavel Chihaia. Despre prietenii artişti şi înfăptuirile lor. Cluj-napoca, Editura 

„Eikon", 2011 

◆Sub semnul Ideii Europene. Ediţie alcătuită şi îngrijită de Aura Christi. Bucureşti, 

Editura Contemporanul şi Fundaţia „har", 2011 

◆Aura Christi. Uriaşul Gorduz. Argument de Luiza Barcan. Bucureşti, Editura 

„EuroPress group", 2011 

◆Daniela varvara. Înaripata. versuri. Constanţa, Editura „Ex Ponto", 2011 

◆Paul Sârbu. 101 poeme. Bucureşti, Editura „Biodova", 2011 

◆Liviu Lungu. Facerea după chipul pictat sau Înţelepciunea primului stăpân 

(relatare). Roman. Brăila, Editura „Istros" a Muzeului Brăilei, 2011 

◆Florentin Popescu. Scrijelind pe nisipurile Universului. Documentar bibliografic 

la 65 de ani. Bucureşti, Editura „Rawex Com", 2010 

◆traian Aldea. Focul cuvintelor. versuri. Constanţa, Editura „Ex Ponto„, 2011 

◆tudor Cicu. Asediul cuvintelor. Jurnal de lector. Buzău, Editura „Lorilov", 

2010 

◆11 poeţi x 11 poeme. Antologie de tudor Cicu. Râmnicu Sărat, Editura „Rafet", 

2010 

◆Adrian Nicola. Poveşti de adormit „bărbaţii". Proză scurtă poliţistă. Constanţa, 

Editura „Ex Ponto", 2011 

1 


201

Nr. 4 (33) anul IX / octombrie-decembrie 2011 - ROMDIDAC

You also want an ePaper? Increase the reach of your titles

Delete template?

Save as template?