tolle lege - Vatra

tolle lege 

Adrian POPESCU 

Copil matur 

«Dumnezeu creatorul se joacă cu posibilităţile sale, 

creează din nimic ceea ce vrea». 

Jurgen Moltmann 

Un joc e lumea, Dumnezeu a vrut, 

ca să se joace, dintru Început, 

învaţă să te joci, copil matur, 

câştigi sau pierzi, jocul să fie pur. 

Nu trebuie să fii tu primul, 

Jocul e dar din Dar, sublimul. 

Nuşi are fundamentul în nimic, 

E curcubeul, laudeI ridic. 

Frumos e jocul, coadă de păun, 

Ce se desface. Dumnezeu e bun 

Cu noi, nea dat o sacră desfătare 

Să fim auroralul ţărm de mare. 

Pe caren zorii zilei lasă semne 

Adâncul Lui, cu scoici şi lemne. 

Un joc de stele şi de constelaţii 

Cel joacă doar cel liber. Fraţii 

Se joacă, au uitat de timp, e vară, 

Şi niciodată, pentru ei, nui seară. 

Copilul ce se joacă printre straturi, 

Jivinele ce se întrec în salturi, 

Cu puii lor ce vor să se resfeţe, 

Risipă fac de joc şi frumuseţe. 

Numai copii, găsim iar Locul , 

Poarta de rai, ceo păzeşte focul, 

Vremeanverzeşte pe canatul greu, 

Dar o urneşte însuşi Dumnezeu. 

Cun semn cel face către Petru, 

„Lasăi să intre!”Peun kilometru, 

Sentinde şirul, vinencoace, 

Al celor care vor ca să se joace. 

1

2 contra-editorial 

Al. CISTELECAN 

Cele două poetici 

(principiul greblei şi al cazanului de ţuică) 

Stă bine ca numătărori de artă de felul ăsteia să ajungă la cifra trei şi să se oprească acolo. Asta 

pentru că, pe de o parte, prestigiul Treimii le dă greutate şi credibilitate, iar pe de altă parte, pentru că mai multe 

feluri oricum nu se pot ţine minte (chiar dacă ar exista). Auzind, mai deunăzi, toată ziua-bună ziua de poetica lui 

Cutare şi de poetica lui Cutărică şi speriat de atîtea poetici cîte proliferau în vreme ce distinsul orator vorbea, mi-am 

zis că nu face pentru ca să nu ascult de sfatul medicului şi să nu-mi transform angoasa într-o problemă 

constructivă, întrebîndu-mă serios cîte feluri de poetici sînt. Serios nu pentru că aş fi stat adînc de cugetare, ci 

pentru că întrebarea asta şi-au pus-o oameni serioşi şi în mod exemplar serios – şi exista, deci, o regulă de gravitate. 

Spre stupoarea mea (care nici acum nu mi-a trecut de tot), la riguroasă numărare nu mi-au ieşit decît două poetici. 

Aşa ceva nu era, fireşte, de crezut, şi cu atît mai puţin de admis, căci atîta lucru ştiam şi eu: toate lucrurile – şi mai 

ales cele mari - trebuie să fie trei (dacă vor să fie crezute). Dar oricît m-am străduit, al treilea fel de poetică ieşea 

mereu fie invenţiune fictivă, fie subclasă a unuia din cele două fundamentale şi singure. Căci, o spun din capul 

locului, nu există decît două poetici; şi asta nu de azi-de ieri şi pentru că am fi pierdut vreuna-două pe drum ori le-ar 

fi dat vîntul jos, ci de cînd lumea şi pentru că nu pot exista mai multe (dar s-ar putea să rezulte, totuşi, mai puţine). 

Două (2) şi atît - deşi, fireşte, toţi poeţii speră să poată inventa cîte una. Ba unii, mai silitori şi mai inventivi, se 

exercită să invente chiar mai multe. Toate strădaniile, chiar şi cele încununate de succes, sînt însă în zadar, căci 

poeţii nu pot aplica decît fie principiul greblei, fie principiul cazanului de ţuică. Asta ca să se vadă bine cît de 

tradiţionale (de nu de-a binelea originare) sînt, de fapt, poeticile şi cît de aproape de identitatea cu lucrările agricole 

de bază (istoric şi cronologic de bază, fireşte). Întocmai ţăranului de început, poetul sau adună sau distilează; dacăşi 

închipuie că face altceva, treburi mai nobile şi mai înalte ori mai fine şi mai complexe, e treaba lui, dar asta e deja 

psihologie, ca să nu spun direct moftologie cu vanitate şi îngîmfare curată. În orice caz, în niciun caz nu-i poetică. 

Că poezia e lucrare eminent de greblă nu crez că-mi va fi contestat de nimeni. De nu de alta, măcar pentru că 

toată lumea ştie că poeţii sînt specia cea mai strîngătoare iar poezia, la rîndul ei, specia cea mai cumulativă; cu mult 

mai cumulativă chiar şi decît romanul, măcar că acesta, har Domnului!, are unde pune tot ceea ce adună; dar tocmai: 

romanul adună cu furca, pe cînd poezia, tandră cu cele pe cale de a se pierde şi temerară cu cele inexistente, 

foloseşte grebla, sculă mult mai de fineţe şi, mai ales, mult mai - dacă-mi e îngăduit - exhaustivă. Asta nu înseamnă, 

fireşte, că nu există poeţi care folosesc furca şi romancieri care folosesc grebla; există, ba chiar destui; şi nici n-o fac 

neapărat în dauna lucrării ca atare, fie că o fac premeditat, fie că o fac fără să-şi ia seama; dar, oricum ar face-o, 

lucrurile nu se schimbă şi cele două unelte rămîn cu consacrările lor diferite. 

Şi ce n-adună poeţii? De la sentimentele cele mai mari la sentimentele cele mai infime; de la idealuri la 

gunoaie; de la pornirile cele mai nobile la apucăturile cele mai triviale; visări, visuri, coşmaruri; imagini, mituri, 

simboluri, idei, stări; stări întregi sau doar nuanţe ori fracţiuni de stări; lucruri trăite şi lucruri netrăite; ba chiar şi 

lucruri care nu vor fi trăite niciodată (şi, deci, nici n-au fost trăite vreodată); înţelesuri, subînţelesuri şi neînţelesuri; 

şi toate astea deodată, nu pe rînd; adună, în plus, ceea ce spun cu ceea ce nu spun, făcînd să se nască spusul din 

nespus şi nespusul din spus; adună, aşadar, şi strîng tot ce le cade în mînă (adică sub greblă) şi în toate felurile; 

căci va fi fiind grebla unealtă primitivă, dar şi ea poate fi mînuită în multe feluri şi folosită atît la strînsul celor 

împrăştiate pe deasupra, cît şi la strînsul celor aflate mai pe dedesubt; căci grebla merge minunat şi la descriere şi la 

revelaţie; e o unealtă atît de complexă încît poate strînge, simultan, şi ce-i pe-afară, şi ce-i pe dinlăuntru; ea poate 

lucra şi în sincronia, dar şi în diacronia limbajului (ba chiar trebuie s-o facă: d-aia-i greblă, ca să strîngă şi ce se vede 

şi ce nu se mai vede, şi ce există şi ce s-a pierdut; şi nici nu există altcineva care să poată face treaba asta); unealta, 

ce-i drept, e mereu aceeaşi, dar tehnica de mînuire e mereu alta; iar invenţii de tipul hazardului obiectiv, dicteului 

automat ş.a. nu sînt, în fond, decît un fel de greble fără discernămînt (şi, unele, întinse primejdios de departe), 

adunînd tot ce vine şi de-a valma. Imaginism, biografism, realism, mizerabilism, fragmentarism, ce să mai vorbim?! 

Greble în toată regula (deşi unele compromise pe post de mătură sau aspirator). Vizionarismul însuşi nu-i decît o 

greblă mai avîntată. 

Dar indiferent de ce materii şi materiale adună poeţii şi indiferent de tehnica şi priceperea cu care mînuiesc 

grebla, ei sînt, în primul rînd, strîngători de sensuri şi semnificaţii. Aici sînt ei cu adevărat nişte artişti ai greblei: în 

felul în care adună şi stivuiesc sensurile, în felul în care adună, de pe te miri unde, şi stivuiesc semnificaţiile. Căci 

asta-i finalitatea greblei: cumulul de sensuri bazat pe cumulul de materii, fie ele cît de fine sau de grosolane. Şi dacă 

asta ar fi tot! Dar sensurile abia strînse încep să emane altele, încît poezia de dovedeşte un element cu îmbogăţire 

permanentă şi spontană, fără termen de scadenţă. Lîngă grebla autorului începe să lucreze grebla cititorului; şi, 

fireşte, în primul rînd a cititorului-timp.

contra-editorial 

Poeţii de la cazanul de ţuică par a proceda, în schimb, cu totul pe dos: ei aruncă grămadă materia ordinară şi 

o rafinează pînă nu mai rămîne din ea decît un abur spiritual cît mai pur. Materia de bază abia dacă se mai aminteşte 

în istoria acestui fel de poezie care pare a se bizui tocmai pe neantizarea senzualului. La prima vedere măcar, poetica 

de cazan pare exact opusul celei de greblă: ea nu strînge, ea aruncă; nu cumulează, ci delestează. Îmi pare rău că nu 

cunosc terminologia de cazan, dar, cu toate astea, poate fi dat ca sigur că ea ar fi un potrivit aparat conceptual 

pentru acest fel de poetică şi pentru operaţiile din cadrul său. Numai că această specie de poeţi şi acest fel de 

poetică se bazează pe o şmecherie pe cît de isteaţă, pe atît, la urma urmei, de necinstită. Căci ce fac ei punînd 

înaintea cititorilor lucruri atît de savant distilate şi sublimate încît nu mai au nici un miros de materie şi nici o 

consistenţă de material? Ei bine, ei îl obligă pe bietul cititor să ia el însuşi grebla şi să strîngă înapoi ceea ce maeştrii 

distileri au aruncat. Cea mai hieratizată şi cea mai ermetizată poezie se “citeşte” refăcînd, în sens invers, drumul 

făcut de poet, culegînd tot ceea ce el, pe acest drum, a segregat, discriminat şi delestat. Celebra interpretare, ca să 

fac un exemplu, a lui Călinescu la Din ceas, dedus… nu-i greşită, ci e principial greşită; greşită pentru că acolo nu e 

vorba de o ecuaţie cu dezlegare univocă (a=b), ci de o ecuaţie cu prea multe posibilităţi de dezlegare (a=b; a=c; a=d 

etc.); ba, de fapt, cu prea multe posibilităţi de nedezlegare (pentru că nu numai că a=b, a=c etc., dar şi, simultan, 

a=b+c+d etc. şi a= b-c-d etc.); cititorul trebuie să adune toate “sinonimele” sacrificate de poet; şi poate face oricine 

un astfel de exerciţiu ca să vadă cîte se adună sub fiecare cuvînt păstrat în poezie, pe ce stivă se ridică el; cum nu 

face altceva decît să se împăuneze în vîrful unei piramide de lucruri reciclate; şi cum ostentează că triumful lui s-ar 

baza pe lucrătura gumei de şters; dar nu există, cel puţin în poezie, ştersătură fără urmă; ştersătura poetică e una 

perversă, care-ţi arată pe loc ce anume s-a şters; şi nu că-ţi arată, dar rescrie, în chiar acea clipă, ceea ce a şters; pe 

scurt, ştersăturile poetice sînt ştersături care scriu, nu şterg; iar scrisul ăsta prin ştergere e, de regulă, mult mai 

apăsat decît celălalt; poezia, într-un astfel de caz, s-a folosit de principiul cazanului de ţuică, dar ştiind prea bine că 

lectura ei trebuie să revină la principiul greblei. 

Ceea ce, n-avem încotro, reduce la jumătate cele două poetici. Devine că restul (dar care rest?!) şi toate 

celelalte care se pretind poetici sînt numai simulări, prefăcătorii, şmecherii. Există o singură poetică: aia în care 

poetul adună şi strînge şi strînge şi adună chiar şi atunci cînd se preface că aruncă şi şterge. 

3

4 

Nicolae COANDE 

Femeia celor bătrîni 

Lumina maghiară din colţul buzelor 

mimesis catodic printre apocalipse locale& 

papioane patapievici-centrale 

după 3000 de ani de literatură reală 

îmi număr pe degete prietenii reuşitele 

şi neuronii căzuţi în coada pisicii 

speranţa poate oferi orice în afara 

prăjiturii democraţiei 

imensa lipsă de autoritate a lumii creată 

de un cur-scriitor 

a fătat un ou cu două nasuri 

în stratul de ceapă din penibilaoltenia – 

femeia celor bătrîni 

adică 

Un amănunt de prisos 

Nu se apropie nimic nimeni 

nu se îndepărtează 

obişnuita voce rezistă alături. 

Puterea mea stă într-o ofelie 

aruncată-n fîntînă. 

Sînt antrenat să pierd totul. 

Tot ce am ştiut vreodată e scris pe pereţi 

iubirea îşi desface picioarele şi varsă afară 

un amănunt de prisos: 

numele meu 

Sora artistului 

Era ‘sora artistului‘ 

sau aşa am crezut uneori arta 

intră-n muzeu pe două picioare bine-nrămate 

din spate iluzia că secolul e măreţ 

îşi aprinse de la soare-o ţigară 

lumina venea felii spre buzele zilei 

cînd undui prin dreptul nostru 

deriva sentimentelor ne apăru clară 

am rîs cu cornel de bîzîitul din jur – pariu 

că poezia n-atrage atîta muscărime? – 

înăuntru printre gurmeţi şi gură-cască 

portretul ei blond 

nu-mi mai spuse nimic. Nimic 

decît rama. 

În secolul meu 

fumez liniştit această iluzie. 

carmen saeculare 

Cît făcea 

Maestre scornişteanu, domnule directorul 

dacă l-ai fi avut în trupă 

la cherem 

pe Eminovici sufleorul 

cu cît l-ai fi plătit 

ca să şoptească din fosă 

cînd se prezenta decorul? 

- Cu cît făcea, mai dă-l în pizda mă-sii 

răspunse canţîr 

corectorul 

E careva...? 

Atunci cînd am văzut-o am spus: poate o ţară 

atît de mare să aibă un duşman atît de mic? 

(e cineva să nu aibă buric?) 

Pînă şi un mort ar zîmbi – dacă limba 

îşi pune pe butuc capul 

doar un şiş îl poate castra. Ce ţi-e 

şi inima... 

nu zboară mai departe decît deştul de sînge 

care-i ţîşneşte din gît. 

Cînd am văzut-o am rîs – cum poate o femeie 

să-şi dorească un cap de bărbat? 

(e careva să nu fi încercat...?) 

Cămaşa 

O zi cum numai omul poate fi singur 

pe cîmp totul era acasă 

pe cer numai tălpi 

un du-te vino de mîini 

în pămînt în picioare închis 

am stat în cămaşa subţire să rîd 

plutesc plin de o voinţă 

ce mă face mai bun 

Răsucit ca un ziar 

Dorm şi nu mă pot trezi 

dau din mîini filmul se zgîrie puţin 

afară e soare înăuntru 

curba morţii şi a vieţii 

se ating voluptuos 

nu mă satur privind 

dacă m-aş trezi acum 

aş vedea un bătrîn în oglindă 

gîndul răsucit ca un ziar 

vara

Cum să recunoşti un cadavru 

Cînd lumina e scalpul unui cîine 

care latră pe masa din bucătărie 

cu muscărimea strînsă-n păr 

în becul unui curcubeu 

şi mintea e o coală 

pe care nu stă scris nimic 

în burţile filozofiei tot ce e măreţ 

e pe atît de greu 

scîncetul unei flori de măr 

cînd am muşcat din rai 

şi-atunci – hau, hau – cum să recunoşti un cadavru 

cînd lumina e scalpul unui cîine... 

Poemul cu pîini 

L-am visat şi cred că există cu adevărat 

scris şi acum pe o masă de fier 

l-am înţeles atît de bine dar l-am uitat definitiv 

la trezire – 

n-am uitat cum stăteau nemişcate printre cuvinte 

pîinişoare rotunde 

fără de care poemul nu ar fi avut înţeles. 

Mi-era foame nu am atins nici o pîine 

mai degrabă mi-aş fi mîncat mîinile 

am citit poemul cu pîini sărăcuţe făcute anume 

pentru săraci 

apoi am văzut un bărbat în mijlocul unui rîu 

scria liniştit la o masă 

muşca dintr-o pîine 

soarele delira în clopotul de bronz al ospiciului 

cuvinte vii printre pîini vii mici semne misterioase 

apoi bărbatul bău apă din rîu 

apoi el însuşi şi rîul dispărură-mpreună 

Îndărătul 

Unul – sau altcineva – bate un cui îndărăt 

el – tu eu dumneata – meştereşte 

ceva 

afară e cald nimeni nu 

bănuia 

el – tu dumneata – foloseşte ciocanul 

o funie-nnodată 

sau poate şi altceva. 

Noi – voi ei dumnealor – dormim liniştiţi 

sau poate alt cineva 

uşa tuşeşte dar nu poate ieşi 

afară e linişte 

pe clanţă creşte pămînt – 

şi cui îi arde de glumă-ntr-o zi atît de 

şi dacă funia se ru 

pe şi cui îi pasă ce i se întîmplă 

lui alt 

cineva 

îndărătul lui – n-o să ştiţi – alt 

ceva? 

carmen saeculare 

Acum goală 

Muşcătură pe muşcătură 

autograful în piele al morţii de mîine – 

biată frumuseţe contemporană 

insultele fac gloria ta 

în dimineaţa spulberării pe plaje împînzite 

de localnicele cu trei ţîţe 

eu 

un poet 

încă în viaţă 

fără o anume filosofie 

în absenţa aurei 

în faţa unei sticle de vin 

acum goală – 

ăsta să fie 

Necazul cel mare 

Înlocuit 

E inutil să înţelegi un om ce-ţi face semne 

din versantul său 

cînd seara altei lumi se lasă 

numai spre tine – e ca şi cum ai fi 

înlocuit brusc supt din miezul tău 

dar lumea ar rămîne la fel: ţiganii 

îşi trec în continuare vorbele din gură-n gură 

broscuţa iese de sub trandafir pudrată 

liniştea pisicii se transformă-n prostia 

de a se crede tot pisică 

securea cade ca un diamant pe degetul-busolă 

aerul mitraliază orbii. Este vederea-inadecvată. 

Eu văzui – şi totuşi alt gînd al altuia 

mă înlocuia cu tot cu oasele 

care nu-nţelegeau 

Nasul 

Dacă lumea se va schimba atunci filozoful 

are dreptate încă de-acum: 

creierul este un soare care nemaiputînd să emane căldură 

s-a resemnat 

şi de la o vreme revarsă inteligenţă – d‘aia 

e-atît de frig chiar şi ziua. 

Teoria asta a mai scăzut cu cîteva grade temperatura 

dar de suferit n-a avut decît nasul 

singurul atît de puţin intello să priceapă 

că silogismul nu ţine loc de căldură. 

Simpatia mea pentru nasuri sporeşte 

de cînd văd tot mai multă inteligenţă 

emanînd de la o vreme pe gură 

5

6 

Mircea PORA 

Focul 

– Dle colonel, comisia formată din generalii Plebe, 

Ghiţucă, Sentici, Tatarcea e foarte mulţumită de 

răspunsurile dumneavoastră de până acum. Ar mai fi 

totuşi, până la finalul probei, de înfruntat câteva întrebări, 

unele dintre ele, pentru a respecta întocmai procedura, 

nu sută la sută de esenţă militară. Ascultaţi prin urmare: 

– Unui scriitor, spre exemplu, i-ar putea plăcea 

milităria? 

– Cum să vă zic… şi da şi nu… Celor care nu sunt 

prinşi în furtuna, în viscolul creaţiei s-ar putea să le convină 

să se supună o lună, două, disciplinei caracteristice 

oamenilor de arme. În loc să se culce la ora două noaptea, 

cu capul, poate plin de cunoscutele licori otrăvitoare, te 

aşterni în pat conform regulamentelor noastre, cel târziu 

la ora 10, 22, vreau să zic, şi-ţi începi astfel, cu trupul, cu 

mintea, porţia de odihnă. Pe urmă ar mai fi, vorbesc tot de 

scriitorul care nu creează, problema alimentaţiei. Oamenii 

aceştia, cu imaginaţie, nu contest, lăsaţi de capul lor, 

mănâncă pe apucate şi, nu totdeauna, ceea ce e indicat. 

Când dau de bani, primesc un premiu, o gratulaţie, spargete 

pungă, o ţin numai în şampanii, fripturi, cotlete, torturi 

şi alte fineţuri, când sunt la ananghie, şi lucrul nu e rar, fie 

fac de-a dreptul foame, fie subzistă cu iaurturi, mere 

ieftine, coji de pâini cu margarină, cartofi fierţi, prăjiţi, poate 

cu puţin noroc, o pereche de crenvurşti. În regimul nostru 

militar, aici, lucrurile se schimbă. La ore fixe, într-o locaţie 

curată, în fapt o cantină sobră, el, nărăvaşul scriitor, se 

întâlneşte cu trei mese sigure… dejunul, prânzul, cina, 

astfel gândite încât să-l ferească pe consumator de salturi 

de tensiune, greţuri şi alte rele cauzate, nu arareori de 

alimentaţia “sofisticată”, de “performanţă”… De cinci ori 

pe săptămână, ceaiuri, puţină margarină, marmeladă, supe 

de fasole, varză, cartofi, lobodă, macaroane cu brânză, 

carne, aducând a poveste, ce credeţi că poate fi mai 

sănătos?… Şi apoi, şi cu asta mă retrag din răspuns, 

eventualului burtos sau amorţit cu condei, nici puţină 

instrucţie nu i-ar strica… la stânga, la dreapta, pas 

alergător, culcat, avioane inamice, cu cântec înainte marş… 

şi toate astea cu echipamentul pe tine… casca, masca, 

plosca, săpăliga, raniţa, plus arma din dotare. Eu zic, 

onorată comisie, că pentru scriitoraşul nostru, când nu 

scrie, puţină armată, aşa ca la carte, ar fi binevenită. Când 

scriitorul e însă prins în procesul de creaţie, atunci trebuie 

lăsat în pace, cu burtă, fără burtă, hrănit sau nu, căci s-ar 

putea ca din truda lui, ce pe noi, gradele, ne depăşeşte, să 

se nască chiar o capodoperă. De aici, subiecte de 

bacalaureat, premii internaţionale şi altele… Eu în problema 

aceasta aşa am gândit şi aşa am vorbit… 

– Am înţeles, e-n regulă, mergem oleacă mai 

departe… Sunteţi, tânăr locotenent, să zicem, cu un grup 

de elevi militari la Tg. Jiu în apropierea Mesei Tăcerii şi a 

epica magna 

Porţii Sărutului. Ce le veţi spune despre aceste capodopere 

tinerilor, ambiţioşi să ştie cât mai multe, să urce rapid în 

ierarhia militară? 

– Onorată comisie, întâi de toate, eu ştiu, fără să-mi 

fi şoptit cineva, cine-a fost pictorul, pardon, artistul, ba 

nu, iertaţi, sculptorul Constantin Brâncuşi. La şcoală, ţin 

să vă informez, că n-am învăţat nimic despre el, ne-au 

spus doar că-i un reacţionar, înrăit, din străinătatea lui, 

faţă de români, dar eu am aflat câte ceva în legătură cu el 

de la bunicul meu, Dumnezeu, să-l odihnească… Pentru a 

nu pierde timpul să mă pun, deci, în situaţie… Elevii lângă 

mine, Masa Tăcerii în faţă. Le zic…”Dragi tineri, omul 

care a făcut aceste minuni din piatră, şi le arăt ce e de 

arătat, e un român de-al nostru, cu minte genială şi mâini 

măiestre. Constantin Brâncuşi e numele lui, a trăit şi la noi 

şi le arăt din nou ce e de arătat, dar şi în străinătate unde 

a şi murit. Paris, capitala Franţei, e oraşul cu pricina. Şiacum 

să ştiţi un lucru. Maestrul n-a cioplit masa aceasta 

şi scaunele din jur pentru ca să vină te miri cine, să-şi 

desfacă desaga cu brânză, ceapă, roşii, slănină sau poate 

lucruri mai fine şi să se apuce de mâncat. Nu-i făcută, de 

masă vorbesc, în principal, nici pentru a te aşeza la ea cu 

stomacul deja plin şi a aştepta un ceas, două, să se uşureze 

acesta prin digestie. Aici te pui, aşa a gândit marele artist 

lucrurile, când ţi-e puţin foame şi vrei, fârtate, să cugeţi la 

lucruri adânci… cum trece timpul, luni, marţi, miercuri, joi, 

ş-aşa mai departe, cum se duce tinereţea, verdeaţa din 

tine, cum te prinde toamna, iarna, cum, vorba unui preot 

bătrân din satul meu, moartea vine ca unda şi te duce dea 

scufunda… Ar mai fi multe de spus despre scaune şi 

masă, dar noi, fiind presaţi şi de timp, vom privi şi vorbi 

puţin şi despre “Poarta Sărutului”… “Uite, deşi sunteţi 

tineri ceva despre sărut tot ştiţi. Nu se poate să nu fi auzit, 

intră aici şi cei ce sunt de la ţară, aceea frumoasă expresie 

pe care bărbatul bine crescut o adresează în anumite 

împrejurări femeii… “Sărut mâna, Doamnă, după caz, mai 

familiar, mânuşiţele, etc.”… sau, pentru a aprofunda 

subiectul, care dintre voi n-a spus vreodată, să zicem, 

părinţilor… “Vă sărut şi-o să vă scriu”, ori “sărutaţi-l pe 

domn profesor din partea mea”… Pentru că timpul nu ne 

permite zăboviri, nu mă prea pot lungi cu subiectul… 

Marele Brâncuşi a realizat aici, din piatră românească de 

Târgu-Jiu, uitaţi-vă bine, sărutul universal, etern, arhetipal, 

măi fraţilor, care înseamnă tot sau totul… dragoste pentru 

părinţi, fii, femeie, indiferent că e soţie sau iubită, a 

simbolizat, vă rog, să reţineţi cuvântul simbolizat, unirea 

noastră a tuturor, cu gâza cea mică, cu elefantul cel mare, 

cu dudul, palmierul, troscotul, cu planetele şi spaţiile dintre 

ele. Înţeles-aţi ?… Ce vedem noi aici e o mostră, un exemplu 

s-ar mai putea spune, de gândire universală. Să ştiţi că şi 

românii noştri sunt capabili de asta… Le-aş mai fi vorbit 

elevilor şi despre prietenii artistului dar trebuia să ne 

grăbim să vizităm o cazarmă ce tocmai se construise în 

oraş. Comisia de examen, formată din generali de felurite 

mărimi se afla demult la capătul puterilor aşa că după 

precizarea “să ştiţi că şi românii sunt capabili de asta” i se 

făcu semn candidatului să tacă. Sub fiecare chipiu de general, 

examinator, se învârteau aceleaşi întrebări… De unde 

o fi ştiind colonelul ăsta atâtea lucruri, de unde învăţase 

expresii ca arhetipal, peren, de care ei nu auziseră 

niciodată, şi, mai ales, cum de reuşea să-l pătrundă pe 

Brâncuşi care lor li se părea mai dificil de înţeles decât 

ecuaţiile de gradele trei şi patru. În materie de sculptură 

ştiinţa şi admiraţia lor urcau până la statuile ecvestre ale

unor militari-eroi din trecut ori până la pietrele mari, cioplite 

cu barda cum s-ar zice, din care se năşteau până la urmă 

statui de soldaţi cu casca pe cap, cu puşca în mână, plasaţi 

fie prin diverse pieţe, fie prin spatele gărilor mai mari, fie, 

în sfârşit, la intrarea unor parcuri. Mai toate sugerau ideea 

limpede, viguroasă a ostaşului care-şi apără, îşi dă viaţa 

pentru ţară. Dar dacă puseseră întrebări despre Brâncuşi 

vina era a lor şi nu aveau decât să-şi suporte, în taină, 

umilinţele… În sfârşit, i se spuse colonelului Porumbeanu 

că se prezentase la examen, pe toate planurile foarte bine, 

şi că fusese promovat, cu unanimitate de voturi, general 

… “Peste două zile, adică luni, îşi încheie scurta alocuţiune 

generalul de brigadă Umflătescu, veţi afla, prin intermediul 

unei scrisori ce vă va veni acasă, specialitatea, direcţia, în 

care de acum înainte vă veţi exercita activitatea”… 

Peste nici un sfert de ceas de la examen, comisia, în 

frunte cu preşedintele ei, general-locotenent de artilerie 

Pepe Fortunescu, se afla la popotă, sala rezervată gradelor 

înalte, la o masă izolată, pe care deja scoteau aburi cinci 

cafele şi te priveau cu ochiul lor galben, tot atâtea pahare 

aproape pline cu coniac. Un platou cu felurite brânzeturi, 

icre, pateuri de gâscă şi porc, felii de salam, măsline, roşii 

aruncau parcă pe chipul comesenilor, un fel de raze 

înveselitoare. Se mânca, se bea, se fuma şi, bineînţeles, se 

discuta… 

– Ce ne facem cu el, întreba printre înghiţituri, 

generalul maior Peştişor, îi dăm cultura pe corpurile de 

armată unu şi doi ?… 

– Fugi de-aici, nea Iordane, de asta, cu acte în regulă, 

se ocupă generalul Pepene, doar ştii, chiar dumneata l-ai 

numit acum un an… 

– L-oi fi numit, veni răspunsul, dar Dache, bietul de 

el, nu numai că nu poate zice o iotă de Brâncuşi dar nici 

măcar n-a auzit de el. Şi nici de alţii mai mici… 

– Să-l facem, atunci, adjunct pe artilerie la corpul de 

armată trei în locul lui Ghioagă, se auzi prin norii de fum o 

propunere… 

– În locul lui Ghioagă, zici matale, adică îl luăm de 

guler chiar pe vărul prim al ministrului. 

– Da, aşa e, ar fi o prostie mare cât tancul, recunoscu 

un grad înalt din grup… 

Mai multe minute de la “masa generalilor” nu se mai 

auzi nici un cuvânt. Se mai cerură brânzeturi, câţiva 

păstrăvi pané, încă un rând de cafele şi de băuturi tari. 

Grea treabă aveau de rezolvat… Nu le ieşeau din urechi 

lucrurile spuse de candidat în legătură cu sensul adânc al 

sărutului, cu simbolurile “porţii”, ale “mesei”, ale 

“scaunelor”. Ca să nu mai vorbim că acest colonel ar mai 

fi dorit să peroreze în timpul examinării şi despre curentele 

moderne din pictură, citând mai mult ca sigur nume care 

pentru comisia înalţilor gradaţi ar fi fost de-a dreptul 

lunare… 

La rândul său, fostul colonel Porumbeanu, devenit 

după examen general, fireşte de nivelul cel mai mic, fericit 

în sinea lui pentru prestaţia avută, dar, în plan exterior 

destul de reţinut, se duse pe jos acasă, unde soţia sa, 

Corregia, îl aştepta. Vedea mai totul cu alţi ochi acum. 

Gropile din asfalt, uneori adevărate cratere, le evita fără 

nici un comentariu. Ba chiar spuse, în mai multe rânduri, 

discret, pentru sine… “Fără ele parcă nici n-aş fi acasă ci 

în cine ştie ce ţară, lustruită, aranjată, care, cu siguranţă, 

mi-ar provoca depresii”… Fu net mai îngăduitor în drumul 

său spre casă şi cu aleile din două, trei mici parcuri, pline 

de sticle de plastic, hârtii, câini vagabonzi, resturi de 

epica magna 

mâncare. Admiră îndelung noua clădire a telefoanelor, unde 

ştia că în încăperi silenţioase, o tânără generaţie de roboţi 

ai calculatoarelor, mestecând gumă şi vorbind specios, îşi 

desfăşura activitatea. Stătu câteva bune minute la 

începutul străzii unde locuia reuşind, ca niciodată, să 

cuprindă dintr-o singură privire, uşor coşmaresc, casele 

modeste locuite de diverşi funcţionari, şanţurile pline de 

iarbă, cele câteva podeţe de lemn, pietrişul proaspăt adus, 

depus în grămezi, ce va fi utilizat la o asfaltare generală a 

zonei. În sfârşit, casa proprie, moştenire de familie, cu 

poarta de metal de la intrare, geamurile cu perdelele lăsate, 

câinele Axis ce începuse să se agite la vederea lui… 

Desigur, vroia s-o vadă cât mai grabnic pe Corregia, să-i 

spună, mai întâi repede, pe nerăsuflate, apoi calm, pe 

îndelete, cum se desfăşurase examenul. Soţia, îmbrăcată 

într-un costumaş alb, cumpărat cu ani în urmă într-o 

staţiune de pe Adriatica, cu o coafură tinerească, constând 

dintr-o coadă de cal tip “Napoleon” şi câteva şuviţe lăsate 

pe frunte, cu o pereche de sandale uşoare în picioare îl 

aştepta în salon, pregătită să asculte relatarea. Dar în 

privinţa povestirii, socoteala din târg nu s-a potrivit cu 

cea de acasă. Corregia care nu se îndoia de capacităţile 

soţului ei, l-a lăsat doar câteva minute să-şi istorisească 

“aventura” după care, pe muzica lentă a unui casetofon, 

l-a invitat la dans. Au primat tangourile, piesele acelea 

ultracunoscute, sensuale, sentimentale ce îi apropiaseră 

atât de mult în prima lor tinereţe. După ce muzica fu oprită 

proaspătul general avu parte de o altă surpriză. În cămăruţa 

din spate a casei lor, era pregătit un prânz dintre cele pe 

care actuala generaţie de îndrăgostiţi le numeşte 

“romantice”. Nu vroiau să-i deranjeze nimeni în timpul 

acestei intimităţi, nici măcar cei mai buni prieteni cu un 

simplu telefon. Şi, într-adevăr, pe parcursul acelor ore 

minunate parcă întreaga lume, afectuos, îşi întorsese faţa 

de la ei. Înainte de-a se atinge de ceva Corregia răsucind 

unul dintre butoanele aceluiaşi casetofon, făcu să se 

răspândească în încăpere, firave, ca o boare, acordurile 

serenadei lui Tosseli. Când acestea se stinseră, părăsindule 

ca o pasăre de noapte sufletele, urmă, aidoma unui 

stilet ce străpunge toate obstacolele de protecţie, Marşul 

Triumfal din Aida, în interpretarea ultracunoscutei 

orchestre “Giuseppe Garibaldi”, din Roma. Mâncară, în 

fond, lucruri simple, cu care amândoi erau obişnuiţi. (O 

supă de găină cu găluşte, ouă umplute, friptură de porc 

cu garnituri de varză, cartofi , salate, o felie de tort, o cafea 

iar, ca băuturi, licheur, bere, vin). Şi oare, n-ar fi fost o 

discordanţă, în planuri mai adânci resimţită, să-ţi pui pe 

masă tot felul de salate de moluşte, alge, sosuri de 

caracatiţă, tocăniţe din limbi de şerpi şi rinoceri, când pe 

fereastră, în livada din spatele casei, se vedeau, ca nişte 

mărturii ale unei istorii ce te ţinuse aici, în palmele ei 

mărunte, stoguri de fân, roţi scoase din uz ale unor căruţe, 

câteva unelte agricole, de acum posibile piese de muzeu, 

îngrămădite la rădăcina unui nuc?… Restul zilei trecu calm, 

fără nimic neobişnuit. Ce s-ar fi putut petrece, de altfel, 

într-o după amiază şi seară de duminecă, într-un oraş provincial, 

dintr-o ţară, la rândul ei, provincială?… La ore fixe 

se auzeau sunând ceasurile celor câteva biserici din 

localitate, din zona gării răzbăteau pe spaţii largi 

fluierăturile unor locomotive, maşini mai puţin silenţioase, 

tulburând, la rândul lor, când şi când, liniştea pe areale 

mai mari sau mai mici. Dacă, spre exemplu, ar fi venit o 

ploaie cu bulbuci aşa, cam de vreo două ore, ar fi fost un 

eveniment, căci s-ar fi înfundat rapid canalele şi s-ar fi 

7

8 

circulat pe străzi într-o apă până la genunchi. Dar, ea, 

ploaia, a stat cuminte în spaţiile ei. Şi nişte tamponări, în 

lanţ, ale unor maşini, autobuze, puteau fi consemnate la 

rubrica “lucruri excepţionale”, dar în Dumineca de care 

vorbim, nici ele n-au avut loc. În ceea ce priveşte familia 

Porumbeanu, generalul s-a culcat puţin după-amiaza, 

obosit, pesemne, de evenimentele ce trecuseră peste el, 

în timp ce Corregia, pe o mică terasă, ferită de razele 

soarelui, încă puternice, desena câteva uniforme după 

fantezia ei, ce i-ar fi stat foarte bine soţului atât în 

activităţile curente cât şi la parăzi. Seara, fericiţi că sunt, 

în continuare, singuri, priviră puţin la televizorul mic din 

dormitor, după care, nu cu mult înainte de orele 23, stinseră 

toate luminile şi se lăsară pradă somnului. În cursul nopţii, 

conform mărturisirilor făcute mai târziu, Corregia visă o 

sumedenie de găini, albe dar şi roşii, care, curios, vorbeau, 

spunând că sunt originare din Alpi şi că veniseră în curtea 

ei ştiind că acolo se va petrece ceva, un eveniment 

deosebit. După ce acest episod se şterse, mai spre ziuă, 

tot în visele Coreggiei, se arată un bătrân ecleziast, extrem 

de împodobit, ce susţinea că este Patriarhul 

Constantinopolului. “Am venit, draga mea, i-a spus El 

soţiei generalului Porumbeanu, să echilibrez aici, la voi, 

forţele bune cu cele rele şi să las razele de lumină, căci e 

necesar, să-şi demonstreze toată puterea lor”. După aceste 

cuvinte cam greu de descifrat, călcând printr-o zăpadă 

foarte adâncă, Patriarhul se retrase… A doua zi, dis-de 

dimineaţă, soarele de abia răsărise, trebuie s-o spunem, în 

faţa porţii locuinţei generalului, îşi făcu apariţia un tânăr 

în civil, pe care îl puteai lua drept un funcţionar oarecare, 

un roboţel pe internet, cu două pachete în mână. Sună, 

doamna Coreggia, după un mic filaj prin vizeta uşii, îi 

deschise, urmă un scurt schimb de saluturi, fără prezentări, 

după care, individul scăpat de formalităţi, spuse politicos 

dar sec că ceea ce avea el în mâini, pachetele adică, sunt 

din partea comandamentului teritorial al armatei pentru 

domnul general. Mai adăugă necunoscutul, că în jur de 

ora zece, tot din partea Înaltului Comandament, va mai 

veni cineva cu o scrisoare destinată tot domnului general. 

Înainte de-a pleca, tânărul îi făcu apăsat precizarea 

doamnei Coreggia, ca pachetele să fie deschise numai 

după lecturarea scrisorii … Între şapte şi zece sunt trei 

ore în care poţi face foarte multe lucruri, existând însă şi 

posibilitatea de a ale omorî, deci fără a avea vreo realizare. 

În intervalul de aşteptare, până la venirea scrisorii, cei doi 

soţi se despărţiră, ca două păsări, ce pereche fiind, pentru 

un anume timp, zboară spre colţuri diferite ale pădurii… 

Generalul, într-o ţinută sumară, aproape sportivă, se retrase 

în camera sa de “plăceri”, astfel numindu-şi el încăperea, 

în fond modestă ca dimensiuni şi mobilier, unde răsfoia 

albume, de artă, de fotografii, performante sau de amatori, 

colecţii de curiozităţi pur şi simplu, sau asculta fragmente 

muzicale ce nu o dată îl refăcuseră sufleteşte. Coreggia, în 

ce-o privea, preferă pentru puţină singurătate, pur şi 

simplu, bucătăria. Dintr-un dulăpior, pentru a nu sta chiar 

degeaba, scoase un bloc-notes, şi se apucă, pe filele mici, 

să deseneze costume de generali, chipie, decoraţii. Migălea 

mult, mai ales la vestoane, aici fiind importantă linia 

epoleţilor, poziţionarea buzunarelor, spaţiile lăsate pentru 

prinderea eventualelor distincţii. La un moment-dat, însă, 

se întrerupse din lucru, deoarece i se păruse că o umbră 

din visul de azi-noapte, mai precis, Patriarhul 

Constantinopolului Pafnutie al IV-lea, s-ar fi fofilat în 

spatele ei. Se-ntoarse brusc într-acolo, dar nu văzu decât 

epica magna 

maşina de cafea, detaşându-se dintre mai multe ceşti şi 

bătătorul de muşte în poziţia în care-l lăsase ieri. Vru să 

reia lucrul la desenarea de chipie, dar exact atunci soneria 

o făcu să tresară… Nu prea avu timp să reacţioneze altfel 

zis, să se îndrepte spre uşă şi să deschidă, căci se şi trezi 

înainte-i, la nici o jumătate de metru, cu un tânăr ce nu 

purta nici uniformă militară, nici feroviară, nici vreuna 

aparţinând unui alt serviciu mai deosebit, ci se mişca lejer 

în aburii unei cămăşi albe şi în elasticitatea unor pantaloni 

bine croiţi, dintr-o stofă gri, subţire. Fără a vorbi prea 

multe scoase dintr-un soi de borsetă ce-o ţinuse până 

atunci sub braţ, un plic galben, dreptunghiular, pe care se 

putea citi clar: “Domnului General Ilarie Porumbeanu, din 

partea Înaltului Comandament al Armatei, secţia 

Promovări”. Înmână doamnei din faşa lui, cu o uşoară 

înclinare a capului, documentul, solicită o semnătură pe 

un formular, salută, după care, în câteva secunde se făcu 

nevăzut… Pusă într-o situaţie oarecum surprinzătoare, 

pe care o resimţea ca fiind plină de responsabilităţi, 

Coreggia găsi cu cale că avea un singur lucru de făcut... 

să strige, mai exact să-şi cheme soţul în bucătărie şi să-i 

povestească ceea ce, cu doar câteva clipe înainte se 

petrecuse… Ţinea într-o mână scrisoarea iar cu cealălaltă 

îşi mângâia bărbatul pe frunte. Putu doar să şoptească… 

“Iată dovada scrisă a promovării… general de infanterie, 

artilerie, sau poate, cine ştie, de aviaţie, să defilezi pe cer… 

Ilarie, sunt atât de fericită”… Hotărâră de comun acord să 

deschidă plicul milimetru cu milimetru, în maniera în care 

se face filajul la jocul de cărţi. De pe pereţii salonului de 

primire, din cadrul unor rame mari, groase, părinţii lor, cu 

zâmbete mute îi urmăreau. Primul cuvânt pe care-l desluşiră 

era scris cu majuscule… “CABINETUL”… Ceva mai jos, 

o adevărată bombă, un mare motiv de mândrie… 

MAREŞALULUI GEORGE ALBERT TUFĂ… Grăbind 

puţin operaţiunea de desfacere a scrisorii, înregistrară… 

“Hotărâre”… “Membrii Comisiei”… şi, în sfârşit un text, 

care suna astfel… “Astăzi, 25.07. a.c., colonelul Ilarie 

Porumbeanu, a susţinut cu succes examenul de 

promovare, la gardul de general. Comisia formată din… şi 

din … a decis în unanimitate ca proaspătul înalt gradat să 

devină până la noi ordine, comandant al tuturor 

formaţiunilor de pompieri, fie ele militare, fie formate din 

efective de voluntari”… Semnează general maior L. 

Sandoro Papură… În timp ce Porumbeanu ţinea ca trăznit 

scrisoarea în mână, Coreggia, ridicându-se de pe divanul 

unde se făcuse lecturarea epistolei, începu să se plimbe 

prin salon tunând şi fulgerând… “La pompieri, va să zică… 

tu care ştii atâtea… muzică, artă, poezie… mândria 

regimentelor… diviziilor… cu găleţi, cu furtune, urcă prin 

poduri, salvează animale de prin grajduri, … plin de 

funingine… mirosind a fum… cu casca pe cap ca un 

teuton… Ilarie, e un scandal… am să le rup epoleţii, lui 

Tufă, Papură, Ghioagă, Peştişoru şi câţi or mai fi… Şi la 

defilări, continuă Coreggia, ei, în frunte, pe cai, urmaţi de 

ofiţeri, tu în fruntea unor autocisterne, a unor platforme 

cu furtune, lopeţi, găleţi, frânghii, căşti de protecţie, 

extinctoare, şi mai ştiu eu ce alte grozăvii… E ridicol, Ilarie, 

e nedrept… 

După ce se mai liniştiră în legătură cu “factura” 

promovării colonelului Porumbeanu, cei doi soţi se 

hotărâră să desfacă pachetele ce le fuseseră aduse. 

Inventariară mult mai calmi tot ce conţineau acestea. 

Coreggia, cu un simţ al ordinii mai accentuat, pe măsură 

ce despachetau nota totul într-un fel de registru. Astfel,

primul pachet conţinea: două costume, fireşte, cu însemne 

de general, unul pentru intervenţii directe în operaţiuni 

prevăzut cu accesorii de iarnă şi, cum era de aşteptat, cu 

două căşti, pe care Coreggia le califică pe dată, drept 

oribile, iar celălalt, mai agreabil, având fireturi strălucitoare 

şi un chipiu, pesemne pentru defilări, festivităţi. Pachetul 

următor, mai puţin voluminos, conţinea instrucţiuni, 

metode de intervenţie, în diferite tipuri de incendii, precum 

şi statistici cu privire la mijloacele de care dispuneau în 

caz de nevoie, atât brigăzile militare de pompieri, cât şi 

formaţiunile de voluntari de pe sate, ce intrau sub ordinele 

generalului… două, trei autospeciale trecute prin reparaţii 

capitale, găleţi, lopeţi, furtune, porta-voci, furci, sape, 

lopeţi, roabe, extinctoare. Se putea uşor trage concluzia, 

după inventarul făcut, că întreaga dotare anti-incendii era 

dintre cele mai precare. În încheiere, după ce şi ultima 

broşură fusese clasificată, Coreggia, vădit iritată, îi spuse 

soţului său “Decât să te fi făcut aşa ceva, mai bine, cu 

grad de caporal, te puneau santinelă la vreun depozit de 

varză sau fasole al armatei”… la început, era încă iarnă, a 

fost bine, liniştitor, generalului raportându-i-se doar 

“evenimente” lipsite de anvergură… un foc mic, repede 

stins, cu furci şi găleţi de apă (s-au folosit şi pălării), la un 

şopron din satul Conţopineşti, un pod ce abia începuse 

să ardă la periferia comunei Andrimoaca, rezolvat şi acela, 

nişte vâlvătăi, la depozitul de alimente, al unui restaurant 

turistic “Păstoraşul”, înăbuşite rapid de forţele pompierilor 

locali. Coreggia, fără ştirea lui Ilarie, chiar îi scrisese şefului 

corpului de armată unu, că soţul ei, adică generalul 

Porumbeanu, ţine absolut totul sub control. La începutul 

primăverii se produsese însă o schimbare. La biroul 

generalului, telefoanele începură să sune mereu, căci 

incendii mult mai mari se produceau peste tot… Se iscau 

aşa din senin, erau la mijloc mâini criminale, se înmulţiseră 

neglijenţele paznicilor, ale grupelor de primă intervenţie?… 

Tihna înaltului gradat şi a soţiei sale se cam risipise. 

Încetaseră, spre exemplu, să-şi mai facă programe de 

perspectivă, excursii mai lungi, evadări la mare, etc., 

refuzau invitaţii la nunţi, boteze, zile onomastice, chemau 

mereu serviciile de intervenţie să le verifice telefoanele, 

aveau coşmare, generalul, în special, trezindu-se din somn 

şi strigând… “Brigada a II-a, un pas în faţă şi jet 

puternic”… E adevărat, în unele locuri s-a lucrat bine, 

pârjolul a fost stins, vieţile au fost salvate, în alte situaţii 

însă nu s-a putut face mai nimic. Astfel, dacă sub directa 

epica magna 

conducere a generalului, folosindu-se o singură autospecială 

şi extinctoare, magaziile unei gări au rămas ca şi 

intacte, nu aceleaşi lucruri s-ar fi putut spune despre un 

depozit de mobilă de lux, care, în ciuda tuturor eforturilor, 

a ars până în temelii… Coreggia, date fiind mai ales 

insuccesele, a început să se teamă de reacţia autorităţilor, 

a superiorilor soţului său. L-a căutat chiar în persoană pe 

mareşalul Tufă, care însă a liniştit-o, spunându-i că 

generalul face şi el ce poate şi că, pe ansamblu, toţi sunt 

mulţumiţi. Dădu chiar şi un anunţ pe corpul de armată 

prin care şefului de pompieri Porumbeanu, i se acorda 

distincţia “Furtunul în grad de cavaler”… Când nu erau 

evenimente, când de peste tot soseau rapoarte liniştitoare, 

Coreggia, fără a fi observată îşi punea soţul sub o 

adevărată lupă. Mai avea el energie să facă faţă incendiilor 

care, cu siguranţă, vor veni?… Semnele unei îmbătrâniri 

premature se cam vedeau peste tot. În primul rând o 

încetineală în mişcări, ezitări, chiar, în a lua cât mai rapid 

decizii, mai ales când situaţiile erau presante şi minutele 

contau. Coreggia bănuia că în sufletul generalului se 

strecurase, în ciuda medaliilor şi onorurilor primite, o 

nemulţumire adâncă, poate contra vieţii în sine, dar mai 

mult ca sigur împotriva activităţilor ce trebuia să le 

desfăşoare. Avea impresia că stabilise cu vâlvătăile o 

“relaţie” specială, că angajase în sufletul său, o luptă pe 

viaţă şi pe moarte cu ele. Era convinsă, simţea cu 

înzestrările sale de femeie, că el aştepta de undeva un 

ajutor, o mână întinsă, pentru a avea o putere mai mare în 

încleştările în care era prins. Cineva parcă trebuia să se 

sacrifice, să dispară în chip misterios, poate chiar să-i 

absoarbă ceva din temeri, pentru ca el, într-un anume fel 

să supravieţuiască. Coreggia mai constată, cu surprindere, 

cu tristeţe, că Ilarie intra tot mai rar în camera în care-şi 

avea cărţile şi albumele, nu teribil de preţioase dar care 

constituiau sau, mai bine zis, constituiseră pentru el 

adevărate insule de refugiu. Simţea, de asemenea, că 

generalul nu punea nici un preţ pe ajutorul autorităţilor, în 

luptele sale cu vâlvătăile, acestea fiind parcă, în sălile lor 

de consilii, de şedinţe, de pus la punct proiecte, de luări 

de cuvânt, rupte de orice realitate. Ploua, ningea, băteau 

vânturi pustiitoare, pentru cei aflaţi “sus”, în vârful 

piramidei, totul era bine, cum nu se poate mai bine… 

Acordau distincţii, onoruri, fireşte, cu trâmbiţe şi tobe, se 

decorau între ei, puneau la cale defilări ca şi când în jur, în 

ţară, toate ar fi mers ca pe roate… La sfârşitul lunii mai, la 

cabinetul generalului, de acum atât de cunoscut şi apropiat 

de lume, sosiră o serie de mesaje cam ciudate. Unele pe 

simple hârtii, parcă aduse din apropiere, de la nişte case 

vecine, altele, sub forma unor telegrame, semnate dar şi 

anonime, în sfârşit, cele mai multe, expediate în plicuri, cu 

adresele exacte ale expeditorilor. Reproducem mai jos doar 

trei dintre ele… “Cam la zece kilometri de sediul 

dumneavoastră, mai mulţi oameni, bărbaţi adică, au văzut 

după miezul nopţii, păsări foarte mari, cum nu mai fuseseră 

pe aici, care deveneau roşii, ca nişte bulgări de foc, de 

îndată ce se ridicau de la pământ. Preotul le-a văzut şi el, 

dar nu ne-a putut da nici o explicaţie. S-a mulţumit doar, 

cu câteva slujbe la biserică. De două nopţi nu le mai 

vedem, dar roşul acela al lor, nu ne iese din cap”… “Ne 

întrebăm, domnule general, ce ar putea să însemne, aici la 

noi, la distanţă mare de sediul dumneavoastră, prezenţa 

unei femei, înalte, parcă mai repede un bărbat, ce ameninţă 

şi ziua dar şi noaptea, dintr-o margine a satului, tot ce 

mişcă în localitate. Nu ne apropiem de ea, iar de plecat, 

9

10 

pleacă doar atunci când doreşte. Bătrânii spun că nu vom 

scăpa de ea multă vreme”. “Veniţi dacă puteţi la 

Piperniceşti, e teamă, nelinişte printre oameni”…N-a trecut 

mult de la aceste mesaje şi lumea de pe arii întinse a sesizat 

un miros persistent de fum, deşi, după spusele 

oficialităţilor, nu erau nici unde focare care să-l producă. 

Şi dintr-odată, într-o zi de Duminecă, la început de iunie, 

pe arii mari, chiar foarte mari, izbucniră ca la o comandă, sar 

putea zice, lanţuri de incendii. Pălălăile se balansau în 

vânt ca nişte corpusuri ale unor drapele imense. Lăsau 

senzaţia că ating chiar cerul. Ziua dogoarea dobora la 

pământ pe aproape oricine, noaptea, deşi atmosfera era 

mai respirabilă, te cotropeau valurile de scântei, ce 

desprinse din mările de flăcări înecau într-un fel de joc 

fierbinte, tremurător, clădiri, curţi, biserici, suprafeţe întinse 

de câmp. Erau jalnice mai ales strigătele scoase de 

animalele ce piereau dar se auzeau şi vaietele multor oameni 

care fie îşi pierduseră avutul, fie, la rândul lor, fuseseră 

răniţi… Generalului Ilarie Porumbeanu nu i-a trebuit mul 

timp pentru a-şi da seama de amploarea dezastrului. Totul 

aducea cu un sfârşit de lume. După ce se află că Înaltul 

Comandament în frunte cu mareşalii Tufă şi Pasolea, plus 

alţi înalţi gradaţi, erau retraşi într-o locaţie secretă pentru 

a putea elabora în linişte proiecte de reformare a armatei 

cerute grabnic de Uniunea Europeană, se hotărî să 

acţioneze după propria-i inspiraţie şi doar cu mijloacele 

ce le avea la îndemână. Îşi mobiliză plutoanele, puse în 

funcţiune, pline ochi cu apă, cele două autospeciale, 

distribui furtunele de jet puternic şi mediu, unor căpitani 

cu experienţă, incluzând în inventarul de luptă contra 

stihiei, şi lopeţile, furcile, greblele, găleţile, furcile, 

sucitoarele gospodinelor, extinctoarele, precum şi gamelele 

şi caschetele ce se mai puteau găsi prin unitate. Ajungeau 

până la urechile generalului detalii ale dezastrului… Au 

ars nu ştiu câte case şi şure, au fost mistuite gări de cale 

ferată. S-au făcut scrum biserici, şcoli, dispensare şi 

bineînţeles, pârjolul se abătu şi asupra recoltelor. Oamenii 

se rugau lui Dumnezeu şi ziua şi noaptea, se porniră în 

anumite locuri procesiuni cu icoane, fură chemaţi pe bani 

grei, făcătorii de minuni. Cu mijloacele ce la avea la 

îndemână generalul avusese nu puţine momente de 

clătinări psihice serioase. După câteva zile de prăpăd, urcat 

pe acoperişul unei biblioteci rurale rămasă miraculos 

intactă, văzu ceva ciudat în marea de flăcări ce-o avea 

înainte şi anume, că acum pălălăile nu mai semănau cu 

nişte limbi incandescente, ucigaşe, ci începuseră, nimeni 

nu ştia sub ce imperative să închipuie, în zbuciumările lor, 

nici mai mult, nici mai puţin, decât faimoase edificii din 

Renaştere… Turnul din Pisa, după o clipă biserica Santa 

Maria degli Angeli, pe urmă Palazzo Medicis şi, în fine, 

Fontana di Trevi, capodopera lui Bernini. Aici, stând parcă 

nestingherită între flăcări, admirând sculpturile marelui 

maestru italian, o zări pe Coreggia. Era de-o frumuseţe 

extraordinară, poate puţin obosită de rosturile ei acolo… 

De îndată ce-o văzu generalul o strigă din răsputeri de 

câteva ori. Ea părea să-l audă, îşi întoarse chiar chipul 

spre el, dar deşi erau atât de aproape, ceva de dimensiuni 

geologice totuşi îi separa… Coreggia… mai reuşi să-şi 

strige Ilarie, soţia… Coreggia… După câteva clipe de la 

acest ultim apel, ea se ridică de la fântână, îşi mai privi 

odată soţul, şi, ca şi când ar fi avut aripi, se înălţă înspre 

marea de flăcări… Din acele momente se simţi peste tot o 

relaxare a căldurii, limbile focului începură să-şi piardă din 

intensitate, se putea spune că urgia slăbeşte, că blestemul 

epica magna 

e pe cale să se ducă. La urechile generalului evident năucit 

de toate câte i se întâmplaseră, ajunseseră zvonuri chiar 

mai de departe că vâlvătăile se potolesc. Auzea aproape 

de peste tot, într-un amestec straniu, bizar, frânturi de 

rugăciuni, imploraţii, mulţumiri adresate deopotrivă Celui 

de Sus şi lui. Înainte chiar de a ajunge acasă un helicopter 

al Marelui Stat Major îi ateriză înainte. Câţiva colonei pe 

care nu-i cunoştea după ce-l salutară în cel mai pur stil 

milităresc îi înmânară, fredonând imnul naţional, din partea 

mareşalilor Râpă şi Ceafă un mare număr de diplome şi 

medalii. Află cu această ocazie că era numit membru titular 

în Consiliul de Apărare al Ţării, şi preşedinte pe viaţă al 

Comitetului de prevenire al calamităţilor de gradele unu şi 

doi… În sfârşit, intră în casă, fără să-şi pună problema 

dacă vecinii îl pândesc sau nu din spatele unor perdele. 

După căldurile ce le îndurase nu cu mult timp în urmă, 

simţea acum pe spate muşcătura unor dinţi ascuţiţi şi foarte 

reci. Rămase surprins de ordinea ce domnea peste tot. Ai 

fi zis că mai multe cameriste de hotel îşi uniseră eforturile 

pentru a elimina şi semnele celei mai mici dezordini. 

Bucătăria strălucea de curăţenie, din robinete nu se 

scurgea nici o picătură de apă, vesela, aparatele, erau la 

locurile lor, dar, din nefericire, aşa simţea Ilarie, totul emana 

un aer de criptă, de spaţiu părăsit. În dormitor “gheaţa” 

era parcă şi mai mare. Deschise dulapul de haine al 

Coreggiei şi, spre surprinderea lui, văzu că înăuntru nu 

era nimic, în afara frumoasei ei rochii de mireasă. În ce 

privea dulapul ui, aici, printre cutii, printre pantofi, se 

roteau mai mulţi şoareci ce nu se speriaseră câtuşi de 

puţin când liniştea le fu tulburată. În sufragerie – senzaţie 

stranie pe care generalul o puse pe seama oboselii – pe 

scaune, la masă, pe fotolii, stăteau cu rândul toţi prietenii, 

invitaţii lor de odinioară. Volubili, antrenanţi dar şi tăcuţi, 

măcinaţi de problemele ce le duceau cu ei de multă vreme… 

În sfârşit, intră şi în camera lui… Aici cărţile, albumele de 

artă, cu toate dispăruseră, în schimb, în mijlocul încăperii, 

aplecată să bea apă din Fontana di Trevi se afla Coreggia. 

O făptură albă, mereu în aceeaşi poziţie, Dumnezeu ştie 

din ce făcută căci Ilarie Porumbeanu nu îndrăzni s-o 

atingă… După ce le văzu pe toate, generalul se întinse pe 

primul pat ieşit în cale şi ceasuri în şir se uită în tavan 

până când acesta începu să facă valuri ca suprafaţa puţin 

agitată a unei mări… Era, cu siguranţă o zi de august, 

extrem de caldă, venită aşa pe neaşteptate. Zidurile caselor 

se încinseseră într-o asemenea măsură încât fiecare 

încăpere ai fi zis că devenise un adevărat cuptor. Soarele 

parcă din infinitele înalturi se lăsase şi el mai jos pentru a 

declanşa pretutindeni pârjoluri. Din iarbă, din tufişuri, din 

copaci, puteai crede că dispăruse şi cel din urmă semn de 

viaţă. Generalul de pompieri în rezervă, Ilarie Porumbeanu, 

cu respiraţia aproape tăiată, cu puterea fizică vizibil 

afectată, presat de singurătate, se hotărî, în ciuda focului 

de afară, să facă o plimbare pe câmpiile ce de la domiciliul 

său se întindeau cât vedeai cu ochii. Trecu, scăldat în 

sudoare, în camera unde-şi avea una dintre uniformele de 

gală. Fusese croită cu câţiva ani în urmă, când, cu prilejul 

aniversării vârstei de 70 de ani, primise din nou decoraţii 

pentru tot ceea ce făcuse în luptele cu necruţătoarele 

incendii. Vestonul şi pantalonii, parcă ghicindu-i gândurile 

îl priveau mirate. Generalul neclintit în intenţiile sale de 

plecare, îşi şterse mai întâi corpul ud cu un prosop, apoi 

se parfumă discret pe sub braţe şi puţin pe gât pentru a 

dilua cât de cât, mirosul de transpiraţie ce îl va reinvada 

cu siguranţă după primii paşi de plimbare. Ce ştiţi

dumneavoastră, oameni de rând, ce înseamnă un militar 

hotărât?… Începu să se îmbrace într-un ritm care să nu-i 

răpească prea mult timp. Altfel zis, mai degrabă repede 

decât încet. Căldura îl izbea din toate părţile dar în 

concentrarea lucrului ce-l avea de făcut aproape că nu 

ţinea cont de ea. Întâi pantalonii, păstraţi la cea mai perfectă 

dungă, pe urmă, o cămaşă albă ce se mula ireproşabil pe 

corp şi, în sfârşit, vestonul, socotit o glorie a vestimentaţiei 

sale. Îşi fixă cu grijă, cu ace speciale, pe piept, prin preajma 

buzunarelor, toate decoraţiile primite în cei treizeci de ani 

de activitate. O adevărată platoşă metalică, divers colorată, 

îi apăsa puţin pieptul făcându-l vizibil de la mari distanţe. 

Se simţea în clipele acelea fericit, puternic, un învingător, 

în primul rând, al propriei singurătăţi, în care după 

dispariţia soţiei atâta amar de vreme trăise. În sfârşit, 

convingându-se că în casă totul e lăsat în perfectă ordine, 

îşi potrivi pe cap chipiul şi ieşi în stradă. Lăsând la o parte 

cele câteva străduţe caracteristice marginilor oricărui oraş, 

atacă prima cărare mai mare ce ducea spre nesfârşirea 

câmpiilor. Deşi soarele îl lovea direct în creştet, pentru 

început, căldura i se păru perfect suportabilă. Singurătatea 

câmpiei părea chiar să-i facă bine. Spatele şi-l simţea 

totalmente ud, la fel şi tâmplele şi gâtul dar un mic vânt 

pornit de nu ştiu unde atenua aproape în întregime 

disconfortul caloric. Generalul mergea fără o ţintă precisă, 

doar aşa ca să mai sfâşie puţin din singurătatea care acasă 

realmente-l tortura. Nu se gândea la nimic special ci doar 

lăsa să-i curgă prin faţă, asemeni unui pârâu leneş, felurite 

întâmplări din viaţă. Nu pusese vreo ordine în ele, făcândui 

chiar plăcere că i se prezentau într-o anumită 

neorânduială… despărţirea cam dramatică de părinţi, şi 

pentru totdeauna, lupta grea cu un incendiu izbucnit, de 

mult, într-o hală de vagoane, primele îmbrăţişări cu 

Coreggia, ce avea să-i devină o exemplară soţie, discursul 

scurt ce-l ţinuse ministrul apărării, când i-a pus un şal alb 

pe după gât în semn de excepţională preţuire. Soarele se 

află acum parcă deasupra chipului său şi-i vorbea despre 

o fântână situată doar la un metru de el. Vedea, cu adevărat, 

fântâna, una nouă, cu apă până sus, dar când s-o atingă 

dădu peste un loc gol, plin de iarbă pârjolită. Ceva mai 

departe de fântână, zări, de data aceasta foarte clar, o 

oglindă, în care juca chipul soţiei sale… “Coreggia, strigă, 

vin imediat la tine, dar când s-o cuprindă cu mâinile, mai, 

mai să se prăbuşească în gol. După aceea nu mai văzu 

nimic dar avu senzaţia, chiar certitudinea, că soarele se 

împarte în mai multe fragmente şi fiecare dintre ele i se 

lipeşte direct de corp. Vru să mai înainteze, zări nu chiar 

atât de departe câţiva copaci umbroşi, dar nu reuşi să 

ajungă până la ei. Instantaneu simţi ceva extrem de dureros 

şi în câteva clipe văzu, dar asta foarte clar, cum din el, se 

înalţă una câte una tremurătoare limbi de flăcări… Generalul 

în rezervă Ilarie Porumbeanu, din care mai rămăseseră după 

ardere o decoraţie şi un pantof fu înmormântat într-un 

cimitir comun din oraş fără onoruri militare. Pe drumul de 

la biserică la mormânt, pentru ca sicriul să fie totuşi mai 

greu, credincioşii, la sugestia preotului, introduseseră 

înăuntru, doi saci mijlocii cu ovăz… 

epica magna 

Mariana CODRUŢ 

Vizita 

11 

Pavel bătu de trei ori, tare, în uşă: dinăuntru se auzea o 

femeie vorbind ascuţit şi precipitat. La al doilea set de ciocănituri, 

Shylock deschise şi, cînd îl văzu, zîmbi fericit. Îl trase repede 

înăuntru şi îl împinse prin uşa larg deschisă în sufragerie. 

În hol, cu mîna pe clanţă, gata de plecare, o femeie 

tînără, cu faţa rotundă, îmbrăcată cu o rochie galbenă, îşi 

continuă avalanşa de vorbe turnate în capul lui Shylock: 

–Tot timpul te plîngi că eşti singur, don’ Valentin! Mă 

rog dumitale, de ce te plîngi? Ce, nu ţi-e bine? Ce griji are 

un om singur? Ce griji ai dumneata? N-ai nici o grijă! Te 

culci cînd vrei, te scoli cînd ai chef, faci ce-ţi pofteşte inima... 

Nu tu copii, nu tu nopţi nedormite, nu tu gînduri că de unde 

bani să-l încalţi pe ăla, să-l îmbraci pe ălălalt, să-i hrăneşti, 

să-i ţii la şcoală! Nu mai poţi de bine, aşa să ştii!.. 

Mărunţel şi cocîrjat, de parcă l-ar fi tras nasul enorm 

în jos, într-un tricou albastru scămoşat şi blugi vechi, cu 

picioarele goale în şlapi şi părul vîlvoi, Shylock stătea în 

faţa ei cuminte ca un mieluşel. Din cînd în cînd, se întorcea 

spre Pavel, care rămăsese în picioare şi cu florile în mînă în 

mijlocul sufrageriei cu perdelele trase în geamuri, şi-i zîmbea 

mieros. Gîndind că-i face semne şi că-şi bate joc de ea, 

femeia smuci clanţa şi deschise uşa. Din prag, mai aruncă o 

dată : „nu mai poţi de bine, aşa să ştii!” şi - dusă a fost! De 

pe scări, îşi aminti şi strigă: „vin luni la patru!” şi Shylock 

închise uşa, dînd din cap. Cu spatele la Pavel, ridicînd mîna 

şi gesticulînd cu ea atît de vijelios încît faldurii cărnii bătrîne 

de pe braţ fluturară ca un drapel în vînt, o apostrofă, zbierînd 

teatral prin uşa închisă, pe duşmanca lui, probabil deja 

ajunsă în stradă: 

–Oare omul singur nu are şi el ochi? Nu are şi omul 

singur mîini, mădulare, talie, simţuri, patimile, năzuinţele 

lui? Nu se hrăneşte şi el cu aceleaşi mîncăruri? Nu poate fi 

rănit şi el cu aceleaşi arme? Nu e supus şi el aceloraşi boli? 

Nu foloseşte şi el aceleaşi leacuri împotriva bolilor? Nu se 

încălzeşte şi el, nu îngheaţă şi el, vara sau iarna? Aşa cum 

fac şi suferă şi cei cu copii? Nu sîngerăm şi noi, dacă ne 

înţeapă cineva? Nu începem să rîdem dacă ne gîdilă cineva? 

Dacă ne otrăviţi, nu murim şi noi, ca şi voi? Şi dacă ne faceţi 

vreun rău, nu se cuvine să ne răzbunăm şi noi? 

Apoi, terminîndu-şi tirada asta, foarte mulţumit de 

sine, făcu o piruetă greoaie pe un picior, cu părul firav şi alb 

zbătîndu-i-se pe lîngă cap, şi-i spuse lui Pavel gîfîind şi 

ştergîndu-şi fruntea, ca după un efort colosal: 

–Aşa, vezi?! Trebuie să-i înfrunţi pe ciumeţi! Să lupţi! 

Să te rrre-volţi!! Eu sînt un luptător, un rrre-voltat!! strigă, 

bătînd aerul cu un deget strîmb, îngălbenit de tutun.

12 epica magna 

Îşi frecă mîinile încîntat şi, făcîndu-i cu ochiul lui Pavel, 

se repezi în sufragerie, cotrobăind febril pe sub pernele 

fotoliilor, pe după televizor, prin colţuri ferite, în timp ce 

bodogănea: 

–Capul meu bătrîn e bucşit cu singurătate ca o saltea 

cu lînă, ghibosită în ea cu pumnii! În fiecare colţişor! Prin 

fiecare cusătură! Ca o pernă de pene e capul meu bătrîn 

doldora de singurătate. Sînt buboi de tăcerr-ea asta 

morocănoasă a casei. N-o mai pot scoate cu nimic din mine 

şi din capul meu. Dau drumul la radio – nu-l mai aud. Deschid 

televizorul, să pătrundă vuietul lumii în mine – ea rămîne tot 

acolo, acră şi unsuroasă... Să fii singur an de an, lună de lună, 

zi de zi şi ceas de ceas! Ştii ce-nseamnă asta? întrebă cu glas 

înalt, întorcîndu-se către Pavel şi gesticulînd abundent. Ştii 

ce înseamnă, dom’le, să simţi cum ţi se scurg orele grele de 

linişte moartă pe faţă, ca nişte rîme puturoase? Şi cum se 

strîng în jurul gîtului tău ca un boa ucigaş? Ori cum îţi sfărîmă 

oscioarele, mărunt, mărunt, mărunt ca un dihor puiul de găină? 

Ştii ce forţă îţi trebuie ca să nu înnebuneşti? Trebuie să fii 

puternic precum leul îndurînd foamea ca să faci faţă 

singurătăţii totale. Şi răbdător ca o cămilă fără apă. Tenace ca 

un cîine vînînd la vizuină. Şi iute ca ghepardul, ca să nu te 

prindă în mrejele ei mortale... Da, da, că are, are ticăloasa 

mreje mortale! dădu el din cap, la întrebarea mută din ochii lui 

Pavel. Îţi suge vlaga din i-ni-mă!!! Şi mintea din creier! Şi 

snaga din boaşe. E sîngeroasă, dom’le, e cea mai sîngeroasă 

fiarr-ră! Ştii ce autoritate are? Nu te lasă să faci decît ce vrea 

ea! făcu el, izbind palmele una de alta de ciudă. 

Începu să răscolească prin sertarele bibliotecii: 

–Devii omul junglei. Nu-ţi mai vine să te mai scoli din 

pat. Şi, dacă îţi încordezi voinţa şi te dai jos din pat, nu-ţi 

mai vine să te mai speli pe faţă! Şi, dacă te speli, nu-ţi mai 

vine să te îmbraci ca oamenii. Şi nu-ţi mai vine să mai mănînci 

ca oamenii, ci în picioare, cu mîna, luat direct din oală! Iar 

dacă îţi încordezi voinţa – că hicleana te ţine cu capul în 

curul ei, ca hipnotizat, şi chiar aşa îţi şi holbezi ochii, ceasuri 

în şir, fără ţintă, ca hipnotizat –, dacă îţi încordezi voinţa ca 

să ieşi în lume, arunci de-a valma hainele pe tine. Şi nu mai 

ştii să te porţi cu oamenii. Nevorbit, turui vrute şi nevrute. 

Sau nu-ţi mai găseşti cuvintele. Le stîlceşti. Nu le mai dibui 

sensurile. Te sperie propria voce, pe care o uitasei. Şi îi 

priveşti suspicios pe cei cu care vorbeşti! Şi găseşti în 

vorbele lor, la tot pasul, intenţii perfide. Şi devii suspicios 

şi faţă de tine: „dacă sînt singur, înseamnă că nu mă iubeşte 

nimeni. Şi, dacă nu mă iubeşte nimeni, înseamnă că faţa 

mea a devenit monstruoasă!” răsuflă el zgomotos. Omul 

singur pare primejdios celorlalţi ca şi străinul, aşa să ştii! 

Toţi se tem de tine, ca de unul pe care nu-l cunosc: „băi, 

cine ştie ce are ăsta în cap!” Nu mai poooooot! Şi nimeni nu 

mă crede. Toţi spun că huzuresc de bine, şi soru-mea, şi 

nebuna asta care-mi face menajul, şi vecinii... Îmi spun mie, 

un marrr-tir al singurrr-ătăţii, al tăcerr-rii ăsteia din casă, 

care mă macină ca mucegaiul hîrtia...! 

De sub un vraf de hîrtii, extrase în fine cu infinită grijă 

o sticlă plată de whisky şi, punînd-o cu infinită grijă pe 

masă, îi făcu din nou cu ochiul lui Pavel. Se repezi în bucătărie 

tot bodogănind: 

–Am ascuns-o de scorpia asta! Că, altfel, mă spune 

lu’sor-mea şi aia m-a ameninţat că mă duce la azil dacă nu 

sînt cuminte. Sau că n-o mai lasă pe Fineta să vină să-mi 

facă menajul! Că eu aşa îi spun amărîtei ăsteia, Fineta. 

Fiindcă, într-o iarnă, cînd s-a aplecat să spele pe jos, i-am 

văzut de sub rochie cămaşa roz de finet. Stătea aşa, zise 

Shylock venind în hol, aplecîndu-se din mijloc şi ridicînduşi 

fundul ţuguiat ca să arate cum stătea Fineta, şi rochia sa 

mulat pe fundul ei mare şi rotund şi pe dedesubt s-a văzut 

cămaşa de finet! Auzi, cămaşă de finet, ca pe vremea lui tata 

mare!, rîse el şi se precipită iar în bucătărie. 

Pavel îl auzi zdrocănind printre vase. Se întoarse cu 

două pahare, turnă în fiecare puţin alcool, îl goli pe al lui 

dintr-o răsuflare, însenindu-se la faţă. Se lăsă oftînd într-un 

fotoliu. Abia acum văzu că Pavel stă în picioare şi-i făcu 

semn să se aşeze şi el: „stai, mielul lui Dumnezeu!”. Şi abia 

acum văzu că tînărul avea un buchet de flori în mînă. 

–Mi-ai adus trandafiri? făcu el mieros, aprinzîndu-şi 

o ţigară. 

–V-am adus acum pentru spectacolul la care m-aţi 

invitat mai demult... Nu sînt trandafiri, sînt garoafe, răspunse 

Pavel zîmbind. Scoase dintr-o pungă ascunsă sub braţ o 

sticlă de jumătate cu băutură şi i-o întinse. 

–Ah, eu nu mă pricep deloc la flori, spuse Shylock, 

luîndu-le şi punîndu-le pe bibliotecă. Suci şi răsuci sticla 

pe toate părţile, vizibil dezamăgit, băgînd-o apoi sub fotoliu. 

Confund florile de liliac cu florile de salcîm. Odată i-am 

spus cuiva că am mîncat clătite cu flori de liliac şi m-am 

făcut de rîs, fiindcă, de fapt, erau flori de salcîm!... Da’ ce 

de-a flori am primit la viaţa mea! Cu braţul, la fiecare premieră! 

Că eu am fost... L-am jucat pe Shylock, din „Neguţătorul 

din Veneţia”, al lui Shakespeare. Ştii tu? Ştii? Mare 

spectacol, dom’le!!! Maaare! Vreo cinci ani a ţinut afişul, că 

actorii tineri care se angajau nu-mi mai spuneau don’ 

Valentin, cum se întîmpla mai demult, ci Shylock. Şi Shylock 

am rămas, şi pentru portar, şi pentru cabiniere, şi pentru 

peruchiere, şi pentru oamenii de la ateliere. Pentru toţi. Şi 

pentru primarii de după, şi pentru popă! Shylock, domnule! 

Te joci?! Numai Fineta asta cu gura mare care-mi face 

menajul îmi zice don’Valentin, că n-a călcat în via-ţţa ei la 

teatru... Da’ ştie de la soră-mea că am fost cineva! Că altfel 

m-ar şi bate, năroada! N-are timp de teatru, de artă: stă cu 

beţivu’ ei şi cu copchii toată ziua! 

–Şi dv. acum...? întrebă Pavel. 

–Acum m-au pensionat! dădu Shylock din mînă a 

lehamite şi stingînd ţigara în scrumieră. Mai joc numai în 

basmul acela, pentru copiii de la ţară... 

–Aţi împlinit vîrsta...? 

Shylock lăsă privirea în jos şi se încruntă. Pavel tăcu 

şi el, cercetînd sufrageria cu pereţii afumaţi, mirosind acru 

şi greu a tutun. Perdeaua începuse să se agite încetişor în 

fereastră, aruncînd din cînd în cînd în cameră cîte o gură de 

aer proaspăt. Brusc, bătrînul îşi ridică faţa şi, stingînd ţigara, 

începu să scandeze tare, făcîndu-l pe musafir să tresară: 

„vai, vai, vai şi aoleu/ cum împlinii vîrsta eu!/ vieţişoara 

mea pe drum/ se tot pierde ca un fum!/ vieţişoara mea 

plîngînd / la vale o ia zburînd!” Terminînd, se uită la Pavel, 

cu un zîmbet triumfător şi trist în acelaşi timp. Îşi mai turnă 

un pahar de whisky; Pavel – care încă nu se atinsese de 

porţia lui - obiectă că nu e gheaţă, dar bătrînul dădu plictisit 

din mînă că „n-are importanţă!” şi rămase pe gînduri. 

–Da, dom’le, sînt bătrîn de ani. Da’ ştii ceva? 

Paradoxul e că în mine e un copil care din cînd în cînd se 

miră: „băi, da’ ce mulţi ani am!” 

Îşi aprinse mecanic o altă ţigară şi, cu ochii închişi, 

trase din ea fornăind de plăcere. 

–Tare eşti abătut! zise el cu voce şoptită şi tremurată... 

Pavel tresări. 

–Femeile, nu? miji actorul un ochi pe după pînza de 

fum... Ah, femeile, femeile, minunea asta a lummm-ii!!! lungi 

el pe m, cu voluptate neascunsă. Ca şi Gemenii din New 

York sau ca turnul din Pisa! Ca Pantheonul sau ca Grădinile 

Semiramidei! Ca Sena curgînd leneşă şi monumentală sau 

ca oceanul cel fără de margini! Dar ce vorbesc eu!?? Femeia 

e însăşi lumea, crudă şi gingaşă, sensibilă şi hahaleră,

misterioasă şi proastă, devotată şi parşivă, generoasă şi 

scorpie! ... Of, of, of şi auleu, tare-am mai iubit-o eu...! 

Sări de pe scaun şi aprinse lumina. Cotrobăi în 

bibliotecă, alese şi aruncă pe covor un vraf de albume şi 

poze, trîntindu-se şi el pe jos. Febril, căută în albume să 

vadă Pavel şi Gemenii din New York, şi Turnul din Pisa, şi 

Pantheonul, şi Sena cea leneşă şi monumentală, şi oceanul 

cel fără de margini. Pavel, care se aşezase şi el pe covor, se 

înroşi la faţă sorbind imaginile acelea colorate mirific pe 

hîrtiile lucioase. Iar Shylock îi arătă apoi şi nudurile cu carnea 

grea şi noduroasă ale lui Rembrandt, şi trupurile lascive şi 

fără oase ale lui Ingres, şi pe serafica Venus ieşind din 

apele mării cu o eşarfă mică şi albă ca spuma pe pîntec, şi 

nimfe cu coapse zdravene şi sînul greu, înconjurînd-o 

speriate pe zeiţa vînătorii, ca s-o ascundă vederii unui 

Acteon viril şi naiv, şi femeile tahitiene ale lui Gauguin, cu 

nas lătăuş şi priviri adormit-visătoare ... 

Cu ochii închişi şi nările fremătînd, bătrînul actor le 

pipăia pe hîrtie cu buricele degetelor, de parcă ar fi citit 

astfel, ca un orb, miracolul vieţii şi al iubirii pulsînd în carnaţia 

albă şi roz şi ca mahonul a acelor femei moarte demult. Şi 

duse albumul la gură şi pupă cu evlavie trupul arămiu al 

marii odalisce a lui Ingres, care se uita la ei şi cu ochii, peste 

umăr, dar parcă şi cu talpa mică a piciorului - şi-l înfruntă 

apoi pe Pavel drept, fără ruşine. Pavel îşi simţi pielea 

înfiorîndu-se de milă şi de încă ceva, de care nu-şi dădea 

seama, văzînd tristeţea din ochii bătrînului. 

–Uite dulceaţa lummm-ii! Uite minunea lummm-iii! 

Uite frumuseţea şi poezia şi miracolul vieţii! îi arătă Shylock, 

cu ochii umezi, trupul alb şi rotunjor al altei Venus, 

întinsă pe valuri şi pe propriul păr. Ce fuioare lungi şi aurii! 

Numai bun să te spînnn-zuri cu ele de drag! 

Şi cînd filele dezvăluiră o statuie a zeiţei vînătorii, 

Pavel îşi muşcă buza de jos: Diana cea de piatră, înaltă şi 

subţire, cu părul strîns şi picioarele în sandale legate cu 

nojiţe pe glezne, de poalele căreia se lipise un cîine care o 

privea cu supunere poate, avea pieptul dezgolit. Veşmîntul 

subţire îi căzuse de pe un umăr şi sînul drept se vedea în 

întregime. Şi semăna, aşa mic şi botos, cu sînul Dianei cea 

de carne, din Alexandru, de la care el plecase rănit de moarte 

cu numai vreo oră-două în urmă.. 

–Taaaa-re le-am mai iubit! oftă Shylock, ridicîndu-se 

cu greu de pe covor şi împingînd deoparte cu piciorul vraful 

de albume. Se aşeză pe fotoliu, îşi turnă altă porţie de whisky 

şi-şi aprinse altă ţigară. Rîse îndelung după ce bău din pahar. 

–Ştii, cu vreo lună înainte de accident – că a pierit 

într-un accident de tramvai, sărăcuţa -, nevastă-mea, de 

parcă ar fi presimţit că se va muri, mi-a spus că ştia de 

legăturile mele secrete, şi cu doctoriţa, şi cu profesoara de 

chimie, şi cu chelneriţa de la club... Eu am rămas mască, 

fiindcă nu înţelegeam de unde ştia! Nu mă afişasem cu ele 

în lume, eram discret... O respectam pe nevastă-mea, o femeie 

subţiii-re, dom’le! Deci am negat cu tărie: nu şi nu şi nu! Că 

epica magna 

13 

aşa m-a învăţat taică-meu, nici dacă sînt prins în pat cu o 

femeie să nu recunosc! Dar, cum ea nu se lăsa şi nu se lăsa, 

m-am dat bătut şi am întrebat-o de unde ştie. Şi ea mi-a 

spus că mă trădam eu singur! Să mor de infarct, nu altceva! 

Şi era adevărat. Să vezi cum: cînd eram cu doctoriţa, învăţasem 

să recunosc anumite boli – că nevastă-mea a fost şi cam 

bolnăvicioasă – şi ştiam şi ce medicamente să ia. Că vorbeam 

şi cu doctoriţa... Cînd am fost cu profa de chimie, ajunsesem 

să mă pricep la tot felul de chichiţe, de amestecuri şi substanţe 

bune în casă. De pildă, că nu e bine să iei în aceeaşi zi şi 

calciu, şi magneziu, că au amîndouă aceeaşi valenţă şi se 

neutralizează unul pe altul... Sau cu ce se scot petele de 

rugină, cele de cafea sau cele de... Că pe-atunci nu se găseau 

în magazine tot felul de detergenţi ca acum, de una-două auzi 

la televizor reclame miraculoase: „Lume, lumeee, un detergent 

obişnuit scoate numai trei pete, dar al nostru scoate o 

mie şi una de pete!” Vax! Cînd am fost cu chelneriţa, am 

învăţat să fac cocktailuri... Ei, ştii, pentru mine iubirea e totală! 

Şi ca să le cuceresc pe femei, învăţam să mă port cu ele, să am 

ce discuta cu ele... Că femeia e gingaşă, domnule, trebuie să 

o iei frumos, cu flori, cu discuţii... Bărbatul care înţelege 

lucrurile aşa se maturizează mai repede, fiindcă începe să se 

strunească, să se strunjească, să se controleze... Siii-gur, 

poţi s-o şi răstorni din prima pe divan, dar asta numai hamalii 

fac. Asta nu e iubire, asta e panaramă!... 

Trase din ţigară şi din pahar setos şi, apoi, întorcînduse 

hotărît către Pavel: 

–Să le iubeşti pe toate, băiete, că toate merită, şi fiecare 

în parte... Şi dragostea în sine merită, că dragostea e cel mai 

minunat lucru din viaţa omului. Are dreptate scriitorul ăla... 

ăla... eh, unu’ care spune că dragostea e funcţiunea cea mai 

importantă a speciei umane, vocaţia ei... Cîţi ani ai tu, mielul 

lui Dumnezeu? întrebă după o lungă tăcere. 

–Merg pe nouăşpe... 

–Optşpe ani? Auleu! Optşpe ani! Apoi, bravo ţie, ai 

în faţă măcar patruzeci de ani de iubit femeile! Uiii!... Iar eu... 

Tăcu obosit. Se scărpină îndelung pe piept, cu gîndul 

în altă parte. Brusc se întoarse către Pavel: 

–Şi ce naiba vrei tu de la viaţa ta, mă? 

–Eu vreau să cunosc lumea! răspunse Pavel moale, 

învîrtind în mîini pachetul de ţigări al gazdei. 

–Foarte bine, foarte bine! aprobă energic actorul. Să 

te duci în lume, să o cunoşti. America, Franţa, Italia, Grecia, 

ai-iai-iai! 

–Dumneavoastră le-aţi văzut? 

–Da, da, da… Nu, nu le-am văzut de-adevăratelea, 

cînd eram tînăr nu s-a putut, acum nu am bani şi nici vlagă… 

Dar sînt în capul meu pînă la ultima nuanţă! Am în capul meu 

lumea! Am visat-o de-a fir a păr, pînă la ultima piatră din 

zidurile ei… Da’ tu du-te, foarte bine, du-te, să nu stai cu 

nasul toată viaţa în România. Nu vezi ce ţară, dom’le? Ca o 

barcă mare în care luntraşii, nimic de zis, trag la rame, da’ 

fiecare în legea lui, după interesul şi priceperea şi puterile lui, 

de uite-aşa umblă barca pe apă, ca pişatul boului! Nu vezi ce 

se întîmplă aici, dom’le? spuse cu glas înalt, de Ştefan cel 

Mare, ridicîndu-se în picioare şi împungînd aerul cu degetul 

lui strîmb şi îngălbenit de tutun. Tot lucruri pe dos se întîmplă 

la noi, dom’le, ca la neoameni, fiindcă SE-CU-RI-TA-TEA na 

murit! Securiştii nu vor să ajungem în rînd cu lumea, dom’le ! 

S-au deghizat în politicieni, în parlamentari, în oameni ai 

justiţiei, în popi, în actori, ba şi în femei,’tu-le-am mama lor, şi 

fac totul pe dos. Păi nu ? Şi începu să numere pe degete : 

actori care nu ştiu actorie ; responsabili cu Mediul care aduc 

deşeuri radioactive în ţară; ministru al Culturii care 

subvenţionează fotbalul, în timp ce Teatrul Naţional stă gata

14 epica magna 

să cadă în balta de sub el; doctori care aruncă bolnavii din 

salvare să moară în ger sau le taie organul reproducător din 

greşeală; ţărănişti care nu ştiu cum arată un ţăran; profesori 

care vînd patalamale şcolare fără examen; absolvenţi de 

facultăţi care nu ştiu să despartă un cuvînt în silabe; avocaţi 

care încalcă legea; poliţişti care fură cot la cot cu hoţul; 

însărcinaţi cu lupta împotriva corupţiei care sînt ei înşişi 

corupţi; bancheri care falimentează bănci; intelectuali care 

spun că e o prostie să-l mai citeşti pe Tolstoi! Te cruceşti de 

cîte mai inventează realitatea asta, dom’le! se opri el, plesnind 

din palme şi udîndu-şi gîtul cu o gură de whisky. Apoi sări ca 

ars: şi actori care habar n-au de teatru! Pe care-i doare la 

bască de cultură! Care se arată în puşca goală pe scenă, în 

loc de talent! Care nu înţeleg nimic dintr-un Shylock şi din 

drama lui! încheie tunător el şi tirada asta, aşezîndu-se ostenit, 

într-un nor de fum. 

–Eu, începu Pavel după o lungă pauză... 

–Să te duci, copilule, şi să cunoşti lumea, îi tăie actorul 

vorba. Că noi nu am putut, patria a fost cu cei din generaţia 

mea un fel de Saturn care îşi devorrr-ează fiii! Ne-a ţinut la 

jug. Ne-a prostit... Voi puteţi acum să plecaţi! Lumea e 

deschisă pentru voi, vă aşteaptă cu braţele deschise! făcu 

teatral şi Pavel văzu că avea ochii împăienjeniţi. 

Fiul meşterului se ridică de jos, îşi scutură pantalonii 

şi-şi netezi dunga. Speriat că pleacă, Shylock sări din fotoliu: 

–Să mîncăm amîndoi! Ţi-o fi foame! Hai, hai, dom’le, 

să mîncăm amîndoi! Proasta aia mi-a făcut orez cu spanac. 

Auzi! Da’ noi izbim o omletă cu şuncă, de să ţipe mahalaua! 

Pavel zîmbi şi se mai apropie cu un pas de uşă fără să 

zică nimic. 

–Mai stai, mai stai, se agăţă de el bătrînul! Tare sînt 

singur! Taaa-re mi-i urr-ît! se jelui el, legănîndu-se cu mîna 

la gură, ca ţărăncile. Şi nici tu nu ştii ce înseamnă asta, cu ce 

se mănîncă. Dar tu măcar poţi înţelege, eşti sensibil ca o 

femeie! îl mîngîie pe Pavel pe păr şi Pavel se feri de mîna 

uscată şi caldă. Tare sînt singuuuur! se căină lung, văzînd 

că oaspetele se apropie implacabil de uşa de la ieşire. 

–De ce nu vă recăsătoriţi? întrebă Pavel. 

–Eu?!! rîse Shylock. Păi cine... A, nu, nu pot, am 

iubit-o prea mult pe soţia mea, o coti el. Nuuu, nu mai calcă 

nici o femeie unde a fost locul ei!... 

–Atunci, să vă luaţi un animal de casă... O pisică, 

ceva! 

–Da’ ce, n-am? Am, dom’le, cum să n-am! Se poate?... 

Uite, îţi fac cunoştinţă cu motanul meu! făcu bătrînul, 

aplecîndu-se şi prefăcîndu-se că ia o pisică de jos. Vezi ce 

frumos e? Ptiu, m-a zgîriat fiara! Romeo, Romeo – alintă el 

golul din braţe, unde ai umblat, vagabondule, pînă acum? 

Îţi miroase deja a catrinţă? rîse el şi-i făcu lui Pavel cu ochiul. 

Pavel pufni în rîs, îi strînse mîna şi ieşi. 

–Fii liii-ber! Rrre-voltă-te! Dă-le la cap la ciumeţi! 

Rrrevol-tă-te! îl ajunseră din urmă, în timp ce cobora pe 

bîjbîite scara întunecată a blocului, zbieretele actorului rămas 

în spatele uşii închise. 

(Fragment din romanul Nudul Dianei) 

Maria TACU 

Anita 

Să te întorci fără a o ucide pe Eurydice 

Jean-Luc Godard 

(...) 

Bărbatul se ridică însă, îşi umple cana de cafea şi 

aduce o bere de la bucătărie, intră din nou în dormitor şi 

se uită la Tina. Stătea întinsă pe pat, aşezată pe spate, îşi 

îndoise picioarele desfăcute, ridicase genunchii ca un 

model care pozează unui pictor atent, nu avea nimic indecent, 

unghiul din care el o privea nu-i dădea voie să-i 

vadă căuşul atât de curat, ştia că ascunzişul ăla era acolo, 

între pulpe, doar că el nu-l vedea acuma, dar îi ştia fiecare 

cută, fiecare pliere de carne, îi sorbise mirosul atent şi pe 

el mirosul nu-l păcălea niciodată, era unică, singura care 

mirosea crud a mere verzi, chiar dacă ea zicea că e un 

pleonasm. Braţele tinerei erau desfăcute în lături, cu 

palmele în sus, se deschideau misterios şi senzual, mult 

mai senzual ca un sex rămas gol, erau acolo ca o taină la 

care el nu aveau să ajungă niciodată, un corp pe care navea 

să-l stăpânească, să-l cunoască nici în apropierea, 

nici în depărtarea lui, doar că îl aşteptau şi îl chemau mult 

mai mult decât picioarele alea desfăcute şi abandonate 

poveştii. Se simte stingherit de atâta frumuseţe şi aruncă 

pe ea un cearşaf. Închide jaluzelele, în cameră se întunecă, 

nu vrea s-o mai vadă, apoi, lui îi place să povestească întro 

lumină specială, care vine din faţă, se aşază la o masă 

mică de cafea, are la îndemână berea şi ceaşca de lut, stă pe 

covor, aprinde ţigara şi, în întunericul ăla din fundul scenei, 

lumina reflectorului se aprinde deodată, e pe el, sala e plină, 

mii de ochi îl privesc, ştie că îi poate avea pe toţi în mână. 

Uită de picioare şi de braţele desfăcute, de palmele rotunjite 

în sus, chemându-l parcă. Vocea lui frumoasă curge ca la 

radio, ca atunci când Tina îl asculta lipită de aparatul prin 

care el venea ca apa, pe inima ei. 

(...) 

Stăteam într-o garsonieră şi ar fi trebuit să mă însor 

mai repede cu Anita, să o aduc acolo, maică-mea o plăcea, 

mă, tu văzuşi ce mers are fata asta, parcă doarme în ea?, 

ad-o acasă, însoară-te cu ea, că acuma aveţi unde să staţi!... 

Eu însă, o plimbam la nesfârşit pe aleile parcurilor, pe străzi, 

învăţam rolurile cu ea, îmi plăcea s-o aud mereu, cum, la 

obsedantul meu „cum mă iubeşti?”, răspundea invariabil: 

ca sarea-n bucate... Doar taică-meu mai spunea asta. 

* 

Aaa, te-am prins, ce făceai aici? 

„Aici” însemnând garsoniera lui de vis-a-vis de 

Copou, o cameră luminoasă, cu bucătărie şi baie. Era 

aproape goală camera, doar patul îngust – o dormeză 

autentică a anului acela, 1973, un an cu o primăvară 

frumoasă - mai găseai pe acolo un dulap, două scaune, o

masă mică, făcută de Octavă, când se mutase în prima lui 

casă, fata îi adusese multe flori, umpluse ferestrele cu 

cerceluşi, muşcate şi glicine, cu ghivece în care înfloriseră 

ghioceii şi violetul toporaşilor, în bucătăria îngustă, pe 

fereastră, aşezase un vas în care creşteau fire de grâu, 

tulpinele aveau vreo 10cm, o casă ca o grădină, aşa facuse 

ea acolo, în îngustimea aia de spaţiu, o grădină... Anita - 

îmbrăcată într-o cămaşă de noapte albă, lungă până la 

tălpi, deşi, dimineaţă, pe la 8, când apăruse la uşa lui, era 

în blugi, pulover şi cizme - cu pletele ei blonde, ridicate în 

vârful capului şi legate cu o panglică albă, se pregătise 

pentru o repetiţie pe care o avea de făcut actorul aflat în 

primul lui an de profesie. Acesta avea să joace Hamlet, 

premiera trebuia să fie în toamnă, şi îi spusese că vrea să 

repete scena finală, duelul, te rog ajută-mă, şi dă-mi replica, 

în locul lui Laertes! Fata se gândise mult la „bătălia 

cu sine a prinţului”, cum îi zicea deloc întâmplător, în 

noaptea trecută, acasă la ea, citise încă o dată piesa, citise 

şi Freud pentru montarea ei, aşa îi venise, să citească 

Freud, trebuia să îşi explice reacţiile, traumele, 

subconştientul, visele personajului. Acuma, era acasă la 

iubitul drag şi-i pregătea scena, o repetiţie e o repetiţie, se 

face pe scândură, nu? Atârnase în mijlocul camerei trei 

pânze lungi, roşii - cumpărase nişte stambă ieftină, 

purpurie - le prinsese cu pioneze de tavan, un fel de 

cameră în altă cameră, construise, din trei laturi, o scenă, 

de fapt, aşezase în sala palatului un taburet învelit şi el 

în pânză, într-un colţ, pe care era o cămaşă roşie, strânsă 

într-un fel anume, o figurină, o arătare despre care numai 

ea ştia ce reprezintă, apoi adusese acolo, pe masă, nişte 

ceşti, era ceramică de Marginea, se răzgândise şi le 

înlocuise cu pahare de sticlă, impersonale, pline cu ceai, 

se mai găseau pe taburet două florete „de-adevăratelea”, 

împrumutate de la o sală de sport. Pe un colţ de masă 

roşie, un volum din Shakespeare, în care prima dintre 

piese era Hamlet, fata pusese un semn spre sfârşitul 

tragediei. Acuma, stătea la buza intrării spre încăperea 

palatului. Măsura din nou totul. Moartea într-un decor 

roşu, fără nici o trimitere culturală vizibilă, că nici Shakespeare 

nu făcea în piesă nici o trimitere. Şi fără nici o 

fixare în timp. Nu vreau să explic nimic, vreau să 

esenţializez şi să sugerez numai, sper ca Octavă să 

înţeleagă, vreau să curgă doar povestea. Ar mai trebui 

muzică, lumini. Şi personajele, lipseau personajele, Hamlet 

şi Laertes. 

epica magna 

15 

Aaa, te-am prins, ce făceai aici?, o întreabă, din nou, 

din uşă, Octavă, trece pragul spre ea şi spre scenă, tânărul 

actor e îmbrăcat cu nişte ginşi negri, o scurtă de piele şi, 

pe dedesubt, tricou albastru care-i vine foarte bine, „se 

pupă cu ochii mei, nu?”, o atenţionase bărbatul, pe la ora 

10, când plecase la Teatru, pentru repetiţii. 

Eu sunt Ofelia – şi fata, mândră de ideea ei, intră în 

sala palatului, rămâne în picioare, lîngă masa roşie, întrun 

colţ - şi asta-i sala palatului, am vrut să sugerez doar: 

trei pânze roşii, lungi, adică pereţii sălii, o masă cu un 

craniu roşu, făcut din cămaşa ta, care se va transforma în 

cămaşa morţii, otrava în pahar şi astea-s floretele, le-am 

împrumutat pentru câteva zile, apoi trebuie să le duc înapoi. 

Te-ai prins? Ăsta-i tot decorul. Lipseai tu, Hamlet. 

Du-te la mănăstire!1. – actorul se transformă 

deodată, urcă în el o putere pe care o ştia foarte bine, o 

putere despre care maică-sa îi spunea că e teatru, ăsta e 

teatru, muică!, el te face aşa, parcă eşti hipnotizat de 

cineva, nu te simţi ca-n transă?, intră în sala palatului şi o 

împinge uşor lângă peretele castelului, ar vrea să o scoată 

din palat, mă iubeşti?, îl întreabă ea de acolo, de la perete, 

de ce mă alungi?, te iubesc!, dar nu vreau să ajungi ca 

maică-mea, regina mi-a stricat viaţa, nu?, şi, dacă mă iubeşti, 

de ce mă trimiţi la mănăstire?, îl întreabă fata candid, 

uitându-se în ochii lui, că nu vreau să mă domine carnea, 

n-ai spus tu că sunt un spiritual....nefericit destin la prinţul 

Danemarcei. Vreau să discutăm personajul, să-l discut cu 

tine, după scena asta, îîî..., sau mâine, vedem. 

Fata se întoarce însă lângă masă, ia cămaşa roşie, o 

desface cu dragoste şi o ţine pe palmele ridicate şi întinse. 

Încremeneşte în picioare acolo, în partea dreaptă a sălii 

palatului, lângă masa roşie, ţine pleoapele în jos, privirea 

i-a dispărut, un giulgiu s-a aşezat peste ochii Ofeliei. 

Fato, dar Ofelia a murit!!!, din carnea ei frumoasă şi 

curată au răsărit toporaşi, ea stă cu îngerii sus, ce să 

caute, acuma, în scenă??? 

A murit?, şi ce dac-a murit? Eu cred că trebuie să fie 

aici, lângă tine, nu acolo, sus, cu îngerii, eu, Ofelia, voi fi 

aici, lângă tine, până când vârful sabiei îţi va atinge mintea 

chinuită şi trupul neştiutor....sau invers, ai spus că mă 

iubeşti, adică eu nu voi muri niciodată, că asta înseamnă 

„te iubesc”, eu o să mor de tot doar la moartea ta, de-abia 

atunci o să plecăm împreună, patul nunţii va fi sus doar 

atunci, m-am gândit ca Ofelia să rămână aici, în scenă, până 

la sfârşit, şi, după ce Hamlet moare, actriţa o să arunce pe el 

cămaşa asta roşie, înţelegi ce vreau eu în scena asta?, cu 

Ofelia şi Hamlet?, nu-l putem lua pe Shakespeare în sens 

literal, eu cred că putem intra chiar în text, că putem scoate 

din personaje... Du-te şi-ţi pune un tricou negru, că nu pot 

repeta cu tine îmbăcat aşa, în albastru, eu rămân aici, voi fi 

mereu aici... E filiformă deodată, se vede aproape numai 

cămaşa roşie, pe palmele ei deschise în sus.... 

Tânărul iese din sală, repede, parcă ar pierde ceva, 

se duce la dulap, deschide uşile care scârţâie prelung, 

scotoceşte grăbit, găseşte un tricou negru, se schimbă. E 

îmbrăcat în negru, doar în negru, şi reintră în palat, ca 

hipnotizat. Ofelia e tot acolo, cu cămaşa roşie pe palme. 

La palat, pe stâlpul porţii, a cântat pasărea morţii..., 

cântecele româneşti care ştiu. 

Puică, dacă te-ar auzi regizorul meu, ar zice că eşti 

nebună, te-ar fi scos demult de pe scenă. Dar e interesant 

cum ai gândit fragmentul, este, probabil, foarte modern, 

ce-ţi mai poate capul!... dar tonul e admirativ, Anita îl simte.

16 

Acuma, cu ideile astea ale tale, cred că ar fi bine să te faci 

regizor, mai bine regizor decât actriţă, că ai un cap!... 

Aş fi bună?, fata ridică pleoapele doar o secundă, 

fericirea îi iese prin ochi. Te-ai gândit că lipsesc luminile?, 

nu contează, luminezi tu, ţi-am zis că eşti o lumină. Hai, fă 

scena cu Laertes, am să asist la lupta voastră. Ia-ţi floreta 

de pe masă, vreau să te văd cum duelezi. Şi pleoapele fetei 

cad la loc, peste viaţă. 

El: suntem acuma după scena cimitirului; Hamlet, 

Laertes, floretele, sunt la fel de lungi?, cupele cu vin, 

otrava, duelul. Am zis bine? 

Ea: bine, să te aud. 

El: ia cartea şi dă-mi replica, fii şi Laertes, eu îmi 

imaginez că Ofelia e acolo, că a rămas acolo. 

Tânăra lasă cămaşa jos, pe parchet, ca un semn al 

prezenţei morţii în spaţiul acela, şi, aplecându-se, îşi dă 

seama că ar fi trebuit să acopere şi scena, sala palatului, 

cu o pânză roşie, ar fi fost mai sugestiv, corectez mâine, ia 

cartea, deschide şi aşteaptă. 

Hamlet: Mă bucur mult şi fără gând ascuns/ Iau 

parte la întrecerea frăţească./ Ne daţi floretele. 

Laertes: Îţi râzi de mine, Hamlet. 

Hamlet: Nu, jur pe mâna ce va ţine spada... Şi 

tânărul actor se plimbă de la un capăt la altul al scenei, e 

nervos, ochii îi sclipesc. 

Dragule, vine Regele, apoi Osric, să sărim 

fragmentul, dar fii mai static, mai reflexiv, te mişti prea 

mult, altfel îl văd eu pe tânărul prinţ... Intră de la Hai, sir. 

Hamlet: Hai, sir. 

Laertes: Hai, prinţe... 

Buuun. Dar să te văd cum lupţi, ţi-am zis să duelezi, 

fandează măcar o dată, fă câteva mişcări, pentru mine, 

vreau să te văd, eşti un actor cu suflet, vreau să văd dacă 

ai şi tehnică. Eu trec la loc, lângă masă şi sunt iar Ofelia, 

vrei?, doar duelează, câteva mişcări, te rooog! Şi fata se 

duce iar în locul Ofeliei, ia cămaşa în mâini, lasă pleoapele 

în jos, peste viaţă. 

Eu să nu am tehnică?, uite că m-am gândit să-ţi tai 

ţie capul, până la lupta cu Laertes, o să-ţi tai capul, ca săţi 

arăt că am tehnică, o să te omor, vrei, iubito???, sunt un 

spadasin strălucit, aşa cum stai acolo, nemişcată, eşti o 

pradă grozavă. 

Să te văd, bărbat frumos! 

Cu sabia sclipitoare, tânărul actor face câteva mişcări 

rapide, aproape nu se vede metalul prin aer, Anita îşi ridică 

pleoapele, îl priveşte vrăjită, actorul se mişcă elegant, 

spintecă aerul cu graţie, trece pe lângă fată de câteva ori, 

e un dans care ţine de ceva vreme, vraja e pefectă. 

Şi când o să mă omori?, îl întreabă Anita. 

Capul ţi s-a tăiat demult, apleacă-te puţin şi ai să 

vezi, are să cadă... 

Vraja a fost perfectă. Timpul şi dansul morţii au 

trecut, cei doi au ieşit din sala palatului, dar au lăsat acolo 

decorul Anitei, pentru o altă repetiţie, acuma, lui îi era 

foame, ea nu prea ştia ce să-i facă de mâncare, mai bine 

hai să mâncăm la restaurant, îi spune el, oftând, bine că 

ştii să regizezi Shakespeare şi nu poţi să-mi faci o ciorbă!!! 

Anita îşi dăduse jos cămaşa albă şi lungă, era acum în 

blugi, pulover şi cizme, fata îşi îmbrăţişează iubitul, fluturi 

pe varză, asta am să-ţi fac de mâncare, hai la crâşmă! Se 

lipesc unul de altul în mijlocul holului, lângă uşa de la 

ieşire, el o sărută ca un actor care are ... şi suflet, şi tehnică. 

epica magna 

Cum mă iubeşti? 

Ca sarea-n bucate, îi răspunde fata... 

* 

Ca sarea-n bucate... N-ai uitat... De ce n-ai luat-o 

de nevastă?, îl întreabă Tina, se vede că o iubeşti şi acum... 

Am iubit-o tot timpul, o şi văd tot timpul, în vârf de 

copaci, pe ierburi, totdeauna cu spatele la mine, tot ce a 

urmat după ea nu a mai avut nici o importanţă. Pe ea am 

iubit-o mereu, a fost femeia care s-a gândit numai la mine, 

n-a pus înainte nimic şi pe nimeni, nici măcar pe ea, s-ar fi 

făcut preş pentru mine, Ani m-ar fi salvat, viaţa mea ar fi 

fost altfel. Pe ea am trădat-o cel mai rău, n-am ştiut s-o 

apăr pe fata asta de era ca plăsmuită de mine. De aia o şi 

înşelam. Era prea mult. 

Şi atunci, de ce?, de ce nu ai luat-o?, îl întreabă Tina 

răpusă de emoţie, transpirând fără ca el măcar s-o atingă. 

În întunericul din cameră, bărbatul simte că Tina e cabrată 

toată, dacă se supără?, dar el trebuie să povestească o 

dată ce s-a întâmplat, ce-a fost cu cea mai bună femeie din 

viaţa lui. Sala e cu ochii pe el. 

De ce?, c-a apărut Rita cu sarcina ei, că îmi face un 

copil, că mă iubeşte numai pe mine, că nu poate face 

chiuretaj, îi e frică, să te însori cu mine!, striga. De aia nam 

luat-o. A venit Rita într-o noapte peste mine, acasă, pe 

la 12 noaptea, îţi închipui?, nu, nu-mi închipui şi dacă-a 

venit, ce?, mi-a zis că e însărcinată, port copilul tău, tu eşti 

de la ţară, credincios, băiat de popă, cum să mă laşi aşa, 

cum?, nu vreau, mă sinucid şi copil fără tată nu fac, ia-mă la 

tineee!!! Şi Anita? Cu ea ce-ai făcut, i-ai spus? Nu. Dar a 

auzit prin oraş că m-am cuplat cu alta, că sunt cu una nouă 

care deja locuieşte la mine. Eram într-o zi la restaurantul de 

lângă Facultate, eram la Hades, adică groapa cu lei, aşa ne 

traduceam noi, spre uşurare, un nume ciudat, nu?, n-am 

încercat niciodată să explic cuiva ce-i cu numele ăsta, deşi 

eu ştiam ceva mitologie ..., era în plin comunism, şi te făceai 

că nu vezi, mâncam cu Rita asta nouă, a apărut Ani şi atunci 

s-a sfârşit, am pierdut-o de tot. 

Nu cred că ţi-a făcut vreo scenă. 

Nu, dimpotrivă. Deşi contează, şi de asta nu pot s-o 

uit. De atunci, am încept să visez, de când s-a dus Anita, 

eu am tot visat, visele sunt cheia vieţii mele, îmi spun 

totul, prevestesc, Zeul-Moş îmi arată... 

* 

Terasa semicirculară de la Hades e plină de studenţi, 

ca totdeauna. O vatră ascunsă privirilor, printr-o perdea 

de arbuşti, dar solară prin aşezarea în aer liber, un alt fel de 

Hades, că şi diavolul poate fi oricum (de exemplu, frumos, 

insinuant, să ţi-o tragă cu forţa)...), şi lumea de acolo poate 

fi oricum, mesele şi scaunele sunt tăiate din trunchiuri de 

copaci, pe pereţi atârnă, artistic aproape, ştiuleţi de 

porumb, dovleci, câteva arme, lănci, nişte măşti curioase, 

de sticlă colorată, chipuri de oameni, cu cercuri roşii în loc 

de ochi, unele, în mod ciudat, nu au desenată gura, spaţiul 

de jos e doar întunecat, în dreapta intrării se vede o uşă şi 

nişte scări care coboară undeva. Groapa cu lei!, glumeau 

studenţii. Toate mesele ocupate. O chelneriţă tânără 

serveşte repede, nimeni nu ţipă la ea, nimeni n-o ciupeşte 

de fund, se vede că e iubită de clienţi. Se apropie de cei 

doi tineri care s-au aşezat de curând, într-un colţ, la cea 

mai retrasă dintre mese. El, îmbrăcat în nişte ginşi negri şi 

o cămaşă albastră, este subţire şi înalt, se vede după 

picioarele care ies de sub masă, are o faţă ascuţită, părul

drept, negru, ochii sunt primii care te captivează, sunt 

albaştri şi strălucitori, mărginiţi de sprîncene cu fire lungi, 

nasul mare aproape trage în jos, e celebru în facultate 

(doar e primul lui an de scenă), mare nas, dom profesor!!!, 

spuneau fetele cu haz, el se roşea de plăcere, acum se 

gândea obsedat la Rita, fata din faţa lui, ştia că va deveni 

prima lui nevastă, n-avea ce face, trebuia să o ia, era 

însărcinată. Dar n-avusese orgasm niciodată cu el şi 

suferea ca un câine. El, la care leşinau toate femeile, cu 

asta nu putea, un insucces care îl marca, se şi vedea în 

toţi anii aceia, viitori, purtând în minte imaginea fetei ca un 

măr copt, ca pe un blestem, o femeie pe care nu poţi să o 

satisfaci, o nebună, îşi spune el, uitându-se lung la fată, 

rochia ei roşie avea ceva din lumina din jur, un decor roşu 

în care ea, pe scaun, îşi freacă labiile, îşi mişcă mereu curul 

ăla mare, încercând să se rezolve singură, îl inundă imaginea 

zilei în care s-ar putea să o bată cumplit cu cureaua, o şi 

aude mereu suspinând: ce vină am eu că nu sunt aşa cum 

ţi-ai imaginat tu că sunt, nu mai vreau, nu te mai vreau!!! 

Dar toate astea mai târziu, după mariaj, el însă le vedea, le 

visa, cum spunea, visele lui arătau, vorbeau. Acuma, însă, 

fata e ciudat de veselă, se mişcă pe scaun tot timpul, îi fug 

ochii în stânga şi în dreapta, uitându-se la ea, mama lui ar fi 

zis sigur: nu. Doar că el trebuie să o ia de nevastă. 

La masă, Rita şi părul ei ca mierea. Fata e veselă, 

simte că bărbatul e topit după copil, mă va lua sigur, îi 

vine să chiuie. E fericită... 

Ce doriţi, dom profesor, întreabă chelneriţa cu respect, 

are o atenţie specială, se vede că îl ştie demult. 

Rita? 

Grătar, cartofi, salată. 

Idem, adică la fel, râde el. Adu-ne şi două beri. 

Rămân singuri şi se lasă tăcere. Studenţii de pe la 

mese trag cu coada ochiului la proful lor de actorie, la fata 

de alături, pariu că la anul e studentă la noi?, şopteşte 

unul, mai taci naibii din gură, îl opreşte altul, nu vezi ce 

bucăţică e? ... 

Să-ţi spun un banc, spune bărbatul, ştii cum se face 

o omletă la români? 

Nu. 

Se fură două ouă şi se face o omletă românească.... 

Rita se uită lung la bărbat care râde cu poftă, îi 

sclipesc ochii, cum?, ce bancuri mai ştie şi omul ăsta!, se 

apropie chelneriţa şi aşază friptura în faţa ei, salata, apoi 

în faţa lui, desface berea, umple paharele şi se îndepărtează 

discret. Cei doi încep să mănânce, ea înghite cu poftă, 

mult, îi place să mănânce, sarcina cere mâncare, şi el înghite 

precum Haplea, cu pofta unui bărbat care n-a mâncat la 

prânz. Şi, în amiaza roşie, de septembrie 73, deodată soarele 

începe să ardă mai tare ca de obicei, lumina e strălucitoare, 

razele chiar se văd, sunt materiale, lumină pe care poţi 

pune mâna. O tensiune specială se naşte. De masa lor se 

apropie o tânără blondă, înaltă, cu gâtul lung, cu ochii 

albaştri şi calzi, are un mini bestial, e o rochie albă, dreaptă, 

în picioarele care nu se mai termină, nişte sandale romane, 

simple, coapse înguste, nu poartă sutien, se vede, fata 

pluteşte, emană o energie caldă pe care o simt toţi, ca o 

balerină!, îşi spun studenţii de la mese. Se aşază pe un 

scaun la masa celor doi. Ani nu zice nimic, se uită numai 

lung la bărbat, cu privirea aia care lui îi plăcea atât de mult, 

o tăcere de mormânt se lasă, ar vrea ca el să-i explice şi ei 

ceva, inima i se strânge, cine o fi fata asta?, se întreabă 

Rita, de vis-a-vis. Pe obrajii fetei blonde, cu gâtul lung, ca 

epica magna 

17 

de balerină, curg lacrimi nesfârşite, râu, apele care ştiu, 

blonda tot nu zice nimic, doar plânge tăcut, în linişte şi cu 

o durere care o împietrise. Plânge cu pleoapele lăsate. 

Sufletul ei se învârteşte în sensul invers acelor de 

ceasornic. Apoi se uită lung, numai în ochii bărbatului. 

Ce-i cu nebuna asta la masa noastră, ce cauţi aici, ce 

caută asta aici, când eu locuiesc cu tine de două luni, 

sunt iubita lui de-atâta timp, sunt însărcinată, duduie, ştiai 

asta?, o întreabă Rita înţepată. Apoi, către el: nu i-ai spus?, 

să le spui la toate femeile tale... Sunt însărcinată, duduie, 

fac un copil şi copilul ăsta e al lui. Punct... 

Tânărul actor nu zice nimic, nu răspunde, e linişte 

din nou. Braţele lui atârnă în jos, drepte şi inutile, lasă 

ochii în farfurie, apoi îi închide. În secunda aia vrea să 

scape de privirile grele ale Anitei, de regia ei, de decorurile 

ei, de cărţile ei, e prea mult. Nu ştie cum să iasă din situaţie 

şi cum s-o ajute. Nu ştie. Minute lungi de tăcere.... 

Se vede pe un cal, la Bobotează sau ca la Bobotează, 

se găseşte în altceva sau altundeva, e candidat la căsătorie, 

are calul cel mai de frunte din sat, hainele lui sunt mândre 

şi bogate, pui de voinic, te duc la căsătorie, o să-i întrec pe 

toţi ceilalţi!, îi spune armăsarul care se chema Galben-desoare, 

un cal năzdrăvan, frumos şi sprinten ca-n poveste, 

dacă vrea Dumnezeu pe toate ai să le birui şi ai să le scoţi la 

capăt bun, flăcăul vede în stânga şi în dreapta mulţi tineri 

călare, sunt veseli şi glumesc, caii au ciucuri roşii la urechi, 

zgomotul clopoţeilor de la gât umple valea. Te duc şi ies 

primul, voi zbura mai repede decât după cloşca cu puii de 

aur a lui Tărtăcot cu barba de-un cot, chiar dacă nu m-ai 

potcovit şi nu m-ai ţesălat, n-ai avut grijă de mine, te duc 

spre taina căsătoriei, asta va fi salvarea ta. Flăcăul simte că 

nu vrea acuma, nu vreau!, ar pierde ceva şi nu ştie ce, nu 

acuma, nu vreau! Jos, lângă picioarele din faţă ale lui 

Galben-de-soare, voinicul vede un inel de aur, zace la 

margine de drum, să-l iau, să nu-l iau?, stăpâne, de nu îl vei 

lua, amarnic te vei căi, e mai bine să-l iei, trebuie numai să 

ştii ce să faci cu el, nu-l vreau!, calul cabrează nervos, tot 

ridică un picior, apoi altul, preotul, de-abia acuma îl vede, e 

un preot acolo, ridică mâna dreaptă şi îi stropeşte cu 

busuiocul greu de apă sfinţită, aghiazma mare, toţi caii 

zvâcnesc, flăcăii chiuie, doar armăsarul lui stă pe loc, nu 

pleacă, mâinile lui ţin hăţurile strâns şi nu îi dau voie. Rămâne 

pe câmpia goală, fără nimeni, pe calul transpirat. Drept, 

aprig şi singur, iar inelul de aur jos, în margine de drum... 

Şi Rita iar. 

Măi, fato, tu eşti nebună?, ce cauţi aici?, nu ştii că 

noi doi ne vom căsători?, sunt însărcinată cu el, îi fac un 

copil, păi îţi spun eu dacă nu-ţi spune nimeni. Valea!, acasă! 

Nici acum, el nu spune nimic. Ochii lui sunt la fel de 

închişi, pleoapele acoperă albastrul care, pe măsură ce 

secundele trec, se preface în negru, are pe faţă un sentiment 

pe care îl au numai caii duşi la abator, simte că e 

sfârşitul. Că restul vor fi aranjamente. Că aici vor muri 

amândoi. Că a dat-o pe mâna morţii. Anita se ridică încet, 

e ca şi absentă, doar lacrimile îi cad pe faţa de masă, căci 

se aplecase puţin înainte, furtuna din ea e ca un uragan, 

creşte de la un minut la altul. Cele 12 plăci tectonice care 

plutesc peste magma din Pământ se ciocnesc. Sufletul 

numără secunde luuungi. De la celelalte mese, tinerii se 

uită la ea, studenţii o ştiu, fusese de multe ori acolo cu 

tânărul prof, toţi o iubeau, era dulce şi caldă, toţi îi ziceau 

balerina, aşa a şi rămas în istoria facultăţii, a dat lovitura 

dom profesor!, o s-o bage sigur la teatru, e prea frumoasă,

18 

i-ar sta bine ca studentă la noi!, spuneau ei înainte, acum 

e linişte în toată grădina, Anita se ridică de pe scaun, îi 

întoarce spatele, trece printre mese, iese târâind sandalele 

alea uşoare. Tânărul actor întoarce repede capul şi se uită 

după ea, o priveşte o clipă de o sută de ani, fata mergea 

greu, capul plecat, umerii adunaţi, sandalele făceau un 

zgomot infernal. Nu-i vede decât spatele încovoiat. 

* 

Seara, am aflat că s-a aruncat de pe clădirea fostului ei 

liceu şi că maică-sa, o arhitectă foarte cunoscută pe atunci, o 

femeie pe care eu o ştiam foarte bine - ţi-am spus că maică-sa 

nu mă iubea deloc, fata îmi spusese despre veşnica întrebare: 

cum poţi să crezi într-un bărbat a cărui meserie este să mintă, 

care în fiecare zi este altul??? - a venit la şcoala aia şi a 

început să ţipe, s-a întins disperată peste fiică-sa, strigând 

încontinuu: nu, nu, nu. NU, NU, NU!!! Doar NU, atât mai 

putea spune. Eu n-am fost pe acolo, m-am prefăcut în sinea 

mea că nu s-a întâmplat nimic, nu m-am dus la înmormântare, 

nimic. În ziua în care a intrat în pământ, a plouat de dimineată 

până seara, în sicriu Ani se îneca şi, de teamă, ridica braţele 

cerând ajutor, mă îneeec!!!, ştiu asta sigur. Dar ţipetele celor 

morţi nu se aud niciodată. Nu i-am dus flori de rugi, de 

măcieş adică, ca la noi, la Cristeşti, să-i aşez eu florile de 

rugi în sicriu, florile alea roz, pe care nu i le dădusem 

niciodată. N-am putut, am lăsat-o singură şi atunci.... M-am 

prefăcut că nici n-a existat. Sau, ca şi cum n-ar fi existat....Asta 

a fost Ani şi mare păcat am cu ea. Fibra mea de trădător. După 

ce a murit, a rămas un strigoi între mine şi mine, mă certam 

noaptea cu el, n-ai iubit-o, tu nu ştii decât de tine, de ce tot 

plângi atâta?, am pierdut femeia vieţii mele, singura femeie 

care îmi era egală, ai pierdut-o fiindcă ai vrut, laşule, 

trădătorule, ai lăsat-o să moară, să plece pe pajiştea plină de 

flori, ai ţinut mereu pleoapele în jos, nu te-ai uitat deloc în 

ochii ei care plângeau, nici nu ştii cum curgeau lacrimile pe 

faţa ei, nu ştii, înţelegi?, n-ai îndrăznit să te uiţi la ea, laşule, ai 

privit-o pe furiş atunci când pleca şi era cu spatele!, am fost 

pedepsit suficient, am pierdut femeia vieţii mele, o iubesc şi 

acuma, iubeşti mai mult nefericirea în care te complaci, 

nefericirea puturoasă ca o mlaştină în care te tot 

scufunzi....Vezi tu, la sfârşitul fiecărei discuţii plângeam 

amândoi. ...Puţină lume mai ştie de noi, de Anita şi de mine. 

Doar mama şi strigoiul din mine. Era ca o lumină... 

De atunci orice clipă s-a născut moartă. Muntele 

Kogaion era departe de mine şi peştera lui era închisă. Nu 

simţeam puterea lui teribilă. Am trăit cum am vrut, am făcut ce 

am vrut, am pierdut-o pe Ani, am pierdut tot, dacă ea murise, 

totul era permis. Am ajuns să am o groază de femei şi de 

căsătorii, viaţa mea izvorând dintr-o energie sexuală enormă, 

ciudată ca la orice artist, o energie care venea din adâncurile 

misterioase ale unei firi omeneşti, însemnate de Dumnezeu. 

O fire de artist, cu ego-ul ei falic. Am suferit, dar am 

supravieţuit, precum vezi, în ultimii ani am ajuns să îmi spun 

că nici n-am iubit-o aşa de mult, că numai moartea ei m-a 

făcut să sufăr aşa, că moartea e cea mai tare, mi-a spus maicămea, 

după ce Anita a murit. Alteori, când sunt singur şi sunt 

sigur că nu mă vede nimeni, plâng încet fără să se audă 

nimic, nu-mi curge nici o lacrimă pe faţă, dar eu plâng fără să 

mă opresc, fac asta numai pe întuneric, nu vreau să mă văd 

nici eu. Singur şi disperat, deşi aş putea să fiu cu oricine... Nu 

vreau să fie lângă mine nici măcar strigoiul meu neiertător. 

Doar eu. Oricum ar fi, oricare ar fi acum realitatea, chiar dacă 

s-a dus dincolo, cât trăiesc eu, va trăi şi ea. 

Poate mai mult. 

epica magna 

Tina e mai slăbită ca el, transpirată toată, palidă, 

dezarmant de neajutorată. S-a depărtat de Maestru, s-a 

strâns între perne, pe pat, ca şi cum n-ar fi existat, îşi 

repetă fata, el stă tot la masa joasă, trăgând din a nu ştiu 

câta ţigară, cafeaua se terminase demult. 

Poate, să dea Dumnezeu... Viaţa asta-i de iubit, 

Cealaltă îi de plătit, cântecul ăsta mă arată cu degetul, 

parcă ţi l-am mai cântat. Nu vrea să-i spună versul ăla am 

trădat totul, ca valul care întoarce capul, măcar ea să 

nu ştie, o iubesc, e ca şi cum ar exista în mine demult 

informaţia care să-mi spună ce să fac, ca şi cum fata asta 

ar exista dintotdeauna în mine. Societatea?, ce să-mi mai 

spună mie societatea? 

Tu nu ştii că şi la pinguini comunitatea te omoară?, am 

văzut eu un film în facultate despre pinguini şi viaţa lor dură, 

dacă unei mame-pinguin îi moare de frig un copil-pinguin, ea 

suferă cumplit, plânge ca un om, geme şi vrea să fure un pui 

de la o altă mamă, dar comunitatea pinguinilor n-o lasă, o dă 

la o parte, o împinge departe, în frig... 

Să-mi spună mie societatea, comunitatea, cum îi spui 

tu: iubeşte aşa!, mie?, ce să-mi dea mie societatea?, eu n-am 

nimic de-a face cu grupurile sociale, cu omul perfect, nici 

atât, eu n-am ascultat niciodată de nimeni, nu i-am lăsat să 

vină peste mine, poate când eram tânăr, mi-a trebuit timp ca 

să ajung în vârf de ierarhie, cum să ascult eu de 

cineva?....poate de mama. Eu iubesc aşa cum vreau... Ană, 

zorile se varsă/ Lasă-mă să merg acasă/ La copii şi la 

nevastă,/ Lasă-mă şi nu mă lasă,/ Ană, mândra mea 

frumoasăăă, cântă iar melodia lui Bocşa, cântecul lui, de 

fapt, al lui şi al Anitei, puţini înţelegeau ce-i cu populara aia în 

gura Maestrului, dar vocea lui de bas, cu inflexiuni calde, 

calde, calde, topea pe oricine. Câtă suferinţă ascunsă, doar 

cântecul ăsta!!!, căci punea în el ceva, ceva neştiut de muritori. 

Am sunat-o atunci pe maică-mea şi i-am zis, mamă, a 

murit Ani, vino la mine!!!... Şi ea a urcat jumate de ţară ca să 

ajungă din Oltenia în Moldova, în mijloc de Moldovă, venise 

să îmi cânte un bocet din Cristeşti, când i-am povestit în 

amănunt cum a murit fata aia, bătrâna mi-a jelit încet la 

ureche, mirosea a lapte când am lipit-o de mine, un miros de 

demult m-a inundat şi m-a liniştit, doar că bocetul era teribil: 

Omule-pomule/ Nu te milui,/ Nu te jelui,/ Bucură-te, 

bucură/ Că rădăcina ta,/ murind în pământ,/ A prins în 

cer şi în lutul tău, / S-a încurcat/ De unde a venit,/ În vis 

liniştit,/ Bucură-te, bucură/ Şi tu şi ceilalţi/ Oamenilorpomilor,/ 

Femei şi bărbaţi,/ Beţi şi mâncaţi,/ Cântaţi şi 

jucaţi/ Că Ana n-a răpus,/ e numai dus, e numai întors/ În 

lumea ce-a fost..... M-a mângâiat pe creştet şi pe ochi, ca şi 

cum m-ar fi descântat, mirosul ei de Mama Ploii, mirosul ei 

de lapte îmi acopereau durerea, o să treacă, dragul mamei, o 

să treacă, ai muncit atâta pentru Teatru, eu pentru Teatru 

te-am pregătit, nu pentru femei, ăstea vin şi se duc. Nu m-ai 

pregătit pentru Iubire, mamă? Nici pentru iubire, nici pentru 

femei, eu, pentru Teatru. Ai treabă, dragule! Cu Anita aşa a 

fost să fie, eu ţi-am spus s-o aduci acasă. Moartea e cea mai 

tare. Nu mă mai amărî, mamăăă!!! 

Dar, după ce bătrâna a plecat, m-am însurat cu Rita. 

Reflectorul se stinge. Şi Maestrul se ridică de la 

masa joasă, trage jaluzelele, ceva dispare, o vrajă pe care, 

cu talentul lui, o regizase perfect... 

1. Teatru, Hamlet. William Shakespeare, prefaţa şi note 

de Dan Grigorescu, vol.I, ed Albatros, 1971 

(fragment din romanul ROŞU sau Apele care ştiu)

Socrate 

Ioan MILEA 

Socrate nu a fost niciodată frumos. 

Capul lui mare, ideofor, 

are ceva osos. 

Însă fruntea, înalta, 

boltindu-se 

încunună melodios, 

cum urcă şi ele, 

cele trei trepte 

ale făpturii, 

ale trupului subtil: 

sat-cit-ananda. 

Iar gura se deschide şi te agrăieşte, 

dich auf der Straße anredet, 

la fel ca imensul ochi dublu 

prin care poţi să te uiţi din două părţi 

şi binocular 

şi să vezi 

mereu acelaşi lucru. 

Negresa blondă 

Seamănă atât de bine cu ideea ei 

încât nici nu aduce a frondă 

că nu e ca abanosul. 

Ba chiar mai negresă 

o fac să fie 

marmura albă şi bronzul 

şi nespus de diferită totodată 

de copia ei reală, 

acuma la modă, 

care se vopseşte 

în galben 

ca să pară blondă. 

Începutul lumii 

Nu a încetat să înceapă, 

deşi se apropie mereu de sfârşit. 

Mai fin şlefuită ca apele 

pe care pluteşte mijind 

degetelor noastre de orbi 

e minunea aceasta, acest 

abia vălurit ovoid. 

Nu a încetat să înceapă, 

deşi se apropie mereu de sfârşit. 

Leda 

Rareori cade lumina întocmai 

cum se cuvine. 

jubileu brâncuºi 

Atunci 

se apleacă spre sine 

sieşi să-şi semene 

Leda. 

Alt nume nu are 

atunci 

nici taina 

din care descind 

în cer şi pe pământ 

perechile gemene. 

Prinţesa X 

Cu radieri uşoare, 

e toată o înclinare 

de la prea mult spre destul. 

Ca un alt pendul, 

se leagănă timid, 

asimetrică, fix 

cât se cuvine 

ca să se rotunjească în sine 

tainica 

jumătate de X. 

Adam şi Eva 

Sus, sinuoasă 

şi adumbrită în soare, 

stă Eva 

şovăind 

atât de fecund 

între scoică şi floare. 

Iar dedesubt, 

în acelaşi exil, 

purtând-o pe creştetul plat, 

luminează din umbră 

soclul ce urcă 

felurit încrestat, 

Adam. 

Tânără sofisticată 

Să fie oare chiar faţa 

plecată un pic cu sfială 

sau e trunchiul trufaş arcuit 

ca o abruptă scară ovală? 

Iar deasupra, ce să fie 

deasupra, în cumpănă pe această figură? 

Capul însuşi, poate, sau numai 

o cochetă pieptănătură? 

Greu de spus. 

Depinde 

de ce ai ales înainte. 

Oricum ar fi, ce se vede e un 

gărgăun, 

ceva de formă larvară. 

Parcă-parcă se înfăşoară 

într-un cocon 

şi încearcă 

să se facă spirală. 

Dar nu îşi ia zborul: 

mereu se înşală. 

19

20 

Domnişoara Pogany 

Ochii s-au deschis încetul cu încetul 

până i-au cuprins toată faţa: 

nu plânge, nu râde, se uită numai 

cu mirare şi fereală, 

cum face uneori, 

domnişoară, 

viaţa. 

Şi aidoma ei o răsuceşte un pic 

spre sine gestul de fată 

care-şi duce la tâmpla plecată 

mâinile împreunate 

ca într-un joc elicoidal, 

ca într-un început spiral 

de alint şi alean, 

cu teamă parcă 

de prea multă lumină 

şi de prea clar. 

Lucind adumbrită, austeră şi vie, 

nu se refuză însă, ca o palidă copie, 

celui ce se oglindeşte, 

ce se bolteşte convex 

în chipu-i numai ochi: 

celui ce se apropie. 

Timiditate 

De ar fi să fie pe lume 

un compas ce trasează pe dată, 

asemenea privirii în aer, 

cele trei curbe ce leagă 

mai iute decât linia dreaptă 

sine de sine 

şi dacă ar fi să mai fie, la fel, 

o daltă în stare să taie în piatră 

aproape fără să le atingă, 

fără să le rănească deloc 

albeaţa adâncă, 

întocmai aşa 

ar arăta 

încă. 

Portretul doamnei Eugen Meyer jr. 

Ideea v-a demachiat 

de tot ce era de prisos. 

Cilindric dăltuită, 

paralelipipedica înfăţişare 

încet-încet s-a rostogolit 

într-un chip 

mai mult decât frumos. 

Acum atât de adevărată 

sunteţi 

că îndată 

v-aş recunoaşte pe stradă 

chiar dacă nu aţi mai fi 

doar dumneavoastră. 

Dar, bine aşezată, nu vă mişcaţi 

din sine, austeră şi anglo-saxonă, 

cu faţa prelungă şi fruntea înaltă, 

deloc atonă. 

jubileu brâncuºi 

Mlădiată cu multă rigoare, 

atent, fără ochi vă uitaţi 

în oglindă la fidela cumpărătoare 

a propriului chip 

despre care nu mai ştiţi 

decât că atât de profund semănaţi. 

Foca 

Poate că, fără să ştie 

nimeni, te cheamă Ondina 

în lumea ta de marmură unde 

te răsfaţă numai lumina. 

Pentru noi rămâi însă chiar 

ce eşti: foca albă ivită 

din ape pe netedul ţărm, 

care ne priveşte uimită 

drept în ochi, săltându-se lin 

(salvând orizontal-verticalul), 

mlădiere a mlădierilor 

mai reală decât realul. 

Ca şi cum ai îngâna cu palma 

în aer ideea de undă 

şi ea s-ar face piatră 

în aceeaşi secundă. 

Ţestoasa zburătoare 

Nu se zbate. Stă să se înalţe, 

atât de uşoară s-a făcut. 

De o prinzi din zbor poate fi aripă 

şi poate fi scut 

şi, pentru ochiul lăsat în pământ, 

pleoapă prin care, filtrată, 

lumina pregăteşte un nou început. 

Peştele 

Motto: E prea deschis 

ca să fie prins. 

Ceea ce vedem nu va fi prins 

de nimeni, niciodată. 

înoată mult prea agil, 

lunecă în voie prin apă, 

prin propriile-i ape de lustru adânc, 

de piatră şlefuită până 

îşi pierde aproape de tot greutatea 

şi poate într-adevăr să rămână 

liberă în spaţiul unde n-o mai atinge 

decât vălurita constelaţie 

de luciri a luminii care preschimbă 

melancolia în bucurie, 

rigoarea în graţie. 

Post-scriptum 

Poemele de faţă fac parte dintr-un ciclu mai amplu scris 

în lunile ianuarie-aprilie ale anului 2003. Ele s-au născut pe 

neaşteptate, unul după altul, dintr-o veche iubire, care, 

căutând în taină un mod de a se vădi, nu l-a găsit, se pare, 

decât pe acesta. Iar dacă a fost să fie aşa, meritul nu e al celui 

ce a scris, ci al celui despre care s-a scris: Brâncuşi.

Bianca MARCOVICI 

Improvizaţie pe o coardă 

mă leg la cap zilnic 

îmi caut pantofii cu fundiţe 

şi-mi împletesc părul cu cărunte amintiri 

de dimineaţă îmi desfid planurile de Şabaton* 

şi mă urc în caleaşca frivolă 

de lângă ştrandul îngheţat 

câţiva patinatori îmi trec prin vis 

uitând de vaporul parcat ieri în faţa casei 

* 

visceral te-nţeleg 

patosul de a hiberna printre lucrurile chiverniselii 

se exfoliază 

rădăcinile se usucă în forme impecabile 

Mozart îmi îmbălsămează tăcerea 

mi se împăinjenesc ochii 

răstălmăcirilor. Can-can la Moulen Rouge 

în oglindă Narcis îşi pune peruca. 

* 

ai talentul de a profana mormintele închipuirii 

de a te răzbuna pe lanternele care nu se aprind 

cortinele brocate-ţi desfigurează apogeul 

cauţi scările portocalii 

proiectate-n soarele arţăgos 

piruete degeaba 

vax de ghindă împăiat în pungi de nailon 

greu e să găseşti cuvintele frumoase 

şi pătlăgele roşii în papucii galbeni. pompoane 

turceşti. 

mai ales legătura cu Dracula 

* 

încerc să prind firul evidenţei 

te plimbi pe coclaurile picturii 

fără să văd hălăduieşti singur 

Dona Alba îşi pune cercelul perlă 

şi remarcă 

nici măcar inspiraţia poemului încotoşmănat 

nu o cuprinde în scenariul actual. 

mereu cu ochii pe tine 

în tunelul timpului 

prin muzee. 

m-ai uitat pe scări 

* 

mă ia cu frig canonul piciorului de fier 

piratul cu mâna cârlig mă zgârie pe acordul mutual 

strâng pletele iubirii încărunţite 

şi-ţi împing căruciorul spre cascadă. 

un fir nupţial mă îmbie 

triptic 

* 

tinzi mereu să iei femeia altuia. 

iubeşti – în fapt – să fii amantul secret 

al oricărei femei! 

iubeşti trădarea echivalentă cu un pantof de piele 

uşor de încălţat... 

nu mă plictisesc în jocul cuvintelor numai joi 

pentru că 

lumina bate spre sfârşitul săptămânii 

îndestulat cu varză murată. 

clipele mi le măsor totuşi 

cu rima imperfectă, muzica numai eu o simt. 

baţi pasul pe loc ca un soldat fără bocanci 

şi mai speri în ratarea mea drăgălaşă 

din salsa modulată cu tine 

prinsă ca o agrafă 

de cravată. 

doar să poţi mărşălui fericit pe străzile Parisului. 

extaziat de tine! 

____ 

* Şabaton, în ivirit: un an de întrerupere în muncă 

* 

exagerezi mai tot timpul 

pisica trebuie trasă la răspundere 

duetul-duel nu se răsfrânge asupra publicului 

care-i bont si ursuz si nu-nţelege 

improvizaţia pe o coardă 

flexibilă, tomastică în flageoletul excitant 

ciocârlia mea minusculă 

chiar dacă funicularul trece prin tunelul tău 

de stalactite 

şi vioara mi s-a dezacordat 

dar cum ţi-am spus 

fericirea începe după uşa masivă 

cea zăvorâtă! 

21 

* 

rolul meu e probabil scurt 

amăgirea fericirii împrumutate. 

chiţibuşuri de om nesatisfăcut de incerte chemări, defulare? 

labirintul cobaiului în căutare de mărunte artificii 

zaharul inhibiţiei. curcubeul înfiat. 

lasă-mă să-ţi picur balsamul meu 

să te simţi într-adevăr ca un fruct care se va pârgui 

precum o rodie echilibrată de o bizară dăruire 

din palmele mele sociale. 

calendarul trebuie rupt 

să nu ne amintească de trecerea timpului 

şi masca pe care o purtăm zilnic 

impregnată deja şi fără scăpare 

de a o mutila în bine? 

rolul artistei va fi abisal 

ea va înmărmuri publicul 

surdina va aplana sunetul declanşat al alarmei 

mereu explozia rachetei va stinge simţămintele 

fiecare pe ghemotocul său de fericire va pieri. 

de ce te amăgeşti că vei putea fugi de toate astea?

22 

ţi-am citi în palmă 

chiromanţia poemului te mai poate salva 

dacă mai ai răbdare; la mine e cam pe sfârşite. 

fireasca acceptare. mă roade un vienne pe dinlauntru. 

chiţibuşarii vor zice că bocesc degeaba. traumele 

sapă adânc. 

pot – din în când – 

să-mi ridic ochii spre tine 

dăruindu-ţi rodia energiei. 

nu e bine să mă uit în oglindă 

te zăresc mereu în suflet. 

* 

Vibrez ca o harpă din Cetatea lui David 

Hrănindu-mă cu adieri de vânt şi cuvinte 

Eu pot trezi dirijorul amorţit 

Chiar dacă în actul final el cade de oboseală 

Artista se retrage în spatele cortinei 

Dregându-şi vocea cu un ou crud 

Nu poate răspunde la afecţiunea publicului 

Clarviziunea ucide din faşă aberaţiile registrului 

orgi sinistre 

Baletul bărbaţilor deghizaţi e de prost gust 

Sunt raşi prin locurile bărbăţiei. stupizi 

Fixând mereu arcuşul meu. dezechilibrat 

de disonanţele efemere 

dansul săbiilor parcurge mereu acelaşi cerc de foc 

un Maghen David luminează în noapte ca o făclie 

boala ta – aşa zisă “incurabilă” – 

e o faţadă de dezertor! 

refă-te dirijor amorţit din cercul de foc! 

* 

Inexorabil lucrurile sunt mereu spuse 

mereu scrise cu altă dicţie, altă caligrafie de litere 

binome 

de pe perna amintirii. iniţiale, bicepşi, rugăciuni de 

iubire. 

la fel şi scenariile filmelor sunt – în fapt – o repetiţie 

cu alte decoruri de mucava 

alte maşinuţe distruse pe calculator, 

alte explozii de galaxii nefinisate 

din gaura neagră a triunghiului absorbant. 

de vezi chipul meu arzând on line în oglinda virtuală 

e pentru că vrei să te autodistrugi 

focarul răului e clima noastră 

mizerabilă şi menopauza 

femeii cu părul cărunt! 

se poate dezvolta tema abţinerii. şi eu! 

* 

Da, albul e complementar cu mine, imaculata... 

Bal mascat cu Amelii care caută iarba răului 

De sub pietrele criminalilor de inimi 

Când nu e prea târziu pentru descântec. 

Prefăcuţii-s tot mai mulţi 

Sub chipul tău ingenuu 

Îmi tragi clapa mereu, subterfugii 

Care ascund – în fapt – neputinţa, golul tău 

nemăsurat 

triptic 

Permutările combinatorii într-un determinant spaţial 

Cum ţi-am zis cuibul de păsări, curbura spaţiului meu 

Nu te cuprinde. 

Sunt balsamul de pe ochiul tău stâng 

Sunt pupila ta într-o zi de marţi 

Bal mascat bal mascat 

Nu tuşi că-ţi va sări masca... 

* 

Pomul cunoaşterii presupune să învăţ să mă caţăr 

înainte de abandon 

Câtă tristeţe-i în tine! 

Câtă risipă s-a acumulat în viroza neagră a lamentărilor 

Pătrund în ea să te trag înapoi 

Nu mai e loc de Eve perfect pictate, imitaţii de instrumente 

Ce nu-mi cântă pe struna firavă 

Nu mai e loc de sincope şi cafele surogat 

Nervozitatea a pus stăpânire pe mine 

Sătulă de (ne)afecţiunea celorlalţi – o port ca o povară 

* 

de dimineaţă vreau să-ţi impresionez 

ochiul bolnav 

să-ţi dau picăturile de ploaie ale cuvintelor 

să mişc în zig-zag cuvintele lacrimogene 

să-ţi simt pulsul firav al îngemănării poetice 

în fond nu ai nevoie de mine 

absenţa ta o măsor cu basmele 

citite prin şcoală şi filmele mute 

ochiul bolnav nu-ţi înghite şi vocea 

dar le-ai asimilat? 

în definitiv nu-ţi doreşti protecţia cuiva 

ci susurul apei de izvor 

nu pot să-i ţin locul. Renunţ! 

Saavedra 

Teodor BORZ 

Ci Rosinante nu mai paşte iarba 

acestui cenuşiu, bizar pământ. 

A-nnebunit şi el precum stăpânul 

brav luptător cu morile de vânt. 

Şi s-au suit la ceruri, prea sătui 

de oameni, dulcinee şi hangii. 

Să-şi piardă iar o mână la Lepanto, 

s-adune lefuri pentru lefegii, 

să facă pe milogul şi să uite 

că a fost sclav eliberat din moarte. 

Dar poate Dumnezeu s-a îndurat 

şi i-a făcut un cer al lui, aparte.

De-ar fi aşa 

Bucuria lui îmi umple sufletul 

şi tristeţea lui o absoarbe pe-a mea. 

Mă simt curat 

ca un trandafir alb 

în care a poposit liniştea. 

Sunt 

tot mai departe de mine 

şi tot mai departe de gând 

O cred nebună 

Spunea: 

Ne-am cunoscut demult 

în altă viaţă 

adunam împreună cadavrele 

celor căzuşi pe câmpul de luptă. 

Şoptea: 

eu eram vântul din sud 

tu erai vântul din nord 

şi viaţă dădeam 

celor căzuţi pe câmpul de luptă 

Ne-am cunoscut, da 

ne-am cunoscut 

în altă 

în cu totul altă viaţă. 

Şi toţi o credeau nebună. 

Eu nu, pentru că eu 

o cunoşteam de atunci 

când zburam împreună 

peste cei care râd 

şi cadavre erau 

pe câmpul de luptă. 

Pe valuri 

Luna e în scădere 

deplină 

e privirea ta risipită 

peste toate. 

Luna e în scădere 

deplin 

e trupul tău adunând 

facerea lumii 

şi apusul ei. 

Deplină e umbra plopilor 

lunecând până unde 

atinge lacul. 

Luna e-n scădere. 

Şi barca noastră 

petrecându-se-n unde 

triptic 

La margine 

Vacarm de vise şi de viermi 

şi zeii lipseau din coşmar. 

Erau ocupaţi cu Troia 

cu Enea şi Anchise 

cu Ulise pe care 

îl uitaseră pe grele valuri. 

Vacarm era în cafeneaua goală 

şi Bacovia 

îşi scuipa plămânii 

uitat de zei pe grele valuri. 

Şi eu la marginea pădurii 

vacarm de frunze şi de vânt 

uitat de zei pe grele valuri 

îi căutam 

crezând că sunt. 

Ce arc sublim 

Ce arc sublim făcuse cavalerul 

din arcada sprâncenei ei 

şi ce săgeată 

din ţipătul irisului ei. 

Numai că noaptea 

cuprinse câmpul de bătălie 

şi se aşternu cearşaful alb de doliu 

şi cerul cu corbi. 

(Despre tăcere 

doar oasele mai vorbeau. 

Şi totul părea banal 

în ochii privitorului.) 

Ce arc sublim făcuse cavalerul 

Iluzie 

Era o dimineaţă la răspântia vieţii. 

Aşa credea regizorul 

că trebuie să iasă imaginea. 

Filmări şi recuzite şi actorii 

şi cărările reale şi proiectate 

şi cântece şi surle. 

Şi prima iubire. 

Secunde care trec viclene. 

Când totul era pregătit 

o luna ciobită rătăcea pe cer 

lătrată de câini obosiţi. 

Amarnic de mult regizorul sperase 

să filmeze 

o dimineaţă la răspântia vieţii. 

23

24 

Un şir de colivii 

Chiar şi după ce pasărea muri 

bărbatul o mai auzea cântând 

cu bucurie înlăuntrul lui. 

Până într-o zi ploioasă 

(pe cine mai înfioară partitura ploii 

pe frunza palidă lipită de geam) 

când simţi că cineva îl priveşte 

dintr-o colivie mult mai mare 

şi-acela cântă asemenea lui 

(pe cine mai înfioară 

tandreţea unei colivii). 

Până într-o zi în scăpătat 

când nu mai mângâie cu ochii 

dungile lucii de aluminiu, 

dulcile zăbrele. 

Păgânism 

De te vor răstigni oamenii buni 

tu nu vei fi decât un biet tâlhar. 

De-a dreapta ori de-a stânga, nu contează. 

În veci nu vei ajunge la hotar. 

Acolo va ajunge numai el. 

Oasele picioarelor îţi vor fi zdrobite. 

Aşa pier zeii. Apune soarele pe deal 

şi măruntaiele-s la corbi zvârlite. 

Aşa pier zeii, vulgul se închină. 

Nu ştie cui. La cer ajunge unul. 

Maiestuos şi blând. Icoana lor. 

Aşa ard zeii. Şi coboară scrumul. 

De-a dreapta ori de-a stânga, nu contează. 

Eşti doar un martor, zeul fără har. 

Cândva al tău a fost întreg Olimpul. 

Acum doar El ajuns-a la hotar. 

Libertatea din căruţă 

Ploioasă seară şi cu vânt pustiu. 

Să ai un coviltir şi-atât. 

Tot ceru-ncape sub un coviltir. 

Oştiri întregi au brăzdat istoria 

sub aspre arcade 

de coviltire. 

Sunt doi corturari cu pruncul. 

Un cal în care dau pe rând 

cu biciul. 

„Dubito ergo cogito”. 

Şi iar dau cu biciul. 

triptic 

Se duc şi pier 

într-o seară ploioasă 

şi-ntr-un cuvânt pustiu. 

Ce pânză 

Ce lanţ subtil te leagă de lumină 

şi poate e 

mai subţire ca lumina ei. 

Ce pânza de păianjen te anină 

ce gând în care poate eşti. 

Numai tu 

Cumplită zi. 

Adică împlinită. 

Fie ca ziua aceasta 

să o vezi numai tu. 

Să dispară subit 

din ochii altora. 

Cumplită zi în care 

să exişti doar tu. 

Nici un calendar 

nu o va consemna 

nici ochii tăi 

nici pieirea mea. 

Despre 

tăul în care 

un copil s-a înecat cândva 

pierzând gloria de a fi împuşcat 

în al doilea război mondial. 

Ciudată noapte. 

Din tău se ridicau 

umbrele celor demult înecaţi. 

Raza de lună 

abia le atingea 

şi se afunda în apa tăcută.

Vântul şuiera dinspre munte 

şi aducea vaietele animalelor 

ucise demult. 

Ciudată, neiertătoare noaptea 

sfâşiată de raza ce era 

doar umbra unei raze de cândva. 

Eternităţi 

Abia după ce pierdu totul 

şi lanurile şi macii 

femeia iubită şi zorii 

şi prima zăpadă 

şi soarele şi umbra, 

începu să viseze. 

Visându-le pe rând 

le aducea în somnul 

ce semăna încet cu viaţa lui 

din care se făcea că pică 

spre un ocean 

care visa că-l scaldă 

în ape neclintite. 

Şi-atunci visa că este 

omul ce visează 

un om care cade visând 

Corabia e alta 

Corabia e alta. Alta şi femeia 

tăiată-n ceaţă schimbătoare. 

Şi omul şi uitările şi somnul 

din care năpârleşte ca un şarpe. 

Tot la şapte ani e altul 

cu alte celule. Şi aura e alta. 

Şi ocheanul 

mai mult îndepărtează 

decât apropie. 

E alta şi femeia 

sculptată-n ceaţă schimbătoare. 

Corabia e alta. Şi înecatul 

pe care mateloţii l-au adus pe punte. 

Greu botez avu. Egal cu ei 

cu toţi ce vor pieri. 

,,O, cititor făţarnic” 

Vă voi spune acum un vers genial 

pe care îl citează Borges 

ca aparţinând unui poet englez 

care, la rândul lui, îl atribuie 

unui druid 

ce îl culese de pe buzele 

triptic 

unui muribund 

înainte de a-l sacrifica. 

Aş fi vrut să vi-l spun 

l-am uitat însă 

ce importanţă ar avea 

acel vers genial 

pentru nefiinţa acestui robot 

care gândeşte altfel decât noi 

Metempsihoză 

Ce păcate grele am săvârşit 

în altă viaţă 

de suntem acuma fericiţi? 

Prin ce păcătuim acum 

să fim în altă viaţă fericiţi? 

Astfel întreb 

eternitatea ochilor tăi 

De unde 

Curcubeul de după potop 

nu reprezenta nici un legământ 

s-a spus. 

Era numai efectul 

refracţiei luminii. 

Şi lumina de unde venea 

ne întrebam noi 

în precar echilibru 

din care lumină 

noi cei aflaţi 

într-o arcă mult mai mare 

aşteptând 

un nou legământ 

Corespondenţă 

Viteza gândului 

nu cunoaşte distanţa 

totuşi 

trimite-mi ochii tăi 

şi surâsul subţire. 

Trimite-mi-te. 

Altfel 

numai un gând descărnat 

lângă mine. 

Viteza gândului 

otravă şi deşertăciune. 

25

26 triptic 

Citind-o pe Suzanna 

Luminiţa URS 

Cum să explici tenace tăcerea? Mii de braţe mă pîndesc şi luna îmi întinde 

piedici. Privirile voastre nu pot ieşi vreodată din umbră, prea mult atrase de 

uşurinţa nopţii. Zgomote bizare declanşează furtuni dintr-o dată şi lucrurile 

se animă brusc, ca într-un film mut. Chipurile se iluminează şi corpurile se 

agită înspre abisul cel pur. 

Pe scurt, a fost o zi fără însemnătate. Cîteva femei şi-au plîns copiii morţi, 

cîţiva taţi şi-au îngropat feciorii reveniţi de niciunde, cîţiva au dansat cu 

uimire ultimul dans, chiar aici, alături şi asta i-a făcut să rîdă straşnic şi să 

şi ridice braţele prelungi care mă acoperă încet, tot mai încet, pînă la capăt. 

Bucuriile omului-urs 

E timpul să ne întoarcem la lucrurile tandre şi moi, umbre mîngîind aerul, 

diafane. Să deschidem ochii prietenilor dispăruţi pentru cauze fără rost, să 

înfrîngem decenţa. Căci ce rămîne de fapt din materia impură, din atingerea 

mîinii tale pe o gură incredulă? 

L-am visat azi-noapte din nou pe omul-urs: «C’est terrible, îmi spunea, tout 

le monde m’appelle couillon. J’en ai souffert toute ma vie. Ne serait-il pas le 

temps, de penser ŕ un pseudonyme?» 

Poveste fără sfîrşit 

Atît de departe în venele mele, în azur, în înfrîngeri, trist ca o lamă de oţel 

prea bătrîn, triumfătoare, pe nedrept. Să ne rugăm! Căci ne-a fost sete, căci 

prea bine ştim mîine-i un plăpînd viitor şi nimic n-o să domolească 

dezastrele cărnii. Încă un cîntec înainte de zori, ţintuiţi de privirea nebună a 

speranţei. 

Un cîntec, prietene, acum că grădina noastră e neagră şi că în noapte se 

prelinge zăpadă. Şi eu dansez, cu gura larg deschisă, dansez. 

* * * 

Lumina ta continuă să ucidă uitarea. 

Iată-te, Poezie! 

Umbră forţînd trecuta frumuseţe, tresăltînd în uimire. 

Fiinţa ta victorie este, îi aud ţipătul în iarnă şi o apuc cu mîinile mele 

îngheţate deşi tu pentru alţii cînţi şi pentru apele ce-mi inundă chipul. 

De fapt, noi semănăm, fricile noastre se aseamănă, ele ne aparţin nouă şi 

celor care, ca şi pe noi, ne despart. 

Iată-mă, femeie a îndoielilor tale şi a forţelor de care te temi, 

dreaptă mă ridic, ştiind că «cet amour» îmi sfredeleşte încă tîmpla avidă de 

miracole şi că, odată cu el, îngropăm poezia.

literaturã ºi copilãrie 

Alexandru VLAD 

Ce este copilăria? Când începe şi cât durează ea? Alte întrebări 

Cât suntem tineri nu ne place întotdeauna să ni se amintească de copilărie; după ce îmbătrânim, dacă 

suntem norocoşi, ne mai întâlnim o dată cu ea. „Nu-i niciodată prea târziu dacă-i vorba să avem o copilărie fericită”. 

Cine a spus asta? Un englez, mai mult ca sigur, dar s-o fi gândit el la copilărie sau la bătrâneţe? Poate că nu-i chiar o 

glumă. Pe de altă parte, nu există oare oameni care ne dau impresia că n-au avut copilărie? Şi de ce ne dau ei 

impresia asta? Îi privim o clipă cu milă şi ne spunem că trebuie să fi fost şi ei la urma urmelor copii, dar au pierdut pe 

parcurs ceva ce omul matur trebuie să păstreze din copilărie. Ce? 

Copilăria, ca mai toate celelalte lucruri, are o parte luminoasă şi o parte întunecoasă. Ne amintim de partea 

veselă a copilăriei doar dacă o despărţim drastic de cealaltă. Care cealaltă? Ei, aici ar fi destul de multe de discutat. 

Pentru aceasta ar fi necesară o deconstrucţie, de care ne temem însă ca de un păcat primordial, ca de o demolare. 

Cum ne amintim bolile de care am suferit în copilărie – nopţile cu febră, cearşaful mototolit şi mirosind a 

medicamente, pastilele aproape întotdeauna atât de amare? Cum ni se părea lumea oamenilor mari? Pe aceştia i-am 

surprins de multe ori asupra faptului, făcând lucruri pe care nouă ni le interziceau în mod expres. I-am văzut pe 

părinţii noştri uneori inconsecvenţi, sau umiliţi, şi ne-am străduit să uităm aceste momente. Nu am putut uita, pentru 

că nu aveam încă mecanismele uitării protectoare – acestea se activează ceva mai târziu şi funcţionează numai când 

e vorba de propria persoană. Până şi ratarea, eşecul acela existenţial de la maturitate, îşi are sâmburele în copilărie. 

Dacă avem ghinionul să activăm, din greşeală, acea glandă, se produce catastrofa, totdeauna cu efect întârziat. Cine 

a mai văzut copil ratat? 

Şi când am avut, privind retrospectiv, revelaţia destinului nostru viitor? Se deschide la un moment dat o 

uşă, spunea un scriitor convins că toate lucrurile esenţiale ni se întâmplă în copilărie, se deschide o uşă şi prin 

aceasta ne vedem o clipă viitorul. Dintre câte viziuni am avut nu mi-o amintesc pe aceea care să mă arate sastisit în 

faţa calculatorului, cu faţa ridată, barba căruntă şi cu cearcăne de culoarea cafelelor pe care le-am băut de-a lungul 

vieţii. 

Nu ne înţelegem nici măcar atunci când e vorba de cărţile copilăriei. Există două genuri – pentru unii cărţile 

copilăriei au fost, să zicem, Cuore, sau Singur pe lume. Pentru alţii, la modul opus, Amintirile lui Creangă sau 

Aventurile lui Tom Sawyer . Eu am tras o asemenea spaimă citind Oliver Twist (de câte i se puteau întâmpla bietului 

copil! – aproape că îmi părea bine că trăiam în sătucul meu şi nu la Londra) încât aceasta mi se activa de câte ori 

vedeam coperţile acelei vechi ediţii prin biblioteci ori anticariate. Am recitit romanul lui Dickens abia cu câţiva ani în 

urmă şi, pentru orice eventualitate, în englezeşte de data aceasta. 

A fost copilăria generaţiei noastre una “comunistă”? Desigur, am adunat fier vechi, am sădit pomi, am 

cântat cântece comuniste, am simţit mirosul de mătase prăjită al cravatei roşii proaspăt călcate cu fierul. Am învăţat 

despre integrarea în grup, s-a trezit în unii din noi instinctul de-a fi şefi, în alţii acela de-a se opune totdeauna 

oricărui fel de lider. Am perceput oare tragedia părinţilor, deposedaţi de pământ, obligaţi – şi de grija viitorului 

nostru, printre altele – să se plece mai repede decât ne-ar place până şi astăzi s-o recunoaştem? 

Unii susţin că problemele şi frustrările copilăriei se pot rezolva aproape totdeauna ceva mai târziu, dacă mai 

ţinem la asta: la cincizeci de ani mi-am luat dintr-o mare librărie din New-York enciclopedia filmelor şi personajelor 

western pe care mi-o dorisem toată copilăria, ba chiar şi în adolescenţă. Am dat vreo 50 de dolari pe cartea aceea 

grea şi voluminoasă şi am venit cu ea în braţe pe avion, răsfoind-o şi abia venindu-mi să cred nu că fusesem la New 

York ci că aveam cartea şi era a mea. Privirile ironice ale întregii delegaţii culturale din care făceam parte nu m-au 

deranjat cu nimic. Problemele copilăriei trebuie întotdeauna rezolvate. Dacă nu se poate la timp, rezolvăm ulterior: 

nu-i niciodată prea târziu să avem o copilărie fericită! 

La momentul potrivit, idealurile copilăriei trebuiesc abandonate, ca dinţii de lapte. Eu cred că artiştii, 

scriitori la fel, sunt dintre aceia care nu le-au abandonat. Maturitatea a furnizat un nou instrumentar: dar idealurile în 

sine au rămas aceleaşi. Periculos şi costisitor! That made all the difference! cum zice poetul (Robert Frost). 

Dezamăgirile vin de la cunoaştere, ca alungarea din Eden. Cum altfel? Din punctul acesta de vedere, ne 

pierdem copilăria în trepte: prima etapă durează, să zicem, până în momentul când începem să avem nişte bănuieli că 

Moş Crăciun nu există de fapt. A doua perioadă, mai scurtă, ţine până când aflăm că nu barza este aceea care aduce 

copiii. Apoi lucrurile se precipită, criză după criză. Ultima este când înţelegem că determinările nu sunt totdeauna 

concrete, fizice, cuantificabile. Că nevinovăţia nu ne scuteşte de consecinţe, de pedepse. Din lac în puţ: urmează 

adolescenţa, cea în care va trebui să recunoaştem că logica trebuie înlocuită cu experienţa. 

Cât priveşte întrebarea de la început, cel mai bun răspuns l-a dat tot un copil, evident: „Copiii trăiesc 35 de 

ani, oamenii tineri 25, şi bătrânii în 5 ani mor”, ca să citez dintr-o colecţie celebră. Adevăr mai mare nu există, după 

cum se vede şi din mărturiile pe care le fac cei care au binevoit să participe la realizarea acestui număr. 

27

28 literaturã ºi copilãrie - copilãrii discrete ºi austere 

Dinu FLĂMÂND 

Amintiri din copilărie 

Ştiu că titlul este de multă vreme înregistrat în 

catastiful drepturilor de proprietate intelectuală. Iar 

humuleşteanul la care vă gândiţi nici măcar nu e primul 

care să-l fi depus. Numeroşi alţii înaintea lui s-au gândit 

că nu există mai bună intrare în grădina literaturii decât să 

deschizi uşiţa din dos a copilăriei. Sigur, balamalele ei 

scârţâie, nici nu o poţi deschide de tot, înţepenită cum a 

rămas în memoria infidelă. Dar ce simplitate, totuşi, odată 

întredeschisă această uşiţă, spre o lume încremenită ca în 

teribilul basm Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de 

moarte, unde eminesciana metafizică populară are forţa 

mitologizantă a lui Platon! Totul a rămas acolo neclintit, 

totul evoluează doar spre amplificarea propriei frumuseţi, 

într-un preterit ce sfidează descompunerea, mustirea şi 

opera viermilor. Putem fi deposedaţi de toate acumulările 

contingente, nu şi de acest trecut ce neagă universalitatea, 

fiindcă este unic şi ireproductibil, numai al nostru. 

Copilăria noastră nu seamănă cu nici o altă copilărie deşi 

toate par asemănătoare. Cum să nu te repezi spre ea cu 

scrisul, cum să rezişti tentaţiei de a o expune celorlalţi, ca 

s-o admire? Fascinat de ea, din momentul în care începi să 

pricepi că ţi s-a dus, că ai pierdut-o, îi ceri să se etaleze 

singură... O povesteşti! Dar rişti să o aplatizezi, să o rezumi 

la câteva evenimente narabile; de fapt, o umileşti, aproape 

că o pierzi definitiv... Dacă ea mai rămâne vie în tine, această 

a doua ei viaţă se menţine mai degrabă prin indicibil. Iar 

primul semn de vitalitate târzie a copilăriei este uimirea de a 

constata că ai avut-o şi că s-a desprins de tine, păstrându-se 

prin preajma ta deşi tot mai departe. E o frustrare ce constituie 

prima ta lecţie despre moarte. Nimeni nu-şi mai revine apoi 

din această brutală trezire: copilăria s-a terminat, 

urmează...restul! Istoria universală a oamenilor este o 

fluctuaţie a aceleiaşi resemnări neresemnate după pierderea 

copilăriei. Câţiva rebeli ridicoli – poeţi, levitaţionişti obsedaţi 

ai artelor, fizicieni ai abstractivităţii sau alţi utopişti ai nelimitelor 

– mai poposesc o vreme în logica ei de reverie şi încearcă să 

aducă în lumea de gheaţă a adulţilor unele sugestii ce ţin de 

autismul marilor fervori. Numai partea de copil din Einstein 

putea să-şi imagineze că spaţiul se curbează ca un căuş de 

palmă uriaşă pentru a susţinem cu tandreţe levitaţia aştrilor. 

Marii mistici, marii poeţi, marii fizicieni, genialii compozitori 

sau vizionarii culorilor invizibile continuă să lucreze cu 

copilăria lor. Pentru toţi ceilalţi, mare lucru nu se mai poate 

extrage din copilărie, odată încheiată, odată ce se declară la 

nivelul celulei spaima enzimatică, prima percepţie intuitivă 

despre existenţa morţii care există. Alţii însă, puţini la număr, 

rămân nişte profesionişti ai copilăriei. Ei se străduiesc să 

menţină compatibilitatea dintre lumea copilăriei şi lumea de 

după. Ei ştiu că nu există soluţie de continuitate între 

imaginaţia candidă şi imaginaţia speculativă. În marea familie 

a omenirii există o mică familie de asemenea personaje eidetice 

care au crescut refuzând să crească. Pentru ei copilăria a 

rămas peisajul exterior care, totuşi, continuă să-i conţină în 

interiorul său. Pentru ei timpul încă are o urmare şi nu este 

doar ceva care urmează după marea pierdere. Pentru ei şi 

pierderea copilăriei este o provizorie neînţelegere, doar o 

manevră greşită în transmisia de roţi dinţate a zilelor, doar un 

viciu al neatenţiei, o gravă fantezie a abandonului în reveria 

apusurilor de soare... 

Cât despre copilăria...exprimată, ea se destramă 

odată cu obiectele, odată cu reperele ei materiale. Iată 

secvenţa „La cireşe”: Nică al lui Ştefan a Petri sare ghiftuit 

din cireş, o ia la goană ca să scape de vătraiul mătuşii sale 

dar şi culcă la pământ o bună parte din lanul de cânepă, 

care în iunie deja trebuie să fi fost destul de înalt. Generaţiile 

de astăzi nu mai văd lanuri de cânepă prin Moldova, iar 

prin alte părţi ale Europei nici atât, şi nu mai înţeleg ce 

mare dezastru putea să însemne călcarea în picioare a 

unor tije care apoi nu se mai ridică la pământ. Adică tot 

atâtea ii şi catrinţe care nu mai pot fi făcute, dacă 

miraculoasa pieliţă de pe acest băţ nu ajungea să fie pusă 

la topit, scoasă din apă după câteva săptămâni, uscată la 

soarele palid al lui octombrie, trecută prin meliţă, 

scărmănată şi prelucrată, înmlădiată şi pusă pe mosor, 

apoi în suveică, ţesută în războiul cu pedale („stative” pe 

la noi prin Transilvania!), devenită pânză, dusă mai târziu 

la albit şi abia apoi croită şi cusută pentru a deveni o 

cămaşă sau o bluză destul de aspră (dacă nu i se adăuga şi 

in sau bumbac), ţinută împachetată în ladă şi scoasă numai 

duminica, la biserică – totul derivând din acest cuvânt 

misterios, cânepă, pe care cititorii de mâine îl vor asocia 

doar cu drogurile sau cu textilele ecologice. Călcâiul lui 

Ahile udat de apele secatului şi neidentificatului râu 

Scamandru – dacă e să-i cauţi albia pe la Işirlâkul de azi, din 

Turcia – nu este mai abstract, în ordinea dificultăţilor literare, 

decât cânepa din această secvenţă a lui Creangă. Dispariţia 

materiei la care se referă induce o permanentă oxidare, o 

dematerializare în interiorul oricărei opere literare. Copilăria 

noastră fizică dispare odată cu primii noştri ani copilăreşti, 

cea rememorată are probleme cu dispariţia obiectelor ei, a 

persoanelor care au marcat-o, cea literară aşişderea. 

Literatura se străduieşte să menţină tot trecutul în viaţă, 

dar în umbra ei începe să crească marele glosar. Ediţiile din 

Creangă au deja nevoie de note explicative la subsol, noile 

generaţii de cititori nu au mai pipăit aceleaşi obiecte pe 

vatră şi nu ai mai văzut mâţe care se jucau cu motoşeii de 

lână atârnând de marginea cuptorului; nu au mai văzut nici 

cum arată o pupăză sau o scorbură în care se ascund 

pupezele, nici cum arată un târg de vine în care ai putea zări, 

la o adică, un ţânc desculţ încercând să vândă o pupăză! 

Creangă e ajuns din urmă de mişcarea acaparatoare a 

glosarului. El şi Rabelais, el şi Homer, el şi poemul lui 

Ghilgameş... În momentul în care scrierea are nevoie de o 

altă scriere care să situeze momentul, peisajul, obiectele, 

mirosurile sau spaimele dominante ce se manifestau în 

momentul scrierii, a trecut pe acolo nu doar copilăria dar şi 

glosarul despre copilărie, parazitul ei... civilizaţia pedagogiei, 

moartea lentă a timpului. Şi ne aflăm în prezenţa formelor 

împăiate ale postumităţii.

literaturã ºi copilãrie - copilãrii discrete ºi austere 

Gabriela MELINESCU 

Supă de oase 

Am deschis fereastra în bucătărie. De unde şedeam 

puteam să văd răsăritul soarelui. Ceaiul sfârâia în ibricul 

de pe placa maşinii de gătit. Teama de înfometare o 

resimţeam ca pe nişte bucăţi moi de camembert care-mi 

curgeau pe faţă încât sprâncenele şi genele mi se 

înzăpeziseră făcând din mine un călător de iarnă în faţa 

unui pericol neaşteptat. Dar mâna dreaptă m-a mângâiat 

peste chip cu o tandreţe animală. 

În ultimul timp am făcut tot ce am putut ca s-o 

visez pe mama: m-am culcat mai devreme gândindu-mă 

intens la ea. Patul meu dublu devenise un fel de birou pe 

care se găseau cărţi, coli albe de hârtie, creioane, stiloul 

nou nouţ – în cazul în care voi cădea în acea stare de 

hipnagogie, între vis şi trezie, puteam să am la îndemână 

instrumentele de scris, pregătite să stenografieze ce 

văzusem în acea stare de dinaintea unui somn profund. 

Pentru că uneori cădeam în somnul amnezic fără putinţa 

de a-mi aduce aminte de ceva, atunci luasem obiceiul să 

strâng în mână o bilă de sticlă care în cazul în care eram 

absorbită de somnul uitării, cădea cu zgomot pe parchetul 

de lemn trezindu-mă. Această experienţă o făcuse 

Alexandru Macedon care nu-şi îngăduise să doarmă prea 

mult în scurta lui viaţă. El fusese imitat de Karl XII al 

Suediei, metoda părând bună pentru a nu pierde prea mult 

timp cu odihna; bătălii zguduitoare îl aşteptau ca să-i 

scurteze viaţa. 

Eu nu aveam de dat decât bătălii cotidiene cu 

foamea, frica izolării, ura semenilor mei, boala şi moartea. 

Le povestisem unor cercetători ai visului şi unor prieteni 

despre neputinţa de a visa şi despre dorinţa mea disperată 

de a o întâlni pe mama într-un vis. Ei mă consolaseră 

spunând că voi începe să visez din nou când obsesia mea 

mă va părăsi treptat. 

Dar în realitate era vorba de a-mi aminti visele şi 

toţi recunoşteau că noi oamenii avem nevoie de eforturi 

pentru a ne aminti ce am visat. 

Cercetătorii viselor în general studiau mai ales 

emoţiile şi conştiinţa personalităţii în somn. Ceea ce doream 

eu era cam ciudat – era vorba despre voinţa mea exacerbată 

de a influenţa un proces care nu depindea de mine. Doream 

să-i cer iertare mamei pentru că în viaţă nu putusem să-mi 

iau adio de la ea în clipa morţii şi consideram somnul şi 

visele ca pe o altă realitate care-mi dădea posibilitatea să 

fac ceea ce nu putusem să fac în realitatea reală. 

Credeam ca şi Macbeth că somnul ar fi putut să 

reteze nodurile dure ale remuşcării, somnul care era 

moartea vieţii fiecărei zile şi balsamul sufletelor rănite. 

29 

Prin fereastra bucătăriei izbucnise deodată 

strălucirea frumuseţii, apăruseră culorile ca nişte gânduri 

de la mama. Poate mama dorea să fie un spectru solar 

pentru mine. Mai ţineam lângă mine o pungă cu multe 

papiote cu fire de mătase pentru a broda, aşa cum mă 

sfătuise mama pentru a-mi calma nervii. Şi chiar dacă nu 

puteam să brodez ca mama, simpla plăcere de a privi şi 

atinge firele de mătase îmi alina surdele dureri din mine. 

Lumina se strecurase cu propria ei mătase în fiecare 

obiect din bucătărie şi în corpul meu schimbându-mi 

înfăţişarea. Nici o culoare nu era frumoasă în sine ci numai 

în atingeri cu alte culori – roşul chema nuanţe de verde, 

verdele obliga roşul să apară mai tare şi la fel albastrul 

aflat lângă galben şi portocaliu. Iar umbrele de pe pereţi şi 

din pielea mea, nuanţele de gri, nu erau palide sau moarte 

cum m-aş fi aşteptat, ele erau active atenuând culorile 

tari, făcând totul să vibreze şi să ţopăie în fictiva mea 

compoziţie din bucătărie. 

Era dis-de-dimineaţă şi obiectele din bucătărie care 

obişnuiau să dea semne concrete de canibalism, de data 

asta se abţinuseră să mă înghită distrându-mă, preferând 

să stea la locul lor ţintuite de lumină, devenind forme 

corporale colorate. 

Mi-am spălat părul, apoi l-am pieptănat uscându-l 

cu degetele mele, simţind căldura din craniu şi creier, 

„ochiul inimii” cum e numit creierul după tradiţia din care 

vin, dintr-un sistem de referinţe bogat şi o imagine a lumii 

şi o viziune a omului vie. 

Părul mi se părea foarte aproape de creier, făcea 

valuri şi vârtejuri amintind mişcările apei cu spirale jucăuşe 

urmând şuvoaiele capului, torenţii reflexivităţii. Ca şi cum 

părul ar fi fost un produs al laboratorului gândirii. 

În părul meu existau ţări de basme unde călătorisem 

cu mama căutând vindecarea de necazurile vieţii, acolo 

exista eternitatea şi nu timpul fragmentat care-i chinuie pe 

oameni. 

Îmi pieptănam părul presimţind că mama, exact ca 

în poveştile născocite de ea, va cădea pe podeaua din 

bucătărie din firele umede ale părului meu. 

Imediat am fost înfăşurată în prezenţa ei. 

Ea îmi povestise de nenumărate ori că în fiecare fir 

de păr existau macrolumi şi microlumi unde trăiau miliarde 

de fiinţe vii, acolo existau oraşe, poduri, şcoli, păduri, 

acolo se vorbeau limbi diferite ale părului. Povestirile 

mamei mă îmbătau ca şi noutatea că exista un Creator care 

era Lumea şi o Lume care era Creatorul însuşi. Mama dădea 

de înţeles că ea însăşi era un Creator în a cărui lume mă 

născusem şi eu. 

Mama coborâse uşor în bucătărie şi ochii ei 

spuneau că nu ne văzusem de mult. Surâdea înecată în 

lacrimi. 

Mama nu citea niciodată ce scriam eu, era convinsă 

că scrisul slăbea puterea memoriei. Credea în conţinutul 

cuvintelor care trebuia să întâlnească alte noi conţinuturi 

ale cuvintelor şi împreună trebuiau să creeze o artă care 

putea să circule anonim în toate timpurile, o artă care putea 

trezi la viaţă tot ce trăiseră oamenii: suferinţa, exaltarea, 

surpriza în simţuri şi eliberarea. Toate astea redând ce 

fusese trăit ca experienţă.


Mama se uita împrejur la culori părând mulţumită 

că negrul nu fusese exclus din paleta gândurilor mele. Ea 

acceptase valorile tradiţionale dar nu avea nimic împotrivă 

când se amestecau şi excrementele (ea înţelegea prin asta 

tot ce era foarte cotidian) cu bucăţi de cristal, pentru că 

aceste două materii aveau aceeaşi origine în natură şi în 

subconştient. 

Apoi mama se juca cu părul ei numindu-l nostalgic 

„capitalul sigur al familiei”. În gură aveam gustul 

părului ei cu miliarde de lumi în el. 

Bucătăria mea din Stockholm se transforma uşor 

în bucătăria de cobalt a bunicii dinspre tată, Nana, care 

încerca să facă supă de cuie ca să ne înşele foamea. Uneori 

mirosea şi la noi a cartofi fierţi, a ceapă şi a usturoi şi a 

cratiţe de aramă zăngănitoare. Nana vărsa apă într-o tigaie 

sfârâitoare fredonând un cântec german. 

Mă trezisem însetată, înfometată şi obosită. Starea 

mea de spirit pendula: uneori eram foarte veselă, alteori 

profund încercată de chinul foamei. Mama îşi vânduse 

deja părul ei lung unui frizer din colţul străzii. Cozile ei 

groase care îi ajungeau până la călcâie se transformaseră 

în alimente fără să ne sature vreodată. Mă rugam în fiecare 

seară la Dumnezeu ca părul mamei să crească repede ca 

iarba pe pământ. În fanteziile mele vedeam părul mamei 

urcând la cer ca o scară, prin propriile forţe legând 

pământul de alte microlumi şi macrolumi din univers. 

Între timp se petrecuse ceva secret – mama 

devenise o fiinţă fără odihnă, cu ambiţii mari, lucrând ziua 

la o ţesătorie de mătase şi seara frecventând cursurile 

pentru a deveni tehnician, expert în ţesături de mătase. 

Mama parcă se exila în acelaşi loc tot timpul. Foamea 

îi făcuse pielea galbenă şi uscată iar restul din părul ei 

sacrificat îşi pierduse lucirea. Intr-o seară, după o zi de 

vânătoare după pâine, mama a venit pe neaşteptate cu o 

pungă plină de oase din care bunica Nana făcuse rapid o 

supă de pasăre. 

Mama mă întrebase cu o voce străină: 

– Ţi-e foame? 

– Nu. Ba da. 

– Atunci vino să mănânci. 

Nu îmi plăcea supa de oase. Totuşi mi s-a pus o 

farfurie plină de supă în faţă în care pluteau toate amintirile 

păsărilor cu nume învăţate de la mama: porumbel, piţigoi, 

vrabie, mierlă, coţofană, corb, cioară, rândunică, bufniţă. 

Mama mă privea cu ochi severi încercând să mă 

asigure că niciuna din păsările pe care le cunoşteam nu 

va ajunge vreodată în farfuria mea, că oasele cumpărate 

de la un măcel ar din piaţa Oborului veneau de la o pasăre 

obişnuită cu clima ţărmurilor, o gâscă gri al cărui suflet 

bun o făcea să se sacrifice pentru ca oamenii înfometaţi 

să nu moară de foame. Gâsca gri sau Anser Anser, 

descindea direct din neamul gâştelor care salvaseră 

Capitoliul de la un mare incendiu, statura ei era 

impunătoare, ciocul roşu ca şi carnea iar aripile şi coada 

erau făcute de pene lungi gri albe. Putea zbura împreună 

cu alte gâşte în formaţie de săgeată, toate conduse de o 

gâscă bătrână, se puteau auzi cotcodăcind simultan 

toamna când emigrau spre coastele Africii. 

Am refuzat să mănânc supa de oase de gâscă 

visând la un cartof fiert în puţină sare. Nici prin cap nu-mi 

trecea să întreb cine a mânca ficatul şi carnea gâştei gri şi 

unde erau capul şi labele ei galbene. 

Dar bunica Nana era bine dispusă şi improvizase 

pentru mine o strofă ritmând-o cu lingura de lemn în aer. 

Pofta ta de mâncare s-a evaporat 

hai s-o căutăm în dulap şi sub pat 

sorbind din supa mea de artist 

vom înşela foamea şi aerul trist! 

Fixam surâzând supa din farfurie semănând cu o 

zeamă primordială din care se puteau ivi stele adevărate 

lângă cele galbene din grăsimea gâştei. Vedeam oasele 

mişcându-se ca aripi de porţelan. Gâsca avusese o viaţă 

personală, construind multe cuiburi, aducând pe lume pui 

pe care-i hrănise cu multă tandreţe şi-i apărase de atacurile 

duşmanilor lacomi şi deodată devenise un schelet cu oase 

răspândite în farfuriile noastre. Era nedrept. 

– De ce trăim dacă trebuie să murim? am întrebat 

cu ochii în farfurie. 

– O clipă in viaţa asta e mai scumpă decât o mie de 

ani din viaţa următoare, a răspuns mama. 

Zărisem în fundul farfuriei o fiinţă mică aeriană care 

se transformase brusc într-un crap săritor zburând cu un 

curaj şi o putere păsărească. Până la urmă am sorbit încet 

supa plăcându-mi mai ales sarea din ea, până când au rămas 

numai oasele ca nişte litere dintr-un alfabet simplu. 

– Pentru a ajunge la cer trebuie întâi să mori, 

spusese bunica luându-mi farfuria, adunând oasele pe o 

tavă plină deja de alte oase pe care le aruncase câinilor 

care aşteptaseră înfometaţi după uşa bucătăriei. 

Mama îmi spusese noapte bună. În pat, mă 

gândisem un timp la propriile mele oase, la faptul că 

oamenii eram şi noi o supă de oase, bine pregătită pentru 

foamea cuiva. 

Apoi auzisem în noapte câinii scâncind, 

schelălăind şi muşcându-se între ei, sfărâmând oasele 

gâştei între fălcile lor tari. 

Mi se părea că aud trozniturile unei mori de vânt 

unde se mai măcinau grâul şi porumbul între pietre mari. 

Undeva în spaţiu un magician sfărâma şi el 

microlumi şi macrolumi în mâinile lui vânjoase. Un acrobat 

sărea pe ruinele războiului prefăcute în pulbere catifelată. 

Un călugăr budist făcea o mandală pentru anul cel 

nou. Avea în pahare cilindrice nisipuri colorate pentru 

fiecare întâmplare, nisipuri în care se amestecaseră lumile 

marine cu cele terestre pline de praf. 

Era adânc concentrat semănând cu mama când broda 

cu fire colorate de mătase. Desenul nu-i aparţinea, i se dăduse 

în gânduri şi inimă, la fel ca şi gestul de la urmă când, după ce 

mandala fusese privită şi tălmăcită profund şi mulţi privitori 

luaseră cunoştinţă de dezastrele şi posibilităţile anului viitor, 

el amestecase nisipurile, reţinând câte puţin din fiecare 

culoare, aruncând restul în mare, printre pietre şi scoici, printre 

oase de peşti, de păsări şi oase de oameni. Încât acel nisip a 

ceea ce fusese devenea un nisip nou, pentru ceea ce va fi. Şi 

apa ştergea totul legănându-1 în ritmul ei. 

(Fragment din romanul în pregătire „Mama ca 

Dumnezeu”)


Andrei ZANCA 

jocul, încolonarea, reîntoarcerea 

să te trezeşti vara 

într-o lumină împovărată de căldură, aerul 

fremătînd peste lan înspre liziere 

unde abia adie răcoarea 

peste un fir trecător de apă, glasuri 

susurînd. lovituri de baros 

scrîşnetul carelor înspre tîrg 

şi tu, deodată în această lume ţie aproape 

cotrobăindu-i cotloanele, abia băgat în seamă 

în după-amiezele fără de moarte 

înspre seara sfîşiată de-un liliac, o voce 

chemînd. înturnîndu-te acasă în ţîrîitul greierilor 

trăgînd de fermoarul nopţii 

şi doar tropăitul surd al vreunui cal îngînat de 

bolboroseala 

înnoptată a călăreţului ne arunca 

în zodii supuse clipei şi-n 

zori 

poarta casei era mereu alta printre colinele 

arse de soare, veri după veri 

aidoma peştilor mereu în altă apă huşuind 

înţărcaţi de maluri fără de ştiinţa altor lumi 

încît acum din depărtarea aceasta 

îmi pare că o lume subterană atît de niciodată 

îşi poartă la vale povestea 

ochii atîtor dispăruţi, atîtor prieteni 

lepădîndu-şi copilăria aidoma şarpelui pielea 

se-ntredeschid în mine înspre o lume rostogolindu-se 

pustiind, frunzele castanului afară doar tresărind 

sub molcoma, neîntrerupta curgere a rîului 

într-o dimineaţă pe veci pierdută 

iernile erau scăldate într-o lumină de pietre rare 

timpul hiberna în zidurile catedralei, totul 

sub povara suavă a zăpezii 

înspre seara înstelată de becuri clătinîndu-se 

în vîntul ghimpat. Decembrie. odăi mirosind a ceară. 

fulgi învîrtejindu-se peste ape. maluri zimţate de gheaţă 

şi deodată, dangătul de amiază şi zidurile mai negre 

în spulberarea albă, în hămăitul 

iernatic 

iar noi, 

eram însuşi jocul şi soarta aluneca alături 

nebăgată în seamă, răbdător adăstînd lîngă pradă 

pregătindu-se despărţirii mele de zbereguială 

pe cărarea abătută dintre bărbatul şi femeia 

căutînd încă a se smulge din mine 

înspre calea lor de nepătruns 

ce-s pricina unei dureri şi nostalgii 

fără de nume zămislind 

neînţelegeri. împovărînd fără rost. 

aidoma unei întrebări ce încet încet ia chipul trupului tău 

gîrbovit întru stingere. zăpadă. şi urmele-n zori ale 

cîinelui 

dinspre adăpost înspre poarta înaltă. 

chelăind. zgîriindu-i lemnul, nemînat de foame. 

sătul de lumire. 

şi jocul acum, alături. pregătindu-se alipirii mele 

de soartă. inele şi inele îngemănate într-o lumină de 

negrăit. 

fă-te om, îmi repeta tata mereu, iar azi 

adie un ecou de dincolo de morminte: copile... 

totul să fi fost doar o presimţire 

a acestui teritoriu al nordului, 

unde toate se sting în retină 

unde a scrie e un gest antic 

fiinţe prin care cineva neîndestulat 

e însămînţat şi cules de moarte printre buzele 

călugăriţelor 

murmurînde / straturi de vreme 

unite de stingere... 

răspîndind fiecare o cu totul altă lumină. cîntare de 

soartă. 

îngînată de ziua naşterii şapte note muzicale 

învăluite într-o pală majoră ori minoră... 

timp înghiţit de timp aidoma şarpelui devorîndu-se 

ne rugam a nu fi duşi în ispită neştiind că acolo unde 

31


nu există timp nu există 

nici ispita 

pe atunci însă, păduream zori-amiază 

adieri de răşină ciuruite de ploaie vălureau sub 

soarele zvîntînd frunzele 

dinspre sălcii - ţipetele scăldătorilor 

doar toamna, cu mirosul ei de belfer şi ploile 

ne-alungau în odăi aburite de fructele coapte 

iar primăvara era doar o sală de aşteptare a 

verii 

şi era vremea cînd anotimpurile mai viau încă 

sub pulsul minunării, cînd 

dintr-odată această stare de asediu într-un tîrziu 

septembrie 

cînd apa picură de pe olane, crengi-nnegrite 

zbătîndu-se pe zid 

cînd hălăduind însingurat eşti însoţit doar de tine 

îndelung 

întîrziind 

pe un 

pod 

privirea, înmuiată de burniţă – undele – vălurind masca 

de aramă 

a burgului deodată necunoscut, femeile 

doar adieri 

într-un sentiment străbătut de pale de sîn 

abia-ntrezărit şi fără a bănui, eram însortit 

un tînjitor de pe acum oriunde aş fi fost 

însă memoria alungă 

vorbe şi gesturi ce hrănesc uitarea într-o cameră 

obscură 

l u m i n a învăluind tăcută cele petrecute, mereu alta 

nicicînd aceeaşi. 

şi-o altă primăvară se-ntrupează acum din întîlnirea 

ei cu lutul, cumpănindu-se în noaptea învierii-n brize 

de tămîie. mirt. 

buzele deodată uscate murmurînd slove de neînţeles 

beznă-n jăratec. un giulgiu între lumînări şi stele. 

peste aşezăminte 

bolniţe şi închisori. peste înstrăinaţi şi-nsinguraţi 

mutilaţi şi drepţi. între muribunzi şi prunci. voci de boltă 

dinspre zăpezi. peste maluri 

- 

anul zace în ecou. clipa însămînţată. apoi, doar susurul 

rîului printre frunzele de mai an întîmpinînd zorile 

între falduri de iarbă 

şi eu, lîngă un arbore într-o aversă. învăluit de aburul 

pămîntului 

şi răcoarea răspîndită de ropotul peste verzuiri 

unde de neînţeleasă 

jinduire 

ciuruite de ploaia căzînd peste priviri urbanizate 

în plin martie, aşadar, delăsător 

în faţa trezirii unui arbust 

în scrîşnetul roţilor dinţate 

descojind pînă şi dimineaţa, nimeni pe cîmp 

să deştepte păsările pudrate de amoniu 

învineţind aerul din jurul pinilor. 

atît de străin dangătul de sub ape. atît de străin 

glasul unui prunc în vacarmul irositor şerpuind 

prin vechiul acordeon 

printre desfrunziri, obrazul de pergament 

al unui anticar. o oază de tandreţe 

învăluirea caldă a vîntului, seara 

lăsata pradă parcurilor, unde nimeni nu se mai întîlneşte 

cu nimeni, din mîine 

o stea prăbuşindu-se-n depărtare şi mîine 

doar o vorbă cuvintele zăgăzuind simţirea 

pe care un prunc nu o împarte cu nimeni. ziduri. 

mîzgălituri. inscripţii. 

în creierele vide de copilărie 

laşitatea născînd bestia. sila. manipulaţi nu numai de 

auz 

ne pustiim, prietene 

fără a şti de unde aceste vrejuri ale unei dureri ce scapă 

mai întotdeauna memoriei mîntuite prin secvenţe 

sub zbaterea-nvolburată a 

sîngelui 

înspre cine călătorind - pe tăpşan 

un cal îşi înalţă-acum coama-nspre brazi. 

pătruns de freamătul deszăpezirii: 

şi poate a fost 

doar o după-amiază de rămas bun 

lîngă un arbore, unde abia 

mai adie răcoarea 

peste un fir 

trecător 

de apă


Bogdan SUCEAVĂ 

- fragment de basm - 

Miruna 

Îmi aduc aminte de prima mea vacanţă din vremea 

şcolii, atunci când părinţii noştri ne-au adus să petrecem 

două săptămâni la Valea Rea. Miruna, sora mea, nu vroia 

să rămână, pentru că mama i-a spus că bunicul e un uriaş. 

„Nu-mi place să-mi faci figuri,” i-a spus Miruna, căreia 

nu-i plăcea deloc ca cineva să râdă de ea. Uriaşii sunt în 

poveşti. Bunicul e un om ca toţi oamenii. Am văzut-o însă 

cum s-a uitat la el atunci când bunicul ne-a ieşit în 

întâmpinare. Ceva tot era adevărat: din uriaşul de altădată, 

despre care ne povestea mama, rămăsese statura. Acum 

se mişca foarte greu, abia de putea păşi. Spatele îi stătea 

ţeapăn, de parcă ceva în el s-ar fi rupt şi nu s-ar mai putea 

roti deloc în nici o altă direcţie. Am auzit-o pe mama 

spunându-i tatălui nostru că bunicul are dificultăţi să 

urineze, şi îmi aduc aminte că am fost surprins. M-a deranjat 

ceea ce a spus mama. Astfel de lucruri se discută oare? 

Oare oamenilor mari nu le e ruşine chiar deloc? Nu ştiu 

dacă înţelegeam prea bine situaţia. Acum, după atâţia ani, 

îmi dau seama că pe vremea aceea nu am priceput nimic. 

Mă uitam la bunicul şi nu ştiam nici de boala lui, nici de 

unde vine, nici care fusese povestea vieţii lui, şi nu eram 

pregătit să o aflu. La ora aceea eu abia citisem un volum 

de Poveşti nemuritoare, văzusem la televizor serialul 

Daktari, în care era vorba despre jungla africană, şi mai 

văzusem şi povestea delfinului Flipper. Mă plictisea 

Capra cu trei iezi şi mă enerva Cenuşăreasa, deşi se 

pare că desenul animat cu acel nume era favoritul Mirunei. 

Eu preferam Tom şi Jerry şi duminica la ora două nu puteam 

fără să-i văd la televizor. Îl vedeam pe bunicul că nu e 

interesat de televizor, că nu ascultă la radio, că ignoră cu 

desăvârşire muzica. Îl vedeam că se îmbracă în haine cum 

nu mai văzusem la nimeni la Piteşti sau în altă parte şi mi 

se părea că îi stătea bine în alb. Purta o cămaşă albă, 

cusută cu râuri roşii şi negre, care îi cobora până sub 

chimir, iar pantalonii albi şi aspri mi se păreau curaţi ca prin 

minune, pentru că eu, când mă jucam, mă murdăream 

întotdeauna, iar Miruna se murdărea încă şi mai mult, pentru 

că ea era un băieţoi. Mulţi ani mai târziu, când am stat de 

vorbă cu Miruna şi ne-am amintit împreună acele zile, mi-a 

spus că acum îşi dă seama că noi am avut un bunic a cărui 

imagine ar putea fi exponat de muzeu, ca cele care se pun în 

diorame, dacă fac parte dintr-un trib dispărut sau dintr-o 

populaţie exotică. Cât era în viaţă, nimeni n-ar fi îndrăznit 

măcar să se gândească la asta, pentru că avea o voce ca de 

tunet, o privire care ardea şi din când în când înjura cu atâta 

sete încât mici tornade ridicau subiectul înjurăturii în aer 

şi-l purtau zece paşi mai încolo. 

1. 

33 

În vara aceea, când am sosit la Valea Rea, a arătat 

faţă de noi doi singurul semn de slăbiciune pe care şi l-a 

îngăduit vreodată. Mie, mi-a spus că sunt nepotul lui cu 

nume împărătesc, Traian, şi m-a luat în braţe, şi eu am 

simţit obrazul lui aspru. În timp ce el mă îmbrăţişa, bunica 

a întrebat-o pe mama câte zile ne lasă acolo. Nici eu, nici 

sora mea, Miruna, n-am plâns, vreau să spun nu am plâns 

atunci, pe loc, ci mult mai târziu, către seară sau poate 

către miezul nopţii, ca doi copiii părăsiţi şi patetici, care 

încă de atunci aveau obiceiul de a râde sau de a plânge în 

acelaşi timp, totdeauna pentru motive pe care cei mari nu 

le pricepeau. Eram amândoi cam ciudaţi, încă de la vârsta 

aceea. Miruna zâmbea şi când era tristă. Mai târziu a luat 

de la bunica obiceiul de a repara orice cu acul şi aţa, cam 

în stilul în care vărul Matei simţea nevoia să bată cuie în 

orice obiect de lemn. Pe atunci vărul Matei era deja la 

şcoală, dar noi încă nu. În vara aceea s-a întâmplat că 

vărul Matei a încasat o chelfăneală cam penibilă pentru 

că a încercat să vadă dacă fierăstrăul taie pe găleata de 

lemn a fântânii, iar apa s-a scurs peste pantalonii lui 

taică-său. 

La ceasul serii, bunicul şedea pe prispa casei din 

lemn pe care şi-o construise la sfârşitul anilor şaizeci, când 

a lăsat casa cea mare copiilor, ca să nu se mai amestece în 

nici un fel rosturile lor, deşi el şi bunica au continuat să 

locuiască în aceeaşi curte ca şi vărul Matei şi ai lui. Dar 

bunicul era diferit de toţi ceilalţi. În seara după ce părinţii 

noştri au plecat şi eu şi Miruna am fost lăsaţi prima oară în 

grija bunicii, l-am auzit spunând Mirunei că abia aici se 

vede că timpul trece şi că nu îngheaţă niciodată în 

întregime. Eram în grădină, într-un loc unde se iviseră din 

pământ, pe două brazde la marginea unui şir de pruni, 

vârfurile firelor de grâu abia încolţite. Miruna nu a înţeles 

ce i-a spus. Nici eu nu am înţeles nimic. Ea a întrebat unde 

se vede timpul trecând, şi atunci bunicul i-a povestit despre 

farmecele fiecărui bob de grâu, pe care se află încrustat 

în taină chipul Domnului nostru Iisus Hristos, care odată 

însămânţate în pământ poartă în boabele cele noi taina 

învierii. De aceea răsare grâul, din pricina acelui chip 

gravat pe fiecare bob. 

– Unde e? a întrebat din nou Miruna, căutând 

bobul de grâu încrustat cu chip între cele două brazde. 

Bunicul ne privea de parcă-i venea a râde. Ne 

încerca? Se poate. Vroia să vadă cât credem din poveşti 

sau cât înţelegem din ele? Oricum, nici eu şi nici Miruna 

nu mai credeam în Moş Crăciun şi nici în alte basme. Dar


ceva mai încolo bunicul a redevenit serios. Se poate ca 

din ziua când ne-a povestit aceste lucruri bunicul nostru 

să fi început a retrăi totul istorisind, amestecând cele 

văzute cu cele nevăzute, cele pentru copii cu cele pentru 

oameni mari, cele de nespus cu tăcerile, trecutul cu 

niciodată. Ne-a spus o mulţime de lucruri pe care atunci 

nu le-am înţeles şi care abia mai târziu, când ni le-am 

reamintit, au început să se lege. Avea să ne pună în scenă 

istorii ce ar fi putut părea nepotrivite vârstei noastre şi să 

pună atâta patimă în poveştile pe care ni le-a spus, încât 

s-ar fi putut crede că de dragul nostru a retrăit de la-nceput 

totul. Pentru Miruna lucrurile se auzeau foarte diferit, 

pentru că ea era mai mică decât mine şi, în plus, îi 

moştenise privirea. Din pricina asta a trecut în ea o 

întreagă lume, şi ea a devenit moştenitoarea unui regat 

aparte, din care nici până astăzi nu a uitat nimic. Istorisirile 

se plăsmuiau aievea în mintea ei şi bunicul nostru Niculae 

Berca a fost nevoit, în cele două veri ce au urmat, să-i 

drămuiască sau să-i schimbe poveştile pe care le ştia şi 

încă ceva pe deasupra, spre oglindirea vârstelor ei. 

Poveştile sporeau unele din altele, deveneau tot mai multe 

şi tot mai complicate, aşa încât Miruna era în fiecare zi 

cufundată într-un ocean de nemaivăzut. Pentru ea, chiar 

existau acele minuni care îngăduiau celor mai năzdrăvane 

arătări a se întrupa. În cele din urmă, Miruna a ajuns să 

gândească lumea în tiparul basmelor şi a trăit vreme de 

câţiva ani într-un univers plin de fantastic care îi dădea 

un aer de copil genial, dintre aceia care ştiu înainte să 

meargă la şcoală ceva istorie şi geografie, dar care nu pot 

preciza dacă regele Carol şi Prâslea cel Voinic au trăit în 

acelaşi timp sau unul înaintea celuilalt. În lumea poveştilor 

lucrurile se amestecă, şi cel mai mult se amestecă timpul, 

aşa că Miruna avea înaintea ochilor minţii bătăliile lui 

Ştefan cel Mare ca şi cum le-ar fi văzut întocmai, alături de 

isprăvile voinicului Greuceanu şi cântecul păsării de argint, 

toate suprapuse aceluiaşi decor şi toate îngemănate cu 

pildele înţelepte ale lui Anton Pann din cartea pe care 

bunicul o ţinea la capul patului, sub plocad, ori din 

Alexandria, din care bunicul ne citea povestea 

minunatului război al lui Alexandru cel Mare cu păsările şi 

fluturii în Ţara Indului, care se află mult mai departe decât 

pădurea cu fiare nemaiîntâlnite care ocrotea palatul tinereţii 

fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte. Credeam noi că 

toate aceste poveşti sunt aievea? Desigur, o vreme am 

crezut totul. Pentru Miruna, aceasta era lumea. Poveştile 

acelea închideau în ele nelinişti care se vor dezvălui mult 

mai târziu. Azi nu ştiu dacă bunicul şi-a dat seama ce 

urmări vor avea poveştile sale, dar odată ne-a spus, aşa 

cum ai vorbi unui om mare, un lucru pe care îl înţeleg abia 

acum: că un amestec bine potrivit de istorii ţin pe spatele 

lor întregul Pământ şi ajung să ne explice lucrurile 

dinlăuntrul lor înspre afară. Iar de n-ar fi acele poveşti 

care să ne aducă aminte cum au fost lăsate lucrurile - 

atunci Ucigă-l-toaca, adică însuşi dracul cel negru care e 

zugrăvit pe dreapta la intrarea în biserică şi de care se 

sperie Miruna de câte ori ajunge pe acolo, ar strica înadins 

cumpăna lumii şi-ar aşeza-o după altă lege, după mintea şi 

socoteala lui. Când ne duceam la biserică, Miruna se 

ascundea după bunicul, din pricina acelei imagini a 

diavolului zugrăvită jos, la intrare. 

– Acesta există, bunicule? 

Atunci a ridicat din umeri şi mai mult n-a spus, 

ceea ce nu era deloc menit să o liniştească pe Miruna. 

L-am auzit pe bunicul spunând mamei să lase copiii să 

crească măcar o vreme la Valea Rea, aşa cum se cuvine. 

Aşa credea el că trebuie, şi părinţii noştri îi răspundeau că 

ar fi mai bine ca el să-şi îngrijească de sănătate. Cum adică 

să-şi vadă de sănătate? Nu avea de gând să ne vorbească 

mai puţin. Bunica crezuse că-l cunoaşte pe bărbatul ei ca 

nimeni altcineva şi că nimic imprevizibil nu-l mai poate 

schimba. Îl ştia cu felul lui ursuz, parcă mereu nemulţumit 

de oameni şi de ce vede în jur. De aceea, cu gândul la cei 

opt copii şi la cei unsprezece nepoţi, bunica îi spuse: 

– E prima oară când vezi de un copil, de când ai 

învăţat-o colindele pe Maria. 

Maria era mama, dar nici ea nu moştenise ochii 

albaştri ai bunicului, nici felul lui de a spune sau asculta 

poveşti. Se pare că legătura aceea se întâmplase numai cu 

Miruna, pentru că nici eu nu eram ca ei, iar ceea ce 

povestesc eu aici nu e nici jumătate din ceea ce ar fi ştiut 

oricare dintre ei să povestească, dacă s-ar fi gândit 

vreodată să facă asta. Pentru că, atunci când istorisea el, 

faptele păreau să se închege de la sine, iar bunicul părea 

că se ridică deasupra istoriei şi o priveşte din înalturi şi, 

după ce o cuprindea cu privirea, aşeza episoadele şi toate 

detaliile într-o ordine care te lăsa cu sufletul la gură şi care 

semăna coborârii unui şoim din înalturi. 

În fiecare după-amiază, aşadar, mi se părea că 

bunicul aştepta apusul soarelui pe banca lui de la poartă, 

iar apusul în văile dintre munţi are loc totdeauna mult 

prea devreme. Mergeam toţi trei să aşteptăm ziarul. Şedea 

pe banca de la poartă, îmbrăcat într-una dintre cămăşile 

lui albe şi purtând pe cap pălăria cea neagră care îi dădea 

un aer de rege al ţiganilor rătăcit de imperiul lui imaginar. 

Uneori, când se lăsa răcoarea, îşi lua vesta cu patru nasturi 

mari, cărora Miruna le zicea cele patru luni de pe bunicul, 

de unde atârna lanţul ceasului de buzunar, marca Roskopf 

Patent 1918, cu care la vremea aceea eu m-aş fi jucat, dar 

nu era voie. Mai târziu, a ajuns în mâna mea, pentru că în 

complicata împărţire a lucrurilor aparţinând familiei, eu am 

moştenit ceasul acela. Amurgul era ora când o seceră roşie 

tăia norii cu limbi de culori aprinse, iar bunicul tăcea şi 

pentru o clipă poveştile se întrerupeau. Poştaşul era un 

om la fel de în vârstă, dar nu la fel de învârstă ca el. Atunci 

când acesta se vedea venind, bunicul se ridica de pe 

scăunel sau bancă, îi dădea bineţe, şi vorbeau pentru o 

clipă de ale lor, totdeauna despre oameni pe care noi nu-i 

ştiam şi despre care nu mai auzisem niciodată. 

– Am făcut războiul împreună, ne-a spus odată 

bunicul arătându-ni-l pe omul acela. 

Le înţelegeam complicitatea în bătălia lor cu vremea, 

acolo unde bătrânii se simt întotdeauna singuri. Niculae 

Berca lua în mâna stângă Scînteia abia primită şi, cu degetele 

înnegrite de cerneala tipografică, făcea câţiva paşi cu 

ea împăturită, apoi o desfăcea înainte de a se aşeza din 

nou pe bancă. Privea pe prima pagină fotografia cotidiană 

a lui Nicolae Ceauşescu de la o şedinţă a Comitetului 

Central ori de la vreun miting, de la primirea scrisorilor de 

acreditare ale unui nou ambasador african ori de la vreo 

plenară, citind cu glas tare explicaţia fotografiei, scoţând 

ceasul şi uitându-se la oră, toate acestea părându-i-se 

Mirunei a ascunde faptul că bunicul înţelege din ziar că


toate lucrurile povestite acolo se petreceau altădată. 

Sosirea ziarului parcă strica jucăria care era bunicul şi 

care era potrivită să funcţioneze perfect numai într-un 

timp al lui, aparte, fără amestec cu lumea din depărtări. De 

fapt, acum cred că ştiu că în vreme ce privea prima pagină 

a ziarului, nici pe sfert atât de interesant cât gazetele de 

altădată, Niculae Berca îşi amintea o mulţime de întemeieri 

şi împliniri, amestecate cu morţi în război şi îmbătrâniri 

premature, poveşti de dragoste vechi de când lumea şi 

năruiri ale unor strădanii de mult apuse, tot felul de lucruri 

pe care nu le-ar fi spus copiilor pentru nimic în lume şi a 

căror sumă i se părea a fi contribui în mod secret stărilor 

de lucruri ale zilei de azi. Nu ne putea povesti totul, pentru 

că eram prea mici. Dar de undeva trebuia că se trage 

curiozitatea lui de a şti cum se va sfârşi odată pentru 

totdeauna câte o istorie a timpului prezent, ca războiul din 

Vietnam, sau ancheta despre teroriştii palestinieni de la 

München, lansarea ultimului Sputnik, ori lovitura de stat 

din nu ştiu care ţară a Americii Centrale. Întorcea ziarul de 

la prima la ultima pagină ca să citească despre istoria de 

acum, unde vremea se simţea zbătându-se în matca ei. De 

fapt, atunci se stârneau alte poveşti, şi timpul se dădea 

repede înapoi până la vremea când noi, Miruna şi Traian, 

vedeam cu ochii lui, schimbam locurile şi el era cel care 

începea să povestească, şi avea vârsta noastră de la ceasul 

basmelor. Abia învăţasem literele. Era înainte de primul 

război mondial, când vederea tatălui lui slăbise. Atunci l-a 

văzut pe tatăl lui, Constantin Berca, dând banii pe întâiul 

abonament la jurnal făcut vreodată la Valea Rea, şi care 

ajungea la noi, în munţii Făgăraş, cu o întârziere de doua 

zile faţă de data tipografiei, pentru că aşa venea poşta de 

la Bucureşti pe vremea aceea. 

– Mai mult tu o să citeşti din el, a zis tatăl lui, 

Constantin Berca, frecându-se la ochi. 

Niculae citea pe atunci greoi, abia culegând literă 

cu literă din trupul fiecărui cuvânt, intonându-le de parca 

ar fi fost vorba mereu de istorii complicate, care pe buzele 

lui primeau totdeauna un iz ireal. Şi aşa nu înţelegea nimic 

din cele citite. Nu izbutea deloc să şi-l imagineze pe Rege. 

Nu îşi putea imagina nici Palatul Regal. Cu toate acestea, 

poate din pricina Universului mai degrabă decât din cea a 

Abecedarului anul acela avea să înveţe să buchisească 

încet şi curgător, cu dicţie limpede şi buzele neîncordate. 

Pe vremea aceea, poşta cu jurnal cu tot sosea tot la ceasul 

amurgului. Era minunea cea mare a lumii moderne ajunsă 

la Valea Rea: legătura cu întregul pământ prin cuvânt scris 

şi tipărit. Mâinile lui erau pe atunci mici şi albe, şi cerneala 

se lua de pe ziar pe vârful degetelor la fel ca şi azi. Decât 

că ceva era foarte diferit: atunci ştirile erau altfel. Se 

strângeau cu toţii în camera cea mare, unde sora lui 

Niculae, Mara, cosea la lumina aceleiaşi lămpi la care el 

citea gazeta. Erau cu ei şi fraţii lui cei mari, Gheorghe şi 

Ioan, care apoi au mers la război în Bulgaria împreună cu 

tot regimentul Muscel, de unde nu s-au mai întors 

niciodată, iar tatăl lor Constantin Berca nu avea pe vremea 

aceea mai mult de cincizeci de ani. Nu avusese loc încă 

marele război, nici măcar războiul cu bulgarii, lumea era 

mult mai liniştită şi jurnalele nu erau atât de pline de 

nenorociri cum ajunseseră sa fie prin anii treizeci şi ceva, 

când fărădelegile se ţineau ca mărgelele pe aţă şi gazetele 

n-aveau mai mare bucurie decât să povestească când se 

35 

întâmpla încă o nenorocire. Iată, de pildă, în seara aceea, 

sub un titlu mare: Explozia de la Pucioasa, cum arăta o 

întâmplare dintre cele ce speriau lumea la începutul 

veacului, şi pe care Niculae o citi aşezat pe o cutie cu 

piepteni de lână şi ace de cusut: „La moara d-lui Longin 

Dobrescu, din Pucioasa, s-a întâmplat o mare nenorocire, 

din imprudenţa unui lucrător. Lângă moară, d. Dobrescu 

are o instalaţie de fabricat ţuică. Lucrătorul Gheorghe 

Elena Lopătaru a pus să se încălzească, lângă sobă, un 

bidon plin cu benzină. Benzina încălzindu-se, a făcut 

explozie. Lopătaru s-a ales cu grave arsuri pe faţă şi pe 

mâini, iar ceilalţi cinci lucrători, cu arsuri mai uşoare. 

Imprudentul lucrător a fost internat în spitalul din 

Târgovişte, în stare extrem de grava, iar ceilalţi cinci 

lucrători au primit îngrijiri de la d. dr. Petre Dumitrescu, 

din Pucioasa”. 

– Ce rost are să scrie asta în ziar, a întrebat Mara. 

– Dar moara s-o fi stricat? întrebă Gheorghe, fratele 

cel mare al lui Niculae. 

– Fireşte că s-a stricat, lămurea tatăl lor, de vreme 

ce oamenii dinlăuntrul ei s-au ales cu arsuri. 

– Gheorghe era mai mare decât dumneata, 

bunicule? întrebă Miruna, întrerupând istoria. 

– Cu cinci ani, aşa cum Traian e mai mare decât 

tine cu un an, răspunse bunicul, arătându-i Mirunei cum 

să socotească pe degete. 

– Dar nu zice nicăieri că explozia a fost înăuntru, 

zisese atunci Gheorghe, care scotocea fiecare cuvânt. 

Poate ţineau cazanul cu ţuică afară. 

– Eu de ce am numai un singur frate, bunicule? 

întreba Miruna, uitându-se la mine. 

Bunicul ridică din umeri şi alungă întrebarea. 

Apoi, peste doua zile de la citirea primei ştiri – 

Niculae Berca îşi amintea povestea de acum aproape 

şaptezeci de ani ca şi cum ar fi fost ieri – le-a citit din nou 

la lumina lămpii din Faptul divers: „Lucrătorul Gheorghe 

Elena Lopătaru, victimă a unui nefericit accident în urmă 

cu câteva zile, a încetat din viaţă ieri, în spitalul din 

Târgovişte. Moartea s-a produs ca urmare a unor răni 

din...“. 

– Ce te-ai oprit, mă, Niculae? Zi mai departe, a 

spus frate-său Gheorghe. 

Băiatul stătea cu foaia de ziar în mână, ca o pavăză, 

înclinată către lumina lămpii. 

– Lasă-l să nu mai citească asta, spunea atunci 

tatăl lui, împăciuitor, cu gândul dus departe, răsucindu-şi 

o ţigară. Şi atunci Niculae schimba pagina şi citea altceva,


păstrând încă înaintea ochilor istoria care vorbise despre 

moarte. Erau legate prin cuvânt toate aceste lucruri. Adică 

pentru fiecare istorie de acolo, din ziar, undeva departe 

cineva se întrista sau se bucura, cineva murea sau aducea 

pe lume copii. Toate erau legate. Vocea lui Niculae devenea 

după citirea câte unei istorii triste lipsită de ton, iar lectura 

indiferentă nu-i mai făcea pe părinţii şi fraţii lui să-l asculte 

ca pe un profet din depărtări. Odată cu fiecare ziar citit, 

nenorocirile păreau sa fie din ce în ce mai mari, mult mai 

mari decât prima pe care o citise, poveştile se terminau tot 

mai rău, necazurile deveneau din ce în ce mai fără de ieşire, 

de parcă toţi şi toate ar alerga spre o râpă plină cu pulbere: 

„Un tren s-a ciocnit la o trecere de nivel, în apropiere de 

Bordeaux, cu un automobil în care se aflau patru persoane. 

Trei persoane au fost ucise, alte cinci s-au ales cu răni 

grave“. 

– Ajunge, zicea tatăl lui, Constantin Berca, gata, 

nu mai citi nenorocirile. Numai prostii s-au întâmplat azi. 

Şi atunci Niculae întorcea iar ziarul, căutând 

anunţuri de vânzări şi cumpărări, dintre cele liniştitoare, 

cu preţuri mijlocii, potrivite, care nu lăsau niciodată inima 

strânsă după ce le citeai. Constantin Berca vroia să afle 

faptele de departe, dar ceea ce auzea şi vedea era cu totul 

altceva decât şi-ar fi dorit să audă. Chiar şi pentru un om 

care fusese în război. 

(fragment de roman) 

Letiţia ILEA 

ce visează po-chin 

în fiecare dimineaţă, po-chin se trezeşte plin de 

speranţă. păstrează frânturi de vise minunate şi îşi 

întoarce privirea de la fereastră, nu cumva să se destrame 

pânza aceea fragilă şi mătăsoasă care l-a legănat ore 

în şir de-a lungul nopţii. camera strâmtă îi apare 

transfigurată, firişoarele de praf care se desenează în 

bătaia soarelui dimineţii sunt pulbere de aur rară, 

zgomotul apei de-a lungul ţevăriei imobilului e muzică 

blândă şi dulce, nemaiauzită. 

po-chin se simte asemeni unui cuceritor, poate 

chiar asemeni primului om, nerăbdător să îşi lase urmele 

pe pământul neînceput. po-chin se spală şi se îmbracă 

aproape fără să-şi dea seama, jumătate prins în ţesătura 

nopţii ce tocmai s-a sfârşit, jumătate ademenit de 

mireasma de zmeură a dimineţii, simţind în cerul gurii 

gustul de tulpină de bambus fragedă al zilei abia 

născute. 

po-chin nu visează prăjituri cu frişcă, nici ţinuturi 

fermecate, nici maşini zvelte, despicând aerul cu viteza 

sunetului. po-chin nu visează niciodată nimic ce ar putea 

fi cumpărat, acumulat, posedat. de fapt, po-chin nici nu 

posedă nimic, lucrurile din jur îi par străine, ca şi cum 

totul ar aparţine altcuiva şi el ar fi doar un musafir, ca şi 

cum în fiecare dimineaţă s-ar trezi la o adresă nouă. 

prieteni. 

asta visează po-chin. prieteni mici cu care să se 

joace, pui de urs şi elefant. prieteni ca şi el, cu care să 

povestească despre visele de peste noapte, cu care să 

viseze peste zi. prieteni mari şi înţelepţi, care să îl ia de 

mână pe trecerea de pietoni, care să îi descifreze literele 

unor cărţi vechi şi rare. atât visează po-chin. doar atât. 

câinii descompun lumea în alb şi negru, se spune. pentru 

po-chin lumea înseamnă prietenii şi restul. alb şi negru. 

prietenii şi restul. alb şi negru. atât. 

dacă e adevărat ce se spune despre câini, atunci 

po-chin ştie despre prieteni cam ce ştiu câinii despre 

culoarea violet. prietenii sunt în vis ba nişte sunete 

vrăjite care îl îmbată, ba nişte miresme care îl istovesc 

cu puterea lor, încât po-chin se simte foarte uşor, abia 

atingând pământul cu paşii, trecând uşor pe deasupra 

solului. şi po-chin vede pământul verde şi albastru 

limpede, ca în cărţile de şcoală, ca în fotografiile făcute 

Terrei din cosmos. iar el se află la mii de ani-lumină de 

prăjiturile cu frişcă, de maşinile zvelte, de toate 

jucărelele copiilor mici şi mari. 

visează prieteni în fiecare noapte. dimineaţa 

arterele îi pulsează energic, sângele se repede cu 

vioiciune în capilare, de parcă visul ar fi o tabletă 

efervescentă într-un pahar cu apă. apoi se întâmplă ceva, 

un fenomen atât de necunoscut lui po-chin cât de 

necunoscute sunt pentru ştiinţă de sute de ani unele 

maladii mortale. deşi po-chin s-a străduit să nu 

privească pe fereastră, zidurile din jurul lui se fac dintr-o 

dată ferestre largi în bătaia soarelui. zidurile strâmtei 

camere numai ferestre, numai ferestre. 

po-chin nu mai are unde să-şi ascundă privirea, 

unde să întoarcă ochii. se simte foarte, foarte obosit. cu 

un efort prelung, po-chin se aşează în genunchi şi caută 

cu mâinile pe parchet piciorul mesei. e acolo. po-chin 

se prinde de el, ca un înecat de geamandură. se strecoară 

încet sub masă, îşi lipeşte spatele de fereastra care 

înlocuieşte acum zidul pe care po-chin îl ştie 

dintotdeauna. trage cu grijă faţa de masă până la 

pământ, astfel încât ea să-l ascundă din toate părţile. e 

întuneric şi cald şi po-chin se gândeşte la kiwi, 

papagalul bunicii sale, care striga mereu „te iubesc! te 

iubesc!”, exasperându-i pe toţi din casă, până când 

bunica lui po-chin aşternea o pătură peste colivia lui 

kiwi şi acesta se potolea în sfârşit, crezând că e noapte. 

po-chin adoarme, în jur vin prietenii de toate 

culorile, cu sunete vrăjite şi miresme de altundeva. 

povestea lui po-chin 

cândva, po-chin a crezut că toţi oamenii de 

treizeci de ani sunt bătrâni. astăzi po-chin e mai bătrân 

decât cei mai bătrâni. 

po-chin îşi poartă copilăria cu graţie, ca pe un 

bandaj ce înfăşoară temeinic nişte picioruşe orientale. 

po-chin nu se plânge niciodată, ocupat cum e cu 

aşteptatul. ea va veni, el va da piept cu ea, o va înfrunta. 

ea, viaţa, pe care po-chin o presimte în încheieturi, ca 

pe un reumatism într-o zi ploioasă. 

po-chin aşteaptă, bandajele îl strâng tot mai tare, 

îi cuprind tot mai mult trupul. în zadar însă, ea, nestemată 

îndelung râvnită, iubită capricioasă, nu apare.


el încărunţeşte încet şi ea tot nu se arăta de 

nicăieri, deşi îi trimite tot mai multe scrisori 

răbdătorului po-chin: ba o boală, ba alt prieten mort, 

încă una şi încă unul. 

„vino tu şi dezleagă-mă din strânsoare, vreau să 

cresc şi eu ca alţi copii”, se roagă po-chin, dar ea, viaţa, 

nu e nicăieri. 

po-chin mai aşteaptă şi acum, cuminte, cu 

încăpăţânare de copil, care refuză să stea pe loc, refuză 

să înainteze, refuză să se descătuşeze, refuză să fie 

descătuşat… el doar aşteaptă, înfăşurat în bandaje ca 

un colet fără destinatar, poate ea va veni, într-o zi, ea, 

mult aşteptata, pe care să o provoace la luptă, să o 

pună la pământ şi să-i strivească pieptul cu genunchiul. 

Mihai DRAGOLEA 

Despre o copilărie austeră şi 

discretă 

Nu mi-am dat seama (şi nici n-am dat-o!) despre 

copilăria personală decât fragmentar, în ocazii mai mult 

sau mai puţin „oficiale”. Din diverse experienţe mi-am 

priceput copilăria ca pe un capital enorm, singurul pe care, 

de altfel, îl deţin. Şi, încă, unul fără trecere, nu se mai 

consumă aşa ceva. Când eram copil, habar n-aveam de 

cufere şi paporniţele genetice care mă hrăneau. Pe scurt, 

sunt rezultatul târziu al întâlnirii dintre o „chiabură” 

oltenească şi un ardelean, veteran de război; înainte de 

„omul abţibild” al lui C. T. Popescu, au existat oamenii 

aproape de subterane, un produs al acestei specii fiind 

mai jos semnatul; mă aduc aminte în prima locuinţă a 

familiei, aveam o cameră şi o bucătărie, suspendaţi undeva 

deasupra Băncii Naţionale, unde părinţii mei erau 

funcţionari foarte prost plătiţi; pe palier mai locuia însuşi 

directorul băncii – avea un fiu student, răzgâiat şi 

nepăsător, a ajuns pictor faimos şi plin de bani, mai apoi; 

şi un avocat, cu soţia casnică şi fecior la fel de năbădăios 

şi superficial precum cel al directorului de bancă, ambii – 

studenţi întârziaţi şi mofturoşi; mă foloseau – altfel luam 

bătaie! – la transmis mesaje erotice unei fetiţe care locuia 

peste drum, colegă de grădiniţă cu mine. Viaţa mea 

preşcolară avea parte de câteva repere: ştiam că nu avem 

bani, că blonda Cici, la cămin, nu mă lăsa să-i umblu pe 

sub haine, că Tata mă duce la plimbare, iar în raiul 

duminical-matinal din bucătărie Mama acceptă să 

interpretez roluri feminine în piesele de teatru scurt pe 

care le montam având la dispoziţie un scaun numai din 

lemn – scena, un coş mare de la ţară, bun de dus cartofi 

sau mere – cupola scenei şi personaje croite şi personaje 

croite din plastilină şi staniol; erau dimineţi de excepţie, 

de fapt eu nici nu ştiam ce teatru joacă minunata mea 

mamă, ocupată să dea gata supa duminicală înainte de 

întoarcerea Tatălui de la plimbarea şi întâlnirea cu amici. 

Cum, pe atunci, nu exista „corectitudinea politică”, mai 

37 

luam, rar, câte o bătaie, una care nu avea de-a face cu 

nimic altceva decât cu lipsa noastră de bani; cumva, 

involuntar şi de la început, se decupează o imagine fără 

egal: am lăsat-o pe Mama să ne pregătească prânzul 

duminical, am hoinărit cu Tata prin centrul oraşului, am 

fost chiar şi la celebrul domn Krauss – cel mai bun 

ceasornicar al orăşelului natal, pe deasupra – un 

îndrăgostit de stilouri şi tocuri de scris; în drum spre casă 

a intervenit o vitrină, unde locuiau un fel de ţestoase şi 

nişte maşinuţe din sticlă, pline de un parfum greţos; 

doream fierbinte (nu mai ţin minte temperatura!) o 

maşinuţă; Tata nu avea bani nici măcar pentru o achiziţie 

atât de meschină, mi-a promis, într-un viitor destul de 

apropiat, o revenire la locul limuzinei de sticlă; n-am fost 

mulţumit, am făcut destul de urât încât funcţionarul 

îngăduit care era Tata, să mă ia de mână-aripă, să ajungem 

acasă şi să-mi administreze nu mai ştiu câte joarde de alun 

pe posterior; nu ştiu precis ce a urmat după bine-cuvântata 

corecţie, destul că inventam răzbunări atroce, toate ţinând 

seama de realitate mereu pronunţată de Mama şi Tata – 

cum că nu avem bani. Acum înţeleg că o răzbunare târzie 

s-a petrecut tot în faţa atelierului domnului Wilhelm 

Krauss, pe când aveam şapte ani şi eram elev (dizgraţios) 

în clasa întâi: părăsit de Cici, dirijor şi amorez aiurea, m-am 

îndrăgostit de Lidia Mara, o fetiţă dotată cu groase cozi 

gălbii, enervant de cuminte şi studioasă; şi, pe atunci, nu 

aveam parfum corespunzător, dar eram dotat cu un dos 

straşnic vărgat de Tata, Cici mă părăsise prompt, ca orice 

femeiuşcă normală, eu nu ştiam cum să mă exprim Lidiei 

iubite; o urmăream zi de zi, doream – sigur că foarte secret! 

– să îi văd dedesubturile, mai exact – chiloţii! Şi nu mi se 

arăta nici o ocazie, drama era cât capra!, nu ştiam cum e 

mai bine să fac, asta până când, într-o amiază oarecare, 

i-am luat dulceaga urmă; locuia în curtea din dosul 

magazinului de ceasuri al domnului Krauss, undeva la 

etaj, totdeauna o aşteptau tatăl şi sora ei; şi, ştiind aceste 

stări delicate, am urmat-o pe Mara până în preajma 

magazinului domnului Krauss; şi ştiam că ajunge în curtea 

supravegheată de tatăl şi sora ei, că nu mai am timp de 

declaraţii amoroase, ceva cumplit şi nemeritat!, atunci ştiu 

că am decis să-i fac cunoscut amorul, m-am apropiat de ea 

şi, fără a ţine seama de nimic, am prins-o de bogatele ei 

cozi şi am trântit-o de vitrina plină de ceasuri şi stilouri a 

prietenului Tatălui meu, gingaşul domn Wilhelm Krauss. 

Omul mărunt, căci aşa era, a ieşit din atelier, m-a ocărât,


m-a şi reclamat Tatei, dar bătaie n-am mai luat. Nici n-au 

fost dese, nici memorabile, cu trei excepţii. 

Nici nu erau necesare prea des puniţiunile, ştiam 

că suntem săraci şi, la această condiţie modestă, nu am 

voie să emit pretenţii mari. Fără să fie bisericoşi, părinţii 

mei nu înjurau niciodată în casă, nu iubeau chefurile şi 

vizitele, aşa încât chiar se ocupau liniştit de progenitura 

care eram; le plăcea liniştea şi, am înţeles mai târziu, 

anonimatul. Cu o jumătate de secol în urmă, la un deceniu 

după război, în Valea Jiului au trăit destul familii de „foşti”; 

cine n-a apucat să plece în Occident se exila interior, în 

asemenea enclave ciudate, comunităţi muncitoreşti cu 

viaţă ştearsă, cenuşie, era o şansă să li se piardă urma. Era 

chiar şi cazul părinţilor mei – grija lor de căpătâi era să fim 

lăsaţi în pace, să nu se mai ştie că, la rândul lor, proveneau 

din familii de ţărani avuţi. Sigur că nici mie nu-mi spuneau 

detalii ale trecutului lor, de teamă să nu se afle cine sunt, 

de fapt. Poate de aceea se bucurau când mă jucam în 

casă, în imediata lor apropiere. 

În straşnicul bloc sovietic unde ne-am mutat când 

eram în casa a doua, aveam şi pivniţă, pentru lemne şi 

cărbune; cum citisem şi auzisem că, în epoca pietrei, 

oamenii aveau topoare de piatră, m-am hotărât să-mi fac 

şi eu unul. Din apa neagră a Jiului am adus în pivniţă o 

bucată de rocă plată şi, câteva luni, zilnic coboram în 

„atelier”, la frecat pietre, până mă dureau mâinile; cum 

activitatea mea o apreciam secretă, mama şi tata jubilau 

tot secret, în partidele de şlefuit le eram aproape, cuminte, 

tăcut. Dar, după câteva luni de şlefuit, văzând rezultatul 

strădaniilor mele, am abandonat; mai ales că, din 

întâmplare, am văzut-o pe vecina Ghizi, cu doi ani mai 

mare decât mine, urcând scările, nu ştia că sunt în urma ei 

şi, aşa, am văzut ceva tulburător sub rochiţa ei, ceva ce 

mă interesa cum nu se poate mai mult. Atunci, probabil 

am decis să renunţ la şlefuitul mecanic şi obositor, să trec 

vicios la arta pipăitului şi a mângâierii. 

Sunt mai aproape de mine însumi şi de propria 

copilărie când mă raportez la episoadele ei rurale, de care 

am avut parte din plin, când „naturelul” se manifesta ceva 

mai simplu, mai nestânjenit; am avut parte de „la ţară” 

oltenească şi ardelenească din plin, chiar în perioada când 

se încheia colectivizarea. Cum unchii şi mătuşile erau 

ocupaţi cu „integrarea” lor în „colectivă”, copiii rămâneau 

în grija unor bunici care îşi pierduseră soţii, derutate total 

de ceea ce se întâmpla şi de propria lor orbire fizică. Faptul 

că veneam de la oraş îmi oferea avantaje chiar profitabile, 

pricep că mă dezlănţuiam cât cuprinde. 

Sunt adus de Mama, la început de vară, la unchiul 

Gheorghe, fratele ei; în geamantanul cu haine am ascunsă, 

sub prosop, o mască de carton, foarte colorată, a unui 

diavol bine dispus. Mă joc cu vara şi verişorul meu, cu 

copiii de prin vecini; devin, nu după multe zile foarte 

călduroase, un fel de contabil al găinilor şi ouălor din 

ogradă, seara le închid într-o magazie de lemn, să le pot 

număra, să am ce raporta mătuşii Saveta; ouăle le strâng 

într-un coş, ştiu toate cuibarele; după ora şase seara, mă 

duc singur la haltă, să-l aştept pe unchiul Gheorghe, să 

vin cu el acasă, să povestim doar noi , cât durează drumul; 

am o activitate care mă înalţă în ochii bunelor mele rude. 

Lovitura de graţie o dau când, după ce unchiul îmi 

confecţionase o vioară din coceni de porumb, iar eu 

descoperisem un bidon de tablă pentru petrol bun de 

tobă, am susţinut concerte pe prispa casei, în admiraţia 

vecinilor. Relaxat şi mândru de succes, doream să 

impresionez şi altfel, în ochii copiilor de seama mea; ştiam 

că le e foarte frică de dracu’, pe care şi eu îl închipuiam 

negru, cu un chip precum cel al măştii din geamantan. 

Într-o dimineaţă obişnuită, când eram numai singur, am 

săpat o groapă aproape de fântână, am pus multă apă în 

ea, să fac noroi negru; şi iese un noroi cum nu se poate 

mai negru, mă dezbrac la pielea goală şi intru în groapă, 

mă frec îndelung şi apăsat, să se lipească bine de piele, 

îmi pun şi masca de drac vesel; şi ies din curte încântat de 

noua mea identitate, umblu pe uliţa prăfoasă, doar-doar 

voi întâlni nişte copii; lângă o fântână la drum se jucau 

doi fraţi, îi ştiu bine, cel mai mare nu depăşeşte cinci ani, 

când mă văd o iau la goană, eu mă schimonosesc şi urlu 

aşa cum îmi închipui că face dracul, nici nu-i mai văd pe 

cei doi, nu ştiu unde s-au ascuns; e bine, mi-a ieşit şi 

numărul diavolesc, mai umblu aşa, noroit şi mascat pe 

drum, trebuie să mă mai vadă şi alţii, apoi să mă 

recunoască, să afle că dracul sunt eu, voi fi şeful lor, că 

am să le spun că am puteri secrete, pot să fac ce vreau eu 

cu ei; cei doi s-au refugiat într-o curte unde era gălăgie, 

cum ceilalţi copii sunt la gard, se uită la mine, li se aud 

răsuflările şi şoaptele, eu încă mă menţin în postura de 

diavol anonim, încep scâncetele unei fetiţe, nici nu mă uit 

spre ulucile în dosul cărora lăcrimează, dar – brusc – mă 

întorc cu faţa – masca! – spre curtea unde s-au ascuns 

copiii, urlau sinistru şi mă prefac că mă îndrept spre poartă, 

partenerii mei de jocuri nu mai rezistă, ţipetele şi plânsul 

strigat dezmorţesc aerul stătut al uliţei, scot o clipă masca, 

să vadă amicii că sunt eu, alerta scoate din amorţeala 

generală bătrânii rămaşi în sat, fug acasă, urmărit de ţipete, 

înjurături. 

Nu scriu nici amintiri din copilărie, mai corect e 

spus că anumite imagini intense se cheamă între ele, se 

dispun imprevizibil; nu sunt identice cu întâmplările de 

atunci, tot aşa cum pietrele de sub apă, din albia râului nu 

sunt aceleaşi scoase şi uscate la mal. Ce are a face episodul 

„masca”, mai sus etalat, cu secvenţa lăturilor, cea care se 

lipeşte bizar aici? O perioadă, în celălalt spaţiu rural al 

copilăriei, cel mai apetisant miros din gospodăria rudelor 

pe linie paternă era cel al lăturilor pentru porci; erau 

preparate într-un ciubăr mare şi îmi plăcea enorm să mă 

lipesc de lemnul lui călduţ, să mă aplec peste margini, să 

inspir aburii amestecului de tărâţe, cartofi, sfeclă şi ce va 

mai fi fost inclus în acea materie păstoasă; o mătuşă m-a 

tras de urechi din ciubărul bine mirositor, îi era frică bietei 

femei să nu cumva să mă răstorn în lături, să nu păţesc 

ceva, am făcut scandal, nu înţelegeam ce au cu mine, cu 

preferinţele mele olfactive. Nu foarte departe de locul unde 

era ciubărul cu lături, în spatele şurii, era un nuc impozant, 

în coroana lui bogată am făcut, cu un văr mai mic, un fel 

de foişor, de acolo, ascunşi printre frunze şi dotaţi cu un 

arsenal din lemn şi pietre, supravegheam teritorii întinse, 

grădini şi pajişti, case şi dealuri; cel mai bine se vedea 

„Dealul Comorilor”, ştiam de la fabuloşii moşi din vecini 

că acolo au fost îngropate comori, am să râcâi cu o lopată 

în vârful lui, asta împreună cu verişorul şi alţi doi băieţi 

din vecini, fraieriţi cum că ne vom îmbogăţi şi vor descoperi 

săbii şi arcuri cu săgeţi adevărate, n-am descoperit decât


o sapă ruginită, după trei zile de eforturi arheologice am 

închis şantierul; dar s-a întâmplat după ce, penibil, cad 

din nucul post de observaţie, şi cad pe covorul de urzici 

de sub coroană, nu am pe mine decât un maiou şi chiloţii, 

mă tăvălesc şi urlu cât pot de tare, îmi arde pielea, fug în 

curte, mătuşa ţipă şi ea la mine, mă „sfădeşte” şi mă 

ameninţă că mă spune Tatei, dar îmi dă o cârpă udă, să tac 

din gură şi să şterg pielea dureroasă. 

E un fragment din vacanţele mele la ţară, de fapt – 

din marea vacanţă a copilăriei. Sigur, perioadele petrecute 

alături de părinţi erau cumva mai închise, supuse unor 

rigori pe care nu le simţeam la fel de intense când mă aflam 

la „ţările” mele; cum în casa noastră nu se înjura niciodată, 

tot aşa nu se pomenea cuvântul „partid”, oroarea bieţilor 

mei părinţi faţă de partid pricepând-o mult mai târziu; 

astfel, deloc chinuit de măscări (includ aici şi partidul unic), 

am avut linişte pentru jocul de interior cel mai durabil al 

copilăriei mele, şi ultimul totodată: se desfăşoară în camera 

mea, pe canapeaua pe care dorm; pun pe canapea o pătură, 

o încreţesc în mai multe locuri, sunt munţi, văi, câmpii; în 

acest peisaj de lână albăstrie apar niturile – armata albilor 

şi mici bucăţi de lemn, toate vopsite, colorate – indienii; 

sunt şi câteva cazemate, cetăţi – din piesele unui domino; 

luptele se desfăşurau până când mă chema Mama la masă 

sau trebuia să mă culc; jocul acesta rezistă ani de zile, 

până când nu mai am spaţiu pentru a-l practica, citesc nu 

numai la masă, dar şi pe canapeaua deloc freudiană din 

cameră şi acum citesc (mă joc?) pe această canapea; de 

unde să ştiu dacă şi cum s-a evaporat copilăria mea 

urbano-rurală, apolitică, normală?! 

Dora PAVEL 

Cluj, 8 februarie, 2007 

Cântecul Micului coreean 

Nu ştiu dacă am dreptul la o copilărie care să 

intereseze şi pe altcineva în afara mea. Chiar dacă (sau 

mai ales pentru că) ea a fost una mirifică, desfăşurându-se 

în două spaţii, pentru mine (mezina răsfăţată între patru 

fraţi), paradisiace. Unul – cel al casei părinteşti, de pe 

Strada Eminescu, din Deva, ridicată cu mari privaţiuni de 

părinţii mei, învăţători cu venituri mai mult decât modeste. 

O casă aproape goală în interior, cu un mobilier, în mare 

parte, confecţionat chiar de părintele meu. O casă cochetă 

însă, solidă şi impunătoare ca arhitectură, învăluindu-mă 

cu tot ce înseamnă „raiul” unei asemenea construcţii: terasa 

înconjurată de viţă de vie; pivniţa cu aromele, 

păianjenii şi ciuberele ei; podul misterios, încremenit sub 

patina de praf, cu lada în care tata îşi ascunsese, între 

altele, colecţia din „Revista Fundaţiilor Regale” sau 

scrierile lui Iorga; curţile elaborate, pavate cu flori şi păsări 

vii, sau ambiguizate, iarna, sub rufele umplute de vânt şi 

îngheţate pe frânghii în forme grotesc-umane; grădina cu 

parcele impecabil marcate; nucii şi duzii în ale căror coroane 

aţipeam adesea în după-amiezele lungi de vară; lăstarii a 

39 

căror ivire o pândeam, pas cu pas, după ce-mi asistam 

tatăl în „chirurgia” altoirii… 

Pentru ca spaţiul celălalt, al transmutării pe perioada 

vacanţelor de vară – o cu totul altă „ţară”, pe un cu totul 

alt meridian, cum îl percepeam eu pe-atunci, garnisit cu 

altă climă, vegetaţie şi seve, cu altă limbă şi obiceiuri –, să 

fie, pentru mine, între trei şi optsprezece ani, unul şi mai 

fabulos. Cu întreagă acea lume sălbatică, rudimentară, a 

satului Turbaţi (!), de sub Parâng, în Gorj, satul natal al 

tatălui, un tărâm secret, binecuvântat şi zăvorât, neatins 

nicicând de colectivizare. Cu iepuri şi vulpi, în mărime 

naturală, trecându-mi nonşalant pe dinainte sub pădure, 

pe dealurile Larga şi Lăturoasa, în care ne aventuram, 

dincolo de râu. Cu ploi dezlănţuite şi trăsnete ucigaşe, 

cum nu mi-a fost dat să întâlnesc în nici un alt loc, dar şi 

cu ritualul Paparudelor prin care noi, copiii desculţi ai 

uliţei, invocam „cu găleata plină / ploile să vină”, în 

perioade de secetă severă, când gleznele mici ne scăpau 

adânc, periculos, în despicăturile pământului… Un tărâm 

al boltei înstelate neverosimil, ca într-un trucaj, în care mă 

pierdeam noaptea, când ieşeam cu sora mea la privată, 

mai mult pentru a „colecţiona” încă un strănut prin somn 

al oilor, prilej, pentru noi, de mare veselie… 

Nu, cu siguranţă, nu am dreptul la o copilărie care 

să intereseze şi pe altcineva în afara mea. Am însă, şi pe mai 

departe, dreptul la copilărie. Dreptul de a continua să mă 

minunez de armoniile şi dizarmoniile acestei lumi, dreptul 

de a continua să mă întreb, la fel de suav ca atunci când am 

ieşit pentru prima oară din Deva pentru a poposi în alt oraş, 

de ce nu au toate aşezările... cetate. Sau de ce pe la marginea 

lor nu curge... Mureşul. Sau de ce viperele cu corn de pe 

Cetatea Devei nu se mai întâlnesc decât în... Dobrogea. 

Sau de ce în locul casei mele părinteşti, demolată bestial în 

anii ’80, se află acum locul viran dintre două blocuri... 

De ce?! 

O să vă mai spun doar câte ceva despre acele lucruri 

pe care, copil fiind, nu le puteam controla, deşi îmi erau 

cumva familiare. 

…Ora 6 dimineaţa. Vocea feminină, 

teatral-inflexibilă, a difuzorului minuscul de pe noptiera 

tatei deschide o nouă zi: „Aici Moscova! Aici Moscova!” 

Nu ştiu dacă anunţul se repeta într-adevăr sau doar 

memoria mea continuă să reverbereze ecoul unei 

intoleranţe inconştiente. 

Sau aş putea să vă mai spun câte ceva despre unele 

lucruri care, copil fiind, nu-mi păreau periculoase, dar pe 

care, vag, le percepeam ilogice. 

…Poştaşul ne aduce o ilustrată de la unul din fraţii 

mei mai mari, care studiază silvicultura la Braşov. În 

explicaţia imaginii, ca şi pe ştampila poştei, stă însă scris: 

Oraşul Stalin... Pe omul Stalin îl contemplu, de altfel, zilnic, 

fără să vreau, în drumul spre grădiniţă, aşa cum tronează, 

neclintit, în picioare, viu colorat şi zâmbitor, pe panoul 

uriaş (depăşind cu mult un stat de om) din centrul Devei. 

Sau v-aş putea spune ceva şi despre lucruri de 

care, copil fiind, aproape ajungeam să mă contaminez, 

deşi le găseam implauzibile.

40 


…Repertoriul sovietic de cântece optimiste, atât 

de agresiv vehiculat prin taberele de pionieri: „Undeva, 

departe, lângă Volga, / În sovhozul vesel noi trăim, / Ce 

frumoasă-i viaţa, / Seara, dimineaţa, / Căci cântăm întruna 

şi muncim. // Vine şi Serioja Armonistul / Şi dansează fetele 

de zor, / Vin şi ei, băieţii, / Vin şi ei, glumeţii, / Să-şi arate 

dansurile lor. // Numai Vanea stă mai la o parte, / Căci 

iubita mi l-a părăsit. / Stă şi se gândeşte / De ce nu-l 

iubeşte / Şi de asta-i tare necăjit. // Dar deodată mi-l zăresc 

băieţii / Şi glumesc cu toţi pe seama lui. / Numai ce porneşte 

/ Vanea dănţuieşte / Şi e tot în fruntea jocului” etc. Cântece 

care însă nu excludeau recuzita marii literaturi ruse, pe 

care o aveam la îndemână, sau pe cea a celebrelor filme de 

artă ruseşti, cu toată cenzura epocii. 

Ce-ar mai fi de adăugat? Că au existat şi lucruri pe 

care, copil fiind, ar fi trebuit, poate, să le preţuiesc prin ele 

însele, dar de care mă pomeneam fascinată prin cu totul 

altceva? 

…Am şase ani. Sunt principalul interpret al unei 

dramatizări după cântecul Micului coreean orfan, Wu 

Wing (este vremea în care coloniile româneşti adăpostesc 

copii nord-coreeni). Sala splendidului Teatru de Estradă 

din Deva (şi cinematograf, în acelaşi timp), pe-atunci pe 

nume „Filimon Sârbu” (!), actualul „Arta”, e arhiplină. 

Decorul scenei, cât se poate de sumar: un cearşaf alb 

imens, care acoperă pardoseala, căci e iarnă, o iarnă 

viforoasă, prin „nămeţii” căreia eu, Wu Wing, îmi încep 

căutarea haotică şi cântul: „Răspunde, mamă, unde eşti? 

/ Alerg şi plâng şi strig... / Sunt eu, Wu Wing al tău, cel 

mic, / Mi-e foame şi mi-e frig. // Vai, nu mai pot şi am căzut 

/ Şi nu mă strângi la piept. / E totul alb, în câmpul sterp / 

Stau jos şi te aştept”... Protagonistul (care sunt) e susţinut, 

în paralel, de vocile unui cor nevăzut, activat de alţi copii, 

aflaţi în aceeaşi situaţie cu mine. Din ce în ce mai 

deznădăjduit, continui să invoc, zadarnic, protecţia 

maternă. Din ce în ce mai vlăguit, strigându-mi mai departe 

aşteptarea, spaima, singurătatea, mă las să cad, în 

avanscenă, cu capul pe genunchi. Nu mai cânt. Suspin 

doar şi hohotesc, mimând plânsul. Intervine, în sfârşit, şi 

Corbul, cel mai în măsură să dezvăluie sălii adevărul 

implacabil, pe care eu, desigur, nu-l descifrez: „Aştepţi 

degeaba”... El spune ceva despre mama, care zace undeva, 

în munţi, iar „ochii ei sunt morţi”, goliţi, sfâşiaţi chiar 

de el. Liniştea e deplină, aud respiraţia calmă, poate 

indiferentă sau poate, de ce nu?, precaută, uşor 

emoţionată, a primelor rânduri de părinţi/spectatori. Eu 

însă rămân nemişcată, ghemuită, cu capul plecat, câteva 

clipe bune încă, ştiind că nu trebuie să-l ridic, orice-ar fi, 

înainte de căderea cortinei. 

Şi, brusc, neaşteptat, inexplicabil, un ropot 

supradimensionat de aplauze la unison. O frenezie a sălii 

pe care o găsesc târzie, şi de aceea nemeritată, dublată de 

o rumoare crescândă venind dinspre culise, care mă 

nedumereşte şi mai mult. Aud vocile alor mei, şoaptele lor 

precipitate, panicate, neînţelese, chemând sau somând 

pe cineva insistent. În sală, aplauzele se înteţesc şi mai 

mult, prelungindu-se nefiresc. Deodată, pricep şi eu totul. 

Mă simt adulmecată şi linsă, pe gât şi braţe, pe umeri şi 

coate: căţeluşa noastră, o mică celebritate, de altfel, în 

oraş, năvălise din spatele scenei să-mi dea primul ajutor... 

Dar, nu, repet, nu am dreptul la o copilărie care să 

intereseze şi pe altcineva în afara mea. Şi-apoi, materialul 

e imens! A încerca să-i dau viaţă, acum, aici, asta m-ar 

sufoca. Nu mai bine să-l strecor, clandestin, fraudulos, pe 

ici-colo, în romanele mele, cum, în parte, am şi făcut deja? 

Oare nu tot despre copilăria noastră vorbim şi scriem, 

chiar şi atunci când nu vorbim şi nu scriem despre ea, 

chiar şi atunci când nu vorbim şi nu scriem? 

Dan CULCER 

Nostalgezice şi analgezice 

“post-comuniste” 

Pentru cei care prin virtutea lucrurilor se află în 

exil întrebarea sună în general cam aşa: Când aţi plecat 

ce-aţi făcut cu copilăria? Aţi lăsat-o acasă, sau aţi luat-o 

cu voi? Nu vreau să activez, totuşi, prea multă tristeţe! 

Alexandru Vlad 

Se numesc nostalgezice activităţile umane de rememorare 

care, prin evocarea unui trecut recent, induc durere 

în cei care îl evocă. [Dicţionar personal] Durerea poate, 

sau nu poate, fi tratată cu analgezice. 

Se numesc analgezice (Analgezice: gr. v.-”fără” + 

algesis “durere”) o grupă de produse chimice 

(medicamente?) care calmează temporar durerea. Durerea 

poate fi definită ca o senzaţie subiectivă, complexă, care 

reflectă activitatea tisulară, reală sau posibilă şi răspunsul 

efectiv la aceasta. [Wikipedia] 

Mă chinuiesc de vreo trei luni să scriu ceva [pentru 

Vatra], pe o temă dată de prozatorul Alexandru Vlad: 

copilăria, şi în particular «copilăria noastră ‘comunistă’». 

Se poate formula oleacă diferit. ”Copilăria noastră sub


comunism”. Fiindcă NOI am fost sub comunism, cum bietul 

om sub vremi. Nu şi EI. Cine sunt ei? Toţi colonizatorii, 

ocupanţii, linguşii, toţi activiştii, miliţienii şi securiştii care 

au constituit şi constituie osatura sistemului statal al 

României de la 1944 încoace. Tocmai aceia care ne învaţă 

Dan CULCER 

După război, la început de eră 

După război, la început de eră, când ruşii, volnici, 

cuceritori a jumătate Terră, juliseră toate moţatele 

şi cloştile pe ouă, eu începeam să caut pidzulici. 

Azi plouă. Dansez cu Cocoşata ţanţos ca un cucoş 

La Clubul Muncitoresc de pe strada Hymenez 

de două decenii cum e cu ‘democraţia’ şi organizează 

‘Procesul comunismului’ în aşa fel încît să rămânem la 

nivelul declaraţiilor. 

Sunt născut la 15 iunie 1941, la Sulina. România a 

intrat în Război la 22 iunie 1941. Tata a fost imediat trimis 

pe front. Mama l-a revăzut în 1942. Era urmărit ca dezertor. 

41 

Aflasem cîte ceva despre faptul că Tata fusese la război şi 

scăpase de moarte la Odessa, la Tiraspol, la limanul 

Niprului. Nu ştiu dacă a dezertat de frică, în urma 

atentatului ale cărei consecinţe le-a văzut, nici cum de s-a 

hotărît să înfrunte moartea pentru a scăpa de moarte. 

(Duminică post-prandială, zi de sărbătoare) 

Şi de tensiune roş mă străduiesc să inventez 

un plauzibil pretext în baza căruia să putem, 

mai târziu, face sext, cum ar zice azi marius ianuş 

sau poate chiar a scris cândva maria banuş. 

Sala e încinsă şi cu mâna stângă prinsă între ţâţele Cârnei mortuare 

Mă aplec şi o ridic de fund spre cingătoare. 

O ţin atât de tare strânsa că în curând se face soare, 

de dogoare ne picură-n tangaj tang-oul 

şi sfârcurile ei străpung furoul. 

Sext Tant’ Eliza, a sa mătuşă protectoare, de pe scaunul 

de supraveghetoare, obişnuită să cureţe buzi şi să fluture panglice 

roşii la mitinguri, la sărbătorile de iarnă şi la cele clanice, 

o sfătuise că, dacă o doare, să folosească unsoare 

de gâscă care e mai bună decît cea de porc, altfel 

riscă să devină cadână la o fântână din cartierul Mănăştur. 

Unul o va pişca de cur dar pasiunea face repede fâs căci 

nimeni nu-i profet în satu ăsta mic, de-i zice 

Lume Mare. Deci, blând, să ne iubim mai pe răcoare, 

am sfătuit-o pe Gheboasa fată mare, 

în vreme ce, profund atrasă, Crina se pregătea să-şi ungă cu melasă, 

ţâţânile, subsiorile şi noada curului său tare ca marmelada 

din cutiile de lemn, pe care o tăia cu cuţitul, Mama Mare, 

cea din care ne tragem toţi, cu mic-cu mare. 

Fu tare scândura de cer sub care ne-am iubit; 

Atât de mare groaza din parcare, că mirarea-mi nu fur mică 

Că mai avui utila de schimbat o fată mare-n fata mică şi peltică. 

Culcat, înfipt în solul tare, strângeam în braţe o Nimică 

Ori, cine ştie, chiar moartea mea - cea mare şi unică. 

Cluj, 1954 -Elancourt, 6 decembrie 2006 

(Din ciclul ”Amintiri din copilărie şi adolescenţă”) 

La abdicarea regelui aveam şase ani. Eram deja 

şcolar şi îmi aduc aminte de scoaterea portretului de pe 

peretele alb al clasei Domnului Busuioc, la Sighişoara. 

Nimeni nu m-a întrebat, dacă ar fi fost de ales, ce aleg. 

Deja fiindcă nu ştiam că s-ar fi putut alege, că se poate 

alege, eram (prea) prunc iar cînd am aflat, târziu, deşi nu

42 


foarte târziu, că se poate totuşi încă alege, adică în 

octombrie 1956, cînd s-au răsculat ungurii la Budapesta, 

am aflat imediat şi concret care e riscul, adică pedeapsa 

cu moartea. 

Nu mă învăţase nimeni că moartea poate fi un risc 

asumat? Nu părinţii mi-ar fi putut inculca astfel de asumări 

de risc. Pentru ei, trebuia să trăiesc, să trăim. Cum s-o 

putea. Oricum? 

Textele mele de proză, cîte au fost publicate, 

povestesc de revolta unui tînăr care nu accepta să fie 

îndemnat la supunere de modelele sale. Scrise între 1964 

şi 1968, ele vădesc o stare de spirit, sunt o mică şi verbală 

revoltă internă. 

În 1951 am văzut-o pe Ana Pauker trecînd cu un 

automobil negru cu perdeluţe pe la Baia Borşa, Carpaţii 

spre Est. Eram cu părinţii la Fîntîna Borşei în vacanţă. Îmi 

amintesc de portretul trinitar, de mare tehnicitate, care 

fusese multă vreme prezent pe zidul clădirii 

cinematografului «Timpuri Noi» din Cluj, ce-i reprezenta 

pe ‘mucenicii comunişti’: Ana, Luca, Teo, în acelaşi cadru 

de icoană cu trei feţe. Ce blasfemie! 

Nu mă învăţase nimeni că moartea poate fi un risc 

asumat? Ba da, lecturile mele: «Tînăra Gardă», de pildă, ar 

fi trebuit să mă facă să accept acest fel de risc pentru 

libertate. Dar atunci, în URSS, era război, invadatorul german 

ucisese pe cei apropiaţi tînăr-gardiştilor. Iar eu trăiam 

în plină pace postbelică. Doar nu era să mor pentru 

libertate?! Nici nu ştiam de fapt ce e libertatea. 

Credeam şi cred că pentru libertate se trăieşte şi se 

luptă. Nu se moare, decît întîmplător, accidental. E o bătălie 

în care se înfruntă inteligenţa cu forţa. Forţa are şi ea o 

inteligenţă. Ar fi grav dacă i-am ignora acţiunea. Că altceva, 

ce aş fi putut primi ca răsplată pentru cârtire, decît gloanţe 

sau puşcărie? 

Încercînd să scriu pe tema dată, act care mi-a scos 

la suprafaţa memoriei toate neputinţele şi ratările, am luat 

pastile, e un fel de-a zice, căci nu mi-am tratat nevrozele, 

aici în Franţa, acum cinci ani, decît cu psihanaliza şi nu cu 

droguri, pastile şi de un fel şi de altul, şi nostalgezice şi 

analgezice, pentru a-mi păstra echilibrul. Dar sursa 

nevrozei mele era boala fiicei mele mai mari, Ioana Larisa, 

şi nu aceste evenimente ceţoase, şterse. Iar acum sunt 

complet turtit de efectele contradictorii ale nostalgiei şi 

scârbei, încît aproape nu mai sunt în stare să scriu. 

Scriu totuşi, doar fiindcă am promis, deşi sunt 

convins că am depăşit orice termen redacţional. 

Am traversat, oare, precum câinele prin apă epocile 

acelea, ieşind la mal şi scuturându-mi blana care împroaşcă 

picuri în jur? Aşa făceau câinii imenşi, nişte dobermani pe 

care proprietarul casei în care eram chiriaşi, pe strada 

Donath, 162, Bodor Ur, fusese obligat să-i vîndă pe la 

mijlocul anilor ‘50, fiindcă nu-i mai putea hrăni. A păstrat 

un câine lup, Mulu, care mânca orice resturi de la mesele 

noastre, mort de cancer sau de bătrîneţe un deceniu mai 

târziu. 

Nu ştiu cine vor fi fost puternicii zilei cărora le-au 

fost vînduţi dobermanii, dacă nu cumva poliţiei sau 

securităţii, cu oamenii cărora Bodor Ur era în bune relaţii, 

furnizându-le prioritar şi privativ rare vinuri de calitate la 

toate ocaziile, el fiind gestionarul unei întreprinderi de tip 

Vinalcool la Cluj. 

Îmi aduc aminte aici de reacţia paradoxală a lui 

Zaharia Stancu când l-am întrebat în Sala Oglinzilor din 

Palatul tîrgu-mureşean al culturii, la o reuniune a redacţiilor 

Vieţii româneşti şi Vetrei, ce crede despre proverbul : E 

mai bine să fii un dulău viu decît un leu mort? Nu ţin minte 

ce mi-a răspuns, dar ştiu că la ieşire m-a luat pe după umăr 

foarte părinteşte şi mi-a spus că mă admiră pentru că mai 

ştiu visa. 

Din păcate sau din fericire, nu am avut, nici nu am 

vreo urmă de stimă pentru scriitorul/omul acesta (şi nici 

pentru cei ca el, şi au fost destui, mai mult sau mai puţin 

demagogi şi mascaţi, de la Geo Bogza la Eugen Jebeleanu, 

Nina Cassian, Dan Deşliu, deşi ştiu că Stancu a navigat 

cu îndemânare şi făcut uneori şi bine obştei scriitoriceşti, 

pe vremea prezidenţiei sale. Cred că o făcea pentru a 

menţine calmul şi a contracara prin privilegii şi mici cadouri 

nemulţumirile ce răbufneau printre tinerii scriitori. Erau 

un fel de a le da pilda adaptării şi obiceiul de a face trocuri 

cu stăpînirea. 

Iar revoltaţii de genul Deşliu sau Bogza mi-au fost 

şi îmi sunt şi mai antipatici, fiindcă au devenit ‘nerezonabili’ 

doar de când li s-au împuţinat stipendiile. 

Copilăria mea seamănă fără îndoială cu aceea a 

multora din cei de-o vârstă. 

Probabil că am strâns mai puţin fier vechi şi deci 

nu am ajuns să visez, în loc de ‘pitulici’, fier ruginit, ca 

Bulă, incapabil de a răspunde la îndemnul tovarăşei 

învăţătoare de a compune o propoziţie simplă fără o aluzie 

la fierul vechi. 

Am făcut, pe la 10-11 ani, în cadrul pregătirii pentru 

apărarea patriei (FGMAP), un curs de semnalizator marină, 

bizară specializare pentru un orăşean de pe malul 

Someşului. Nu mi-am folosit niciodată cunoştinţele, dar 

mă întreb acum dacă visele mele de marinar, de explorator 

erau legate doar de pasiunile, transmise de Tata, pentru 

Jules Verne, pentru Richard Haliburton sau Livingstone 

şi Stanley, el care se pregătise să devină medic în coloniile 

belgiene ale Africii. Sau era semnul că percepeam deja o 

presiune teribilă, sufocantă de care încercam instinctiv să 

scap. 

Mai târziu, când am început din nou să percep 

presiunea, să ajung la saturaţie, să cred că aş putea să 

devin partizan, să scriu manifeste şi să le difuzez prin 

oraşul de pe Mureş, prin 1984, am scos din dulapul copiilor 

o mică jucărie pe care o cumpărasem în Italia, la Milano, 

cu cîţiva ani înainte, un talkie-walkie care bătea la cîţiva 

kilometri şi discutam, recăzut în adolescenţă, cu soţia mea 

de atunci, că am putea să ne retragem în munţi şi să rezistăm 

astfel, mai ales după Cernobîl. Am scris cîteva fiţuici, zise 

manifeste, pe care le-am depus, aşa cum văzusem că 

făcuseră şi alţii, prin cabinele telefonice ale periferiei. Dar 

când, mânat de curiozitate, ca criminal care se întoarce la 

locul crimei, am regăsit pe cutia metalică a telefonului toate 

minusculele mele fiţuici de protest, neatinse, am fost 

cuprins de ruşine şi de sentimentul neputinţei. Şi de frică, 

apoi. Fiindcă mă întrebam dacă nu am fost fotografiat,


foile mici de hârtie fuseseră lăsate doar pentru a 

supraveghea pe cei care le-ar fi atins, citit, împrăştiat. 

Era frica de cînd eram mic, cea care mă podidise 

adesea. Sfaturile mereu repetate ale părinţilor care îmi 

cereau să nu vorbesc despre ce discutau ei acasă, 

autobiografiile pe care le repetam anual sau dacă vizam o 

schimbare de statut, de pildă să devin pionier sau utecist, 

mă puneau mereu în situaţia de a mă teme că aş putea să 

mă contrazic, să fiu acuzat de nesinceritate, de tăinuirea 

unui păcat politic. Nu era o obligaţie să devii pionier sau 

utecist, ci o imitaţie, definită perfect de marşul tineretului 

pe care învăţasem să-l fredonez: ‘Nu sta pe gânduri/ Intră 

în rînduri.’ 

Cel mai mare păcat era faptul că părinţii mei 

avuseseră o casă de vară la periferia Sighişoarei, cu un 

teren de 0,43 ha, pe care o vânduseră în vara lui 1956. 

Această proprietate de care ne-am scăpat a fost, ca şi 

istoria pseudo-naţionalizării sanatoriului Culcer, sursa 

terorii dosariadei care şi atunci, ca şi acum, îi paşte pe unii 

sau pe alţii. 

În fine, cred că dificultatea de a scrie despre 

copilăria mea vine din amestecul insuportabil dintre 

nostalgie şi greaţă. Greaţă de mine, fiindcă ştiu că această 

supunere inculcată pe toate canalele era împotriva firii 

mele, greu de acceptat. Aşa că îndată ce am avut o oarecare 

independenţă, m-am revoltat destul de temeinic, dorind 

să părăsesc casa părintească, apartamentul, şi cadrul său 

aparent imuabil, unde locuiam fiind simbolul supunerii şi 

lipsei de adevărat dialog cu părinţii. 

Anii tinereţii, adică de după 1956, au fost marcaţi 

de certuri violente cu ambii mei părinţi. Totul mă irita la ei. 

Am avut înţelepciunea şi şansa de a putea să mă îndepărtez 

de ei, ceea ce mi-a permis să le înţeleg comportamentele şi 

mai târziu să le accept cu bunătate. 

Cu atît mai mult cu cît astfel am aflat că Tata fusese 

arestat şi anchetat în 1956, şi că nu a turnat pe nimeni 

dintre cei cu care fusese în contact, de la doctorul Telia, şi 

alţii din anturajul lui Lucian Blaga, la Balogh Edgar, ziarist 

şi activist comunist slovaco-maghiar, anchetat ca militant 

naţionalist în aceea perioadă de după 1956, prieten al său 

arestat de Securitate (ultimul mi-a chiar făcut un portret 

verbal al Tatei cît se poate de favorabil). 

Ce semne au lăsat vremurile pe pielea mea, în 

celulele materiei mele cenuşii, cum şi când am înţeles că 

fără repere morale şi intelectuale nu se poate, unde le-am 

43 

căutat, în apropiere sau depărtare, în familie sau printre 

dascăli, cum am construit repere în locul celor ce fuseseră 

sistematic subminate, demolate, ucise, în ce fel au 

determinat epocile acelea culoarea viselor mele, cum de 

se mai vedeau repere stelare pe cerul moral mereu mascat, 

mereu schimbător? Mai erau oare accesibile reperele morale, 

modelele? Fuseseră distruse sistematic de barbari, de 

invadatori sau se învechiseră, îmbătrîniseră, roase de timp? 

Aceste retorice întrebări par să fie mai degrabă 

cele ale unui adolescent. Copilăria noastră nu era însă 

prea departe şi cred, fără să pot argumenta sau fără să-mi 

pot aminti ce gîndeam atunci, că eram deja în esenţă aşa 

cum sunt acum. Deci, ca să ştim cum eram, ar trebui să 

ştim cum sunt. 

În căutarea modelelor, scanînd pentru mine şi apoi 

pentru alţii sursele nu puţine de modele ce vor servi 

reconstruirii noastre morale, sociale şi politice. 

Când scriu scanînd, termenul poate fi luat şi 

ad-litteram. Astfel am scanat cele 33 de caiete ale jurnalului 

Sandei Stolojan, una din cele mai interesante şi ataşante 

personalităţi ale exilului. 

Era zi sau era noapte? Fazele lunii în 1953. 

Sunt adesea incapabil să spun în ce zi suntem. 

Acum, pensionar ocupat, am zile de superactivitate şi zile 

de tânjală. Între cele două serii, pierd şirul. 

Atunci ştiam. Eram ritmat de şcoală, dar când eram 

în vacanţă? Uitam. 

Ce făceam la şcoală? Învăţam. Ce? Istoria R.P.R., 

de pildă. Nu mai exista decît o cronologie epurată. Atît de 

epurată încît evenimente reale, chiar recente, dispăruseră 

din orizontul nostru. Goluri imense au rămas în cronologia 

istoriei, aşa cum o ştiusem şi am ştiut-o pînă de curînd. 

Aici doar, la Paris şi după 1989, am început să umplu 

golurile. Am aflat astfel cînd fusese tata la Odessa. Îmi 

povestise că era la Odessa atunci cînd a sărit în aer 

clădirea Comenduirii. Dintr-o carte semnată de Olivian 

Verenca am înţeles că acest eveniment tragic, un atentat 

cu grave consecinţe locale şi naţionale, avusese loc la 23 

octombrie 1941. 

Mă aflam chiar fără repere de timp, ca să pot 

discerne de e zi sau noapte, într-un spaţiu cu o lumină 

puternică ce distruge umbrele, estompează reliefurile, 

aplatizează peisajul, ca în ziua sau noaptea aceea de pomină 

de prin ianuarie 1953. Mama, eu şi paznicul eram singurii 

oameni vii vizibili. Toţi ceilalţi dormeau. Ne aflam, cu 

Mama, la cheremul, la îndemîna milei paznicului din chilia 

de la intrarea unui Institut de cercetări, care, în pustia 

sublunară, era persoana ce stăpînea timpul, putea impune 

ziua sau noapte, sub cerul în care o lună imensă şi albă 

părea tot atît de luminoasă ca un soare văzut prin ceaţă 

sau în eclipsă. 

Deşteptătorului uitasem să-i răsucim arcul. Nu 

aveam radio. Telefunkenul spart de o schijă la Sulina, 

fusese ‘dăruit’ şefului comisiei de naţionalizare, care 

pusese peceţi pe aproape toate uşile casei în care locuiam

44 


la Sighişoara, pe strada Vlad Ţepeş, 25. Cabinetul medical 

al Tatei fusese declarat sanatoriu, de colegii săi, medicii 

dintre care unul mi se pare că se numeau Onaca sau aşa 

ceva. Ei – reali proprietari de sanatorii, Tata – doar un 

veleitar, ce se îndatorase la bănci ca să-şi cumpere 

aparatura medicală de bază pentru un internist bine dotat. 

Dar voia şi el sanatoriu, iar ifosele l-au îndemnat să pună 

pe uşa casei unde locuiam o plăcuţă pe care scria 

‘Sanatoriul Dr. Culcer’, inscripţie, fără acoperire 

instituţională, care l-a dus la pierzanie, adică la pierderea 

a tot ce agonisise ca medic între 1935 şi 1945. O 

naţionalizare care nu a fost niciodată publicată în 

Monitorul Oficial, deci nu a fost legală. Dar nici o 

contestaţie nu a fost acceptată în justiţie iar aparatura 

medicală, odată distribuită policlinicilor de stat, nu mai 

putea fi recuperată. Astfel Tata a contribuit, volens-nolens, 

la protecţia sănătăţii publice, ca un mare donator anonim 

şi nerecunoscut. 

Probabil că nemaipomenita noapte pe care nu o 

voi uita, cu pustia ei luminoasă, să fi fost cea dinspre 29 

spre 30 ianuarie1953 când efemeridele indică lună plină la 

ora 23h44m UTC. 

Stalin va muri la 5 martie 1953. Anunţul morţii sale 

a fost urmat la Cluj, ca şi probabil în toate localităţile mai 

răsărite ale României, de organizarea unor mitinguri de 

doliu. Aveam 12 ani. Patru ani mai tîrziu terminam şcoala 

media nr. 4, trecînd corect examen de maturitate la 16 ani. 

Ţin minte doar o scenă, povestită cîndva şi lui Romulus 

Guga. Am impresia că a integrat-o într-unul din romanele 

sale, pe nedrept şi prea rapid clasate, cu scene de o 

vizualitate cinematografică de neuitat. 

Eram în primele rânduri ale unui careu de îndoliaţi 

şcolari şi proletari aduşi la păstrat un moment de 

reculegere, la plîns şi la ascultat discursuri disperate în 

Piaţa Libertăţii pierdute din centrul Clujului. Muzică 

funebră la megafoane. Din balconul cinematografului 

«Timpuri Noi» ni se vorbea. În cutremurătorul moment 

de reculegere, în tăcerea groasă şi friguroasă a unei 

ierni aspre, un prunc adus de tătic pe umeri, a scăpat o 

minge care a săltat surd pe asfalt bătucind tăcerea. 

Nimeni nu a avut curajul să mişte. Mingea s-a oprit în 

rigolă. 

Iarna era grea. În piaţă mai erau nămeţi adunaţi ca 

să poată circula ZIS-urile mici şi roşii, autobuse sovietice 

de import, cu scări înalte de care îmi julisem de nenumărate 

ori oasele fluierului piciorului. Spre casă plecam pe jos, 

căci zăpada nu putea fi curăţată. Era prea multă. Şi devenise 

uscată, murdară, prăfuită. 

Unii profesori, ca de pildă profesorul nostru de 

română Vasile Scurtu, sau Mărgineanu, de matematică, 

dispăreau cu anii, apoi erau reintegraţi în învăţămînt. 

Nimeni nu vorbea la şcoală despre asta. Am aflat ceva în 

acest sens după evenimente, probabil de la Mama. 

Directorul adjunct al Şcolii medii nr. 4, profesor de 

istorie, Manciu Luca, un om cu ochii roşii, puţin holbaţi, 

nu mă avea la inimă fiindcă, împotriva voinţei sale, Mama 

reuşise să obţină includerea mea în clasa A, despre care 

ea aflase sau credea că are profesori mai buni şi elevi mai 

dotaţi. 

Insul acesta, rău în toate, era genul ranchiunos, 

un profesor incompetent, incapabil să iasă din cadrul 

manualului de istoria R.P.R. a ilustrului escroc şi propagandist 

comunist Mihai Roller. 

Eram cititor impenitent. Unor colegi mai dinamici 

izolarea mea în curtea şcolii le provoca iritări violente. 

Pentru lecturile mele din «Copii căpitanului Grant», care 

mă ţineau în colţul cel mai ascuns al curţii, am primit de la 

Corpodeanu, colegul meu de bancă, cîteva bătăi scurte 

dar zdravene, am fost lovit în nas de mi-a curs borşul şi 

am fost dispreţuit. Aşa cum mă simţeam eu însumi umilit 

din pricina pulovărului maro peticit şi cusut cu aţă bej pe 

care l-am purtat între 12 şi 16 ani la şcoală. Fiindcă nu 

aveam altul. Iar Mama îl ‘ştopolea’ de fiecare dată când 

apăreau găuri la coatele umflate de atâtea rânduri de aţă 

suprapuse. 

În fine, ce s-o mai lungim! Mai am o amintire 

care cred că merită să fie comentată. Ceea ce acum se 

numeşte legendă urbană, producţie imaginară populară 

de care acum se ocupă şi etnologii, exista deja în 1948 

la ieşirea şcolarilor care alergau spre staţiile de autobus 

sau spre casele lor, cuprinşi de o panică fără leac, de la 

cursurile de după masă, din şcoala de lîngă Casa 

Copilului. Între noi se zicea că seara apare un frizer cu 

un brici, fie sub puntea care trecea Someşul spre 

Stadionul universitar, fie pe străzile întunecate de 

coroanele stufoase ale teilor, ucigaş care extrage ficatul 

celui pe care îl atacă şi îl mănîncă crud. Zvonul, printre 

pruncii care eram, era sursa unei groaze de neuitat. 

Zgomotul penarelor de lemn clănţănind în ghiozdanele 

de carton, care ritma goana noastră, ne făcea să avem 

impresia că suntem urmăriţi. 

Ce vreţi, scenariul canibalului Hanibal, medicul 

care gătea cu carne de om, era deja scris în România. Încă 

un caz de protocronism, poate. 

Copilăria noastră merită să fie evocată. Nu am 

luat-o cu mine. Nici nu am lăsat-o acolo. E pierdută, se 

pare, undeva pe drum. O voi regăsi, poate, scriind. Ce 

dulce-amărui era totuşi mirosul de magiun la începutul 

toamnei când petreceam o duminică întreagă mestecînd 

cu făcăleţul prunele dulci ce se topeau şi se afumau încet, 

luînd gustul pe care nimic nu-l poate evoca mai bine decît 

obrajii Mamei, roşii de dogoare lemnelor arzînd sub 

ceaunul imens de cupru din curtea unde Mulu, câinele 

lup, a murit cu ochii înlăcrămaţi de singurătate. 

Elancourt, 29 aprilie 2007


Radu ŢUCULESCU 

Amintiri din copilărie 

sau 

Stalin cu sapa-nainte! 

Copilăria mea s-a petrecut pe-o burtă de deal, între 

o margine de pădure deasă (Pădurea Rotundă din stejari 

înalţi a căror umbră compactă îţi dădea impresia unui 

acoperiş produs din materie verde, vie, constant 

şuşotitoare) şi malul Mureşului (argint viu lustruind pietre 

de diverse mărimi şi culori, despicat de peşti cu constantă 

şi zglobie bucurie). 

Reghinul, orăşelul de provincie ale cărui case şi 

străzi păreau mereu gata pregătite să se rostogolească la 

vale. 

Locuiam chiar lîngă pădure. Dinspre ea veneau 

adesea adieri misterioase, umbre reci care învăluiau casa, 

şoaptele unor poveşti ce-mi produceau vagi puseuri de 

teamă şi nelinişte. Foc se făcea cu lemne. Lîngă gura 

teracotei, iarna era o încîntare să citeşti la lumina flăcărilor 

cărţi precum Nansen prin noapte şi ceaţă şi să visezi la 

nesfîrşite întinderi de gheaţă şi la nesfîrşite nopţi polare. 

În fiecare vineri, întreaga familie efectua ritualul 

îmbăierii. Apa se aducea în găleţi, de afară, dintr-un bazin 

colector. În bucătăria largă, soba cea rotundă, din tablă, 

cu un tub la mijloc, se umplea cu talaj bine presat. Se 

dădea foc iar talajul ardea încetişor, eliberînd o căldură 

năucitoare. Sub atenta supraveghere a tatălui, se foloseau 

mai multe lighene pentru diversele părţi ale corpului. Talajul 

presat, mocnind la temperaturi înalte, transforma bucătărie 

într-o adevărată saună. Sîmbăta şi duminica (înainte de 

masă, tata ne ducea la biserică, pe mine şi pe sora mea, 

chiar dacă o astfel de acţiune nu era văzută cu ochi buni 

de unii) ne simţeam mai curaţi şi mai uşori ca-n celelalte 

zile ale săptămînii. Cînd, cu mulţi ani mai tîrziu, ne-am mutat 

într-altă locuinţă (în veşnica chirie) unde exista şi o baie, 

ritualul spălării trupului a dispărut iar îmbăiatul nu a mai 

avut nici un farmec. 

Mulţi dintre vecinii de la marginea pădurii erau 

adevărate personaje demne de proză. Peste drum de casa 

noastră se afla casa Generalului. O casă foarte veche, 

acoperită pe jumătate de un uriaş nuc. Unul dintre braţele 

sale din vîrful coroanei, crescuse pe sub ştreaşina casei 

şi ieşise prin acoperiş, dîndu-i acestuia o adevărată 

înfăţişare suprarealistă. Habar nu aveam noi pe atunci de 

suprarealism ori...latino-americani! Casa Generalului era 

dotată cu numeroase încăperi, pline cu mobilă veche, cu 

tablouri mari cu rame groase, aurite. Pe un perete avea o 

colecţie de spade şi florete. Uneori îşi învăţa fetele (două 

la număr) să dueleze, dîndu-le lecţii pe terasa largă năpădită 

45 

de viţă sălbatică. Vedeam asta , ascunşi în dosul gardului 

înalt. Nu suporta vecini şi nici copii. În fiecare duminică 

dimineaţa, pornea spre pădure la plimbare cu două găini! 

Le lega cu nişte sfori albastre de cîte un picior şi pleca pe 

uliţă în sus, bombănind continuu. Părea veşnic nemulţumit 

. Adesea înjura feroce pe...diverse teme. Într-o bună zi a 

dispărut şi nimeni nu l-a mai văzut vreodată. Nici soţia 

(adesea zbiera la ea, numind-o proasta pămîntului, de auzea 

toată uliţa) şi nici fetele înjurate şi ele deoarece nu erau 

capabile să mînuiască spada ca lumea. Se vorbea că din 

pivniţa Generalului ar fi pornit un tunel mai înalt decît un 

om care ducea pînă la cetatea Gurghiului, la mai mulţi 

kilometri depărtare de oraş. Într-altă casă, cu turnuleţe, 

aflată chiar pe buza pădurii, înconjurată de o livadă lăsată 

de izbelişte, locuia o femeie singură, a cărei vîrstă nimeni 

nu o putea spune. Ieşea foarte rar. Avea părul lung şi alb 

şi o faţă bîntuită amarnic de riduri. Ca toţi copiii, aveam şi 

noi porniri sadice. Îi spărgeam, uneori, geamurile mici de 

la turnuleţe. Nu reacţiona în nici un fel. Auzisem că avea 

apucături de vrăjitoare şi creştea...lipitori în casă. După 

ce-i spărgeam ochiul gemuleţului, aşteptam, tremurînd, 

să vedem prelingîndu-se afară un şir de lipitori uriaşe. 

Gesturile de vandalism se făceau seara iar noaptea ne 

sugruma, repede, orice urmă de curiozitate. Umbrele 

groase ale pădurii ne alungau în casă. Poate abia după 

aceea ieşeau lipitorile...Mai îmi amintesc de Suciu cel scurt 

(aşa-l numea toată lumea), vecinul din dreapta noastră. 

Nu avea mai mult de un metru şi jumătate înălţime . Soţia 

lui la fel. Rîdea mereu, din orice, şi îi plăcea, după ce se 

întorcea de la lucru, să stea cocoţat pe gard şi să fluiere. 

Improviza continuu ca un adevărat artist. Mai era nenea 

Zoli. Acesta ne impresiona, pe noi copiii, cel mai tare. 

Nenea Zoli era masiv, o adevărată huidumă de om, şi îşi 

petrecea o bună parte a zilei la crîşmă. Cînd timpul era 

frumos, stătea afară, la una dintre cele trei mese. De îndată 

ce-l zăream, ne adunam în jurul lui, aşezîndu-ne direct pe 

jos, în iarba care creştea pe marginea străzii. Nenea Zoli 

îşi bea paharul plin cu rachiu, fără grabă. Apoi, tot fără 

grabă, începea să-l mănînce. Pur şi simplu muşca din sticlă 

şi o măcina tacticos. Nu scuipa nimic. Înghiţea totul. 

Ronţăia paharul ca pe un morcovel, pînă la capăt, sub 

privirile noastre suprem admirative. Şi mai era nenea Marc 

cel care ne confecţiona diverse jucării din lemn şi ni le 

făcea cadou. Un artist. Şi mai erau... 

Prima mea manifestare artistică fu la vîrsta de cinci 

ani. Tocmai murise tătucul Stalin. Mare jale, mare doliu! 

Nu ştiu ce pricepusem eu din toată nebunia acelor zile. 

Cert este că aflîndu-mă cu mama de mînă prin oraş, porniţi 

la cumpărături, în plin centru am început să cînt. Un cîntec 

compus ad hoc, se pare. Un cîntec pe care-l răcneam 

sălbatic, pe trotuarul destul de populat. Primele versuri 

(compuse tot de mine) de care-şi aminteşte şi azi mama 

mea erau următoarele: Stalin cu sapa-nainte/ Aleargă 

printre morminte...!! Mama s-a speriat îngrozitor şi m-a 

vîrît sub un gang reuşind, cu greu, să-mi astupe gura. 

Prima mea creaţie artistică, sugrumată în faşă... 

Într-altă zi din acelaşi an, pe cînd mama trebăluia, 

ca de obicei, la bucătărie (se apropia amiaza), am dispărut 

de acasă. Eram, mereu, lăsat liber să mă joc pe-afară. Puteam 

bate mingea în mijlocul străzii, nici un vehicul motorizat 

nu-i învolbura colbul...

46 


Mă evaporasem, aşa cum avea să o facă şi 

Generalul ceva mai tîrziu. Pe atunci arătam dolofan, 

bucălat şi aveam părul foarte blond, aproape alb şi ochi 

albaştri. Pot zice acum că semănam cu o...clonă a unei 

păpuşi Barbie. Timp de trei zile şi trei nopţi (ca-n poveste 

dar...nu fu nici o poveste pentru părinţii mei disperaţi) am 

fost căutat de ai mei şi de organele specializate. Am fost 

găsit, vesel şi bine dispus, la cîţiva kilometri depărtare de 

orăşel, într-o tabără de ţigani nomazi. Astăzi nu-mi amintesc 

decît extrem de vag de această extraordinară aventură. 

Imagini palide cu căruţe cu coviltir, cîini şi cai şi focuri dar, 

mai ales, cîntece. Muzică. Scripcă. Dans. Poate de aceea 

am învăţat, mai tîrziu, să cînt la vioară. De pe atunci aveam 

acest apetit de-a dreptul necontrolat de a pleca, de a porni 

la drum, de a călători fără ţinte şi scopuri anume... 

Hotărîrea luată de ai mei, după cele două întîmplări 

petrecute în acelaşi an, fu oarecum ciudată, dar extrem de 

benefică mai tîrziu pentru mine. Părinţii s-au înţeles să mă 

dea la şcoala germană. Ordine şi disciplină nemţească. De 

asta aveam nevoie. Apoi mai fu o explicaţie. Ştiam deja citi 

şi chiar scrie. La o şcoală românească, mi s-ar fi urcat 

gărgăunii la cap din prima clasă. M-aş fi considerat 

deşteptul pămîntului, văzînd cum colegii se chinuiau cu 

învăţarea alfabetului. La menţi, intram în rînd cu toţi 

ceilalţi, ba chiar mai rău. Eram, de fapt, un începător sadea, 

căci copiii de saşi din oraş aveau, firesc, un mare avantaj 

faţă de mine: cunoşteau limba. Aşa au gîndit părinţii mei 

să facă, pentru a mă potoli. În ceea ce priveşte învăţătura, 

reuşiseră. Dar marele meu prieten, începînd din prima clasă, 

chiar din prima zi de şcoală, deveni un bucureştean pe 

nume Răzvan, venit la Reghin să urmeze şcoala germană. 

În scurt timp, ajunseserăm oile negre ale clasei şi, ceva 

mai tîrziu, ale şcolii. Răzvan locuia în gazdă chiar la domnul 

Thumes, directorul şcolii. Palmele lui, fiecare mare cît un 

capac de WC, se abăteau aproape zilnic asupra cefelor 

noastre. Acestea erau cele mai uşoare pedepse. Adesea 

eram închişi în clasă, după ore. Aşa aflau şi părinţii mei iar 

tărăboiul se declanşa. Ai lui Răzvan erau la Bucureşti, 

departe. Nu aveau cum să ne despartă, nu existau clase 

paralele. 

Unul dintre „dezastrele” pe care le-am produs 

amîndoi, trebuie povestit pe scurt. Pe profesoara de limbă 

şi literatură germană o chema Mökösch şi era obsedată 

de mirosuri. Mereu zicea: mirosiţi al naibii, mai spălaţi-vă, 

ceva pute în clasa asta, deschideţi toate ferestrele, aşa 

pute şi la voi acasă? Era domnişoară bătrînă, mică şi uscată 

ca o smochină venită din Africa, cu părul alb, unghii lăcuite 

şi îmbrăcată colorat. Cred că avea peste o sută de ani...Cînd 

ne împroşca cu vorbele ei critice la adresa mirosurilor 

noastre, ne simţeam precum nişte viermi născuţi de-un 

hoit. Ideea ne-a venit la amîndoi. Într-o pauză dinaintea 

orei de germană, am frecat cu usturoi (veniserăm pregătiţi 

de acasă) băncile, catedra, tabla, uşa de la intrare şi, cu 

cea mai acerbă ură, clanţele lucitoare. Apoi i-am convins 

pe colegi să mestece şi ei cîte o bucăţică din leguma 

puturoasă. Domnişoara profesoară a deschis uşa cu 

repeziciune (se afla într-o agitaţie perpetuă) a pornit-o 

către catedră şi s-a oprit la doi paşi de ea. A deschis gura 

larg, ca un peşte pe uscat. Arăta precum o scenă din desene 

animate.(Pe vremea aceea habar nu aveam că există 

televizor). A scăpat catalogul de sub braţ. S-a răsucit pe 

călcîie cu un început de ţipăt gîlgîitor, horcăitor. A mai pus 

o dată mîna pe clanţa zămoasă şi, după ce a ajuns în hol, 

a pornit-o la goană, urlînd isteric, spre biroul directorului, 

ca cineva căruia i s-au zdrobit degetele de la mînă. A 

leşinat în prag, căzînd la pămînt precum o cîrpă. Una care, 

endlich, mirosea şi ea al naibii! Puţea de-a dreptul! Domnul 

Thumes a intrat în clasă şi, fără să întrebe ceva, ne-a făcut 

doar un scurt semn, mie şi lui Răzvan, să ieşim. Ce a urmat, 

nu are sens a mai povesti. Culmea este că tata, un om 

aspru, supărător de corect, religios, cu principii de 

conduită şi cu... o bibliotecă vastă, cînd a aflat întîmplarea 

a... izbucnit în hohote de rîs cum nu-l mai văzusem pînă 

atunci! 

Răzvan, marele meu prieten, a dispărut la 25 de ani 

cu avionul pe care-l pilota, deasupra Mării Roşii, în codiţii 

neelucidate nici pînă azi. Nu s-a găsit nimic, nici măcar o 

pată de combustibil pe suprafaţa mării. În avion mai erau 

încă şapte piloţi români şi două stewardese. Celălalt mare 

prieten al meu, Laurenţiu, a murit după absolvirea liceului. 

A căzut într-o prăpastie în munţii Piatra Craiului. Trebuia 

să-i parcurgem împreună cum făcusem de atîtea ori pînă 

atunci, cu alte masive. Nu pricep de ce nu a avut răbdarea 

să mă aştepte. Ce l-a împins? După dispariţia lui Laurenţiu 

şi Răzvan, toată viaţa următoare m-am iluzionat că-mi voi 

face alţi prieteni aşa cum mi-au fost ei. N-am reuşit 

niciodată. 

Am crescut şi copilărit într-o regiune numită Mureş 

Autonomă Maghiară. Printre saşi, unguri şi evrei. Şi 

români, desigur. Şi ţigani, ici colo. Am avut prieteni şi 

colegi de joacă de toate naţionalităţile. Unii colegi ştiau 

prea puţin româneşte şi mă înţelegeam cu ei în limba 

germană. Mergeam la culesul viilor ori la cules de pepeni, 

din aceia cu miezul galben şi năucitor de dulce, cu saşi şi 

unguri la un loc. Cîntam împreună în orchestră, mergeam 

la pescuit , la furat de gutui. Citeam cărţi comune. Le iubeam 

pe Karina cea roşcată şi plină de pistrui, pe Ileana Glatstein, 

o superbă evreică cu părul castaniu şi lung pînă pe fese, 

pe Smaranda cea cu pielea smeadă şi sînge amestecat. Pe 

rînd, desigur. 

Habar nu aveam că eu creşteam pe burta unui deal 

multicultural şi multinaţional...! Nu ţin minte să fii auzit 

vreodată îndemnuri ca: hai să-i batem pe evrei ori pe unguri, 

hai să-i batem pe saşi ori pe români. Deseori nasul îmi era 

spart, ochii învineţiţi, coastele şi braţele pline de vînătăi. 

Mă băteam din diverse motive. Cel mai des, din cauza


pîrîcioşilor. Nu-i puteam suporta, încă din grădiniţă. Aveam 

o adevărată aversiune faţă de ei, aversiune care s-a 

transformat, mai tîrziu, într-o silă viscerală pentru turnători 

cu ori fără state de plată. Îi uram pur şi simplu, chiar dacă 

nu întotdeauna îmi făceau, neapărat, mie necazuri. Ideea 

în sine de turnător, mi-a produs întotdeauna greaţă. 

În clasa a noua m-am mutat la Cluj. A început 

perioada internatelor, a tutunului, a Havanei Club... 

Copilăria mea murise. Ori, poate, a rămas pentru totdeauna 

să bîntuie pe burta unui deal, între o margine de pădure şi 

un mal de rîu. 

Horia URSU 

Un sat, trei oraşe şi patru 

anotimpuri 

Am venit pe lume într-o vară în luna august a 

anului 1948, într-un sat ardelean, într-o familie de dascăli. 

Pînă în anul mutării noastre la Aiud, pentru mine a existat 

un singur anotimp: vara. Altfel spus, toate amintirile mele 

între trei şi cinci ani sunt legate de acest anotimp. Dar ce 

era vara pentru mine la ţară? În primul rind, o lumină care 

creştea întruna începînd cu o zi anume pentru ca într-o 

altă zi să scadă pînă la a se pierde aproape de tot în ceva 

care nu-mi spunea nimic. Am învăţat să scriu şi să citesc 

în rînd cu toţi copiii de vîrsta mea. În schimb, citirea orei 

pe ceasul de bucătărie sau pe cel de mînă al tatei a mai 

avut de aşteptat ceva vreme. Pe lângă această operaţie, 

tabla înmulţirii mi s-a părut ceva mai uşoară chiar dacă, în 

verificările zilnice, eliminatorii, după înmulţirea cu 2 eram 

de fiecare dată trimis la locul meu în bancă. Începusem să 

cred că pediatrul nu greşise cînd scrisese în fişa mea 

medicală „debilitate mintală”. Noroc că se putea trata, cum 

scrisese tot el, cu Glutarom. Relaţia mea cu timpul a fost 

mereu una complicată… Şi ce mai era vara? Vara era atunci 

cînd, în drum spre casa bunicilor, treceam zilnic o vale cu 

nisip umed străbătută de un fir de apă limpede dar care, 

cîteodată, creştea din senin atît de mult încît mătura totul 

în cale. Asta însemna, în limba ţăranilor, că „a vinit Valea 

Mare”. În mintea mea, Valea asta stătea ascunsă undeva 

în pădure şi, din cînd în cînd, dădea o raită prin sat precum, 

cu mai multă cruzime parcă, „ăia cu dările”. Şi mai era vară 

atunci cînd mi se părea că, împreună cu fratele meu, păzeam 

satul, oamenii fiind duşi pe cîmp, iar cîinii păreau muţi, 

orbi şi surzi din pricina căldurii. 

Satul era înconjurat de dealuri înalte. Graniţele lumii 

mele erau vizibile şi, totuşi, de neatins. Cît despre a le 

trece, nu putea fi vorba. Dincolo de „lumea mea” se înălţa 

un cuvînt: Turda, unde ai mei mergeau din cînd în cînd cu 

treburi. Cuvînt, la început, doar, imagine mai apoi, Turda a 

fost primul oraş pe care „l-am zidit” din cuvinte puţine şi 

două culori: roşu, mai ales, şi dungi albe subţiri. Era vorba 

de o casă mare, roşie, cu geamuri înalte şi cu obloane de 

lemn vopsite în cele două culori. Turda era oraşul meu pe 

47 

care nu-l văzusem niciodată şi al cărui proprietar mă 

socoteam, drept pentru care dădeam cheia de la intrare 

doar celor care nu mă supărau. 

Apoi am ajuns la Aiud. Aiudul era oraş şi el. Acolo 

am descoperit cel de-al doilea anotimp: iarna. Şi, odată cu 

el, frigul, igrasia, ceaţa şi importanţa lemnelor de foc. Dar 

natural la ţară, aici erau o marfă scumpă. 

Pe lîngă grădiniţa la care mergeam în fiecare 

dimineaţă la ora şapte, împreună cu fratele meu mai mic şi 

cu mama, educatoare, Aiudul avea un Muzeu de istorie, 

în cetate, un cinematograf şi o închisoare, la doi paşi doar 

de grădiniţă. Toţi o vedeam, dar nimeni nu vorbea de ea, 

ca şi cum n-ar fi existat. În afară de gardienii care se zăreau 

în gheretele de pe zidurile înalte, ţipenie de om. Ai fi zis că 

păzeau nişte clădiri goale sau un cimitir. 

La cinema mergeam foarte des. Neştiind să citesc, 

nu aveam cum şti dacă afişele anunţau schimbarea filmelor. 

Cum oricum nu înţelegeam mare lucru din ce vedeam, îmi 

era totuna. Sensul nu mă interesa. Important era filmul în 

sine. 

Mama îmi dădea bani pentru cinema ori de cîte ori 

îi ceream. Nu îşi punea deloc problema că aş fi putut face 

altceva cu ei. Şi nici nu făceam. Toate însă au un sfârşit. 

Într-o zi, în drum spre cinematograf, am văzut coperta 

colorată a unei cărţi în vitrina unui chioşc de ziare şi 

rechizite şcolare. Pe acea copertă, un Făt-Frumos se lupta 

cu un balaur. Judecînd după copertă, mi-am spus că de 

bună seamă cartea făcea cît un film, aşa că am scos din 

buzunarul treningului meu aproape nou banii de film şi 

i-am întins doamnei vînzătoare spunîndu-i ce vreau. Mi-a 

zis zîmbind că îmi lipseau cîţiva lei pentru a cumpăra cartea. 

Diferenţa nu îmi spunea nimic, aşa încît am hotărît să 

„merg” la film pînă cînd voi face suma pentru carte. Cînd 

am simţit că buzunarul era gata să se rupă sub greutatea 

monedelor scufundate în el, m-am dus să cumpăr cartea 

ştiind că era la locul ei. Trecusem doar zilnic pe acolo şi 

ştiam că nu o luase nimeni. Aveam chiar mai mulţi bani 

decît trebuia. M-am întors acasă fericit şi i-am arătat mamei 

cartea. Mama era fericită şi ea, dar nu putea ocoli 

întrebarea privitoare la provenienţa banilor cu care făcusem 

„marea achiziţie”. Mi-a spus că aş fi putut să am cartea şi 

să văd şi filmele, dacă ar fi ştiut ceva de planul meu. 

Bucuria ei a fost însă scurtă, întrucît din acea seară, deşi 

frîntă de oboseală, îmi citea, la rugămintea mea, câte o 

poveste din Poveşti ardeleneşti de Ion Pop Reteganul. 

Sunt şi poveştile bune la ceva. Cînd, din motive 

necunoscute nouă, se suspendau pentru cîteva minute 

activităţile din programă, mă trezeam în mijlocul tuturor 

copiilor din grădiniţă, pe un scăunel, şi rugat de tovarăşa 

directoare să spun o poveste. Oricare. Ştiam destule încît 

să nu mă mişc de pe scăunel pînă la ora amiezii cînd începea 

drumul spre casă. În afară de cinematograf, mergeam la 

Muzeul de istorie. Aproape în fiecare duminică. Muzeul 

era pustiu şi nici nu plăteam intrarea. Două obiecte mă 

atrăgeau: o sabie şi o armură de cavaler. Pentru a înţelege 

rostul celorlalte obiecte ar fi trebuit să ştiu să citesc. 

Cititul şi scrisul au venit mai tîrziu, odată cu fotbalul. 

Locuiam la Ocna-Mureş, alt oraş, unde am scăpat de frig, 

căci încălzirea se făcea cu gaz metan.Dacă scrisul a fost 

pentru mine un chin, detestam compunerile, cititul, 

desenul şi fotbalul au fost marile bucurii ale copilăriei.

48 


Vara, citeam şi desenam întruna, pînă mă dureau ochii. Cît 

despre fotbal, băteam mingea în parc pînă nu o mai vedeam. 

Totul a fost bine până într-o zi. În acea zi, o nelinişte fără 

obiect a lăsat loc unei nelinişti bîntuite de fantasme. 

Fără să îmi dau seama, mă apropiasem de o vîrstă 

la care nimic nu mă mai mulţumea aşa cum cu puţin înainte 

reuşeau cititul, desenul şi fotbalul. Încă la îndemînă şi 

totuşi, brusc, departe… Mai rămînea ceva la care nu mă 

gîndisem niciodată… În plus, în viaţa mea îşi mai făcuseră 

loc încă două anotimpuri… 

Dumitru CHIOARU 

Copilărie furată 

Născut ca mulţi alţi copii la ţară, aş putea fi ispitit 

să-mi compar copilăria cu a lui Nică a Petrei din minunatele 

Amintiri din copilărie ale hîtrului povestitor Ion Creangă. 

Am trăit şi eu întîmplări asemănătoare celor povestite de 

el cu umor, dovadă că, indiferent de timp şi loc, copilăria 

se repetă ca şi mitul, la fel de veselă şi nevinovată. Nu voi 

povesti aici năzdrăvăniile mele, pentru că sunt comune 

tuturor copiilor. Vreau însă să scriu povestea unei copilării 

furate de istorie. Şi totuşi, azi pot spune că am avut o 

copilărie fericită, pentru că am prins ultimele zile ale satului 

tradiţional care s-a destrămat, ca un vis, în urma 

cooperativizării. Sîngătinul era un sat ardelenesc cu oameni 

harnici la muncă şi veseli la petrecere, vestiţi prin colinde 

şi jocul de bîtă, cum se spune prin partea locului unui 

dans străvechi. Sub ochii mei miraţi de copil, au trecut şi 

ultimele care cu boi ducînd zestrea mireselor, dar şi cele 

care duceau foarte des la cimitir oameni din generaţia 

bunicului dinspre tată, care au murit de inimă rea datorită 

privării de pămînt, sursa bunăstării, independenţei şi 

libertăţii lor. Am crescut într-o familie de ţărani înstăriţi, 

cărora cooperativizarea le-a luat totul, lăsîndu-le doar 

casa. Am fost martor la atîtea ruşinoase blestemăţii făcute 

de „tovarăşi”, încît aş putea scrie o carte despre 

distrugerea unei lumi cu tradiţii şi obiceiuri de veacuri în 

numele comunismului. Jocurile cu alţi copii erau întrerupte 

de descinderile din dube ale „tovarăşilor” înarmaţi cu 

pistoale la casele ţăranilor şi sufletul meu vesel şi 

nevinovat de copil a fost invadat de frică şi de o tristeţe 

nemărginită. Dar în acelaşi timp simţeam cum îmi creşte în 

suflet revolta împotriva minciunii oficiale despre „binele” 

făcut ţăranilor prin cooperativizare, răspîndită de 

„tovarăşi” pe toate canalele de difuzare în masă, ziare, 

radio, televizor, cărţi şcolare şi filme documentare 

proiectate pe ecran la căminul cultural, duminica dimineaţa, 

înaintea unui film de aventuri, ca să-i atragă pe copiii trimişi 

altfel de părinţi la biserică. Am văzut ţărani ascunzîndu-se 

prin căpiţe de fîn sau prin gropi săpate în grădină, căutaţi 

cu cîini de vînătoare şi duşi cu duba la închisoare, pentru 

că refuzau să-şi dea pămîntul în gospodăria colectivă. A-i 

lua ţăranului pămîntul însemna acelaşi lucru cu a-i lua 

viaţa. Dacă bunicului meu i s-a luat odată cu pămîntul 

viaţa, mie mi s-a luat copilăria. Din ţărani cu stare pentru 

care au muncit generaţii, părinţii mei încă foarte tineri au 

devenit, fugind de cooperativizare, muncitori în fabrici 

din Sibiu. Pînă au reuşit să-şi cumpere un apartament cu 

două camere la bloc, am trăit în condiţii foarte precare cu 

nostalgia satului în suflet. Fiind singurul lor copil, au 

investit în mine, pentru că aveam chemare spre carte, toată 

dragostea şi economiile familiei. Au fost nişte oameni 

sacrificaţi de un regim care i-a determinat să-şi schimbe 

viaţa, înstrăinîndu-se de rostul lor adevărat într-o lume cu 

sistem de valori răsturnat. Nefericirea lor mi-a marcat mai 

ales adolescenţa, cînd începusem să-mi dau mai bine seama 

de toate păcatele comunismului. Am crescut urînd 

comunismul şi sperînd că această utopie, care a ucis şi 

rătăcit atîta lume, se va sfîrşi într-o bună zi. Am avut şansa 

să trăiesc căderea comunismului, dar lumea copilăriei mele 

a rămas pentru totdeauna apusă. Ţăranii şi satul tradiţional 

au dispărut. Iar copilăria furată de istorie nu mi-o mai dă 

nimeni înapoi. 

Liviu Ioan STOICIU 

9 repere personale 

În lada mea de zestre n-au putrezit amintirile din 

copilărie (ele sunt cuprinse în toate cărţile mele). 

Întâmplarea face să am acum pe masă o carte a copilăriei 

(poeme, carte apărută la Editura Muzeul Literaturii Române, 

2006), intitulată „pam-param-pam (adjudu vechi)”. După 

ce în 2005 am publicat (la Editura Vinea) prima mea 

antologie de versuri cu un titlu care are legătură exclusivă 

cu copilăria mea, „Cantonul 248”. În timp şi spaţiu: 

1950-1965, am copilărit la Cantonul 248, Halta CFR Adjudu 

Vechi, la 2 kilometri de comuna Adjudu Vechi (unde îşi 

avea casa părintească mama, Ioana Sandu) şi la 4 kilometri 

de oraşul Adjud (unde îşi avea casa părintească tatăl meu, 

Ioan), din fosta regiune Bacău (din 1967 din judeţul 

Vrancea). Aici, pe hartă e recunoscut locul unde se varsă 

Trotuşul în Siret (la Adjudu Vechi e un pod important 

peste Siret la drumul care te duce spre Bârlad sau Galaţi, 

venind de la şoseaua naţională Bucureşti-Bacău), iar 

oraşul Adjud (fost raion) e nod de cale ferată, se merge 

spre Ciceu. La Cantonul 248 (248 de kilometri de la 

Bucureşti până aici, pe linia ferată spre Suceava) tata avea 

locuinţă de serviciu. Tata era şef de echipă la întreţinere 

de cale ferată (înregimentat în a doua armată a ţării, a 

ceferiştilor, pusă la punct ca atare de fostul ceferist ajuns 

prim-secretar al PMR, Gh. Gheorghiu-Dej; tata s-a calificat 

după ce s-a întors din prizonierat din Siberia, unde a stat 

trei ani la o mină de azbest; n-o să credeţi, tata a împlinit în 

luna martie, anul acesta, 90 de ani). Pe atunci, în anii 50, se 

construia linia spre Bicaz, tata era mereu detaşat pe şantier 

(aşa se explică de ce m-am născut eu la un alt canton, din 

comuna Dumbrava Roşie, la 5 kilometri distanţă de Piatra 

Neamţ). În preajma Cantonului 248 (loc de câmpie), în 

copilăria mea, erau „bucăţile”, cum li se spune, terenul 

arabil sau grădinile ţăranilor din Adjudu Vechi, adică viile, 

pepenăriile, livezile, în care semănau şi legume sau cereale 

(trei sferturi din an se învârteau în jurul Cantonului 248,


cu treburi), iar peroanele haltei erau mereu pline. Altfel, 

proprietatea statului, Cantonul 248 cuprindea, în afara 

clădirii de piatră în care locuia tata cu familia lui, şi o clădire 

în care locuia cantonierul, cel ce deschidea bariera, cu 

familia lui plină de copii, şi o cazarmă cu muncitori 

necalificaţi (ţărani veniţi de departe, de peste dealuri, să 

câştige o pâine cinstită la calea ferată). Destinul meu e 

legat de aceste locuri ale copilăriei. Să încerc să 

sistematizez 9 repere personale „de caracter” din copilărie 

care „m-au însemnat”: 

1. Deşi în acte sunt trecut numai cu prenumele 

Ioan, rudele mi-au spus numai Liviu, deoarece înainte să 

mă nasc eu, părinţii mei au mai avut o fetiţă, Livia, care a 

murit la şase luni, deocheată, obiceiul locului fiind să preia 

numele copilului mort cel ce se naşte după el. 

2. Numele de Stoiciu are legătură directă cu tatăl 

tatălui meu, Milea, un macedonean aromân revoluţionar 

din vatra istorică a Macedoniei lui Alexandru cel Mare, 

născut din marea familie a stoicilor (refugiat în România la 

începutul secolului al XX-lea; a trecut Dunărea sub 

gloanţele autorităţilor bulgare, sub burta unui măgar). 

L-am moştenit cu tot cu fatalismul lui. 

3. La un an şi patru luni mi-a murit mama, în iunie 

1951, trăsnită în bucătăria de vară a Cantonului 248. La 

mijloc e un blestem moştenit din partea familiei mamei 

mele, de reţinut: mama mamei mele a murit în biserică şi 

biserica a trebuit să fie resfinţită, gata să fie închisă; apoi 

i-a murit mamei primul copil, soră mie; după care un frate 

al mamei s-a sinucis şi alt frate al ei a fost călcat de tren, 

când traversa linia, pe viscol, chiar la Cantonul 248. 

Blestemul nu s-a stins, e reactivat periodic, de câte ori o 

introduc în scenă pe mama mea: la dezgroparea la şapte 

ani a mamei, am fost eu la un pas de moarte, doctorii 

negăsind diagnosticul, m-au salvat moaşa şi vrăjitoarea 

satului când se pierduse orice speranţă, probabil că eram 

„fermecat”, răzbunându-se pe mine cine ştie ce „duh rău” 

(nu e proză); în 1977, conştientizând la cutremur moartea, 

am mers la mormântul mamei şi l-am îngrijit cum n-o mai 

făcusem (morţii, mai ales cei asupra cărora persistă un 

blestem, nu trebuie deranjaţi) – urmarea? La puţin timp 

după aceea a murit o soră a mea, Sofia, la 18 ani, în condiţii 

tragice (i-am dedicat prima carte, „La fanion”). Am fost 

crescut şi educat de o a doua mamă, adoptivă. Tata s-a 

49 

recăsătorit un an mai târziu după moartea mamei mele naturale, 

să aibă cine să mă crească, mama de-a doua a avut 

patru copii cu tata, un frate şi trei surioare mie, nu i-am 

considerat niciodată „vitregi”. 

4. Izolarea de la Cantonul 248 m-a interiorizat, doar 

introspecţiile au contat din copilărie. Am fost timid toată 

viaţa şi nesociabil, cel mai adesea inadaptabil, „căpos”, 

un singuratic trist. Deşi Cantonul 248 în sine era un paradis, 

cu toate animalele şi păsările de curte posibile, cu sere, 

pomi fructiferi (şi exotici) şi flori fascinante. În primii ani ai 

copilăriei tata a fost înstărit, nu i-a lipsit nimic, dar după 

ce a crescut numărul membrilor familiei şi a venit 

colectivizarea, care i-a luat tot, a sărăcit dramatic (el era 

singurul salariat; a avut de ales între a mai fi salariat „la 

stat” şi a da la colectiv pământul, uneltele agricole şi 

animalele mari). Aici aveam locurile mele de ascuns comori, 

de schimb (pe care le uitam şi înnebuneam de neputinţă), 

aici duceam bătălii tactice cu copii din sat, preluate din 

cărţi de istorie ale antichităţii – şi câte alte minunăţii, mă 

abţin să le înşirui, să nu fie trecute pe o listă a banalităţilor 

„copilăriei noastre comune”. 

5. La 11 ani am avut prima experienţă sexuală (cu o 

domnişoară dintr-un prepeleac, mai mare cu zece ani decât 

mine) la Cantonul 248, atunci am scris cred primele poezii 

de dragoste. 

6. Corecţiile corporale m-au ţinut departe de tata 

sufleteşte. Climatul de austeritate din casă m-a făcut să 

fiu azi intransigent? Deşi n-a lipsit Pomul de Crăciun 

niciodată şi sărbătorile religioase ortodoxe erau respectate 

prin petreceri familiare, tata se ruşina să râdă, era teribil de 

exigent, intolerant. De la el am moştenit sobrietatea, 

încruntarea, încrâncenarea. Ca şi cum n-ar fi ajuns că n-am 

avut parte de mângâierile mamei mele naturale, tata nu 

mi-a stat aproape... 

7. Am fost dat de 6 ani la şcoală. Dacă 

primăvara-vara-toamna veneau copii cu vacile la păscut 

pe zona căii ferate şi mai aveam cu cine să mă joc, iarna 

cantonul era complet izolat, în plin câmp, cu viscole care 

depuneau zăpezile până la streaşina caselor, cu lupi care 

săreau gardurile Cantonului 248 (dar n-aveau nici o şansă 

în faţa câinilor noştri). Am avut coşmaruri cu drumurile 

mele de doi kilometri de la Canton la şcoala primară şi 

elementară din comuna Adjudu Vechi (din clasa a VII-a 

m-am mutat la Adjud) şi invers, iarna, când veneau şi mă 

însoţeau pe câmp ba copiii cantonierului, ba tata şi mama 

de-a doua (de regulă însă calculam în aşa fel să vin spre 

canton de la şcoala din comună când ştiam că la canton 

opresc trenurile personale şi mă întâlneam pe drum cu cei 

ce coborau acolo şi veneau în sat), mi-era urât. 

8. Muncitorii de la cazarma din cadrul Cantonului 

248 m-au maturizat rapid (seara îi vizitam în secret), de la ei 

am înţeles pe ce lume sunt şi ce vremuri grele traversează 

românii. Iar familia cantonierului (îndeosebi o fiică 

frumoasă îndrăgostită de tata, cu serviciu la oraş) m-a 

crescut cu cartea în mână, datorită ei am descoperit şi 

lumea creată de mintea povestitorului (fie el şi popular), 

care o completa pe cea reală, nu numai lumea din visele 

mele prăpăstioase. 

9. De la 15 ani (din 1965, când a apărut dictatorul 

N. Ceauşescu la orizont) scriu „regulat”, instinctiv, 

spontan. La 15 ani “scoteam” trei “reviste” ale mele la


Cantonul 248 (eram elev de liceu teoretic la Adjud, făceam 

naveta săptămânal; în rest, stăteam la casa părintească 

din Adjud, pe atunci închiriată unei familii de evrei care 

m-a educat în spiritul curăţeniei, inclusiv morale). 

„Reviste” săptămânale scrise de mână de mine pe foi A 3 

îndoite, „umplute” cu texte ale mele de proză, poezie, 

teatru, publicistică, interviuri (le păstrez şi azi), pe care le 

citeau ai mei şi colegii de clasă, rudele, familia 

cantonierului, muncitorii de la cazarmă. Când se termină 

copilăria, de drept? Tot atunci am fost eliminat din liceu 

trei zile, fiindcă am afişat poeme incomode la gazetele de 

perete şi am fost mutat de la casa părintească la internatul 

liceului, să fiu atent supravegheat... Iau seama însă că e 

cazul să mă opresc, să las în legea ei copilăria mea: am 

depăşit cu mult cele 3000 de... caractere PC acordate de 

Al. Vlad, scuze. 

25 martie 2007, Bucureşti 

Sanda CORDOŞ 

Frînturi 

Cred că n-am mai rezolvat o temă similară (să 

vorbesc despre mine în scris şi în public) chiar din 

copilărie, din compunerile şcolare de pe-atunci. Îmi vine 

foarte greu, fie şi numai pentru că vîrsta aceea, ca şi 

oricare alta, a fost un continent (în mare, neexplorat de 

mine însămi) pe care acum ar trebui să-l reduc la o potecă 

inteligibilă. Am fost tentată să-ncep cu tinereţea părinţilor 

mei, cu plecarea lor timpurie de-acasă, cu felul – de fapt 

– în care s-au lepădat de destinul lor de ţărani. Mi-am 

dat seama, surîzînd, că şi acesta e un fel de a povesti 

deprins în familie, din poveştile (întotdeauna fascinante 

pentru mine) spuse de sora mai mică a mamei mele, 

ţărancă din Apuseni, care au întodeauna un preambul, o 

anticameră fără de care întîmplarea însăşi n-ar putea să 

respire. Am să las coridorul acesta neumblat şi am să 

intru în tema însăşi spunînd că, deşi născută la Bistra, în 

satul natal al mamei, copilăria mea s-a desfăşurat în 

peregrinările dictate de slujba (în antreprize de construcţii 

forestiere) părinţilor mei. 

Pînă la 12 ani (cînd familia s-a stabilizat oarecum), 

am trăit mai ales în sate de munte, schimbate o dată la 

cîţiva ani. A fost, într-un fel, copilăria copilului din orice 

sat socialist. Am fost pionieră, am purtat cravata roşie 

cu tricolor, am recitat poezii şi am intonat cîntece (mai 

ales în gimnaziu am făcut foarte mult cor) închinate patriei, 

partidului şi conducătorului, am bătut, în detaşamente 

pioniereşti, pas de defilare. Am adunat, în întreceri de 

asemenea pioniereşti, hîrtie, fier vechi, plante medicinale, 

alune, porumbele, coarne, măceşe şi alte fructe specifice 

locului în care ne găseam. Am adunat şi sortat cartofi, 

am adunat şi despănuşat porumbul, am îngrijit lotul 

şcolii. Am făcut excursii şcolare pe la mănăstiri, case 

memoriale şi pe la salba de hidrocentrale de pe harta 

ţării. Am jucat jocurile copilariei (mîţa-ascunselea, baba 

oarbă şi atîtea altele) în lunci de o verdeaţă adîncă şi de 

o prospeţime cu nimic comparabilă, jocuri întrerupte doar 

de căderea serii. Nu cred că se înserează undeva mai 

dramatic ca în satele de munte aflate într-o căldare, în 

care, înainte de a fi întuneric, umbrele înghit totul (lumina, 

căldura, feţele celorlalţi). Am crescut în poveştile 

seducătoare şi înfiorătoare despre comori (ascunse în 

munţi şi gorgane), case bîntuite, strigoi, galerii 

abandonate de mineri şi locuite de vîlve, stînci preferate 

de disperaţi şi luminişurile misterioase ale îndrăgostiţilor 

(mai întotdeauna nefericiţi). De cum se desprimăvăra, 

părinţii ne purtau, pe sora mea şi pe mine, în scurte 

drumeţii în pădurile din preajmă, care m-au legat pentru 

totdeauna de peisajul montan pe care îl cred şi acum de 

neîntrecut. Însă nu ştiu ce ciudată miopie (care nu cred 

să se explice numai prin miopia mea oculară) m-au făcut 

inaptă pentru cunoştinţele naturale pe care ai mei au 

încercat mereu să mi le treacă. E ruşinos să recunosc că, 

crescută mereu la sat, nu ştiu să disting nici copacii 

(excepţie fac bradul şi nucul înfrunzit), nici plantele şi că 

de-abia la o vîrstă înaintată am încetat să mai confund, 

în grădină, pătrunjelul cu morcovul. 

Casele în care am crescut au fost întotdeauna 

aşezate lîngă o vale de munte, iute şi rece, care se 

prefăcea iarna într-un pod de gheaţă, iar primăvară într-o 

furie învolburată, purtînd nu doar buşteni sau cioturi, 

dar şi lucruri din gospodăriile omeneşti (haine, butoaie, 

piese de mobilier). În aceste ape mama limpezea rufele şi 

din ele, cînd erau curate, duceam apa pentru spălat. Apa 

de băut o aduceam din fîntînile întotdeauna mai 

îndepărtate. La Remeţi, la nici 30 de metri de casă, era un 

lac fără fund, în adîncul căruia se găseau duhuri teribile, 

zîne fără suflet şi un întreg popor de bărbaţi, femei şi 

copii. Dacă mă duceam singură, vedeam mai de fiecare 

dată, cînd apropiam găleata de pînza de apă foarte fină 

şi transparentă, trăsura împodobită a mirilor săltînd 

inexplicabil peste parapet şi ducîndu-se, de neoprit, în 

adînc. 

Deşi n-am copilărit în colonii muncitoreşti 

propriu-zise (de obicei, acestea erau ceva mai izolate), 

ci în case închiriate sau construite în satul însuşi, viaţa 

teribilă a acestor nomazi care sînt şantieriştii nu mi-a 

rămas, copil fiind, necunoscută. Decenii mai tîrziu, am 

găsit-o scrisă într-un vers şi am recunoscut-o 

instantaneu: da, acolo „viaţa se bea şi moartea se uită”. 

Oricît de protejaţi am fi fost, violenţa, beţiile, trădările 

ajungeau şi la noi. Nici moartea nu ocolea aceste aşezări. 

Nu mergeam încă la şcoală cînd unul dintre vecinii de 

casă a murit. Tînăr, foarte vesel, însurat de curînd, se 

prăvălise cu buldozerul într-o prăpastie. În mijlocul 

camerei lor, apăruse o masă pe care se găsea o ladă 

închisă, vopsită urît, într-un maro întunecat. Deasupra 

ei plîngeau femeile şi, urlînd neînchipuit, soţia lui care 

aştepta un copil. În anii care au venit, am observat că 

aritmetica tragediei începea de aici: au rămas copii? cîţi 

şi cît de mari? Nenorocirea aceasta a copiilor rămaşi pe 

drumuri nu putea fi întrecută decît de moartea copiilor 

înseşi. În vara în care am împlinit nouă ani, lucrul acesta 

s-a întîmplat în familia mea. Verişorul meu s-a


transformat, în cîteva zile, dintr-un băiat neastîmpărat 

într-o păpuşă de ceară aşezată între flori, giulgiuri şi 

dantele în casa din faţă. Felul acesta de întîmplări mi-au 

deşteptat foarte devreme nu numai temeri niciodată 

vindecate, ci şi o milă copleşitoare faţă de oameni, copii 

şi maturi, care pot atît de uşor să nu mai fie. Am rămas, 

tot de atunci, cu o sensibilitate excesivă faţă de violenţă, 

şi nu doar faţă de cea reală, ci şi faţă de cea simulată. Nu 

puteam asista la Vicleim, la scene violente de film, fie 

urmărite pe pînza cinematografului încropit la căminul 

cultural, fie, mult mai rar, pe ecranul televizorului (am 

trăit, ani buni, fără televizor, în văgăunele acelea de munte 

emisia, oricum, nu se prindea). Am trecut de patruzeci 

de ani şi încă, spre amuzamentul celor din jur, la scenele 

dure de pe ecran mă ascund, îmi îngrop faţa în palme. 

Am început să trăiesc, foarte devreme, starea de 

provizorat şi de neapartenenţă (fireşte, sub alt nume). 

Nu mă simţeam ca făcînd parte nici din lumea (foarte 

caldă şi melodioasă) a rudelor mamei, nici din cea, tot 

mai risipită, a tatălui. Cînd, la 12 ani, ne-am stabilit în 

satul tatălui, era prea tîrziu pentru a mai înţelege de 

dinăuntru oameni, porecle, poveşti, geografia simbolică 

a satului însuşi. Deşi m-am străduit, n-am reuşit niciodată. 

Marea reuşită a anilor copilăriei (din care n-au lipsit 

niciodată prietenii) a fost descoperirea cărţilor. Ele, da, 

erau odihnitoare, fraterne, stabile. Puteau să circule şi, 

în acelaşi timp, să stea pe loc. Într-un fel, îmi semănau. 

Petre POANTĂ 

Reverii de bibliotecă 

Alexandru Vlad mi-a cerut prin iarnă un text despre 

copilăria mea pentru revista „Vatra”. Ar fi vrut o 

amintire „neconvenţională”, adică în nici un caz 

nostalgic-idilică şi paradisiacă. El se gîndea, probabil, la 

o eventuală deconstruire a unui stereotip literar, dacă 

nu cumva la construirea altui clişeu, al copilăriei mizere 

şi deprimante în regimul comunist. În reveriile mele 

copilăria nu este însă decît un univers de senzaţii 

vibrante încă în frăgezimea lor originară. Pentru copilul 

de atunci, lumea era doar o ambianţă naturală în care 

trupul virginal palpita radios şi vegetal. Sigur că, într-un 

orizont cultural şi al modelului de civilizaţie, copilăria 

mea seamănă cu a lui Ion Creangă şi nu cu a Annei de 

Noilles; dar ciudat e oarecum că în reveriile mele senzitive 

îmi găsesc corespondenţe mai degrabă în senzorialitatea 

jubilantă şi rafinată a celebrei contese din Cartea vieţii 

mele, a cărei copilărie s-a consumat fastuos într-un 

mediu pur aristocratic. Memoria senzaţiilor genuine nu-i 

posibilă decît în reveriile îmbibate de un imaginar cultural, 

el însuşi nutrit de reverii bucolice şi de nostalgii 

paradisiace. Chiar de şi-ar fi trăit copilăria în peisajul 

51 

mirific de pe malurile lacului Leman precum Anna de 

Noilles, Caragiale, bunăoară, n-ar fi produs imaginea 

exaltant-senzitivă a „parfumului fructat şi torenţial al 

magnoliilor”. Sensibilitatea estetică a naturii elementare, 

în virginitatea ei originară, cristalizează foarte rar un limbaj 

expresiv. Ea e un efect de rafinament al naturilor umane 

fericite, al unui soi de sentiment idilic organic al lumii. În 

absenţa acestei „substanţe”, tema naturii produce de 

regulă o literatură convenţională. Revenind la copilărie 

orice imagine livrescă a ei este consecinţa unei alchimii 

imaginante dintre memoria senzaţiilor originare şi 

experienţa culturală personală. Altminteri, e un segment 

al biografiei sociale, alcătuit din alte ingrediente. Îmi pot 

descrie copilăria într-o imagistică a pauperităţii, cu o 

alimentaţie frugală şi elementară. Ea s-a consumat într-un 

univers aproape integral arhaic, în care, deşi erau anii 

’50, oamenii se îmbrăcau doar în veşminte tradiţionale. 

Primul costum „nemţesc” (adică orăşenesc) fusese o 

pijama pe care o purta fudul pe uliţa satului un băiat 

„parvenit”. Eu m-am desţărănit abia pe la zece ani, cînd 

am trecut la trening şi sandale de cauciuc. În acea lume 

înmiresmată. În acea lume înmiresmată, totuşi, şi de o 

densitate stranie, prima intruziune a modernităţii a fost 

curentul electric. În ordine culinară, i-au urmat marmelada 

şi halvaua. Dar imaginarul copilăriei mele s-a constituit 

din superstiţii, sublimîndu-se ulterior într-o vagă 

sensibilitate pentru simbolismul ezoteric şi pentru animism.

52 literaturã ºi copilãrie-copilãrii spectaculoase ºi inspirate 

Nicholas CATANOY 

De la „Formidabilul” la primul amor 

Copil fiind visam deseori să devin cât mai repede 

adult, în straie adecvate, cu cravată, cu pantaloni lungi şi 

cu pantofi de lac lustruiţi. Ajuns la stadiul visat, – ce achiziţie 

nefericită, ce impostură. Să-ţi pierzi inocenţa pentru o 

maturitate dubioasă şi naivitatea pentru o cunoaştere 

relativă. Ce benedicţiuni catastrofale! Un lucru e sigur. 

Copilul ucis de aroganţa celui în vârstă nu poate fi reanimat, 

nici în amintirile nostalgice, nici în fantezia memoriilor scrise. 

Virtuţile copilăriei sunt definitiv pierdute. Nu întotdeauna. 

La bătrâneţe unii cad „în copilărie”, regăsind murmurul 

copiilor, reproducându-l din nefericire într-o gamă 

bolborosită pe acelaşi ton monocord, în timp ce alţii cad în 

prăpastia uitărilor alzheimeriene. O idilă tulburată.... 

Răsfoind albumul de fotografii şi jurnalele intime 

ale familiei, reţin câteva secvenţe memorabile, văzute în 

oglinda unui retrovizor. 

Sugaci fiind părinţii mei mi-au spus c-am fost un 

Adonis zbârcit şi urât, urlând tot timpul ca un viţel înjunghiat. 

Mult mai târziu, după moartea mamei mele, citindu-i jurnalul 

intim, am înţeles comportamentul meu de-atunci şi urletele 

însoţitoare. „Are colici abdominale” spuneau pediatri. 

Pentru a mă calma mă îndopau cu ceaiuri de mentă. Fără 

folos. Urlam din ce în ce mai tare, în ciuda terapiei avansate. 

Într-o zi, vecina noastră, baba Joichiţa, a descoperit cauza 

urletelor. Mama nu avea lapte şi urletele mele erau vădit 

semnele disperate ale unui sugaci înfometat. 

Un vechi obicei din ţară a zdruncinat într-o zi 

echilibrul familiei. La şase luni după naştere noul născut 

este pus în faţa unei tăvi pe care sunt depuse diferite 

obiecte (bani, ţigări, flori, chei, foarfece, şurubelniţe, 

nasturi, etc). În raport cu obiectul ales de copil, părinţii 

pot deduce vocaţia sau profesiunea pe care o va avea 

odrasla. Eu, mi-au spus părinţii, am făcut tabula rasa, 

ştergând cu o singură mişcare de mână toate obiectele de 

pe tavă. La care preotul ar fi spus: „Ăsta va fi un anarhist!” 

Într-un alt pasaj al jurnalului dau de-un episod 

amuzant întâmplat cu ocazia botezului. Părinţii mei au avut 

ideea năstruşnică să mă boteze în spiritul ortodoxiei 

tradiţionale, într-o iarnă geroasă de crăpau pietrele. 

Ceremonia efectuată după toate riturile bisericeşti 

sfârşea cu imersiunea subsemnatului, de trei ori, într-o 

cadă cu apă rece. După cel de-al treilea plonjeu popa Ilie 

m-a scos din apă degerat, vânăt ca o pătlăgea, nu fără a-l 

onora cu un produs intestinal moale (frigul relaxând 

sfincterele), presfinţitul încheind repede slujba, năucit de 

cadoul cu care l-am răsplătit. 

Unde începe copilăria? Unde sfârşeşte? La „grădiniţă” 

e cultivată toaleta. Cum să folosim peria de dinţi şi când să 

stăm pe oliţă. Apucăturile bune sfârşesc prima copilărie în 

vârtejul hormonal al pubertăţii, când vocea devine bitonală, 

când piţigăiată, când baritonescă şi acneea juvenilă, o 

mască hidoasă alungând junele pofticioase. Revelaţii 

pestriţe între alfa şi omega. Hoinăreli peripatetice, vise de 

mătase, căutări după calapodul genetic... 

Pe strada Castelului, într-o casă cu pereţii stacojii şi 

cu o poartă monumentală se află „Grădiniţa” 

(cosmopolită), condusă de Frau Steimnitz, o lungană cu 

nasul cârn, instruindu-ne în patru limbi (română, germană, 

maghiară şi idiş) şi încurajându-ne să gustăm toate 

gastronomiile etnice (sarmale, Hühner-Suppe, gulas şi 

koser). O internaţională model, în care amicii mei – Gigi, 

Hans, Istvan şi Ştrul – îşi făceau reverenţe în mod spontan, 

inocenţa noastră necunoscând xenofobia celor mari, sau 

ura rasială. Candori risipite în negura anilor... 

Privecs o poză veche cu marginile gălbui. Iunie 1930. 

Bucureşti. Subsemnatul (15 ani) în costum de marinar cu 

beretă şi cu panglică pe care scrie „Formidabilul”. Alături 

tata, într-un costum „Prince-de-Galle”, mândru, ţinându-mă 

de mână. Suntem pe malul lacului Herăstrău privind un 

grup de lepede spintecând lin apa. O zi splendidă, dar 

nefericită, îmi spune tata mult mai târziu. Suprasolicitat de 

atâtea evenimente fericite mi s-a destins maţul gros, 

„Formidabilul” lansând o torpilă puturoasă, în pantaloni, 

pe care tata a pescuit-o cu mâna, înainte de-a plonja pe 

aleea trandafirilor, în văzul trecătorilor leşinaţi de râs... 

Prima amintire cinematografică pe care o am, a fost un 

coşmar. Cred că aveam şase sau şapte ani, fiind chinuit de-o 

febră înaltă datorită scarlatinei contractată la grădiniţă. Timp 

de trei nopţi consecutive am văzut în vis un monstru, care nu 

semăna cu nici un portret picassian, monstrul visat fiind mai 

înfricoşător decât toţi monştrii lui Pablo. Creatura din vis avea 

în loc de urechi, două guri, în loc de gură un ochi de ciclop, în 

loc de urechi două nasuri şi în loc de nas o trompă de elefant, 

asemănătoare cu aceea a zeului Ganesh, din mitologia indiană. 

Acest coşmar s-a repetat în toate bolile copilăriei, ori de câte 

ori temperatura se urca până la culmile delirului. Vulcanul febril 

să fi fost primul impuls creator? Primul movens al lirei? Preludiul 

obsedant al versificărilor ulterioare? Who knows? 

Obscuritatea m-a îngrozit întotdeauna, scoţându-mi 

sudori reci pe frunte. Copil fiind nu puteam dormi fără a 

avea lângă mine o veioză aprinsă. Tot ceea ce se stingea 

mă arunca într-o panică infernală. Nu suportam niciodată 

să văd un foc stingându-se treptat, sau o lumânare 

pâlpâind, dându-şi duhul, sau tictacul pendulei 

încetinindu-şi ritmul, oprindu-şi bătaia în miezul nopţii. 

Aceste stingeri apăreau ca formele unei agonii, a unei 

suferinţe fără sfârşit, a dizolvării în magma întunerecului... 

Doar bunicul (înalt, uscăţiv, cu o mustaţă willhelminiană 

şi hazliu) mă salva din acest abis, povestindu-mi basme 

născocite spontan, în care zânele cu capete de ciută îşi

literaturã ºi copilãrie-copilãrii spectaculoase ºi inspirate 

înălţau privirea atingând stelele vorbitoare, plutind într-un 

cer holografic, scenariul depăşind aventurile micei „Alice 

din Ţara Minunilor”. Nici „Scufiţa Roşie”, nici „Harap Alb” 

nu mă fascinau aşa cum mă captiva „Harry-Potter-ul” valah 

al bunicului, naraţiunea magică scoţându-mă din scoica 

întunericului, într-un zbor cosmic reconfortant. 

Tămăduirea bolilor infantile intra în resortul bunicei 

(micuţă, blajină, ocrotitoare). Farmacopeea ei era bazată 

pe eficienţa verificată a plantelor medicinale şi a 

produselor naturale, terapeutica fiind selectivă, adecvată 

bolilor corespunzătoare. Când aveam colici abdominale, 

bunica îmi dădea să beau o zeamă verzuie din baligă de 

cal, stoarsă şi amestecată cu compot de coacăze. Medicament 

ocult, până în ziua în care, cu apendicele inflamat şi 

perforat, m-am trezit pe masa de operaţie a spitalului 

Mârzescu, unde opera asul Câmpeanu, înlocuind baliga 

cu bisturiul. 

Aflu de la tata, c-am fost „bătăuşul clasei”, şi 

„vampirul cartierului”, în perioada de început a şcolarizării. 

Specialităţile mele: muşcătura fetelor, înfigându-mi colţii 

în ceafa victimelor. Pe băieţi îi cotonogeam şi îi trăgeam de 

urechi pentru că nu ascultau poruncile mele. Sadisme 

nemotivate, exacerbate după moartea mamei mele. O 

răsplată târzie au fost „muşcăturile inimei”, cu care fostele 

copile acum adolescente, se răzbunau, momindu-mă erotic 

şi lăsându-mă apoi baltă, pradă disperării... 

La vârsta de opt ani, suferind de-o amigdalită 

purulentă, părinţii refuzând reţetele bunicii (fularul cu 

muştar, legat în jurul gâtului, care mi-a opărit pielea, 

intensificând durerile), – s-au adresat unui specialist de 

gâlci (ORL-istul din localitate), un vlăjgan mustăcios cu 

ochi de broscoi şi cu maniere de savant. Sala de operaţie: 

bucătăria. În acea perioadă intervenţiile chirurgicale minore 

erau executate acasă. Acasă năşteau şi femeile şi pe acelaşi 

pat mureau şi incurabilii. Aşezat pe-un scaun mătuşa Elena 

mă ţinea în braţe, cu mâinile legate la spate pentru a nu 

împiedica manevrele operatorii. Operat pe viu (fără 

anestezie) am ţopăit, lovind cu picioarele testiculele 

„broscoiului”, tocmai în momentul în care acesta îmi arăta 

cele două trofee purulente scoase din fundul gâtlejului. 

Drept recompensă, pentru curajul meu, tata mi-a adus o 

îngheţată de zmeură şi-o pungă de gheaţă pentru 

testiculele umflate ale ORL-istului, umilit de „mica bestie” 

care l-a făcut knock out! 

În anul 1935 (împlineam zece ani) s-a abătut cea mai 

mare tragedie asupra vieţii mele: moartea subită a mamei. 

Un apocalips care a marcat definitiv itinerarul destinului 

meu. Pierzând peste noapte căldura maternă cu care am 

fost alintat în tot timpul copilăriei, m-am trezit deodată 

într-un gol existenţial, pe care tatăl meu (absorbit de 

profesiunea lui) nu l-a putut compensa, creînd o prăpastie 

între noi doi, accentuată de căsătoria prematură ulterioară 

(bine intenţionată, tata oferindu-mi o mamă-ersatz, 

incapabilă însă a-mi reda afectivitatea maternă genuină). 

Conflictele devenind insuportabile în decursul următorilor 

ani, am luat hotărârea eroică de-a părăsi casa părintească. 

Ţinta evadării: India, ţara maharajahilor şi a tigrilor bengali, 

subiecte de mister, excitându-mi fantezia şi dorul de ducă. 

53 

Acompaniat de amicul W (frate de suferinţă, victima 

aceluiaşi conflict familial), am pornit la drum, 

dis-de-dimineaţă într-o zi de primăvară, conspirativă, cu 

rucsacul îndesat de franzele şi cu două butelii de apă 

minerală, urcând spre Predeal prin pădurile locului. Prima 

haltă, dormind pe băncile sălii de aşteptare ale gării. A 

doua zi am pornit din nou la drum, împărţind traseul în 

etape: Azuga, Buşteni, Sinaia, Comarnic şi Câmpina, unde 

extenuaţi, ne-am aruncat pe-o rogojină în spatele gării, 

dormind 12 ore şi fiind treziţi de doi jandarmi, înşfăcaţi şi 

readuşi la Braşov, într-o dubă hodorogită, ca doi câini 

prinşi de hingheri. Acasă ni s-a aplicat constituţia 

parentală, legea fiind nuiaua cu care am fost mângâiaţi 

până ni s-a băşicat fundul, ne mai putând dormi decât pe 

burtă timp de-o săptămână. 

A trecut anul, fără incidente majore. Globe-trotter-ul 

din mine a devenit sedentar, discret melancolic şi 

predispus visărilor. O schimbare metabolică neaşteptată, 

remarcată de un prieten al familiei, scriitorul Radu D. 

Rosetti (care fugea în fiecare vară de căldurile toride de la 

Bucureşti, refugiindu-se la umbra stejarilor, la poalele 

Tâmpei). Pe aleile muntelui, sub bagheta lirică a maestrului 

am descoperit forţa inspiratoare a naturii, începând să 

versific ecourile ei. O întâlnire decisivă şi-o achiziţie 

psihologică importantă dându-mi posibilitatea să înţeleg 

mai bine diferenţele dintre drumurile vieţii luate de părinţi 

şi înclinaţiile mele urmând traiectoriile pegasiene, evitând 

intoleranţele de ambele părţi. 

Tata, rotofei, bon viveur, pragmatic şi comerciant 

destoinic şi-a construit viaţa conform hedonismului 

burghez. Mama-vitregă l-a secundat, salvându-l în 

momentele grele (în perioada deportării în lagărul de la Sf. 

Gheorghe, şi ulterior, supravieţuind, datorită micului atelier 

de lenjerie, singura sursă de venit în epoca „paradisului 

socialist”). 

Mama biologică, văzută cu ochii celor zece ani, a 

rămas un portret divin, ca un tablou de Boticelli, – o 

primăvară eternă... 

Profesorul care s-a chinuit cel mai mult în timpul 

liceului, a fost profesorul de limba română. Un maniac 

care culegea toate hârtiile de pe stradă (în speranţa de a 

descoperi un document literar important?). Mic de statură, 

cu ochii injectaţi şi cu pantaloni bufanţi, dând impresia 

de-a fi făcut „treaba mare” în pantaloni (elevii poreclindu-l 

– „Căcăcea”), îmi ardea câte o palmă, ori de câte ori îl 

contraziceam. Palmele nefiind de ajuns, „Căcăcea” m-a 

trântit la examenele de sfârşit de an, fiind reabilitat în 

toamnă, după corijenţă, datorită acceptării teoriilor lui. 

Umilinţă copleşitoare. După război, în anul secetei care a 

măcinat mulţi copii şi bătrâni, fostul meu profesor, slab şi 

jigărit, a venit să cerşească o bucată de pâine la uşa din 

dos a restaurantului (restaurant pe care tata l-a pierdut în 

urma etatizării, un an mai târziu). Umilit la rândul lui, vechea 

mea umilinţă s-a estompat transformându-se într-un sentiment 

de milă sfâşietor, care m-a urmărit mult timp, până 

în ziua în care am aflat că s-a spânzurat, curmând o mizerie 

morală insuportabilă. Discuţiile despre „metafore” şi 

răsplata „palmelor” revin uneori în vis, reînnoind coşmarul 

acelei epoci, de tristă amintire...


„From childhood’s hour I have not been 

As others were – I have not seen 

As others saw” 

(Edgar Allan Poe – Alone) 

Aventura pubertaţii trece inevitabil prin sita 

tentaţiilor noastre carnale, înainte sau după amorul siropos 

declarat, cu vocea timidă sau prin gesticulaţia bravadelor 

puerile. Nu am scăpat nici eu de aceste tentaţii, ocazia 

de-a mă manifesta venind o dată cu primul amor, cu Tina 

(18 ani), o ţigancă cu ochi negri, focoasă şi şireată, care 

mă aştepta mereu la uşa de ieşire a şcolii, însoţindu-mă 

până acasă, ca o dădacă grijulie. Împlinisem 15 ani, anul 

viselor erotice. Într-o zi trecând prin parcul din spatele 

liceului, Tina se opri în faţa statuii lui Cincinat Pavelescu, 

ascunsă într-o nişă de arbuşti frumos coafaţi. Ne-am aşezat 

pe banca din faţă a statuii, lăsându-mă sedus de şoaptele 

amoroase ale Tinei. Se făcuse noapte. Tina începu să-şi 

strecoare mâna pe sub centura pantalonilor, murmurând: 

“Vreau să văd îngeraşul, vreau să-l pipăi”. Îmi luă apoi 

mâna şi o plasă sub chiloţi, pe buzele intimităţii. Era 

fierbinte ca un vulcan. Într-o mişcare convulsivă Tina mă 

lungi pe bancă şi călare pe “îngeraş” începu să salte ritmic, 

spunându-mi: “Acuma! Acuma!” Dar “îngeraşul” se 

fleşcăi înainte de-a atinge porţile raiului. “Ce ai?” întrebă 

Tina. “Ne vede Cincinat Pavelescu. Mi-e ruşine”, îi explicai 

în şoaptă. În aceeaşi clipă, o voce de bariton din spatele 

statuii se răsti la noi: “Eu sunt Cincinat Pavelescu, mama 

voastră de puţoi”. Fantoma din întuneric era grădinarul 

parcului. Speriaţi, am fugit lăsând în urmă chiloţii Tinei şi 

pantalonii mei năclăiţi de seva regurgitată a 

“îngeraşului”… 

“Es pronto, 

demasiado pronto para que un nińo se abandono 

a las sombras 

(Rafael Alberti – Nińo) 

Horia GÂRBEA 

Amintiri din copilărie. La scăldat 

Stau câteodată şi-mi aduc aminte ce nebunii şi 

obsesii bântuiau copilăria noastră, când începusem şi eu, 

drăgăliţă Doamne, a mă ridica mai des cu privirea spre 

trupul pur al câte unei colege de prin clasa a VII-a 

înveşmântată în sarafanul obligatoriu al epocii. 

Revoluţia a alungat pentru totdeauna uniforma 

şcolară şi cred că a greşit. O spun cu durere, nu cu rigoare 

de profesor, pentru că, măcar la fetele între 14 şi 18 ani, ea 

ar fi trebuit păstrată ca un „ghecorum al juneţii” ispitind 

imaginaţia adolescenţilor şi a poeţilor care sunt şi ei un fel 

de adolescenţi. Căci, Doamne, frumos mai era pe atunci. 

Şi părintele Ioan de sub deal (Dealul Mitropoliei, se 

înţelege) ce om învăţat şi cumsecade mai era. N-am prea 

fost eu dus la biserică, însă la el mă duceam, că avea o fată 

pe care n-o chema câtuşi de puţin Smărăndiţa. Dar o voi 

numi aici astfel din respect pentru memoria Sfinţiei-Sale, 

chemat prea timpuriu în rândurile fericiţilor. 

Părintele era om de treabă şi se vedea adesea cu un 

unchi al meu care, când am mai crescut, mi-a povestit mult 

din viaţa regretatului său prieten. Anume că Ioan era 

măsurat în vorbe şi plin de smerenie. Asta observasem şi 

eu, încă de mic. Nu zicea niciodată cruce sau altar ci numai 

„sfânta cruce” sau „sfântul altar”. 

În faţa păcatelor pe care se întâmpla să le 

săvârşească, era plin de resemnare creştinească şi vedea 

în ele mâna lui Dumnezeu sau ispita Satanei care face şi ea 

parte din planul divin. De aceea nu se revolta niciodată 

decât împotriva lui însuşi, căindu-se foarte mult şi mai 

ales spovedindu-se, el, păstorul, prietenilor lui credincioşi, 

de pildă chiar unchiului Tudor. 

Se întâmpla bunăoară, la câte o întâlnire între amici, 

să nu pună gura pe băutură. Aceia, care ştiau că părintele 

Ioan este prea înţelept ca să facă paradă de smerenie, se 

mirau de asemenea lucru neobişnuit. Iar el, cu sinceritate 

de creştin şi cu frumoasa lui vorbire, le spunea pricina. 

– Nu pot să beau, fraţilor, că trebuie să iau 

medicamente, uite, sunt cu ampicilina la mine şi trebuie 

s-o înghit din şase în şase ore. O iau, măcar că ştiţi şi voi: 

nu se află vindecare şi mângâiere decât în voia lui 

Dumnezeu. Dacă vrea El, mă vindecă, dacă nu – nu. Dar o 

iau aşa, ca să mă pedepsesc. 

– Dar ce-ai făcut, Ioane, şi de ce suferi? 

– Dacă sufăr, sufăr din cauze cugetului, băieţi, nu 

de altceva. Uite, prin voia lui Dumnezeu am întâlnit o 

desfrânată care m-a ispiti. Omul e slab, nu se poate pune 

cu Cel Viclean. Am căzut cât se poate de jos, dacă n-aş şti 

că totul e din vrerea Domnului, nu ştiu ce m-aş face. 

– Lasă, dragă, linişteşte-te, îl mângâiau prietenii.


– Ce să las, măi, că în stricăciunea mea, fiind şi Sfânta 

Duminică şi nevastă-mea fiind acasă, am rămas cu unealta 

iadului în Sfânta Biserică, vă spun eu că mi-a luat minţile 

ăla de care nu vreau să mai pomenesc. Şi, aici e aici... 

Zicea că e curent, că dăduse Cel de Sus o ploaia şi ei... Ca 

să vedeţi şi voi şi să vă feriţi de Necuratu˘. Am dus-o în 

sfântul altar. Nu ştiu unde mi-a fost capul, se vede că a 

vrut Maica Domnului să mă încerce şi eu n-am trecut 

încercarea. Ei, şi la două zile după ce-am păşit aşa pe calea 

pierzaniei, mi-am dat eu seama că trebuie să vină şi 

pedeapsa. S-o ierte Dumnezeu, cum o iert şi eu, curva 

dracului, că m-a îmbolnăvit mai rău ca pe Iov. Ce era să 

fac? M-am dus la nevastă-mea şi m-am spovedit în 

genunchi. E o sfântă, săraca. Văzându-mă aşa, umilit în 

faţa ei, a început şi ea să plângă pentru păcatele mele. 

Acum luăm amândoi ampicilină, dar am auzit că asta, prin 

dorinţa Domnului, îţi agravează gastrita, şi sunt foarte 

îngrijorat pentru ea. 

Pe când eram coleg cu Smărăndiţa, nu ştiam despre 

încercările pe care Sfinţii le trimeteau destul de des 

slujitorului lor. Părintele Ioan mi se părea impunător şi 

serios, dar cucernic şi bun peste fire. Doar Smărădinţa îmi 

povestea că uneori cădea în păcatul mâniei şi atunci se 

folosea în îndreptarea copilei de Sfântul Neculai. 

De asemenea, nu ştiam că părintele, spre lauda lui, 

absolvise după Seminar şi Facultatea de Biologie. Tot 

unchiul Tudor mi-a povestit despre asta şi despre faptul că 

sfinţitul fusese o vreme chiar profesor de ştiinţele naturii. 

Asta se întâmplase mai demult, când cuviosul bărbat 

fusese într-o restrişte cumplită. Îşi pusese, povestise chiar 

el, din învoirea Celui Preaînalt, mâna pe genunchiul unei 

credincioase. Ori poate mai sus decât atât, întrucât, zicea, 

căile Domnului sunt de necercetat. Aceea nu înţelesese 

gestul de compasiune creştină. Ieşise prin lucrarea unor 

nevrednici o întreagă tevatură şi, înainte de a fi reprimit să 

liturgească, părintele predase timp de vreo doi ani, chiar 

în străinătate. 

Fuseseră, povestea el adesea unchiului meu şi 

celorlalţi prieteni, ani de încercare groaznică şi de penitenţă 

amară. Ioan răbdase totul, ştiind că este un semn 

dumnezeiesc şi că fusese ales să sufere. 

– M-a întărit Domnul, Tudore, mărturisea părintele. 

Mi-a ajutat să nu-mi pierd minţile când, în loc să slujesc 

spre slava Lui, trebuia să vorbesc copiilor de Darwin, 

Mendel şi alţi necredincioşi pe care nici nu vreau să-i mai 

pomenesc. Nu puteam să suflu un cuvânt despre lucrarea 

lui Dumnezeu, că aveam nevastă şi copii, ce era să fac! 

Văzând bărbăţia cu care suporta chinul 

evoluţionismului spurcat, Mântuitorul îşi întorsese ochii 

spre robul său. Cum era plin de duh şi nu putea să nu fie 

îndrăgit de oricine, chiar de liftele lui Anticrist, care ocupau 

vremelnic jilţurile puterii, părintele Ioan a fost trimis în 

Zair. Acolo, pe malurile fluviului Congo, îi trecea Ecuatorul 

prin curte. 

Răsuflase uşurat trebuind să predea, în limba 

franceză pe care o vorbea fluent, necredincioşilor de-acolo. 

Măcar ei, că se alăturau sau nu la darwinism, erau oricum 

sortiţi focului cel veşnic, Domnul să-i ierte în rătăcirea lor. 

– Aveau, măi Tudore, moravuri atât de neruşinate, 

încât mi-era silă că fuseseră zămisliţi tot după chipul şi 

55 

asemănarea Tatălui. Chiar cei care se convertiseră, de voie, 

de nevoie, la creştinism arătau o goliciune care nu-i putea 

duce decât la pedeapsa veşnică în focul ce-a mistuit Sodoma. 

Părintele stătuse primul an singur, adică fără familie, 

în societatea restrânsă a unor belgieni şi a câtorva alţi 

profesori de prin Europa de Est. 

În aceste condiţii îi fusese dat să treacă prin cea mai 

cutremurătoare probă la care, în înţelepciunea sa, Ziditorul 

putea să-l forţeze. Era aproape de mirare că, în urma ei, 

prihana nu îi ieşise pe piele cai boală ecuatorială. Căci, 

recunoştea cu cinstea din totdeauna părintele, şi de astă 

dată Necuratul ieşise învingător asupra lui. 

În locurile acelea blestemate, naşterea unei fete e 

prilej de mare bucurie. Şi asta pentru că în satele de acolo 

căsătoria este un târg, iar femeia o marfă. Tatăl negociază 

cu pretendentul preţul pe care-l va primi în schimbul fetei. 

Cel mai adesea schimbul e în natură, iar pentru fiica lui, 

venerabilul primeşte o capră. Cei doi bat palma şi-şi iau 

acasă obiectul pentru a-l folosi după bunul plac. 

Fata e cum e, şi atunci tatăl îşi alege capta emiţând 

pretenţii: aia e prea slabă, ailaltă prea bătrână. Dar ginerele 

nu se lasă nici el. De fapt, nu e un troc, ci mai mult un 

contract de prestări de servicii. Când se plictiseşte, omul 

poate da fata înapoi, luând în schimb capra. Soţul are 

drept de viaţă şi de moarte asupra nevestei. Dar dacă o 

ucide sau schilodeşte, nu mai poate pretinde capra. El 

speră însă ca soţia să-i facă fete, pe care să le mărite pe la 

14 ani contra altor cornute. 

Numai atât să afli, şi creştin fiind, te tulburi şi te 

înfiori. Însă părintele Ioan, cu firea lui, nu mai contenea să 

se roage pentru izbăvirea unor astfel de păcătoşi. 

Dar într-o zi, când în jurul lui vigilenţa îngerilor 

păzitori scăzuse, bietul profesor, ademenit de Satana, 

urmase pilda de pierzare a colegilor lui. Un patriarh negru 

avea o fată de vreo 16 ani. Greu, mai mult prin semne, 

părintele român i-a comunicat, cu jenă şi scârbă de sine, 

dorinţele. 

Negrul a devenit însă expansiv. A vrut să-l pupe că-i 

onora casa. Ioan a scos câţiva dolari, dar acum deţinătorul 

a refuzat. Bietul om a plusat, primejduindu-şi iar sufletul 

nemuritor, dar bătrânul i-a explicat tot. Monsieur nu trebuia 

să umbele cu bani, el vrea în schimbul fetei doar o capră 

bună de lapte. Zadarnic bietul părinte i-a arătat că suma 

oferită era preţul a trei capre. Băştinaşul nu cunoştea 

valoarea banului. Tot ce nu era schimb direct i se părea 

dubios. Monsieur nu trebuie să se simtă păcălit! o capră 

şi nimic în plus. 

Puterea lui Scaraoţchi e nemăsurată! Ea l-a dus pe 

sfinţitul biolog şi păstor sufletesc în târg. Acolo zairezul 

şi-a ales capra pe gustul lui iar el, copleşit de greutatea 

păcatului, a revenit acasă cu negresa. 

– Asta mi-e crucea, Tudore, povestea el, dacă n-am 

vrut întâi s-o botez. Ca să mai sting şi-a mia parte din 

crima pe care mi-o luam pe suflet. 

Văzând însă apa, biata sălbatică a crezut că nu-i 

plăcuse destul lui monsieur, şi că vrea s-o înece. A trebuit 

să-i alunge frica în fel şi chip, cu mângâiere blândă, că 

vorbele nu le pricepea. Şi astfel s-a adâncit în rătăcire 

încât, dacă stăteai să-l asculţi nu putea să mai nădăjduiască 

la fericita înviere.


Dar nici după această nemaiauzită zdruncinare de 

conştiinţă bietul părinte Ioan nu a înnebunit, aceasta a 

fost numai voia statornică a lui Dumnezeu, care-i pregătise 

şi alte întâmplări ce aveau să-l mistuie. 

Lucrurile mergeau înainte, pe făgaşul hotărât nu se 

ştie dacă de Cel din Cer sau de veşnicul său duşman. 

Uneori tatăl negresei se arăta la poarta bietului profesor. 

Capra e bună, zicea. Dă lapte mult. El o îngrijeşte cât se 

poate de bine. Dar Monsieur e mulţumit de fată? Se poate 

sluji de ea aşa cum se cuvine? Nu-i aşa că n-o s-o trimită 

curând înapoi? 

La asemenea vorbe, cugetul chinuit al bietului Ioan 

nu-şi mai găsea alinare. 

Într-o zi însă, minune din cer! Doamna preoteasă şi 

mica Smărăndinţa primiseră permisiunea să vină şi să 

petreacă alături de el ultimul an al stagiului. Aflând de 

uşurarea calvarului său, părintele plânsese de bucurie şi 

ridicase mulţumire Celui Preaînalt. Apoi o dusese cu 

maşina colegiului pe tânăra care prinsese a îngâna 

româneşte în satul ei. Fireşte, explicase, tot prin semne, 

cam ce s-a petrecut şi-i făcuse fete un dar frumos de 

despărţire. Iar a doua zi îşi primea soţia şi fetiţa la aeroport. 

Trecând însă o zi şi părintele fiind la şcoală, biata 

preoteasă se pomenise la poartă cu un negru bătrân care 

târa după el o capră. Intrase-n curte şi i-o încredinţase cu 

plecăciuni. 

– Ce-i asta? se mirase femeia. 

– E capra lui Monsieur. 

El, bătrânul, ca toţi din neamul lui, e om cinstit. Dacă 

Monsieur n-a mai avut nevoie de fata lui, el dă capra 

înapoi. Aşa este corect. A fost o capră bună, o iubea, dar 

afacerile sunt afaceri. Încet-încet, femeia a priceput cum 

stăteau lucrurile. A insistat printre lacrimi ca omul să-şi ia 

capra şi s-o crească alături de fată. Omul s-a lăsat greu, 

demnitatea ecuatorienilor nu-i puţin lucru. Dar văzând că 

Madame plânge şi crezând că e din pricina durerii de a-l 

vedea despărţit de capră, şi-a luat-o de funie şi s-a retras 

cu mulţumiri binecuvântând prietenia frăţească 

româno-zaireză... 

Veneam adesea pe la Smărăndiţa popii. Îmi plăcea 

casa lor, un interior sobru, aproape rigid, dar plin de 

bun-gust, cu rafturile cu ceasloave şi colecţia de icoane. 

Părintele era cărturar, n-ar fi tolerat să prindem muşte cu 

operele din biblioteca lui. De altfel, în casă nu era picior 

de muscă iar noi eram copii cuminţi. 

Cuminte era şi Smărăndiţa, era prima la carte şi 

comandantă de detaşament la pionieri. Uneori luasem 

premiul întâi ex-equo, alteori ea singură, dar niciodată nu-i 

precum înainte. Şi totuşi avea ceva şturlubatic în purtare, 

care mă atrăgea mai mult decât trupul ei, altfel ispititor. 

Acum îmi arăta nişte reviste de modă occidentale, 

marfă rară pe-atunci. Îmi surprinsese probabil privirea prea 

insistentă către paginile dedicate lenjeriei intime şi pufnise 

cam cu dispreţ. 

– Ce te tot uiţi? N-ai mai văzut femei? 

N-am zis nimic, iar Smărăndiţa a redevenit 

prietenoasă. 

– Ascultă, tu ai văzut vreodată un Playboy? 

N-am zis nici da nici nu. Nici nu înţelesesem exact 

numele. 

– Hai să-ţi arăt, mi-a spus ea cu o mică ironie. Tatei 

nu i-ar plăcea să ştie că ştiu... Oricum, dânsul, ca faţă 

bisericească... 

De undeva, de după un rând de liturghiere, scoase 

o revistă colorată. 

Mă tot uitam, iar Smărăndiţa privea peste umărul 

meu şi nu ştiam ce face şi la ce se gândeşte. Şi cum 

întârziam la o pagină, ea-mi zise din nou: 

– Ce te uiţi? Tu n-ai văzut femei? 

– Aşa n-am văzut. 

Smărăndiţa însă înţelesese „Aşa de frumoase” şi 

pufni din nou. 

– Ce? Crezi că la noi nu sunt fete care arată bine? 

– Or fi, am căpătat curaj. Dar şi bărbaţi, nu? 

– Sigur, mă aprobă ea. 

– Dar unde ai văzut tu bărbaţi aşa, am arătat eu cu capul. 

– Cum unde? zise natural fata. La ţară. La scăldat. 

– Vreau şi eu cu tine la scăldat, am şoptit, intrat în 

transă. 

– Bine, rosti firesc şi hieratic Smărăndiţa. 

Inelul de plastic de la cravata de pionier căzuse şi se 

rostogolise sub un fotoliu. Mi-am notat în minte locul ca să-l 

pot recupera. Iar despre rest nu mai ştiu. Când am ajuns în 

baie, premianta m-a scăldat cu mâinile ei, mângâindu-mă cu 

naturaleţe şi nu mi s-a părut nimic neobişnuit din tot ce a 

urmat până când am auzit-o şoptind speriată. 

– Tata! 

Am înţepenit. Auzeam clar paşii apăsaţi de dincolo 

de uşă. 

Dar bunul şi învăţatul părinte nu ne-a afurisit şi nici 

nu l-a luat din cui pe Sfântul Neculai. A plecat pur şi simplu, 

trântind uşa ca să pricepem că a ieşit. Ce va fi crezut 

despre hainele noaste răspândite prin odaie alături de 

revista cu păcat n-am ştiut niciodată, dar pot să-mi închipui 

că ne-a iertat ca un drept şi iubitor de oameni ce se afla. 

Atunci însă, pe loc, n-am putut decât să izbucnesc 

în plâns. Şi apa curgea, şi Smărăndiţa plângea şi ea 

încetişor şi lacrimile îmi curgeau înainte scăldând gazelele 

ce păşteau între crini. 

Sunt ani lungi de când părintele Ioan s-a dus la cele 

veşnice şi de când n-am mai văzut-o pe Smărăndiţa. Am 

auzit că s-a măritat, că apoi a divorţat, că a plecat din ţară. 

Unii mi-au spus că o văzuseră înainte de emigrare şi că se 

îngrăşase, alţii că arată ca pupăza din tei. Dar eu nu cred, 

eu tot frumoasă o văd şi când deschid o revistă dintre 

acelea, toate fetele din poze mi se par că au chipul ei de 

neuitat. 

Am aflat că s-ar fi stabilit în America şi aş fi gata 

oricând să mă duc şi s-o regăsesc la Austin, Texas sau 

Reno, Nevada, unde-o fi acolo. Dar avionul costă sute de 

mii (în cur să le ţii, vorba lui moş Creangă), iar eu sărac ca 

anul ăsta, ca anul trecut şi ca de când mă ştiu niciodată 

n-am fost.


Poema cantoanelor 

cantonul (un film tarkovskian) 1 

azurul mlaştinii îmi furase minţile 

în paraginile paradisiace de 

lîngă vechiul canton 

Ei mi-au spus 

“iar ai plecat pentru ___________ 

____________________”fruntea-mi 

strălucea între firicele de praf 

pînă în ultima clipă ştiusem 

şi totuşi am intrat la vechiul canton 

în mlaştina sub care dospesc sufletele morţilor 

iar vegetaţia secretă alcool 

“ai promis să nu mai ___________ 

dacă nu te ţii ___________ 

_______”pornisem prin zona deşertificată 

unde camionagiii parchează adesea camioanele spaimei 

pîndeam după dune cu bîzdoacă şi marinuş 

Erau atît de perfecţi erau atît de hidoşi 

ochii lor injectau în mine cerneluri şi detergenţi 

“mă, tu _______________ 

__________________________ 

de tine niciodată n-o să se-aleagă NIMIC” 

îi ascultam cu smerenie sub platoşa demnităţii 

ţinînd fesierii-ncordaţi 

însera o lumină lividă lingea acuma cantonul 

plămînii subacvatici respirau abia auzit 

bîzdoacă prindea larvele într-o pungă ne 

pişam rînperînd pe doamnele trestii vocile subţiri se 

întretăiau cu vocile păroase 

în numele tatălui eliberam larvele 

şi jupuiam carnea de pe copaci 

în numele mamei 

o lumină neagră ne încălzea degetele-ngheţate urechile 

apoi un foc ardea iute şi înecat 


în aerul pur 

şi simplu din scorburile sălciilor 

fiecare gest e slujbaşul mărunt al FERICIRII 

dar fericirea 

(acum pot s-o spun) 

este doar ochiul îndrăcit 

ochiul posedatului îndrăgostit de plăsmuiri 

„băiete, învaţă şi-ai să____________” 

să exilezi acneea & tandreţea 

în Zona Zoster a minţii 

între paiele de aur cum genele lungi 

lîngă avortonii tinerelor muncitoare 

Şi umilinţa coapselor 

umilinţa pubisului 

cînd le acoperă cearşafurile reci 

şi ne dăm seama că FERICIREA 

este 

doar un alt simulacru al NEÎNŢELEGERII 

Iar 

într-o toamnă ce nu mai aşteaptă 

sosirea gîştelor din patria lui Nills Hölgersson 

aerul pur 

să vibreze 

deasupra terasei 

meselor pline cu beri 

peste muşterii duhnind a tabac 

pînă cînd ecranul se umple de pureci 

şi finalul partidei va fi suspendat 


nereida în cana cu ceai mentolat 

’ntre palmele tale 

răcoroase ca două lămîi 

pe care abia le-ai scos din frigider 

„fii disciplinat, băiete, şi am să te respect” 

ştiu doar să visez 

dar într-o bună zi mă vor considera vizionar 

mă încăpăţînam să cred în momentuăla 

eu şi Cale strîngeam sticlele în mînă 

parc-am fi vrut să le sugrumăm 

„fii disciplinat, şi vei fi respectat de toţi, băiete, 

chiar de tine însuţi” 

pielea îmi mucegăieşte pe mîini 

organismul sedentar schimbă mesaje obscure 

cu sărurile & Calciul din alimentaţie 

57 

„cîndva... te vei gîndi cu nostalgie la biiietul tău tată” 

Dar abia acum_____________ 

pentru a face loc miriadelor de ochi 

moi şi rotunzi 

cu care voi deflora 

pielea foşnitoare a realităţii: 

a)gunoaiele revărsate peste blocul Nazistei de la trei 

b)înserarea tricourile cleioase în faţa porţii la care


jucăm hombard 

c)puştime traversînd terenul cu – în mîini – căţeii 

fătaţi de Laika 

d)cortizonul şi tutunul înnebunindu-te, 

iar puful celor 3 plopi, ca o mare maree de bumbac, 

se clatină peste bătătorul de covoare vechi, 

peste iarba de Sudan 

şi beşul de 35, 

peste coatele cu cicatrici 

şi şorturile albastre acrylice 


Sub traversează plevuşca insectele 

în cuirasele lor argintii şi 

apa are acuma paloarea metilului 

Ar putea însemna sfîrşitul verii 

gustar & paingi scofîlciţi 

cînd eu şi bîzdoacă şi glonţ 

(încă nu am descoperit rujul cu care vom mîzgăli pe 

casa scării 

N i R V a N a) 

înnebunim privind trupurile prăjite ale ţigăncilor 

zvelte ca ramurile de răchită. 

dar noi nu ne dăm jos trelingurile 

şi maiourile 

şi chiloţii 

şi şosetele căcănii, 

noi nu călărim balotul de spumă poliuretană 

ca o uriaşă raţă crem, 

noi nu cu vinele îngheţate şi mintea-n tiribombă, 

noi nu în bătaia Zefirului adiindinspre combinat 

cameraman, Ştefan MANASIA 

Bedros HORASANGIAN 

De unde venim noi oamenii erau politicoşi 

Scriu aceste rînduri la solicitarea lui Alexandru Vlad. 

Prozatorul, eseistul, traducătorul şi prietenul meu. Nu am 

timp pentru confesiuni autobiografice. Nu am stare pentru 

glose biobibliografice. Pentru orice fel de naraţiune trebuie 

să găseşti tonul şi ritmul potrivit. Altfel nu iese. Un text 

elaborat poate arăta cu totul altfel decît unul pus în pripă 

în pagină. Zgîriat cu peniţa roasă pe hîrtia prea poroasă a 

propriei biografii. Trupul, ca o foaie întinsă pe care să tot 

scrii. Fascinaţia lui George Crăciun, care ne-a părăsit 

nedrept şi pe neaşteptate, pentru scriitura corporală, ar fi 

o sursă bună de analiză a traseelor lăuntrice. Dincolo de 

ţesutul epidermic al faptelor şi de circulaţia sîngelui narativ. 

Nu am apucat în ultimii ani decît să ne vedem sporadic. 

Rar, din păcate. La fel se întîmplă cu mulţi dintre cei care 

au fost în tangenţă cu copilăria mea scriitoricească. Cu 

ani în urmă deveneam pe nesimţite foarte mîndru şi fudul 

de actul creaţiei. Nu mai sunt. Nu mai cred în “marea artă”, 

după ce am trăit fascinat de ea. Mai mult ca un voluptuos 

consumator, decît ca un inoportun producător de bunuri 

simbolice culturale. Ţi se strepezesc dinţii în gură de atîtea 

paranteze analitice. Lui Crăciun îi ieşeau lucruri 

excepţionale în zona asta. Şi tocmai acum, cînd i se 

limpeziseră nişte lungi căutări şi ştia bine ce vrea şi ce 

poate – jurnalul la „Puppa rusa” este doldora de idei şi 

fine observaţii în marginea mai mult a existenţialului decît 

a literarului - este groaznic să scrii la maşină/ computer, 

tot căutînd pe “z” sau diacriticele, greşind litere, cum se 

şi întâmplă acum, ca să dau două exemple cu un “e” lipsă 

şi un “n” în loc de “m”, chiar dacă, cine ar putea crede că 

ar fi posibil şi aşa ceva, Sandu Vlad, Romanian Writer, s-a 

oferit să-mi bată el textul la maşină, de parcă acei ani cînd 

a lucrat la Cluj ca dactilografă/ dispecer, ce naiba o fi fost, 

am uitat, nu au fost de ajuns, sunt foarte bune pagini în 

“Viaţa mea în slujba statului”, chiar dacă strîmbă strîmb 

din nas vechiul lui amic din copilărie Ion Simuţ, cei alături 

de care copilărim se păstrează într-o altă nişă a memoriei 

noastre afective, iar celălalt companion de juneţe, Virgil 

Podoabă, devine exasperat de nazurile lui Sandu Vlad, 

prozator şi montaniard pur sînge, într-o lume de scriitori 

ouaţi în incubatoarele fermelor filologice şi puieţi rămaşi 

în crescătoriile universitare, “Frumoasă e literatură dacă 

vă devotaţi ei…!”, eu provin dintr-o familie de refugiaţi, 

cu Sandu Vlad nu am vorbit niciodată despre chestiunile 

astea de ascendenţa şi descendenţa mea, păcat că nu pot 

pune pe hîrtie tot ce mi-a povestit Podoabă despre copilăria 

lor, undeva într-un fund de ţară transilvană, contează 

enorm în viaţă acei ani, oricît am strîmba din nas la 

exigenţele lui Freud, S.V. fost în schimb pe urmele mele pe 

Valea Nerei, purtam barba mai mare şi bocanci, iarnă-vară,


incidente cu grănicerii, valea Cernei are 125 de kilometric, 

de la Dunăre pînă în munte, iar prin Piule-Iorgovanu, apoi 

prin Valea Lăpuşnicului ajungi, nu contează unde ajungi 

cînd eşti mai tînăr şi ai totul la îndemînă, alteori nu ai 

nimic, George Crăciun a mai aflat cîte ceva din poveştile 

mele, pe vremea cînd ne vedeam chiar des şi încercam să 

pricepem cum vine si cu literatura asta, nu e chiar simplu, 

una, alta, trăia şi Mircea Nedelciu şi Ion Dumitriu, pictorul, 

cu atelierul lui care-i primea pe toţi, şi Florin Mugur, poetul, 

de care nu se mai vorbeşte azi deloc, parcă nici măcar că 

ar fi existat, da, de multe ori viaţa este şi nedreaptă, toţi 

aceşti prieteni nu au nici o legătură cu copilăria mea, ciudat 

şi nu prea, nimic nu este întîmplător pe lumea asta, mai 

zilele trecute ofeream spre lectură un volum de povestiri 

unui tînăr care vrea să scrie. De ce scrie, nu ştiu, nu face 

bine, aş gîndi eu ca om păţit. Are familie, slujbă, treburi 

cotidiene cu duiumul şi mai vrea să şi scrie. Nu pot să-i 

spun sau să-i explic că o să-şi strice viaţa, nici să-l 

descurajez nu sunt în stare. Ce va fi, nimeni nu poate 

bănui, unii au făcut din literatură o formă de căpătuială, 

alţii au trăit-o intens fără să se aştepte la nici o răsplată. 

Amicul nu scrie rău, dar, ca orice bun scriitor/ intelectual 

român este marcat de patima gloselor analitice. Şi 

parazitează textul cu te miri ce consideraţii şi în loc să iasă 

o bună proză pură, cinstită, meseriaşă, plină de calităţi, se 

îmbâcseşte textul cu te miri ce consideraţii. Ca şi acesta 

de faţă, în loc să povestesc cum au ajuns în România 

bunicii mei şi cum am trăit eu pînă să intru în contact cu 

statul român, tot sar de la una la alta, cumva fără noimă şi 

un plan prestabilit, cu gîndul la prieteni pe care nu i-am 

cunoscut, precum Raymond Carver sau John Cheever, 

doi americani care au învăţat bine lecţia marii proze ruseşti, 

dar au păstrat şi o doză de candoarea copilăriei, da, 

strămoşii mei au utilizat alte trasee geografico-istorice 

decât cele la îndemînă astăzi studenţilor de la filologie şi 

companiilor de turism. România nu exista pe vremea aceea, 

iar literatura română de astăzi cuprinde alte canoane decît 

cele prin care trăiau cei din spatele bunicilor. De timp şi 

spaţiu este vorba. Ceva nu se leagă. Tot în timp şi spaţiu. 

Şi atunci cum să înveţe copiii români la şcoală o naraţiune 

consumată în Persia sau prin Imperiul Otoman alături de 

capodopere precum “Proştii”, a lui Rebreanu, realmente o 

bijuterie, cu doi ţărani care pierd trenul de frică să nu să 

piardă trenul, sau are o povestire şi Brătescu-Voineşti, am 

uitat cum se numeşte, cu nevasta unui preot care se dă la 

un soldat înfometat încartiruit la ei în casă, care nu-i acordă 

nici o importanţă, trezind compasiunea preotului care-şi 

găseşte consoarta mental-voluntar-virtual doar 

păcătoasă-adulterină plîngînd, şi el, preotul o consolează 

pe nefericită să nu mai plîngă pentru mortul de la care 

tocmai el s-a întors acasă, aşa cum bănuieşte preotul fără 

să-i treacă prin cap ce-i trecuse prin cap mult mai tinerei 

lui neveste, şi asta în timp ce soldatul doarme fericit că a 

mîncat toată slănina preotesei lăsînd-o neprihănită în 

schimb, o minune de povestire, ce mai. Acum 30 de ani un 

scriitor, care era şi redactor la Cartea Românească, spunea 

cinic-şăgalnic că nu poţi intra în literatura română cu un 

nume ca Leonid Dimov! Acum aş fi dispus să spun că 

este o tîmpenie, dar atunci eu nu cred că mă puteam gîndi 

la aşa ceva, cu intratul sau ieşitul, pe vremea aceea, şi 

apoi nu am realizat nici cînd am intrat şi nici cînd am ieşit 

59 

din literatura română, oricum testamentul şi literar este 

făcut din 2005, şi nu are nici o legătură cu izmenelile şi 

capriciile oportuniste ale unui asiduu publicist şi mediocru 

pînă la slab istoric şi critic literar, dar nu despre oportunism, 

aşa cum am scris, pupincurism şi carieră în literatură vrea 

Sandu Vlad să scriu, ci despre copilărie. Copilăria mea. 

Atît. 

Fir-ar ea să fie, măcar o lună de linişte şi pace să fi 

avut măcar! „Fă, Bedros, o cerere lui Chifu, şi-ţi aprobă 

Manolescu o bursă de lucru la mare în noiembrie…”, dacă 

nu am apucat subvenţii de la Uniune pînă acum, ar fi greu 

şi de acum înainte, am copilărit în Bucureşti în Strada 

Iernii. La numărul 7. Sector 2, era Raionul 1 Mai pe atunci, 

imediat după ce s-a terminat războiul şi au venit comuniştii 

la putere. Undeva în zonă erau şi Toamnei şi Verii, dar am 

priceput niciodată de ce Primăverii se găseşte în alt 

perimetru al oraşului, aşa cum compozitorii sunt grupaţi 

în Floreasca. Nu am prea multe amintiri directe – poate 

s-ar găsi, dacă aş scormoni proustian trecutul, să zicem 

că eu plîngeam, şi tata mă legăna în braţe cîntînd 

Internaţionala, bine dispus după cine ştie ce chefuială 

mai puţin ideologică – ce ştiu însă cu mintea de apoi este 

că bunicii materni, la care locuiam, rămăseseră fără prea 

multe după ce li se naţionalizaseră nişte prăvălii şi nici 

unul nu aveau pensie sau vreun venit. Tata şi mama urmau 

să construiască noua societate, care nu prea avea legătură 

cu lumea de unde veneau bunicii. Hei, am uitat ce voiam 

să consemnez legat de ce i-am dat junelui amic să citească 

cu atenţie: povestiri de Şukşin şi de Saroyan. Proză pură, 

chiar dacă Şukşin îi displace lui Mircea Cărtărescu – mi-ar 

place să polemizez cu el în multe planuri şi direcţii, dar nu 

va fi posibil, trăim în lumi şi universuri total diferite, care 

nu au nici o legătură cu literatura, aşa cum copilăria lui din 

Bucureşti – sunt pagini foarte frumoase stricate uneori 

de prea complicate şi inutile vise, poate cu vreun alt prilej 

să demontăm prozele lui cele mai bune din “Visul”, în 

context european, copilăria mea a fost una strict 

armenească şi poate fi citită, schimbînd ce este de 

schimbat, în extraordinarele povestiri ale lui William 

Saroyan. Mulţimea de unchi şi mătuşi, veri şi verişoare, 

efortul de integrare într-o altă lume care nu mai este a ta, şi 

nici nu ai de ales, şi “limba salvată”, şi atîtea altele care se 

pierd sau pe care le trăiesc şi învaţă şi românii abia azi, 

cînd se stabilesc în masă pe meleaguri străine ca să trăiască 

mai bine şi să tînjească după trecuta lor patrie, nu, nu e 

chiar floare la ureche să te muţi în altă parte a lumii şi să iei 

totul de la capăt. “Stenahoria” este “lipsa de pămînt”, nu 

ştiu de ce nu s-a mai tradus nimic din Saroyan după 1989, 

ciudat, nu există aproape nimic din acest extrem de sensibil 

seismograf al sufletului …armenesc. Omenesc, la urma 

urmelor, de aceea am scris “Enciclopedia armenilor”, Sandu 

Vlad ştie cartea asta, nu poate fi studiată în şcolile din 

România pentru că sunt prea mulţi străini în ea şi 

“sentimentul românesc al fiinţei” este neglijabil. Ca să 

intru şi eu în registrul UDMR-ist, să zicem, cu valorificarea 

superioară a genei etnice, din fragedă pruncie pînă la 

iminentul sfîrşit final. Saroyan a copilărit în California, aşa 

cum eu am copilărit la Bucureşti, cu bunici şi prietenii lor 

care dădeau tonul atmosferei din familiile noastre, prea 

puţin româneşti. Se vorbea armeneşte şi turceşte, uneori 

chiar şi ruseşte cu alţi refugiaţi, din Basarabia sau Rusia


prebolşevică, bunicii materni erau originari din Bulgaria, 

cei paterni veneau de la Constantinopol şi au ajuns via 

Constanţa, Hîrşova la Severin, parcurgînd Dunărea invers 

decît a făcut-o Claudio Magris într-o fabuloasă carte 

despre lumea din preajma noastră, Ohanes şi Dicranuhi, 

nume de regină, părinţii mamei, s-au refugiat în Rusia în 

timpul războaielor balcanice, trei ani au fost “bejeniţă”, 

refugiaţi, şi se rugau şi de albi şi de roşii să fie lasaţi în 

pace, mama, care mai trăieşte, şi acum mă enervează la tot 

pasul, ţip mereu la ea şi apoi îmi pare rău, s-a născut în 

1918 la Rostov pe Don, nu departe de Taganrog-ul lui 

Cehov, într-o lume fabuloasă dacă ar fi s-o citeşti, mirosind 

a sînge şi moarte dacă ar fi fost s-o trăieşti, m-a tot urmărit 

chestia asta care nu are nici o noimă, aşa cum nu are 

logică naşterea tatălui meu pe vapor, în timp ce bunicii 

fugeau dintr-un Constantinopol pe care l-au jelit mereu, 

“Cel mai frumos loc de pe lume…”, după ei, “Ciok 

ghiuzel…”, ar veni “foarte frumos” pe turceşte, aş putea 

fi şi eu de acord dacă doi ani din viaţă nu aş fi cercetat cu 

îndîrjire şi crescîndă curiozitate tot ce s-a întîmplat în 1915, 

adevărul nu foloseşte la nimic uneori, nu sunt sigur că 

dacă nu mi se refuza o bursă Fulbright mai scriam ce scriu 

eu astăzi şi acum, toate familiile armeneşti din întreaga 

lume sunt afectate de 1915, este o poveste groaznică, eu 

am scris “Enciclopedia armenilor” din materialul adunat, 

dar şi rămas neprelucrat, pentru o lucrare ştiinţifică, există 

varianta academica standard a ceea ce voiam sa scriu eu, 

aparţine unui american, Vahakn Dadrian, 40 de ani numai 

asta a făcut, ca să concentreze în 600 de pagini istoria 

unei tragedii care încurcă pe toată lumea, îţi dai seama, 

Dragă Sandu, să înveţi turca veche şi germana clasică 

doar pentru a studia în original documente în arhive, ce 

să faci cu literatura, şi cu toate astea cele 40 de zile de pe 

mussa Dagh” au cucerit notorietatea internaţională şi nu 

studiile savante ale lui Dadrian, nu cred că va mai fi 

vreodată alcătuit volumul visat de mine, în schimb am 

obţinut o licenţă în istorie prin intermediul unui 

student-absolvent al Facultăţii de Istorie care şi-a dat diploma 

plagiind cuvînt cu cuvînt tot ce am publicat eu prin 

reviste, şi în loc să-mi consolidez statura literară m-am 

afundat în cercetări care te mai şi încurcă în viaţă, dacă te 

pun turcii sau americanii pe o listă - băieţii lucrează bine 

împreună, eşti un om terminat, ar fi destule de pritocit aici, 

şi cu copilăria mea cum rămîne?, am fost un copil iubit, nu 

am profitat de asta, un urs de pluş şi o tricicletă au fost 

singurele jucării din acei ani cînd începea o altă lume, 

“Dacă n-a fost să fie înseamnă că a şi fost!”, spune o 

frumoasă vorbă românească, din acea Românie pe care 

am parcurs-o cu piciorul în fel şi chip şi am iubit-o cu o 

disperare de care doar neofiţii o pot exprima, există în 

limba salvată a lui Canetti ceva din tot ce nu apuc eu să 

povestesc aici, bunicii din Bulgaria aveau case şi la Varna 

şi la Silistra şi la Rusciuk, bunicul luptase împotriva turcilor 

în armata bulgară, la Ceatalgea, tot am vrut să caut pe 

hartă locul, nu am apucat, mi se lăuda, copil fiind, că a 

omorît şase soldaţi, “Cum?”, întrebam eu mort de 

curiozitate, şi el îmi arăta cum se împunge cu o mătură cu 

coadă, cu care tot făcea mişcări aprige, nu doar ca să mă 

impresioneze pe mine, devenea furios cînd voia să-mi 

dovedească cum a luptat el, un om blînd şi aşezat care 

suporta şi cicălelile bunicii, o femeie aprigă, dar cînd punea 

mîna pe mătură devenea alt om, este o supoziţie, nu am 

probe, pînă a spart o oglindă de la toaleta bunicii, scandal, 

bunica îl beştelea mereu pe bunicul meu, Canetti 

povesteşte şi el de un armean de la ei din gospodărie, nu 

vorbea, doar cînd spărgea lemne cu o furie teribilă începea 

să spună cîte ceva spre neînţelegerea copilului care urma 

să ia premiul Nobel pentru literatură, şi eu mă duceam cu 

bunicul la Piaţă, la Obor, cumpăram de toate, bunicul, tata 

mamii se pricepea la orice era legat de manualitate, şi stătea 

de vorbă cu toţi armenii de pe Calea Moşilor, şi atunci nu 

erau chiar puţini, tot şuşoteau ceva pe legea lor, lucruri de 

ei ştiute. Cam aşa decurgea copilăria mea, ar ieşi de-o 

carte dacă m-aş pune pe povestit, dar nu am nici chef şi 

nici stare. Nu poate să iasă ceva dacă nu faci cu bucurie. 

Pentru cei interesaţi de atmosferă, repet, sunt bune pagini 

în Saroyan şi Canetti. Cînd m-a dat mama la şcoală 

românească, la Silvestru am făcut clasele primare, ca să 

învăţ bine româneşte, copilăria mea s-a terminat. Chiar 

dacă au mai fost momente fericite şi întîmplări demne de 

consemnat, ceva s-a dus pentru totdeauna. În 1956, cînd 

au fost evenimentele din Ungaria luam deja lecţii de pian 

şi limba germană. Herr Aliot, profesorul, un elveţian deşirat 

şi elegant, îndrăgostit de-o româncă, renunţase să se mai 

întoarcă în ţara lui. I-a ieşit pe nas. Recent am auzit la 

televizor ceva despre un Aliot legat de guvernul francez. 

Cam atît, dragă Sandu, sunt tare obosit şi cam plictisit, te 

rog să mă crezi, dar uite, m-am ţinut de cuvînt, de unde vin 

ai mei, oamenii erau politicoşi, aşa că tot am scris ceva. Şi 

că veni vorba de scris, oare Mihai Sin ce-o mai fi făcînd? 

Mă gîndesc la el de multe ori, un prozator bun, cu totul 

ignorat, ca şi Radu Mareş, care a scris entuziast despre 

“Enciclopedia armenilor”, aşa cum m-a citit, încurajat şi 

publicat şi Mihai Sin, unul în “Vatra”, celălalt în “Tribuna”, 

uneori trăim perioade de viaţă şi anotimpuri la alte vîrste 

decît cele fireşti, ca şi regretaţii Vasile Spoială şi Radu 

Enescu din Oradea, în “Familia” unde Cis ţinea Poşta 

Redacţiei şi era tot atît de ţanţoş şi fercheş de parcă ar fi 

avut pe mînă toată Armata a Treia şi nu bucătăria “Poştei 

redacţiei”, dacă încep să hălăduiesc printre nume şi reviste 

acopăr tot Ardealul, de care m-am ataşat fără voia mea şi 

dincolo de numele ce-l port. În acte sunt Petre, botezat 

fiind Bedros, bunica paternă se numea Mariam, adică 

Maria, bunicul unul Bedros, celălalt Ohanes, Ovanez, adică 

Ion pe româneşte. Dar mama, ca mai păţită cu aspectele


mai gingaşe legate de “neam şi limbă” a ţinut să-mi 

românizeze numele. Bedros am fost doar în copilăria de 

care am pomenit mai sus, şi ulterior de cînd am început să 

public prin reviste, cam 25 de ani nu am fost decît Petre, 

apoi alţi 25 Bedros. La şcoală şi în prelungita epocă a 

studiilor universitare şi se spunea “Petrică” sau “Hora”. 

De cînd nu mai scriu am revenit iar la Petre. Copilăria a 

durat puţin, şase ani. Nu ar fi exclus să o repet la senectute, 

nu ştie nimeni ce-l aşteaptă. 

“Khâsmet”, fatalitate, destin, aşa-a-fost-să-fie, pe 

vremea lui Caragiale, tatăl, se mai utiliza în limba română. 

Un cuvînt turcesc, de origine arabă. Îl găsim pe toate 

ţărmurile Mediteranei. Khâsmet. Aşa chiar a şi fost. 

Ion MUREŞAN 

Copilărie cu peşti şi păsări 

„Eu nu am avut o copilărie corectă”, mi-a spus fiica 

mea, cea mică. Era prin clasa a IX-a şi avea de întocmit un 

eseu pe tema copilăriei şi făcea sondaje pe cine îi pica în 

mână. Am luat-o ca pe o acuză, în genul: „nu ai fost în 

stare să-mi oferi o copilărie fericită!”. Drept carele am 

trimis-o la plimbare. Dar, recunosc, am taxat-o de ideea 

echivalenţei între „corect” şi „fericit”. Nu am apucat să 

pun cricul bibliotecii sub idee, cred că am beneficiat de 

ceva musafiri. A doua zi lucrurile mi s-au lămurit. Fiica mea 

nu avusese, după cum înţelelese ea de la şcoală „copilăria 

copilului universal”: nu a fost la scăldat (cu episodul 

furtului hainelor), nu a fost la cireşe (cu episodul încâlcirii 

„canabisului” mătuşii Măriuca), nu o bătuse învăţătorul 

la şcoală cu Sfântul Nicolae (în schimb erau rare zilele în 

care mama ei, care îi era învăţătoare, nu o scărmăna acasă), 

nu rostogolise bolovanul peste caprele Irinucăi, nu furase 

nici o pupăză din tei... Ca atare, nu avusese o copilărie „ca 

la carte”. Manualele au instaurat dictatura „Amintirilor 

din copilărie” ale lui Ion Creangă asupra multor generaţii 

de candidaţi la copilărie. 

Tot fiică-mea povestea în eseul cu pricina cum a 

visat ea că prinde un peşte cu mâna în pârâiaşul limpede 

din satul bunicilor. Îl înghesuise sub o piatră şi nu putea 

să-l scoată. Până la urmă peştele a scăpat. Când, însă, şi-a 

scos mâinile din apă, pe palme i se lipiseră zeci de solzi 

argintii care sclipeau în lumina soarelui. Cam asta păţesc 

şi eu acum, când vreau să adun câteva gânduri despre 

copilărie: nu am nimic concret în minte, peştele a scăpat, 

tot ce pot să adun sunt câteva reflexe aurii ale unor 

oglinjoare minuscule. Şi câteva gânduri, mai vechi, 

comprimate ale unor demersuri mai vechi de a sistematiza 

ceea ce nu poate fi sistematizat: vremea unei cauzalităţi 

confuze sau, oricum, inutile. 

X 

O amintire. Primăvara, când abia dăduse colţul ierbii, 

iar fânul în podul şurii era pe sfârşite, părinţii mă trimiteau 

cu oile la păscut. Sub soarele cu dinţi, ele mai găseau câte 

61 

ceva de ros pe pantele însorite: frunzuliţe deshidratate 

păstrând pete de clorofilă (ca şi cum ai merge cu oile la 

păscut într-un ierbar), fire de iarbă aţoase ce au rezistat 

iernii lipite de coaja prunilor ori, ici-colo, câte un colţ scurt 

de iarbă răsărit prematur. Ne adunam trei-patru copii din 

vecini, înarmaţi cu praştii şi arcuri (puşti imaginare şi teribil 

de eficiente ca să te aperi de lupi imaginari), şi duceam 

oile într-o livadă de pruni, la marginea pădurii. Mi s-a 

încredinţat misiunea să merg la vânătoare. Într-un prun 

am văzut o păsărică. Nici astăzi nu ştiu ce era: avea penele 

sure şi negre şi câteva galbene. Cânta. Am pus pietricica 

în praştie şi (chiar dacă ochii bolnavi nu m-au ajutat 

niciodată să fiu un mare ţintaş) am nimerit-o. Trupul ei, 

după ce i-am smuls penele, nu era mai mare decât un ou 

de găină. Am despicat-o cu briceagul (orice copil avea pe 

atunci un mic briceag „peşte” în buzunar!) şi, înfiptă 

într-un băţ, am rotit-o deasupra flăcărilor. Cred că eram 

speriat de ce făcusem. Ceilalţi au refuzat să mănânce, au 

refuzat, mai degrabă, să fie părtaşi la frica mea, la crima 

mea. Păsărica nu prea avea carne. Doar pe piept, un 

muşchiuleţ cât o pietricică. Peste oasele fragile se întindea 

o pieliţă rozalie şi aţoasă. Osişoarele erau fragile şi elastice. 

Mare lucru nu era de mâncat, căci în gură aveam mai 

degrabă schiţa unei păsări, planul unui aparat de zburat 

desenat pe o hârtie roză. Şi un lichid dulce, cu gust de fum 

şi cenuşă. Şi de vag pericol. 

Nu am mai povestit întâmplarea, chiar dacă 

primăvara, invariabil, îmi vine în minte, o dată cu gustul 

de cenuşă şi fum al păsării de atunci. Nu e nimic vesel în 

povestea asta. Cred că nici măcar o încărcătură simbolică 

nu are. E o întâmplare „nicicum”. Care, iată, nici acum, 

când am trecut de cincizeci de ani, „nu se prescrie”. În 

sfârşit, am povestit-o. Poate vreun tribunal de copii, 

adunat pe un deal în jurul unui foc, pe când oile pasc în 

ierbarul primăverii timpurii, va decide că e timpul să se 

dea o sentinţă. 

X 

Spuneam cândva că fiecare din noi e gravid. Fiecare 

poartă în el un copil. Pe care nu-l putem da afară nici prin 

chiuretaj, nici prin cezariană. În jurul lui ne clădim. El e 

embrionul care conţine planul nostru de viaţă, proiectul 

lumii fiecăruia. Numai că, leagănul cărnii noastre fragede 

şi a minţii noastre fragede din copilărie, începe să devină 

lemnos, să se asemene tot mai mult cu un sicriu în care 

copilul abia se mai mişcă. Dă semne de viaţă, zvâcneşte, 

rar şi la ore nepotrivite. Atunci ne revin în memorie imagini 

şi culori proaspete, adieri răcoroase şi parfumate peste 

frunte, miresme confuze, de brumă şi de colb de pe drum 

şi de lespede de piatră după ploaie, de fum vegetal şi 

cânepă uscată se iscă în încăpere, fulgere şi ape negre ne 

trec prin faţa ochilor, pâlpâie deasupra mesei o lampă cu 

sticla afumată, urechea se umple de cântări despre sfârşitul 

lumii, gusturi ciudate ne umple gura, vin peste noi spaime 

inexplicabile şi bucurii de nestăpânit şi fără pricină. Uneori 

luăm decizii pe care, parcă-parcă, le-am mai luat odată şi 

renunţăm cu renunţări cu care, parcă-parcă, am mai 

renunţat odată. Nu ne mai aducem aminte când şi în ce 

împrejurări. 

X


Copilăria se termină brusc. Pe neaşteptate. Fără 

preaviz. Într-o bună zi, licean sau student, te întorci acasă 

şi nu mai recunoşti nimic: stâlpii de la poarta casei s-au 

micşorat drastic, de parcă cineva a făcut o glumă proastă 

şi i-a retezat, camerele sunt mai mici, lumina e mai clară, 

obiectele par desenate cu rigla, după calcule pe care nu 

le pricepi, icoanele sunt icoane, miresmele au dispărut 

ca luate cu mâna, mama ta e mult mai scundă şi mai tristă. 

Pe scurt, fiecare lucru este exact ceea ce spune numele 

lui că este: scaunul e scaun, vaca e vacă, uşa e uşă, 

fântâna e fântână. Nimic mai mult, nimic mai puţin. Atunci 

e gata. 

Graniţa e fermă ca un fermoar. Câteva zile, cel puţin, 

degeaba o să-ţi ridici palmele spre soare, nici o oglinjoară, 

nici un solz auriu nu va sclipi pe ele. E gata. 

Liviu ANTONESEI 

Fragmente din „Cartea copilăriei” 

Cristian Pătrăşconiu îl întreabă pe Liviu 

Antonesei despre propria copilărie. 

– Of, Dumnezeule, în ce vrei să mă bagi! Date fiind 

circumstanţele naşterii mele, mă pui să vorbesc despre 

ceva care, în mod normal, n-ar fi existat, dar norocul a 

făcut să existe multiplu. În loc de niciuna ori de una, am 

avut o mulţime de copilării, pe care le întrevăd acum 

caleidoscopic, neştiind exact unde s-a terminat una şi 

unde a început alta, neştiind nici măcar dacă se vor fi 

terminat cu toatele! La începutul anilor ’50, părinţii mei 

erau cadre medicale medii – şi singurele totodată – la un 

dispensar dintr-un sat, Ţigănaşi, aflat la vreo 

cincisprezece kilometri de Iaşi. În aprilie 1953, cînd eu 

aveam şapte luni de viaţa intrauterină, părinţii mei au avut 

fericita / nefericita inspiraţie să meargă într-un sat aflat la 

vreo treizeci de kilometri de reşedinţă, în vizită la familia 

unei surori mai mari de-a mamei. Drumul era dificil, o bucată 

cu şareta dispensarului, apoi cu un tren, iar finalul cu 

căruţa. După cîteva zile, au început drumul invers. Dar în 

dreptul dispensarului comunal pe mama au apucat-o 

durerile naşterii. La dispensar nu era nimeni, era încă foarte 

dimineaţă, astfel încît m-a născut asistată de tatăl meu, 

care de fapt era asistent de igienă. Astfel, a apărut pe 

lume o fiinţă de sub un kilogram jumătate, cu pielea 

neformată complet, dar cu un incisiv de sus deja mijit! În 

mod normal, atunci, dar şi acum, cum am văzut la 

maternitatea ploieşteană, un asemenea făt deceda fără 

mari probleme. De altfel, mama mamei mele, sosită acolo 

în fugă dintr-un alt sat, cu legiunea de rude după ea, a şi 

decretat: „Ce-o să mai sufere Anişoara, săraca! Broasca 

asta nu trăieşte nici o săptămînă!”. Şi aşa ar fi fost, dacă 

părinţii mei n-ar fi fost oameni de meserie, care s-au 

priceput să improvizeze un incubator dintr-un cadru 

metalic, cîţiva metri de tifon şi un bec electric. Deci, prima 

lună de viaţă aşa mi-am petrecut-o, în acel dispensar de la 

Vlădeni, pentru că în satul nostru nu exista încă 

electricitate. Aşa a început, deci, copilăria mea, aşa au 

început copilăriile mele. Cea dintîi este cea de la Tigănaşi, 

deci, şi a durat pînă pe la opt ani şi jumătate şi i-aş spune 

perioada protectivă, dacă nu şi paradisiacă. Apărînd pe 

lume cum am apărut, cei din jur, adică părinţii, bunica 

dinspre tată, femeile de la dispensar, cam toată omenimea 

de pe-acolo, au simţit nevoia să mă protejeze, poate chiar 

în exces. În ciuda sărăciei endemice din jur, aveau şi 

mijloace de altfel – pe lîngă cele două salarii, mai erau 

vreo două sute de curci într-o şură, o vacă, o livadă care 

începuse să dea în rod, chiar şi o mică vie. Într-un pod de 

la dispensar, ai mei au găsit nişte vitaminizante suedeze, 

cu fluor şi calciu, rămase din timpul foametei, şi m-au 

îndopat cu ele. Mai trist a fost cînd s-au terminat şi a 

început calvarul, pe care ce-i din generaţia mea şi-l amintesc 

desigur, unturii de peşte, cu gustul şi mirosul ei 

insuportabile. În ciuda protecţiei, ori poate din cauza ei, 

au mai fost destule ocazii atunci să ies precipitat din 

această lume. Cînd am căzut în betoniera de pe şantierul 

casei noastre, care se mărea odată cu numărul membrilor 

familiei. Cînd am descoperit un depozit de muniţie şi mi-am 

umplut buzunarele şi mîinile cu focoase şi doar abilitatea 

vizitiului a reuşit să mă dispenseze de ele, să le arunce 

într-o fîntînă părăsită, unde au şi explodat foarte frumos, 

în opinia mea de atunci, dar şi de acum! Sau cînd am dat 

foc unei căpiţe de fîn, ca să se încălzească oamenii ce 

scoteau cartofii pentru dispensar din pămîntul îngheţat al 

unei gropi căptuşite cu paie. Cînd mi-am dat seamă că e 

destul de groasă, am încercat, desigur, să sting incendiul! 

Dar astea sînt amintirile neplăcute! Cele plăcute sînt, 

desigur, mult mai numeroase, chiar mai palpitante, dar nu 

ştiu de ce nu simt nevoia să le evoc, poate în afara primei 

zile de şcoală, cînd m-am îndrăgostit brusc de colega de 

bancă şi cînd am băut pe loc cerneala căzută din călimara 

ei răsturnată în prima pauză, ca să o salvez de eventualele 

represalii ale învăţătoarei. Din fericire, învăţătoarea mea 

de atunci a înţeles semnificaţia profundă a gestului meu 

şi s-a mulţumit să mă spele de urmele intens colorate în 

violet ale acestuia. 

Însă probabil cele mai importante lucruri din acea 

copilărie rămîn învăţarea înotului, la o vîrstă atît de mică 

încît nu mi-o amintesc. Satul era pe malul Jijiei, mai erau şi 

nişte iazuri în perimetrul comunei, astfel încît noi, copiii 

de acolo, învăţam cam în acelaşi timp să mergem şi să 

înotăm. Şi învăţatul scrisului şi al cititului, pe la cinci ani, 

cu ajutorul bunicii, un pedagog foarte talentat. Pe titlurile 

din „Scînteia” mă învăţa literele, apoi mă trecea la „Biblie”, 

pentru că, foarte credincioasă fiind, acolo avea interesul 

ideologic, ca să spun aşa. Tot ea mă ducea la biserică, 

pînă tîrziu în cea de-a doua copilărie, cînd ne mutasem în 

Iaşi. De-abia atunci, am sesizat că părăseam slujba cînd 

începeau rugile pentru conducători, sub pretextul că o 

dor picioarele. 

Dar la sfîrşitul clasei întîi, părinţii mei au luat decizia 

să ne mutăm la Iaşi, „pentru viitorul copiilor”, cum i-am 

auzit vorbind. Tata plecase mai devreme, la direcţia 

sanitară raională, iar la sfîrşitul anului şcolar ne-am mutat 

şi noi. Dacă la „raion” îmi plăcea, pentru că era în afara 

oraşului, într-o zonă împădurită, pe care tranziţia de acum 

o transformă în cartier rezidenţial, şi aveau nişte cai mari


nemţeşti, prima locuinţă ieşeană a fost un şoc, trăind violent 

sentimentul pierderii paradisului şi, mulţi ani după 

aceea, nostalgia acestuia. Chiar de curînd într-un poem 

apare imaginea „iazului mov din copilărie”, pentru că aşa 

mi-l amintesc eu într-un amurg splendid de sfîrşit de vară, 

început de toamnă. Mai întîi că era un apartament foarte 

mic prin comparaţie cu casa noastră părăsită. Iar curtea, 

dacă-i pot spune aşa, era minusculă, fără scrînciob şi 

celelalte ce le părăsisem mai degrabă fără voia mea. Noroc 

că exista un maidan ce mi se părea, prin dimensiuni, doar 

prin dimensiuni, comparabil cu curtea-grădina-livada de 

acasă. Pe deasupra, grupul sanitar, pe care îl împărţeam 

cu o altă familie, era lipsit de lumină, iar din ţevile negre se 

auzeau zgomote fioroase, de parcă s-ar fi ascuns balauri 

acolo. Pe deasupra, încă din prima zi a început să mă doară 

gîtul de la toţi oamenii pe care-i salutam pe stradă, ba 

într-o parte, ba în cealaltă. De-abia după vreo trei zile, a 

observat mama chestia asta şi mi-a explicat că „aici nu e 

ca la noi, la ţară”. Şi chiar nu era! Poate din acest motiv, 

toate vacanţele şcolare le petreceam la verii mei, la Vlădenii 

unde mă născusem din întîmplare, unde trecea de 

asemenea Jijia şi unde iazurile erau chiar mai mari decît la 

Ţigănaşi. Toată copilăria ieşeană a fost deci dublată de 

cestălaltă, cum toată adolescenţa a fost dublată de 

vacanţele de vară petrecute într-o colonie forestieră de 

munte, undeva lîngă Oneşti, unde locuia un frate al mamei, 

perioadă atît de importantă, intelectual şi sentimental, încît 

am evocat-o într-o povestire scrisă prin 1978, rescrisă în 

2002 şi tipărită în volumul „Check Point Charlie”. 

Şi-aşa îmi amintesc cum a intrat literatura în viaţa 

mea! După un an, ne-am mutat într-o altă locuinţă mai 

spaţioasă, unde aveam la dispoziţia nu doar o curte mare, 

cu salcîmi şi duzi, dar şi o străduţă întreagă, ferită de 

circulaţia maşinilor, unde ne întîlneam 15-20 de copii de 

vîrste apropiate, jucam fotbal, ascunsa, învăţam să fumăm 

pe ascuns, ne luptam cu găştile din curţile vecine, ne 

iniţiam în cele erotice. Şi-mi amintesc cum o simplă replică 

a bunicii m-a vindecat definitiv de vreun antisemitism. 

Acolo unde locuim, jumătate eram familii de români, 

cealaltă jumătate erau familii de evrei. Între mine şi Adolică, 

un băiat de vîrsta mea, era o anume rivalitate legată de 

leadership, dar şi de o fată spre care priveam amîndoi. 

Odată, m-a luat prin surprindere, m-a trîntit jos, m-a 

imobilizat destul de meseriaş şi a început să-mi care pumni 

cu nemiluita. Eliberîndu-mă în cele din urmă, l-am pus pe 

fugă şi am strigat după el „Jidanule”. Bunica mea, care era 

în înalte discuţii teologice, cu mama altui copil evreu, a 

auzit, a scos capul pe geam şi m-a chemat. De faţă cu 

interlocutoarea ei, de care-mi era groaznic de jenă, mi-a 

spus doar atît: „Dar tu ai uitat că Iisus Hristos a fost 

Jidan?” Ei, bine, de atunci, n-am mai uitat! 

Dar, deosebit de ceilalţi copii, eu citeam aproape tot 

timpul. În cîteva zile dintr-o vacanţă de iarnă, în clasa a 

treia cred, fără pauze decît pentru somn, am citit „Cavalerii 

teutoni”, ieşind ameţit din lectură. Apoi, „Baltagul”. Şi 

apoi am început să scriu – să scriu romane! Era perioada 

filmelor cu partizani sovietici, aşa că primele romane erau 

cu partizani. Apoi, începînd mica liberalizare, veneau 

westernurile cu John Wayne şi am început să scriu 

westernuri şi, pentru că primisem cadou una din primele 

truse de creioane cariocas din curte, le şi ilustram cu 

63 

splendide desene de un kitsch nebun. Chiar regret că 

acele caiete, ca şi altele de mai tîrziu, s-au pierdut la 

cutremurul din 1977. 

Şi deodată, copilăria s-a terminat, cred, cel puţin 

această copilărie. Pe de o parte, m-am îndrăgostit, serios 

şi fără speranţă, de o fată de vîrsta mea din vecini. Pe de 

alta, după examenele de absolvire şi de admitere în liceu, 

aflat în vacanţă la alţi veri de-ai mei, la Hălceni, lîngă 

Vlădeni, unde unchiul meu avea în grijă harbuzăria, în 

vreme ce-mi trăiam interiorizat iubirea fără speranţe, a dat 

istoria peste mine. Într-o zi splendidă de sfîrşit de august, 

în vreme ce încercam cu verii mei al zecelea harbuz ca să-l 

găsim pe cel bun, a sosit din sat, în fugă, sora lor mai 

mare, care ne-a spus gîfîind că Uniunea Sovietică împreună 

cu alte ţări socialiste, dar fără România, au ocupat 

Cehoslovacia. În două ore, eram în tren la Vlădeni, iar 

pînă să se facă seara eram deja acasă. Îmi amintesc că, din 

prima seară, am luat cu toţii, de copii vorbesc!, am luat cu 

toţii decizia să ne apărăm patria de ruşi, dacă ne ocupă şi 

pe noi. Cred că era prima oară cînd foloseam cuvîntul 

patrie! În vreme ce tancurile patrulau pe strada principală, 

spre Prut, după cum spuneau adulţii, noi am făcut rost de 

carbid şi ţevi de aluminiu, din cele folosite la antenele TV, 

am făcut provizii de pietre şi ciomege. Eram pregătiţi, dar 

n-a mai fost nevoie! Sigur, acum, evocînd acele scene, rîd 

în hohote, dar nici alţii n-au fost mai breji ca noi! Am aflat 

între timp despre foştii deţinuţi politici care au intrat în 

PCR, după discursul din balcon al lui Ceauşescu, ca să 

poată apoi intra în gărzile patriotice, să primească arme şi 

să-i bată snop pe eventualii invadatori! Aşa s-a terminat 

acea copilărie şi, probabil, orice copilărie se termină 

întotdeauna cînd dă istoria, cu tancuri şi ciubote, buzna 

peste ea! 

Cristian Pătrăşconiu îl întreabă pe Liviu 

Antonesei care este prima lui amintire, prima sau 

primele amintiri relevante. 

– Cred că prima amintire, dacă nu e cumva o 

reconstituire ulterioară, deşi nu cred, pentru că se 

păstrează în memorie o mulţime de detalii concrete, foarte 

vii, este legată de moartea bunicului Andrei, cel dinspre 

tată, deci soţul aceleia care m-a iniţiat prematur în citit şi 

scris. Fiind născut la sfîrşitul lui aprilie 1953, la moartea 

acestuia, la mijlocul lui iunie 1955, de-abia trecusem de 

doi ani – de aceea, nu sînt sigur dacă e o amintire 

propriu-zisă ori una condimentată de povestirile ulterioare 

ale adulţilor din jurul meu. Totuşi, am în memorie o zi de 

vară foarte călduroasă, hainele cernite ale participanţilor, 

plînsetul sfîşietor al Marghioalei, femeia care lucra la 

dispensar, dar ajuta şi pe lîngă casa noastră. Şi o mulţime 

de muşte care se aşezau pe faţa bunicului, aşezat la rîndu-i 

într-un sicriu de lemn gălbui, pe care parcă toată lumea se 

chinuia să le alunge şi care se readunau imediat înapoi. 

Dar cu bunicul Andrei e o întreagă poveste, o mitologie 

ce s-a cuibărit în mine ulterior, datorită celor auzite de la 

bunica. Bucovinean fără pămînt, coborîse pe o moşie din 

judeţul Botoşani, la Santa Mare, unde era un fel de vechil, 

oricum era purtător de puşcă. Cum arendaşului i se cam 

aprinseseră călcîiele pentru bunica Ruxandra, ceea ce-l 

enerva la culme, că era foarte temperamental, într-o zi a


tras un foc spre acesta, cît să-l sperie, după care a trebuit 

să fugă, că n-a rămas nereclamat la jandarmerie. A fugit 

pînă în America! După aceea, a făcut un fel de navetă 

între ţară şi Pămîntul Făgăduinţei, de unde era periodic 

expulzat din pricina apucăturilor sindicaliste. Cînd venea 

în ţară, mai făcea cîte un copil bunicii, de s-au adunat vreo 

opt, cînd ajungea peste Ocean, mai făcea un dolar cinstit 

lucrînd îndeosebi în mine. A văzut astfel o bună parte din 

State, California, Texasul, dar a lucrat şi în Canada, pe 

undeva pe lîngă Montreal. Cu toată această agitaţie, a 

reuşit să strîngă suficienţi bani ca să-şi cumpere o cireadă 

de vaci elveţiene, pe care i le-au luat comuniştii la 

cooperativizare, după ce le ascunsese de nemţi şi de ruşi, 

prin păduri, în vremea războiului. Dar cum vacile îi 

semănau, aveau porniri anticomuniste, cum au ajuns la 

GAC, cum au încetat să facă lapte, aşa că au fost sacrificate 

spre bucuria prostească a întreg satului, care s-a îndestulat 

o dată în viaţă de carne! Dar astea s-au întîmplat înaintea 

naşterii mele, le ştiu din poveştile bunicii, dar m-au marcat 

atît de mult încît nici azi n-am renunţat la gîndul, apărut pe 

vremea studenţiei, unui roman despre Viaţa şi 

întîmplările bunicului Andrei în Europa şi America. De 

altfel, bunica avea şi probe, între altele doi dolari de argint, 

pe care, sustrăgîndu-i din cufărul ei cu minunăţii, i-am 

schimbat la un moment dat pe zece bile din sticlă de 

sifoane. Singura amintire ce-o mai am de la el este ultimul 

său buletin de identitate, eliberat în 1948, dar avînd încă 

însemnele Regatului României, că nu apucaseră 

comuniştii să tipărească altele, pe care este trecută şi 

porecla „Burduşilă”. Foarte potrivită, după cum am înţeles. 

După ce i-au furat comuniştii vacile, s-a cam pus pe băut, 

iar cînd se ameţea, mai scotea cuţitul şi făcea gol în jurul 

său. Plecasem de la înmormîntarea sa. Dar şi moartea sa a 

fost pe măsura vieţii. Plîngîndu-se el ba de una ba de alta, 

într-o zi cînd trebuia să aducă medicamente de la Iaşi, fiul 

său, deci tatăl meu, l-a urcat în căruţă şi l-a dus să fie 

consultat de specialişti. Aceştia nu i-au găsit bineînţeles 

nimic. Însă la întoarcere, a băut puţin de bucurie, în cinstea 

sănătăţii confirmate, şi a vrut neapărat să conducă el 

căruţa. A condus-o pînă a răsturnat-o într-un şanţ şi a 

fost prins sub lăzile de medicamente şi instrumentar medical. 

Tata a scăpat. El însă s-a prăpădit la cîteva zile de la 

accident, provocîndu-mi această primă amintire 

semnificativă. Dacă nici moartea nu e semnificativă, chiar 

nu ştiu ce altceva ar putea fi! 

Cristian Pătrăşconiu găseşte din ce în ce mai 

interesant ce spune Liviu Antonesei despre copilăria 

sa. Atât de interesant încât devine şi mai curios. Îl roagă 

să îi mai vorbească despre copilul Liviu Antonesei. Cum 

era lumea în care trăia el? Vrea să spună – până când 

să se destrame, din ce era făcută vraja ei? 

– Dacă trec peste această întîmplare tristă, cred că 

pot spune că am avut o primă copilărie fericită, într-un 

mediu ce mi s-a părut mereu paradisiac. În ciuda epocii, 

nouă nu ne lipsea nimic din cele neapărat necesare. Iar 

dacă părinţii, din pricina slujbelor, lipseau cam zi lumină, 

dar şi multe nopţi, fiind ba la dispensar, ba la bolnavii de 

prin satele comunei, bunica era mereu în preajma noastră, 

a mea şi a surorii mele. Şi era o adevărată colecţie de 

poveşti, snoave, întîmplări. Şi mai era cufărul său din lemn 

cu chingi metalice din care scotea cărţile sale despre sfinţi, 

acte cu ştampile chezaro-crăieşti şi regale, ilustrate vechi 

cu Viena, Bucureşti, ori cu imagini americane, primite de la 

bunicul din peregrinările sale, de la sora tatei instalată în 

capitală, fotografiile celor doi băieţi morţi pe front şi ale 

unei alte fiice, îmbrăcată în uniformă de liceu, moartă de 

tuberculoză imediat după război. Dar, mai ales, era imensul 

şes pe care am învăţat să joc fotbal cu mingea de cîrpă, 

Jijia în care nu ştiu cînd am învăţat să înot şi cele cîteva 

iazuri. Îmi amintesc prima ciocolată, adusă de sora tatei de 

la Bucureşti, că „se băgase” cu prilejul Festivalului 

Internaţional al Tineretului, cred că tot prin 1955 sau 1956. 

Şi o mulţime de prieteni cărora aveam să le pierd urma în 

1961, cînd ne-am mutat la Iaşi şi a început altă copilărie. 

Acesteia, deşi nu-i pot reproşa propriu-zis mare lucru, nu 

i-aş mai putea spune paradisiacă. N-aş putea da acest 

nume nici vacanţelor petrecute la Vlădeni, extraordinar de 

pline de altfel, nici celor de la Hălceni, cu fabuloasa 

harbuzărie. Nu ştiu de ce, poate că, totuşi, creşteam cu 

fiecare lună, cu fiecare zi. 

Cristian Pătrăşconiu, ţinînd cont că lumea aceasta 

s-a dărâmat (într-un fel, fiindcă fragmente din ea au 

rămas în Liviu Antonesei) atunci când istoria a intrat 

cu tancuri şi ciubote, vrea să ştie dacă era prima dată 

când istoria dădea buzna în copilăria lui? 

– Nu, probabil că mă mai întîlnisem cu istoria, dar nu 

atît de direct şi de brutal. Auzisem, de pildă, de foarte mic 

lucruri despre cooperativizare la care, ca „intelectuali ai 

satului”, participaseră, cel puţin la faza blîndă, şi părinţii 

mei. Auzeam cîte ceva în discuţiile lor, dar nu înţelegeam 

mare lucru, pentru că, pe de o parte, ei tăceau cînd mă 

sesizau în preajmă, pe de alta, puterea mea de înţelegere 

era fatalmente limitată. Eram însă un admirator 

necondiţionat al lui Victor Aruştei, singurul din comună 

care nu intrase în cooperativă – şi n-a intrat nici pînă în 

1989! –, deşi nu înţelegeam nici măcar sensul termenului. 

Acestuia i-am dedicat povestirea Povestea calului şi a 

căruţaşului din volumul Check Point Charlie. Dar nu 

este povestea lui, ci o ficţiune, în care reală este admiraţia 

speriată a personajului copil care relatează faţă de 

personaj. Din fericire, Aruştei nu a fost închis, dar i s-au 

aplicat alte măsuri represive – bătăi, anchete, cote 

insuportabile, obligaţia de a plăti şcolarizarea copiilor şi 

îngrijirea medicală. Dar a intrat cu fruntea sus în această 

cumplită perioadă de renormalizare a României. Nu pot 

să nu-l admir şi acum, deşi nu l-am revăzut de la începutul 

anilor nouăzeci, cînd a fost organizatorul PAC-ului din 

Ţigănaşi! Aşa ne-am reîntîlnit după mai bine de treizeci 

de ani. Eu copilul devenit matur, el la începutul bătrîneţii, 

dar foarte în putere încă – pentru că rezistase, nu? Şi, 

sigur, istoria mai intra în viaţa mea şi cînd soseau în 

control tovarăşii de la raion şi chiar de la regiune, cu 

haine de piele, încruntaţi, plini de ei, cînd toată lumea 

părea cuprinsă de panică, care se risipea de-abia la 

sfîrşitul controlului, care ieşea de regulă bine, cînd 

începea un chef cu toate notabilităţile satului, de la 

secretarul de partid la popă, în ciuda ateismului oficial al 

regimului. Poate din acest motiv, în ciuda faptului că


sînt un om credincios, am rămas cu o suspiciune difuză 

faţă de ierarhia bisericească. Îmi amintesc un revelion 

din acestea între „oamenii de bine ai satului”, care se 

petrecea la noi acasă, cred că de-abia se terminase casa 

nouă. Noi, copiii şi bunica, fusesem trimişi la culcare 

dar, la un moment dat, m-am trezit din cauza gălăgiei şi 

m-am instalat la gaura cheii de la uşa dintre camere. 

Atmosfera era încinsă şi cele mai reuşite anecdote fără 

perdea le spunea părintele! Nu cred că înţelegeam tot, 

dar înţelegeam esenţialul! Şi-mi era groază să nu se 

trezească soră-mea şi, mai ales, bunica. 

Cristian Pătrăşconiu vrea să ştie cum se juca Liviu 

Antonesei când era mic? Cu ce se juca? 

– Păi, cred că fotbalul cu mingea de cîrpă l-am 

amintit deja. De fapt, era mai degrabă o miuţă, pentru că 

jucam în orice loc ce ni se părea potrivit, nu pe terenuri 

regulamentare. De abia cînd am ajuns la Iaşi, deci după 

opt ani şi jumătate, am jucat cu mingi adevărate, de 

cauciuc, piele, plastic. Dar mai era un joc cu mingea de 

cîrpă, pe care l-am învăţat la Vlădeni şi l-am transplantat 

la Ţigănaşi şi chiar la Iaşi. Se putea folosi şi o minge 

mică de cauciuc. Se chema „nouă pietre” şi e din familia 

oinei şi a baseball-ului. Un număr de jucători, nu prea 

contează cîţi, ca şi la fotbalul pe care-l jucam noi, se 

împarte în două echipe, una „la aruncat”, cealaltă „la 

clădit”. Nouă pietre se aşează una peste alta, echipa de 

la aruncat are mingea şi, pe rînd, aruncă în micul turn de 

pietre. Cînd un jucător nimereşte turnul, pietrele sînt 

răsturnate. Echipa de la clădit încearcă să pună pietrele 

înapoi, în vreme ce cealaltă se străduieşte să-i elimine pe 

adversari lovindu-i cu mingea. Cîştigă fie cei care reuşesc 

să refacă turnul, fie ceilalţi dacă şi-au eliminat toţi 

adversarii. De fapt, în vreme ce scriu, îmi dau seama că 

echipele se fixează de-abia în momentul nimeririi turnului, 

pentru că trag la ţintă jucătorii ambelor echipe, alternativ, 

pînă ce unul nimereşte ţinta şi-şi duce echipa „la aruncat”, 

postură şi mai plăcută – loviturile puteau fi dureroase! – 

, dar şi mai favorabilă victoriei. La Iaşi, în prima perioadă, 

vreun an şi ceva, cît am stat în prima locuinţă, m-am 

jucat destul de puţin. Trebuia să mă adaptez cu oraşul, 

dar nici nu prea erau băieţi, ci mai mult fete. În cealaltă 

parte, în centru, unde am rămas pînă la cutremurul din 

77, eram foarte mulţi copii, băieţi şi fete, cred că eram 

aproape 30, că ne adunam dintr-o curte foarte mare, cu 

mai multe case, dar şi dintr-un bloc cu două etaje, blocul 

cooperaţiei, aşezat între bulevardul principal şi o 

străduţă pe care jucam fotbal, pînă spărgeam vreun geam 

şi vecinii ne alungau, ne confiscau, dacă puteau!, mingea, 

pe care ne-o returnau după ce înlocuiam geamul spart. 

Tot acolo, ca şi la Vlădeni, în vacanţe, jucam „ascunsa”, 

profitînd de tot felul de cotloane, pivniţe, magazii etc, 

ori „hoţii şi vardiştii”. Însă, cinci-şase luni pe an, joaca 

mea preferată era înotul, care a rămas şi acum! Nu cred 

că făceam sportul înot, de altfel tîrziu şi dificil am învăţat 

mişcările corecte ale stilurilor, ci mă / ne jucam, pentru că 

nu era vorba de vreo performanţă, ci de înot dezordonat, 

sărituri, scufundări, jocuri cu mingea ş.a.m.d. Dar eu eram 

destul de capricios, alternam cumva extraversiunea, cînd 

65 

participam entuziast la toate jocurile, cu perioade mai 

introvertite, cînd nu ieşeam cu zilele din casă, mai ales 

iarna, pentru că puneam mîna pe vreo carte interesantă, 

sau pentru scriam vreun „roman”. Apoi, în liceu, în afară 

de fotbal, mai degrabă ascultam muzică rock cu băieţii 

decît să ne jucăm. Iar vacanţele din liceu, toate, le-am 

petrecut într-un sat de munte, lîngă Oneşti, unde lucram 

la pădure, degajare ori plantare, adunat şi clădit fîn şi 

cîştigam într-o vară cîteva mii de lei, cam două salarii 

lunare de pe vremea aceea. Şi asta fără să mă omor – nu 

trebuia să merg zilnic, dar eram pontat numai cînd mă 

duceam. Cum se lucra în acord, ziua de muncă era pontată 

12 ore, iar sîmbăta şi duminica 14, deşi efectiv stăteam 

vreo 10, cu tot cu drumul dus-întors şi o pauză de o oră 

la prînz. Era foarte plăcut. Cînd mă simţeam obosit ori 

n-aveam chef, mă duceam la pescuit de păstrăvi sau 

jucam fotbal cu alţi chiulangii, pentru că toţi băieţii din 

colonie, dar şi o mulţime de fete, făceau asta în vacanţele 

de vară. Sfîrşitul acelei perioade este oarecum evocat în 

Întîlnirea, memoria, din Check Point Charlie, cu tot cu 

iubirea fabuloasă ce i-a pus şi capăt de altfel! 

Cristian Pătrăşconiu observă că în mai multe 

rînduri Liviu Antonesei pomeneşte faptul că pasaje/ 

momente din copilărie s-au revărsat în textele sale. Nici 

nu ştie cum să formuleze mai bine întrebarea următoare... 

În ce fel (sau în câte feluri) a trecut timpul acela în 

textele lui? Cât e de mare ponderea acestui timp în ceea 

ce scrie – ca prozator şi ca poet, în primul rând? 

– Nu cred că pot spune mare lucru despre asta 

pentru că nu este un proces premeditat. Cînd scriu, nu 

spun: ia să bag eu o imagine, o scenă din copilărie. Sînt 

lucruri pe care eu însumi le observ post festum – de 

pildă imaginea, dintr-o poezie, a „iazului mov din 

copilărie”, pe care am citat-o la un moment dat. Nici în 

proză lucrurile nu stau cu mult altfel. De pildă, pentru o 

proză, iarăşi deja citată, în care m-am decis să evoc o 

poveste de dragoste din adolescenţă, au avut loc cîteva 

alunecări spre întîmplări, una traumatică, alta benefică, 

de fapt, din copilărie, fără vreo intenţie explicită de-a 

mea. Mi s-au părut însă foarte potrivite, la locul lor, şi 

le-am lăsat acolo, în povestire. Ponderea lor? Iarăşi e 

greu de spus din cauza „filosofiei mele personale”, în 

cadrul căreia o biografie e întreagă nu doar cu întîmplările 

sale reale, ci şi cu toate amintirile deformate, lucrurile 

imaginate despre sinele propriu în diferitele etape ale 

acesteia, şi desigur cu toate fantasmele ce pot fi recuperate. 

Uneori, este vorba despre imagini/fantasme din 

momentul scrierii textului, alteori de unele recuperate 

din momentul în care sînt fixate evenimentele, dar nu e 

nimic sigur, pentru că funcţiile de simbolizare, conştientă 

şi in/subconştientă funcţionează continuu. La redactarea 

finală a unui text aceste „biografeme” rămîn ori nu în text 

nu în funcţie de simpatia ori antipatia mea pentru ele, ci 

după cum mi se pare că au loc în economia textului 

respectiv. Dar, cum ştim, şi acest proces, în principiu 

conştient, raţional, chiar logic, este afectat amintirile, 

imaginile şi fantasmele noastre, aşa că intrăm într-un 

cerc vicios din care nu ştiu cum am putea ieşi. Pînă la


urmă, indiferent de cantitatea de biografeme exacte sau 

deformate, contează expresivitatea pur literară a textului, 

dacă despre literatură vorbim – şi exact asta facem aici! 

Ca să repet ce-am mai spus undeva, pentru mine literatura 

este întotdeauna realistă, doar că realitatea cuprinde şi 

tot ceea ce-şi aminteşte şi imaginează autorul, oricît de 

fantastice ar fi produsele acestei „memorii imaginare”. 

Dar ea este întotdeauna şi autobiografică pentru simplul 

motiv că izvorăşte dintr-o fiinţă din carne, sînge, gîndire 

şi sensibilitate, pe care o numim autor, care n-a plecat 

niciodată nicăieri, cum credeau structuraliştii, deci nici 

nu s-a întors, cum credea un academician mediocru, ci 

s-a aflat, se află şi se va afla întotdeauna, cumva spectral, 

în spatele textelor. Altcum, textele nici n-ar mai fi 

semnate, nu?! 

Cristian Pătrăşconiu apreciază că, pentru unii 

filosofi, trecerea de la gândire la realitate este un proces 

extrem de complicat şi, în fond, aproape sau chiar de 

nepătruns. Vrea să schimbe direcţia acestui proces şi să-l 

întrebe: pentru el, în ceea ce scrie, ce este/ce înseamnă 

această trecere de la existenţă (realitate) la gândire? 

– Cu riscul de a părea ori mai simplist decît par, ori 

mai subtil decît este cazul, aş spune că eu nu am asemenea 

probleme, pentru simplul motiv că nu operez vreo 

distincţie între „realitate” şi „gîndire” – tot ceea se întîmplă, 

cele ce mi se întîmplă se întîmplă după un gînd, al meu, al 

altcuiva, poate al Altcuiva. Iar gîndurile sînt pentru mine 

„realităţi” ce au aceeaşi consistenţă ontologică precum 

oricare altele. Eu nu cred în „nivele” de realitate, ci în 

„dimensiuni” neierarhizate ale realităţii. În funcţie de 

această perspectivă scriu de vreo 25 de ani, mai harnic 

doar de vreo trei ani, cartea Literatura, ce poveste! E o 

carte cu foarte multe surse, trimiteri bibliografice, pasaje 

intertextuale, de la Biblie la Borges, de la Mallarmé la 

Henry Miller şi Culianu, o carte de erudiţie deci, dar care, 

sper, în cele din urmă, e foarte originală. Şi se întîmplă 

asta, pentru simplul motiv că am înţeles că eu sînt (şi) 

acelaşi lucru cu biblioteca mea – cu biblioteca mea „reală”, 

dar şi cu cea imaginară! 

Cristian Pătrăşconiu vrea să complice şi mai mult 

discuţia: în ce fel, să zicem, viaţa pe care a trăit-o copilul 

sau adolescentul Liviu – fabuloasă, pe cât înţelege el – 

în ce fel, spune, s-a conservat ea în texte? 

– Cred că toate copilăriile sînt fabuloase, doar că nu 

toată lumea îşi dă seama de asta! Dar nu sînt un paseist. 

Cred că şi viitorul este la fel de fabulos. Deci, copilăria nu 

este un fel de „paradis pierdut”, ci un „paradis funcţional”, 

care dirijează mereu prezenturile noastre şi viitorul. Cum 

s-a conservat, cum se conservă în texte? Desigur că 

lacunar şi deformat, ieşind în faţă detalii care sînt 

semnificative pentru diferitele prezenturi prin care am 

trecut şi trec. O recuperare completă şi „corectă” n-ar fi de 

niciun folos, pentru că mi-ar expulza prezentul, prin urmare 

viaţa. Or, mie chiar îmi place să-mi trăiesc prezenturile ce 

mi se dăruiesc! 

Cristian Pătrăşconiu vrea să rămână puţin aici, 

la acest aspect. Când scrie, cum gândeşte Liviu 

Antonesei: este el în textele sale sau părţile din biografia 

sa, disparate, se adună în fraze cu sens care „nasc” un 

personaj, o „faptură” de hârtie? 

– Într-un fel am început să răspund deja la această 

întrebare, ce mi se pare cea mai grea de pînă acum! N-aş 

expedia-o! În ciuda recuperării lacunare şi deformate a 

copilăriei, n-aş spune că-s părţi din mine ci, mai degrabă, 

că în unele momente se întîlnesc două ori mai multe euri 

ale mele şi intră în dialog. În fond, asta deja i s-a întîmplat 

lui Borges în povestirea Celălalt, de ce nu mi s-ar putea 

întîmpla şi mie? 

Cristian Pătrăşconiu vrea o pauză şi să vorbească 

puţin şi despre simţuri: care sunt sunetele şi mirosurile 

pregnante din viaţa lui Liviu Antonesei de până la 20 

de ani? Dar, cele mai frumoase şi mai plăcute? 

– Sunetul cel mai straniu, mai persistent, mai plăcut, 

rămîne cred urletul cîinilor noaptea peste sat. Poate din 

acest motiv am şi rămas un iubitor nesmintit al cîinilor. 

Sunetul fantastic de liniştitor al rîului de munte dinspre 

vacanţele adolescenţei petrecute în acea colonie despre 

care am vorbit. Mi-a rămas în minte, de asemenea, nu ştiu 

dacă plăcut ori neplăcut, plînsul profesional al ţaţei 

Marghioala de la înmormîntarea bunicului Andrei. Nu pot 

scăpa de mirosul crinilor, deşi pe la cinci ani, adormind în 

bucătăria de vară, cu geamul deschis, crinii de sub geam 

erau cît pe ce să mă transporte plăcut, în somn, visînd, 

spre lumea cealaltă. Un miros enervant a rămas pînă acum 

cel al eterului cu care am fost anesteziat cînd am avut 

prima fractură la mîna stîngă. N-a ieşit, la propriu, din 

plămînii mei cîteva zile, indiferent de cît usturoi şi alte 

„aromate” am consumat, cum fantasmatic n-a ieşit pînă 

acum. Pot şi acum să-mi provoc reacţia de pre-deglutiţie 

doar gîndindu-mă la acel miros. Şi mai este, desigur, mirosul 

de femeie, pe care l-am simţit prima oară la zece ani, cu 

ocazia unui eveniment ce putea fi traumatic, dar din fericire 

n-a fost, pe care mi-l amintesc foarte bine, uneori îl caut, 

dar nu-l găsesc pentru că femeile de astăzi sînt mult mai 

igienice şi mai – cum să zic? poate cosmetice? – decît cele 

de la începutul anilor şaizeci! 

Mai sînt şi culorile, gusturile, dar despre acestea 

Liviu Antonesei nu vorbeşte pentru că n-a fost încă 

întrebat!


Mihai TROPA 

Cel care scrie, spune aşa: 

Dacă merii înfloriţi primăvara îmi păreau a fi cel mai 

firesc lucru, fiindcă ştiam că merii înfloriţi sînt starea cea 

mai firească a lumii — nu mă miram, ci mă uitam la crengile 

lor, floare după floare, le vedeam pe rînd, şi apoi pe toate 

deodată, uitam să respir —, lucrul cel măi nefiresc mi se 

păru Diavolul. L-am văzut prima dată într-un film, înotînd 

lent prin aer, la înălţime medie, şi întorcînd încet capul, cînd 

într-o parte, cînd în cealaltă. Era destul de măre şi avea 

blana maro, de ursuleţ. Mi s-a făcut frică de el, mai ales din 

cauza ochilor lui holbaţi, încremeniţi. După ce-am ieşit din 

grădina de vară, în drumul lung spre casă, seara, am încercat 

să-mi dau seama dacă Diavolul exista cu adevărat. Am făcut 

asta cu ajutorul unor calcule mentale foarte complicate, 

adunînd, înmulţind şi împărţind — cred că fără să scad, 

măcar o dată de-aş fi scăzut —. Rezultatul era ireversibil: de 

atîtea ori îl văzusem, atîtea mîini şi picioare avea, cred că 

numărasem şi luna şi stelele, împărţeam la numărul pietrelor 

de pe drum, ajungeam mereu în acelaşi punct, îngheţat în 

evidenţă: pentru că exista cifra doi exista şi Diavolul. 

Cîndva, mai tîrziu, mi s-a spus ca nu era decît un film, o 

poveste, dar asta era pentru mine un motiv în plus 

de-ngrijorare. Cu vremea am uitat de Diavol şi de cifrele lui, 

dar n-a mai uitat el de mine. Odată gîndit, mi se alăturase 

tăcut, înotînd prin aer deasupra mea, întorcînd încet capul, 

cînd într-o parte, cînd în cealaltă. 

Cu totul altfel stăteau lucrurile atunci cînd venea 

vorba de pădure şi de fete. Dacă mergeam măi mulţi în şir, 

pe cărare, eu mă uitam mereu după fetele care erau cu noi, 

şi cînd le vedeam cozile luminoase şi gîturile subţiri mă 

simţeam în siguranţă, aveam pasul săltat, bucuros. Din 

împrejurările Diavolului şi ale fetelor a venit şi ştiinţa de 

carte de mai tîrziu, mai ales atunci cînd m-am trezit, plin de 

linişte, în miezul unei nopţi de toamnă, doar ca să-nchid 

ochii în următoarea clipă: am văzut atunci îndeaproape 

fire de iarbă deasă, verde, mai verde decît toată iarba lumii, 

tot mai aproape de ochii mei închişi, văzători. Imaginea 

ierbii începu să se răsucească ca o perdea făcută din piese 

de domino verzi, şi mă regăseam acum în plin peisaj însorit, 

plutind uşor deasupra unei coline domoale, aproape 

atingînd iarba cu obrazul. Puteam aluneca prin aer încotro 

voiam, şi-am luat-o înspre o vale umbroasă, unde erau 

nişte copaci şi nişte stînci. Am dat acolo de oameni tăcuţi 

şi frumoşi, care aranjau plante pe mese mari de piatra, ca 

să le înfăţişeze altuia, înalt, în veşmînt alb-galben-luminos, 

cu privire tare ca muntele. 

Acela mă văzu, şi m-am trezit din privirea lui, aproape 

ca un intrus. Ce eram eu copil pînă atunci, dar să mă vezi 

după aceea, tot măi copil, cu toata copilăria, cîtă fusese 

— poate şi măi multă acum — răsucită în jurul inimii treze. 

* 

67 

Cîndva am început să fac lentile în toată memoria. 

Simţeam ca aşa pot intra şi ieşi din timp cînd şi cum vreau, 

făcînd lentile din vîrste şi împrejurările vîrstelor. Îmi 

aminteam vibraţiile luminoase ale aerului dintr-o dimineaţă 

anume, culorile umbrelor de pe pereţi şi scîndurile calde 

ale podelei pe care păşisem, mă mişcam apoi în memorie şi 

spre celelalte dimineţi din preajmă, dar şi spre seri vineţii 

şi parfumate, şi spre amiezi mute şi încinse de duminică, 

spre gîndurile avute, cărţile citite şi cuvintele auzite, 

cuprindeam în felul acesta încet în braţe un ţinut întreg al 

memoriei, cu fiinţa lui nenumită, şi-l strîngeam tot mai tare, 

îl condensam, pînă se facea lentilă. 

Strînsesem astfel un număr mare de lentile în suflet, 

cîteodată le pierdeam rostul şi se prăfuiau. N-am spart 

nici una, ci am început sa le îmbin în aparate optice mai 

complicate. Acum mă puteam uita de multe ori la prezent 

prin ocheane, lupe, microscoape şi binocluri miraculoase, 

purtam mereu ochelari coloraţi, nici nu-mi mai vedeam 

ochii de atîta vedere întreţesută printre şuvoaiele de timp. 

La mine, cel din momentul dat cîndva, mă uitam prin 

lupa alcătuită odinioară pe marginea rîului, din aripi de 

libelulă şi solzi de peşte — totdeauna legată în pînza umedă 

de păianjen —, şi nu vedeam pe nimeni, vedeam doar 

vederea zburătoare a clipelor fixate ca nişte perle, dincoace 

şi de dincolo de lumină, niciodată în lumină. 

Mă uitam la mine şi nu mă vedeam de fel, gîndeam 

doar cuvinte, şi totul era din ce în ce mai ordonat. Mai tîrziu 

am făcut ancore pentru toate lentilele, ca să nu le pierd. 

În împrejurări de sărbătoare ştiute doar de stele, 

trăgeam ancorele, puneam pe-un fir de timp toate comorile 

mele optice şi făceam din ele bici. Mă învîrteam pe loc, 

chiuind în fundul memoriei, şi pocneam din biciul meu 

transparent cu nouă cozi de uitare. 

Oleg GARAZ 

Lecturile olfactive ale copilăriei 

Grecia Antică mirosea a vopsea tipografică. Nu 

putea fi altfel din moment ce vorbindu-mi despre Jocurile 

Olimpice, cartea emana un miros intens şi pătrunzător care 

nu putea fi altul decât al acelei realităţi. Aveam cinci ani, o 

ştiam, şi într-un mod similar aveam certitudinea de a fi 

aflat cum mirosea Grecia Antică. Era un miros de o intensă 

prospeţime şi consistenţă, care creştea în putere cu atât 

mai mult cu cât înaintam în lectură înspre mijlocul cărţii şi 

deseori înainte de a reciti anumite capitole, deschideam 

pur şi simplu cartea şi-mi afundam faţa între pagini. 

Citeam de la patru ani „înghiţind” carte după carte, 

şi „gustam” lecturile cu atât mai intens cu cât mai bine 

memoram text după text într-un mod aproape spontan. 

Revelaţia puterii sugestive pe care o avea aroma cărţii, 

parfumul imaginilor, izul seducător al fiecărei pagini, recitită 

în căutarea unei noi nuanţe olfactive, toate 

amplificându-se progresiv la fiecare reluare a lecturii, 

instaurase o vrajă, o magie a participării, a accesului 

nemijlocit la o realitate vie a cărei autenticitate indiscutabilă


o căpătam prin însăşi dovada şi concreteţea mirosului. Îl 

asociam inconştient şi direct cu imaginile personajelor, 

cu naraţiunea depănându-se lent şi relatând viaţa de zi cu 

zi a unui copil atenian, admiraţia cu care-şi privea fratele 

mai mare exersând la palestră şi pregătindu-se pentru 

concursul olimpic, fascinaţia dar şi nerăbdarea cu care 

copilul trăia, anticipat, venirea acelei zile în care bărbaţii 

familiei vor pleca la Jocurile panelene. 

Mirosul era unul luminos, de o intensă solaritate, 

iar sentimentul era amplificat şi de atmosfera coloristică a 

cărţii – erupţii înlănţuite de portocaliu, galben şi purpuriu 

în diverse combinaţii cromatice. Sinestezia era aproape 

totală din moment ce, fără a-mi fi dat seama, asociam între 

ele culorile, mirosul, subiectul, imaginile, senzaţiile tactile 

de la atingerea hârtiei, mergând până la contemplarea 

caracterelor textului, care narând realitatea Antichităţii, 

trebuiau, fireşte, şi ele să facă parte, într-un mod propriu, 

din acea ”grecitate”. Omogenitatea şi specificul mirosului 

făcea ca întreaga acţiune a cărţii să fie scufundată într-o 

continuă dimineaţă, asemănătoare dimineţilor de vară pline 

de freamătul plopilor, de albastrul intens al cerului, de 

nerăbdarea soarelui să-mi invadeze camera, de răcoarea 

blândă a aerului, de sentimentul prezenţei părinţilor în 

celelalte încăperi ale apartamentului. 

Descoperisem mirosul Greciei de abia după un an 

de la şocul trăit la prima audiţie a Simfoniei în sol minor de 

Mozart. Mi-l provocase mama, punând discul, iar la primele 

sonorităţi ale Simfoniei „orbisem” pur şi simplu de 

revărsarea albastrului rece cuprinzându-mă în spaţiul dens 

şi mişcător, care se diversifica în infinite nuanţe de 

intensitate. Atunci avusesem certitudinea de a fi aflat cine 

este Mozart. Cu timpul însă aflam că Amadeus este ceva 

într-o continuă amplificare cromatică, insistând pe 

purpuriul bucuriei din „Mica serenadă nocturnă”, pe 

galbenul blând din Sonata în Do major, pe erupţiile în 

verde-smarald din Simfonia „Jupiter” sau pe violetul din 

Fantezia în re minor pentru pian. Lecturam muzica într-un 

mod totalmente plasticizant, fără a „inventa” subiecte şi 

personaje şi bucurându-mă intens de acel spor de 

densitate, să-i spun, materială, pe care o căpăta realitatea 

în mintea mea de copil sedus într-un mod definitiv şi 

totalmente ireversibil de capacitatea de a locui pe 

de-a-ntregul în propria imaginaţie. Acum, la patruzeci de 

ani înţeleg că muzica nu-mi povestea, ci mă ajuta să-mi 

cunosc propriile alterităţi, generând continuu fascinaţie 

doar prin sentimentul de curiozitate şi nerăbdare de a 

cunoaşte pe încă un „altcineva” din mine. Era un alt fel de 

„lectură”. Descoperisem iniţial un mod „muzical” de a mă 

citi. Urmărirea literelor adunându-se în cuvinte îmi dădu 

acces la o a doua lectură. Mirosirea cărţilor se constitui, 

ulterior, dacă nu şi spontan cu descoperirea aromei 

„greceşti”, într-o a treia lectură, una dătătoare de impuls 

care într-un mod surprinzător de eficient punea în mişcare 

imaginaţia, dinamizând chipurile, relaţiile, acţiunea. 

La şase ani primisem „Cei trei muşchetari” de 

Alexandru Dumas şi trăisem o dramatică schimbare de 

registru olfactiv şi, implicit, al întregului imaginar. 

Cercetasem îndelung imaginea de pe coperta cărţii, 

care-i prezenta pe cei patru muşchetari ai reginei, căutând 

să prind aroma specifică a cărţii. Într-un final deschisesem 

cartea la mijloc, deoarece anume acolo, aşa ştiam deja, 

concentraţia mirosului era cea mai mare. Nici nu trebui să 

mi-o apropii de faţă că aroma mă şi scufundă în ceea ce 

crezusem atunci că trebuia să fie Franţa lui d’Artagnan şi 

Richelieu. Mirosul cărţii era unul greu, apăsător şi mă 

propulsa într-o continuă înserare în care revărsarea 

ameninţătoare a griurilor era spartă de reflecţiile de lumină 

palidă de pe lamele floretelor agitându-se într-un dans 

mortal. Lectura cărţii se dovedi a fi prea materială în 

concreteţea ei textuală, mirosul devenind din ce în ce mai 

stânjenitor şi inhibant deopotrivă şi lipsindu-mă tot mai 

mult de continuitatea şi dinamica „muzicală” a desfăşurării 

subiectului. Descrieri, dialoguri, inexplicabila poftă pentru 

intrigi în intrigi în intrigi care nu se mai sfârşeau, motivând 

personajele să se angajeze într-o continuă cruciadă şi 

cavalcadă a violenţei, a bravadei sângeroase, a aventurii 

de dragul aventurii. Lectura mă expulzase din miraj, din 

mister, din muzică, din culoare. Rămăsesem cu sentimentul 

difuz al unor contururi mişcătoare, a intersecţiilor de linii 

negre pe un fundal alb, fără „carnaţie”, fără miza participării 

şi implicaţiei depline. Fusesem expulzat în afara lecturii 

totale. Devenisem cititor şi, simultan, mă simţisem un 

simplu privitor şi îmi displăcu. 

„Un căpitan la cincisprezece ani” mă readusese parcă 

înapoi la spontaneitatea plasării „dincolo de oglinda 

realului”. Coperta de un verde intens, paginile de un galben 

pal, textura hârtiei ca de manuscris şi din nou mirosul 

producător de mister. Era un alt miros, mai înţepător, mai 

acut, mai exotic parcă, ceea ce făcea ca în prim plan să iasă 

nu atât acţiunea, cât mai degrabă peisajul, ambientul, jungla, 

cascadele, savana, muzica unei nopţi ecuatoriale. 

Dominante erau contrastele între soarele arzător şi umbra 

desişului. Cu „Copiii căpitanului Grant” mersesem mai 

departe, nevoia de acceleratori olfactivi stingându-se 

treptat, pe măsură ce subiectul mă înghiţea tot mai mult. Era 

o senzaţie de o imensă straneitate din moment ce mirosul 

cărţii deveni un şir separat de sentimentul participării. Îl 

însoţea ca simplu miros al cărţii, fără conotaţii extra-olfactive, 

îndepărtându-se tot mai mult într-o autonomie şi izolare de 

sensurile vehiculate în text şi influenţându-le tot mai puţin. 

Culoarea preluase efectele de accelerare provocate 

de miros. Lucrurile se inversaseră într-un mod neaşteptat. 

Era, poate, chiar ceva mai mult. Misterul textului 

indescifrabil găsit într-o sticlă mă răpise acelui sincretism 

magic şi copilăresc prin chiar seducţia unei geometrii 

combinatorii a sensurilor, răpindu-mă ritmurilor şi 

tempourilor polifonice ale semnificaţiilor angajate într-o 

continuă negociere a noi şi noi configuraţii ale adevărului. 

Plecam de la mesajul căpitanului Grant şi o apucasem pe 

căile lui Conan Doyle, Edgar Allan Poe şi Chesterton 

pentru a mă opri peste mulţi ani în „Pendulul lui Foucault” 

şi „Numele trandafirului” de Umberto Eco. Descopeream 

o stare acumulativă a adevărului, o relevare treptată, într-o 

continuă amplificare până la revelarea ultimă. Ca în muzică, 

treptat şi fără a se pierde valoarea fiecărei stări implicate 

în procesul de acumulare. 

Primele cărţi îmi erau citite. Mi le citea mama. Câte o 

carte de mai multe ori. La început fusese „Marele răţoi 

Max”, despre un răţoi micuţ însă curajos care învinsese 

un uliu apărându-şi prietena. Urmase povestea despre 

Găina Neagră care se împrietenise cu un copil şi pe care în 

fiecare seară, după ce toţi se culcau, îl conducea prin


galerii subterane într-o altă lume, fascinantă şi misterioasă. 

Urmase multe altele. Cărţile îmi erau citite de suficiente ori 

ca eu să le fi putut memora aproape cuvânt cu cuvânt. Iar 

la început, atunci, în „dislexia” mea originară, cărţile erau 

sonoritate, erau mama, muzica vocii ei, erau o mitologie, o 

transmitere orală şi primele forme ale dorinţei mi-au apărut 

în aşteptarea orei de culcare, atunci când mama urma să-mi 

citească o următoare carte. 

Ceva mai târziu, când învăţasem să citesc, cărţile îmi 

erau aduse. Le citeam singur. Însă mi le aducea tot mama. 

În fiecare săptămână, o dată sau de două ori, aveam parte 

de surprize. Erau cărţi noi. Le citeam doar eu. Eu eram 

primul care le deschidea, primul care le răsfoia, le mirosea. 

O altă formă a dorinţei o resimţisem şi o conştientizasem 

ca dorinţă de a primi cărţi. Nu jucării, de care mă săturam 

destul de repede, ci cărţi. Aşa învăţam formele dorinţei. 

Ale unei dorinţe constante, profundă în devoţiunea ei şi 

cu totul diferită de formele dorinţei pe care le-am cunoscut 

trecând de pubertate. 

Însă Cartea mi-o adusese tata. Erau douăsprezece 

volume ale „Enciclopediei pentru Copii” şi pe la vârsta de 

şase ani deja aveam volumele mele preferate, iar anumite 

reacţii intelectuale spontane le am până şi astăzi – asocieri 

de imagini şi sensuri, de titluri şi numere de pagină, de 

citate şi ilustraţii de epocă. Era Cartea care conţinea toate 

cărţile, lucru demonstrat cu suficientă convingere chiar 

în volumul care se ocupa de artă şi literatură. Mai puţin 

mă preocupase cinematografia, biologia, chimia sau 

matematicile. Nici chiar istoria marilor descoperiri 

geografice nu mă pasionase într-atât de mult. Erau simple 

cărţi despre altceva. Descoperisem că există şi cărţi despre 

cărţi şi despre oameni care scriau cărţi. Pentru a ridica 

ultimul volum al colecţiei tata mă luase cu el la librăria 

„Universul” şi ţin bine minte că era o zi cu soare şi tata 

avea un sacou care îi venea foarte bine. Împlinise atunci 

treizeci şi şapte de ani. 

La şaisprezece ani nu mai citeam cărţi proaspete. Le 

defineam prospeţimea în funcţie de intensitatea mirosului. 

Fără a observa ce mi se întâmplă, citeam cărţi vechi, deja 

citite de alţii, cărţi din bibliotecile altora, cărţi împrumutate. 

Cărţi care nu mai miroseau a nimic. Zweig şi Proust (nu 

prea mult, deoarece nu prea aveam răbdare), Hugo (deşi 

mă cam plictiseau descrierile prea lungi şi monotone), o 

neaşteptată apetenţă pentru Turgheniev şi, mai târziu, 

Cehov. Mă „populam” cu personalităţi mature, cu oameni 

serioşi, deşi cam frustraţi şi nemulţumiţi, uneori revoltaţi, 

alteori trişti, cutezători sau de-a dreptul morbizi. 

Cărţile nu mai miroseau şi într-un târziu nici nu le-am 

mai considerat drept altceva decât nişte obiecte de pe 

raft. Le citeam, deseori din inerţie şi doar porţiuni deja 

cunoscute, iar miracolul sinestezic a fost, treptat, înlocuit 

de un simplu şi, aş putea spune, ordinar hedonism de 

retrăire a unui film. Hmm. De la magie ajunsesem la 

cinematografie imaginativă când era destul să deschid 

cartea la pagina corespunzătoare ca „filmul” să pornească, 

imagini mobile, nimic mai mult. 

„Martin Eden” era o carte pe care soţia unui unchi 

de-al meu o cumpărase de la Magazinul Cărţii 

Internaţionale de la Odesa. Era o carte editată pe hârtie 

proastă, cu tipăritură uneori greu lizibilă, însă era în limba 

română, iar grosimea cărţii provoca la o aventură cu un 

69 

final improbabil. Lectura o doborâsem în aproximativ trei 

săptămâni şi fusesem tentat s-o reiau. A fost prima 

experienţă, la acei şaisprezece ani, de re-citire consecutivă 

şi descoperisem că este ceva similar cu reaudierea unei 

lucrări muzicale. Niciodată nu este la fel, deoarece de 

fiecare dată reaudiam parcă o altă lucrare şi nici cartea pe 

care o re-citeam nu mai era aceeaşi. 

Iar pentru a aprofunda experienţa am recurs chiar la 

„Crima şi pedeapsa” lui Dostoievski. O re-citisem de trei 

ori consecutiv, iar efectele traumatice le resimt până şi 

astăzi. După o primă lectură m-am ales cu un foarte acut 

sentiment de ruşine. Îmi era ruşine de „nemernicia” mea 

existenţială, de laşitatea de a nu-mi fi dorit suficient de 

mult imaginarea a ceva mai mult şi de a nu-mi fi încercat 

limitele. După a doua lectură peste toată realitatea mea se 

aşternuse, ca un covor de cenuşă vulcanică, o 

inexplicabilă frică. În propria mea minte apăruse 

sentimentul unui ochi scrutător şi atotvăzător care mă 

privase într-un mod definitiv de sentimentul intimităţii, de 

magia singularităţii şi a posesiunii asupra propriei mele 

minţi. Ochiul se transformă într-o voce care nu rareori mai 

lăsa câte un comentariu usturător la adresa deciziilor şi 

faptelor mele. De obicei, le critica micimea şi inconsistenţa 

capacităţii mele de a făptui, ridiculizându-mă sistematic 

şi, la un moment dat, răpindu-mi pur şi simplu acel 

elementar sentiment al plăcerii şi bucuriei pe care, cred, 

orice om îl are în relaţia cu sine. Şi parcă n-ar fi fost 

suficient, am luat de pe raft, într-o inconştienţă aproape 

fatală, „Adolescentul”... Tot de atunci datează şi apetenţa 

pentru „lecturi” din simfoniile lui Gustav Mahler – evreul 

care-şi asuma durerea lumii. 

„Străinul” de Camus îl citisem în franceză şi mă 

alesesem cu arsuri de incalculabile grade pe întreaga 

suprafaţă imaginativă. Îl citeam în paralel cu audiţii din 

„Carnavalul” lui Robert Schumann. „Lupul de stepă” îmi 

amprentase sentimentul intimităţii cu inserţii de grotesc 

şi inutilitate. Mă scufundasem în anti-utopica şi relativ 

greu de găsit „Ora Taurului” a lui Ivan Efremov, iar 

surprinzătoarea apetenţă pentru genul SF – Frank Herbert, 

Cordwainer Smith, Roger Zelazny, Philip K. Dick sau Glenn 

Cook – mi-o explic astăzi drept o inconştientă căutare a 

„mirosului” şi „gustului” pe care lectura textului o cam 

pierduse de ceva vreme. Mă regăseam într-o relativă uitare 

şi abandon, conştientizând şi constatând cu claritate 

amputarea organului de „lectură olfactivă”. 

Nietzsche avu darul să-mi redea câte ceva din 

optimismul pierdut chiar prin năstruşnicia lui Zaratustra 

care consuna atât de mult cu Til Eulenspiegel - o imagine 

mai degrabă muzicală din poemul simfonic al lui Richard 

Strauss. De aici săream la „Petruşka” lui Stravinski, la 

”Pierrot Lunnaire” de Schoenberg, la „Frankenstein” de 

Mary Shelley. 

Mi-am reamintit de „mirosul Greciei Antice” răsfoind 

o revistă literară pentru tineret din ex-Uniunea Sovietică. 

Privirea îmi căzu pe un titlu destul de ciudat – „Profesorul 

de simetrie”, avându-l ca autor pe Andrei Bitov. Revista 

era destul de veche şi nici nu-mi mai amintisem de reflexul 

de a mirosi o pagină tipărită, însă lectura mă făcu să sesizez 

într-un mod surprinzător de intens „mirosul” textului. 

„Priveliştea cerului Troiei”, titlul unui capitol din roman, 

mă readusese direct acolo unde uitasem că am fost cândva:


direct în prospeţimea portocaliu-purpurie-solară a 

Jocurilor panelene din acea primă carte care-mi relevă 

faptul că lectura ţine de un instinct cognitiv, de o 

transmutaţie directă şi tot atât de reală într-o altă stare a 

lumii şi a luminii, şi nu se referă doar la buchisirea unor 

cuvinte dintr-o pagină scrisă, precum şi faptul că textul 

este ceva mai mult decât imaginea unor şiruri de litere pe 

o foaie de hârtie. Acea carte atât de grecesc mirositoare 

mă lămuri, atunci demult, într-un mod spontan, inconştient, 

deci prea puţin explicit, că textul este realitate, imaginaţia 

mea de copil transmutându-mă direct acolo – în 

textul-realitate. Şi de abia acum - zeci de ani mai târziu - 

ajung la conştiinţa clară a faptului că realitatea este, în 

esenţă, un text, viaţa – o lectură, iar existenţa – un deliciu 

livresc de care nu mă voi sătura niciodată, practicând-o 

într-o infinitate de modalităţi lineare, circulare, în spirală 

sau sincrone-sinestezice. Şi descopăr cu o întârziere de 

decenii că realitatea însăşi are un atât de savuros şi intens 

miros de vopsea tipografică. 

Robert ŞERBAN 

O copilărie hiperkinetică 

„Copilăria noastră e un fulg de nea, un strop gingaş 

de rouă, sau o rândunea”. Gânguream chestia asta, ca 

orice şoim al patriei, la grădiniţă fiind, cu prilejul unor 

serbări (nu, un e vorba de Crăciun ori de Paşti), sau din 

senin, când ne punea educatoarea să ciripim. Cam atunci 

am aflat că, în afară de mami şi tati, mai am o pereche de 

părinţi, pe tovarăşa Elena şi pe tovarăşul Nicolae 

Ceauşescu. Iar când îi vedeam în poze, în tablouri sau la 

televizor, zâmbitori, înconjuraţi de copii fericiţi – ce rău îmi 

părea că nu sunt între ei! –, de toate vârstele, pe care îi 

luau în braţe (ea) ori îi ţineau de mână, chiar simţeam că se 

dublează grija părintească ce mă veghea. În plus, eu n-o 

încasam de la părinţii din televizor niciodată. Dar avea 

grijă mama să-mi dea porţii duble, ba chiar triple, că eram 

hiperkinetic – ea nu ştia, probabil nu se inventase termenu’ 

– şi o scoteam din minţi. Aşa că îmi trăgeam mucii şi, 

printre lacrimi, mă benoclam la tovarăşu’ şi la tovărăşa la 

care vroiam să-i pârăsc pe ai mei, că mă bat! Mai târziu am 

aflat că asta s-ar fi chemat turnătorie, dar zău că eram 

exasperat din cale afară de cafteala luată dimineaţa, la 

prânz şi seara. Adevărat, pe drept, dar cam des, parol! 

Am fost un copil fericit. Pare paradoxal, da-i adevăru’ 

adevărat. Mă simţeam iubit – sunt singur la părinţi – şi 

intuiam că mama vrea “să scoată om din mine”, cu orice 

preţ. Şi tata cred că era de acord cu asta, cu preţul. Nu ştiu 

dacă el mă vroia... bărbat, dar sigur îşi dorea să ştiu să 

înot, de exemplu. Habar nu am de unde-i venea asta, fiindcă 

tata e departe de a fi fost vreodată o mreană în apă. Probabil 

că exact de acolo, de pe uscat. Mă lua în braţe şi intra cu 

mine în mare – mergeam anual, de când am împlinit un an, 

cu familionul pe litoralul românesc, ca să-mi intre calciu-n 

oase şi să se-ntărească (oasele...) –, şi tot înainta, până 

când îmi dădeam seama că nivelul apei creştea, creştea, 

creştea. Apoi, încerca să mă lase în valuri, ca să dau din 

membre, doar, doar plutesc. Doar că membrele erau cam 

ocupate: mâinile îl strângeau de părul rar şi în retragere 

spre creştetul capului, iar picioarele îl încolăceau disperate. 

Toate aceste mişcări erau acompaniate de ţipete 

înnebunite. Mai am şi alte amintiri cu marea, pe câteva 

le-am... dizolvat într-o poezie, ce curge mai jos: 

uram dunga liniştită a mării 

când eram copil 

fiindcă ştiam că apa se umple de meduze otrăvitoare 

ce te puteau chiar omorî 

dacă te muşcau mai multe deodată 

însă părinţii doar atunci mă îndemnau să intru: 

nici un val nu mă putea ascunde 

nu mă putea lua cu el 

nerăbdător şi precaut ca un pui de cocostârc 

intram în apă 

privind atent în jur 

– ici-colo câte-un disc de gelatină 

mă făcea să tresar şi să-mi schimb brusc direcţia – 

înaintam în apă ca zmeul din poveste în pământ 

până la genunchi 

până la coapse 

până la piept 

până la gât 

atunci 

şi eu îmi pierdeam capul şi începeam să bat apa 

să ridic valuri împotriva meduzelor de care mă ştiam 

înconjurat 

din toate părţile 

ca bucata de carne din strachina cu piftii a bunicii 

prindeam curaj doar când dădeam cu ochii de faţa 

tatălui care râdea 

convins că învăţ să înot 

de cea a mamei 

ce inspecta severă cu privirea 

în sus şi în jos 

dunga evazată a mării 

să vadă dacă scama e la locul ei sau nu 

nicio meduză nu m-a muşcat vreodată 

în schimb palmele părinţilor 

ca nişte caracatiţe cu cinci picioare 

urzicau de câteva ori pe zi 

sălbaticul căluţ de mare care eram 

Sar din lac în puţa goală şi mă gândesc că despre 

jocurile... alea în nisip ar trebui să povestesc. Ar merge să 

pun aci nişte „Barzaconii” – amintiri erotice din copilăria 

preşcolară –, dar îmi amintesc că le-am publicat chiar în 

„Vatra”, acum vreo trei ani. Aşa că... merg la şcoală unde, 

dintr-a-ntâia până-ntr-a-patra, tovarăşa învăţătoare m-a 

mutat de trei ori. De câte trei ori cu fiecare dintre cei 35 de 

colegi, în speranţa că o să-mi găsesc locul şi o să mă 

liniştesc. Am stat şi singur în bancă. E cam mult de povestit 

din perioada aia. Aşa că sar direct în gimnaziu, prin 

fereastra unui poem:


te dor atât de tare dinţii 

încât îţi aminteşti de profesoara ta din clasa a V-a 

care a spus că „dor” este intraductibil 

că el nu există decât în limba română 

îţi vine să râzi 

dar orice mişcare a feţei amplifică durerea 

te priveşti în oglindă 

şi te mai abţii încă o dată 

deşi arăţi ca un măscărici 

aşa cum eşti 

cu ochii injectaţi obrajii umflaţi şi urechile roşii 

te gândeşti că profesoara aceea 

a murit de cancer la ovare 

dar nu pentru că tu şi alţi derbedei ca tine 

vă uitaţi cu oglinda sub fusta ei 

sperând să vedeţi şi altceva decât o umflătură 

ci fiindcă acolo nu mai privise şi nu mai atinsese de 

ani buni 

decât un singur bărbat: medicul 

când a consultat-o şi i-a pus diagnosticul 

tu şi ceilalţi derbedei ca tine 

v-aţi simţit vinovaţi de moartea ei 

colegele voastre v-au reproşat că din cauza 

razelor de la oglinzi a făcut doamna cancer 

v-au arătat cu degetul ca pe nişte criminali 

iar vouă chiar vă venea să le omorâţi 

dar ar fi fost prea multe cadavre deodată 

pentru o şcoală de cartier 

aşa că le-aţi tras de păr 

iar fetei înalte cât o prăjină 

din ultima bancă 

i-ai şoptit chiar tu printre dinţi că-i pui oglinda 

dacă mai scoate o singură vorbă 

pe vremea aceea 

cancerul era un ghem de viermi albi şi mici 

care înviau la raze şi începeau să te mănânce pe interior 

ficat stomac pancreas intestine măduvă 

ovare 

dacă aveai 

îţi erau devorate 

iar ce mai rămânea din ele putrezea în tine 

şi crăpai 

de asta morţii duhneau atât de tare 

nu te apropiai de ei decât în vacanţe 

când îi duceau cu alai spre cimitirul din afara satului 

iar pe drum 

aruncau cu monede pe care le culegeai 

de printre picioarele celor cărora le era ruşine să se aplece 

au fost morţi care te-au făcut fericit 

căci sute de bani zburau peste ei ca nişte fluturi metalici 

ce-i însoţeau spre rai 

pe unii i-ai prins în aer 

pe alţii pe pământ 

71 

toţi pentru paradisul tău din caramele napolitane 

ciocolată şi rahat 

doamna profesoară nu mirosea 

iar la oraş nu se aruncă bani 

şi oricum aţi stat în spatele cortegiului 

în urma celor din clasele mai mari 

tu şi derbedeii ca tine 

aţi fost ultimii 

trişti 

dar bucuroşi 

că nu făceaţi şcoală 

zâmbeşti 

zâmbeşti cu toată gura 

iar oglinda îţi răspunde şi ea fericită 

Fericită, dar cu o mutră cam obosită, fiindcă de două 

luni sunt, pentru prima dată, tată. Unul din ăla înnebunit 

după copilul lui – mai ales că-i fată şi, bineînţeles, îmi 

seamănă –, stresat că i s-ar putea întâmpla ceva, atent la 

cum respiră, cum plânge, cum mănâncă, cum se uită, cum 

şi cât face... caca. Aş mai povesti despre propria mea 

copilărie, dar copila mea tocmai s-a pus pe plâns şi e musai 

să-i spun o poveste şi ei. 

Traian T. COŞOVEI 

„Am luat anticoncepţionale ca să 

omor copilul din mine”. 

Motto: „Nu pot evita neplăcerile bătrâneţii şi nu mă 

pot supăra pe Dumnezeu că m-a ţinut până aproape la 

nouăzeci de ani. Însă bătrânii au o supapă foarte 

înţeleaptă: au dreptul la neruşinare. O neruşinare 

nelimitată. Când mă gândesc la suferinţele bătrâneţii, îmi 

dau seama că în natura asta oarbă cel mai mare geniu este 

geniul morţii. Faptul că murim, de cele mai multe ori la 

timp, este un semn al dragostei lui Dumnezeu pentru noi.” 

PPPPPetre etre etre etre etre Þuþea Þuþea Þuþea Þuþea Þuþea 

Copilăria este „spaţiul” în care suntem cel mai 

aproape de Dumnezeu. Acest lucru îl înţelegem însă mult 

mai târziu... când, aşa cum spuneam într-un poem, nu ni 

se apropie sfârşitul... ni se îndepărtează viitorul... 

Perioada în care eu mă străduiam să construiesc 

căsuţe din cartonul aruncat la lada de gunoi din curtea 

Ambasadei Americii la Bucureşti era aceea în care Stalin 

ne lăsase orfani, iar Gheorghe-Gheorghiu Dej mai era 

prietenul muncitorilor. Eminenţa cenuşie a României zăcea 

încă prin puşcăriile politice iar cei care scăpaseră, vlăguiţi 

mental şi fizic, de la Canal se temeau şi de oglinda din 

baie. Unul dintre vecini venea de la serviciu cu Volgă 

neagră şi avea manta de piele, altul, miliţian, ocupase 

mansarda imobilului printr-o repartiţie îndoielnică... La


cinematografe se proiectau filme interminabile despre 

armata sovietică eliberatoare, pâinea era pe cartelă, părinţii 

vorbeau între ei în şoaptă... 

Dar, în vremea aceea, eu aveam vârsta zăpezii curate, 

a bunicilor nemuritori, a părinţilor tineri şi puternici. 

Mă simţeam ocrotit, mama era tânără, tata era în putere, 

bărbat frumos şi mândru… da, vremurile erau sărace şi 

tulburi, dar ce-mi păsa mie? 

Am fost un copil rău, am luat şi nota şase la purtare, 

mă înhăitasem cu fripţii... unii, care la 10-12 ani băteau 

cartierele, se cafteau în parcul Icoanei, unul a spart Biserica 

Italiană şi a furat icoane, altul a trecut Dunărea înot în 

Iugoslavia şi, de foame, s-a întors şi l-au şi prins... tăiam 

firele de la antenele vecinilor din răzbunare că nu ne lăsau 

să ne facem corturi (sic) pe acoperiş, dădeam cu carbid 

în borcane de sticlă, până l-au dus pe unul la spital că i-a 

explodat proiectilul în faţă, jucam tenis cu mingii de nămol, 

că alea normale nu spărgeau destul de bine geamurile... 

schimbam ciunga din gură în gură, băteam mingea până 

seara, târziu şi mai treceam şi pe la magazinul Unic, de 

unde furam leii de plastic de la sticlele de Gin Gordon’s. 

Ştiam toate subteranele şi acoperişurile din Blocul Roşu 

(la subsol era un garaj al Securităţii), Blocul Verde, Blocul 

Scala. Un joc de-a „hoţii şi vardiştii” începea la opt 

dimineaţa şi se termina la zece seara… 

La un moment dat, m-am „rătăcit”, însă în alte 

preocupări, cum ar fi poezia… dar asta e o nouă poveste. 

Cred că am început să scriu poezie în semn de refuz în faţa 

trecerii timpului. Am avut şi am încredinţarea că poezia 

m-a ţinut „captiv” într-un teritoriu fabulos al unei vârste 

inocente. Şi acum, dacă recitesc nişte titluri, „Bătrâneţile 

unui băiat cuminte” ori „Greva căpşunelor” regăsesc 

aceeaşi teamă de alungare din copilărie… ceea ce pentru 

mine ar însemna o alungare din poezie. 

Dar cel mai bine ar fi să îl las pe tata să vă 

povestească: „A venit pe lume cu două săptămâni 

întârziere. Un copil de sex masculin în greutate de două 

mii opt sute de grame şi şi care ţipă foarte tare – au scris 

doctorii de gardă în condica lor (…) Ţipase asurzitor şi 

doctorii, surorile nu ştiură cum să-l înfăşoare şi să-l ducă 

de acolo. Mama îl văzu mai târziu, tot în noaptea aceea… 

Moreacul! Era bătrân la faţă şi urâţel, dar mamei îi era drag 

şi o rugă pe soră să i-l lase câteva clipe măcar, să-l 

privească. Parcă îi era teamă să pună mâna pe el… E întreg, 

nu-i lipseşte nimic? – N-avea nici o grijă, are tot ce-i 

trebuie… E drăguţ… Băiatul deschise ochii şi se uită la 

mama lui fără să plângă, ca şi cum ar fi cunoscut-o de 

mult. Era mic, mic de tot, fragil, avea pielea zbârcită şi 

aspră – era ca un bătrânel – avea părul lung şi unghiile 

lungi. Pălmuţele îi erau zbârcite ca ale unei spălătorese. 

Lumina, lumina îl supăra şi nu putea ţine ochii deschişi. 

Nu avea sprâncene. Avea părul lung, alb rar şi moale – 

câteva fire de mătase. Avea ceva de marinar, de om de 

apă, îmbătrânit de călătorii în nesfârşite ape, subţiat, 

împuţinat de ape dar energic, nepotolit, supărat că a fost 

adus la ţărm din pribegiile lui. Era un moreac adevărat.” 

Mat târziu, mult mai târziu, cu vreo cincizeci de ani 

mai târziu, am scris un vers: „Am luat anticoncepţionale 

ca să omor copilul din mine”. 

Ruxandra CESEREANU 

Return your mind to its upright position 

- despre păpuşi, din copilărie la maturitate - 

Nu îmi aduc aminte să fi avut multe păpuşi în 

copilărie: cred că aveam nişte păpuşi mici şi medii (oricum, 

nu foarte multe), ca toată puzderia de fetiţe la vârsta mea, 

până când a intervenit ceva: de un Sfânt Nicolae, părinţii 

mei şi-au dat toţi banii ca să îmi cumpere (era prin 

1968-1969-1970?!) o păpuşă mare (deşi nu uriaşă), elegant 

îmbrăcată, şatenă, cu păr lung, care se numea, cum altfel 

decât ..., Nicoleta. O vreme mi-a fost teamă să mă joc cu 

Nicoleta, ca să nu o stric cumva, păpuşa aceea (cea mai 

mare pe care am avut-o vreodată) costase prea mulţi bani 

şi ar fi fost păcat. Apoi, după ce mi-am luat inima în dinţi şi 

am început să mă joc cu ea, mi-am dat seama că Nicoleta 

era o păpuşă cumva matură, era mai mare decât mine, nu 

ştiu cum altfel să spun, aşa că nu se prea potrivea să ne 

jucăm. Şi nu ne-am mai jucat. 

A doua păpuşă de care îmi amintesc (şi pe care o am 

şi astăzi) era din cârpă: tatăl meu mi-o adusese de la Milano, 

iar numele ei era/este Giuseppina. Avea părul tuns scurt 

(din aţe), ochi din nasturi, gura brodată, şi era umplută cu 

câlţi. Mâinile şi picioarele îi erau bufante, aşa că se putea, 

la o adică, dormi pe Giuseppina. Cineva foarte apropiat 

mie mi-a spus, acum câţiva ani, că, odinioară, aş fi făcut 

vrăji de dragoste cu Giuseppina, dar eu nu îmi aduc aminte 

de aşa ceva. Păpuşa adusă de la Milano era urâţică, dar 

foarte simpatică şi veseloasă, drept care am iubit-o 

întotdeauna. Cum de ea este astăzi singura păpuşă din 

copilărie pe care o mai am, nu ştiu nici eu! 

Mai am acasă o mică păpuşă indiană, tot de cârpă, 

îmbrăcată într-un sari ciclamen. Este, se spune, o păpuşă 

de întreţinere, pentru casă. Am primit-o de la o prietenă 

care crede în astfel de lucruri şi care mi-a dăruit-o pe post 

de portbonheur. Cred că ar trebui să o cheme Indy (dar 

fără vreo legătură cu Indiana Jones). 

În sfârşit, cea mai neobişnuită şi parodică păpuşă 

pe care o am este o mogâldeaţă verde, parţial informă:


este o parodie de păpuşă voodoo, adusă mie de la New 

York, de Andreea şi Adrian, doi dintre studenţii mei preferaţi 

de odinioară (cărora le şi este de altfel dedicat acest text, 

alături de alţi foşti studenţi - jucăuşi - ai mei de care am fost 

legată). Pe o parte, falsa voodoo este surâzătoare (cu 

această parte poate fi folosită pentru presupusele vrăji 

bune), iar pe cealaltă parte este încruntată (fiind folosibilă, 

lesne de-nţeles, pentru presupusele vrăji rele). Falsa voodoo 

este dotată şi cu ace albe şi negre, de înfipt în timpul 

vrăjilor (ceea ce este peste poate de amuzant). Pe partea 

benefică, păpuşa este inscripţionată (în engleză) cu lucruri 

de genul: Fall in Love, Good Hair Day, Dream Job, Nobel 

Prize, Win Lottery, Get a Life, True Happiness, Financial 

Windfall, Taxrefund, Great Sex. În mod previzibil, pe partea 

presupusă a fi malefică este inscripţionată cu lucruri de 

genul: Lose Money, Guilt Complex, Paranoia, Bad Breath, 

Go Bald, No Sex, Computer Crash, Taxaudit, Hell Job, 

Trip to Dentist, Food Poisoning. Cel mai simpatic accesoriu 

este, însă, The Voodoo Handbook, adică manualul de 

folosire al păpuşii cu pricina (care nu are nume, mai exact 

pe care eu nu am botezat-o – deşi ar fi trebuit, probabil), 

semnat de Voodoo Loo, născut în Haiti, specialist în studiul 

aerului condiţionat şi al reparaţiilor de frigidere, actualmente 

locuind în Louisiana. 

Voi insera aici, spre deliciul cititorului, sper, doar 

titlurile celor 18 capitole ale falsului manual de voodoo: 1. 

Island Magic. A History of Voodoo from Haiti to 

Gilligan’s Island and Beyond (part 1); 2. Getting Those 

Who Deserve to Be Gotten; 3. Degrees of Punishment; 4. 

Personal Effects; 5. Attaching Personal Effects to Your 

Voodoo Doll; 6. What if I don’t Have Access to a Personal 

Effect?; 7. Beginner Voodoo Spells; 8. Making 

Use of All the Senses; 9. Advanced Voodoo; 10. 

Pre-Packaged Spells for Your Convenience; 11. But 

What Do I Do if I Don’t Have Access to a Personal Effect?; 

12. So What if I’ve Forgotten My Doll?; 13. The 

Voodoo Cycle; 14. What to Do if the Voodoo is on You?; 

15. Voodoo Abuse; 16. Island Magic. A History of Voodoo 

from Haiti to Gilligan’s Island and Beyond (part 2); 

17. Conclusion; 18. Glossary. 

Dacă voi mai avea ori voi mai primi şi alte păpuşi, 

cândva, voi scrie despre ele. 

P.S. 1 

Cea mai ciudată vitrină cu păpuşi am văzut-o la 

Buenos Aires, în ultima zi din august a anului 2006, la 

Muzeul Colonial. Era o vitrină cu păpuşi inclusiv de 

culoare, confecţionate pentru micile stăpâne de plantaţii 

(a se vedea fotografia ataşată la acest text). 

P.S. 2 

Am scris o singură poezie în care am pomenit despre 

una din păpuşile mele din copilărie. Acest poem face parte 

din volumul Kore-Persefona (publicat în 2004). Mai trebuie 

să fac o ultimă specificare: păpuşa Giuseppina mi-a fost 

adusă din Italia de tatăl meu, şi nu de mama mea, aşa cum 

apare în poem (probabil din pricina unei confuzii la ceasul 

scrierii textului cu pricina, altă explicaţie nu am). Dar iată 

poemul: 

Luna cu amfetamină 

73 

Luna cu amfetamină are blană de hermină, 

tăvălită stau în ea ca-ntr-un baldachin de nea. 

Lună moale, oasele-s septentrionale, 

în răceala lor de-urzică stă un vrăbioi albit de frică. 

Cununiţa mea de lună e din vene de nebună, 

ţesute cu iscusinţă de o vrăjitoare cu falange prelungi 

care toarce pisiceşte sminteala mea în cămaşă cu dungi. 

Ay, tu, lună blestemată, curtezană nestemată, 

pielea ta-i marsupiu de prădalnică agată. 

Vineţie cu plămînii explodaţi printre stele 

levitez între comete cu păr lung de iele, 

la capătul tunelului stă luna ca o oarbă împărăteasă, 

cu văpăi în creier, veşmîntată în rochie lucioasă. 

Zece ani aveam cînd mama mi-a adus o Giuseppină, 

o păpuşă din Milano, cu ochi verzi de-amfetamină, 

o strîngeam de mîini, picioare, şi dormind cu ea alături, 

călăuza mea în somn avea limfă opalină. 

Lună ciungă, mirosind a soartă, mintea mea-i o sticlă spartă, 

o fetiţă cu sîngele împletit în codiţe, 

sufletul ei umflîndu-se de spaima spaimelor în fundiţe, 

un fetus uitat într-o burtă marină, 

de sfătuitorii morţii care pribegesc călare pe o drezină. 

Lună coţofană, pliscul tău îmi face rană. 

Octavian SOVYANI 

Trenuri şi visuri 

Primesc bucuros să vorbim despre copilărie, chiar 

dacă nu ştiu dacă a mea a fost (aşa cum se spune de 

obicei) sinceră şi nevinovată. 

Am copilărit la Braşov, aproape de una din gările 

secundare ale oraşului care se numea Suburbiu Aşa îi 

spunea şi cartierului, unde părinţii mei locuiau de treizeci 

de ani, într-o casă aşezată pe un colţ, care avea două 

porţi: poarta din faţă şi poarta din dos. Aceste porţi erau 

mereu încuiate, iar până pe la cinci-şase ani nu aveam 

voie să ies singur pe stradă, ca să nu învăţ prostii de la 

ceilalţi copii, aşa că jocurile mele erau solitare si se derulau 

mai mult în închipuire. Totuşi, câteodată se mai întâmpla 

să evadez şi atunci mă întorceam, spre disperarea 

maică-mii, ba murdar ca un porc, ba cu genunchii juliţi, ba 

bătut de vreun copil cu care încercasem să mă 

împrietenesc. Iar odată, la întoarcerea dintr-o asemenea 

expediţie, am întrebat-o pe maică-mea: 

– Mamă, ce-i aia p... mă-tii? 

Ea s-a uitat la mine urât şi mi-a spus pe un ton foarte 

aspru: 

– Să nu mai spui niciodată aşa. E o femeie bătrână 

şi foarte urâtă, care umblă mereu îmbrăcată în negru. 

Am ţinut minte. Apoi, după câtva timp, 

plimbându-mă eu cu taică-meu pe lângă calea ferată, am 

auzit că o bătrână fusese călcată de tren şi atunci am 

alergat într-un suflet la maică-mea:

74 


– Mamă. Mamă, pe p... mă-tii a tăiat-o trenul. 

De altfel una din plăcerile mele era pe vremea aceea 

să mă uit după trenuri. Preferam trenurile de marfa, pentru 

ca erau mai lungi si mai misterioase. Câteodată trecea, în 

mare viteza, automotorul. Apoi au început să treacă nişte 

trenuri ticsite de tancuri şi de soldaţi despre care se şoptea 

că merg în Ungaria... Asta fiindcă mă întrebai despre 

comunism...Despre el am aflat mai multe abia când am 

început sa merg la şcoală. Pâna atunci nu ştiam mare lucru: 

îmi amintesc foarte vag de nişte cartele de pâine, de cozile 

la carne la care maica-mea alerga la trei dimineaţa, 

punându-şi paltonul direct peste cămaşa de noapte sau 

de dispariţia câte unui vecin despre care se spunea în 

mare taină ca „a fost luat”. După doi sau trei ani de şcoală 

eram însa deja bine îndoctrinat. Învăţasem o poezie despre 

poporul-frate sovietic (o mai ştiu si acum: eu sunt fratele 

tău mai mare/din poporul cel mai tare/sunt sovietic cu par 

bălai/ ca si soarele de mai), aveam o cravata roşie şi o 

insignă de pionier şi devenisem (spre stupefacţia bunicii 

mele care mă învăţase toate rugăciunile pe care le ştia şi 

reuşea uneori să mă ducă la biserică) ateu militant. Ce să 

mai spun despre indignarea care m-a cuprins când l-am 

văzut, în ziua înmormântării lui Dej, pe vecinul meu, domnul 

Catty, jucând de bucurie, cu o sticla pântecoasă de ţuică 

în mână... 

Dar până să ajung la şcoală, am mai fugit de câteva 

ori de acasă... 

Eram un copil singuratic, cu mişcări stângace, 

neîndemânatic la jocuri şi plin de frustrări. Îmi plăceau 

mult poveştile (părinţii mei îmi citeau regulat) şi îmi 

compuneam în închipuire propriile mele poveşti. Trăiam 

vieţi imaginare, de-a lungul cărora mă luptam cu tot felul 

de monştri şi seduceam prinţese albe ca zăpada, roşii ca 

sângele şi negre ca abanosul… Apoi, într-o bună zi, mi-a 

venit ideea să plec în lume, aşa cum făceau toţi eroii 

poveştilor mele preferate. Mi-am făcut o sabie de lemn şi 

am tulit-o pe poartă, din fericire descuiată în ziua aceea. 

Am mers aşa, cale de câteva străzi, până când dintr-o 

dată, mi-am dat seama că nu ştiu unde e lumea... 

Şi m-am întors acasă, cu coada între picioare, din 

prima mea aventură iniţiatică, încheiată aşa lamentabil... 

Dar am continuat să fug de acasă ori de câte ori se 

ivea o ocazie favorabilă. 

O dată s-a întâmplat să nimeresc pe o străduţă 

lăturalnică, pavată cu pietre, care purta numele unei 

sărbători comuniste. Cocoţată pe un gard o fetiţă se uita 

ţintă la mine. Nu era o fetiţă frumoasă: avea părul tuns 

foarte scurt, un chip negricios, ochii bulbucaţi şi buzele 

groase. Şi, dintr-odată, a începu să se strâmbe la mine, 

scoţând din fundul gâtului nişte sunete ascuţite. 

Am luat-o la fugă instinctiv, apucat de o spaima 

cumplită. Străduţa era pustie, luminată de strălucirea 

puternică a soarelui de amiază. 

Trăiam o frică bizară, pe care nu o mai simţisem 

niciodată până atunci. Fetiţa mă speria, dar mă şi atrăgea 

în acelaşi timp. După ce am alergat până la colţul străzii, 

am simţit nevoia să mai trec odată prin faţa gardului pe 

care stătea apariţia aceea ciudată. 

Părea că mă aşteaptă, iar strâmbăturile ei erau de 

data asta parcă şi mai hidoase. Am fugit iarăşi. Iar jocul 

ăsta s-a repetat de câteva ori, un joc în care exista ceva 

feroce şi totodată foarte atrăgător. Acum înţeleg că frica 

pe care o gustam atunci cu atâta voluptate era încărcată 

de erotism. A fost primul meu contact abisal cu feminitatea. 

Pe fetiţa aceea n-am mai văzut-o de atunci niciodată. 

Au fost apoi fricile... 

Prima mare frică de care îmi amintesc e legată de un 

vis care se repeta periodic în cei dintâi ani de copilărie. 

Nişte femei legate la cap cu turbane de toate culorile 

încercau să mă prindă şi să mă bage într-un sac în care era 

foarte întuneric... În mintea mea exista nu ştiu ce legătură 

misterioasă între aceste femei şi lampa cu gaz de pe dulapul 

din bucătărie. Eram convins că anumite gesturi făcute în 

faţa lămpii cu gaz pot provoca apariţia acestor femei de 

care mă temeam grozav. Şi totuşi făceam (nu ştiu dacă 

de-adevăratelea sau în vis) gesturile respective şi poate 

că îmi provocam chiar prin asemenea gesturi acest coşmar 

de care mă tem şi acum că ar putea să revină într-o noapte 

oarecare. Mai târziu, am învăţat să-mi provoc coşmarurile 

cu ajutorul pixului şi al hârtiei, dar spaimele mele mai noi 

nu mai au fascinaţia marilor frici din copilărie 

Un alt vis a fost visul cu moartea. Se făcea că moartea 

(sub înfăţişarea clasică de schelet, aşa cum o văzusem 

într-o carte cu poze) le făcuse o vizită părinţilor mei. Era 

extrem de amabilă, extrem de gentilă, totuşi îmi era tare 

frică de ea. Aşa că m-am ascuns într-un colt al camerei, în 

spatele sobei masive de teracotă. Deodată am simţit în 

spate un fel de înţepătură. Am întors capul. Scheletul era 

în spatele meu, îmi rânjea cu toţi dinţii şi mă înţepa cu 

rotulele lui ascuţite... 

Visam de multe ori decapitări şi ghilotine, înainte de 

a avea noţiunea de ghilotină. Asta mă face să mă gândesc 

cu groaza la vieţile mele anterioare şi să mă întreb dacă 

n-am pierit cumva odinioară pe platforma însângerată a 

eşafodului. 

Mi-a mai fost frică de tuneluri şi de podurile de cale 

ferată, de crucea roşie de pe ambulanţe, de ţigani şi de 

câini. De poveştile cu stafii pe care le auzeam de la 

bătrânele care o vizitau pe bunica-mea şi ştiau nişte istorii 

cumplite, pline de strigoi şi de cimitire. 

La cireşe şi la scăldat n-am fost niciodată, n-am furat 

pupeze, dar nici cuminte n-am fost. Ceea ce putea să le 

pară unora cuminţenie era poate făţărnicie. 

Şi aşa cu copilăria....

literaturã ºi copilãrie-copilãria-totdeauna ceva de studiat 

Adrian GRĂNESCU 

Tratat asupra copilăriei mele 

fragmente 

Nu toţi oamenii se lasă uşor stîrniţi să înceapă a 

povesti despre copilărie. Despre copilăria lor. Unii ajunşi 

la o vîrstă apreciabilă povestesc – adică îşi amintesc cu 

mai multă plăcere – despre copilăria propriilor vlăstare 

decît de-a lor. Şi ţin s-o împărtăşească altora… Să-i zicem, 

acestuia, un sentiment al bunicului, uneori ivit înainte 

de-a cunoaşte această stare… Alţii, povestesc propriilor 

copii, sau cunoştinţelor amintirile lor din primii ani de viaţă. 

Un sentiment părintesc? Sau simplă sfătoşenie…? 

La rîndul meu, ani mai tîrziu, cînd cei doi băieţi ai mei 

erau mici, dar ascultau poveşti, întotdeauna aveam 

sentimentul, ba chiar certitudinea că nu găsesc nimic 

interesant să le spun din amintirile propriei mele copilării. 

Că nu au pic de spectaculozitate raportate sau comparate 

cu cele pe care le auzisem eu copil. Oare am reuşit să le 

transmit ceva? Ceea ce-mi venea, atunci, în minte, pentru 

a le reda lor, mi se părea total neinteresant şi incomparabil 

mai searbăd decît ce-mi povestiseră aceşti înaintaşi ai 

familiei. Oare am reuşit să le transmit ceva ? Îşi vor aduce 

aminte peste ani de poveştile mele? 

De fiecare dată cînd mă gîndesc la copilăria mea sau 

cînd încerc să mă transpun acelei vîrste vrînd să-mi 

amintesc lucruri, momente, întîmplări, fapte (pierdute, 

ascuns în ceaţa trecerii timpului), încercînd să clarific ceva 

uitat involuntar mă simt în postura unui operator 

(cinematografic, sau de televiziune) şi simultan mă văd pe 

mine cel de atunci, prezent în cadru. O duplicitate care mă 

transformă în creator (re-creator) dar şi protagonist. 

Exerciţiul este real, sincer, nu vă mint, dacă nu-l trăiţi şi dv. 

în situaţii asemănătoare atunci, vă rog să vi-l imaginaţi… 

Neapărat ca să putem fi împreună şi să trăim aceleaşi emoţii. 

Oricît am stat, şi asta nu o dată, să mă gîndesc care 

ar fi imaginea, trăirea cea mai veche pe care am păstrat-o 

în amintire din copilăria mea, n-am găsit niciodată ceva 

identic. Şi atunci, poate cel mai simplu ar fi să încep cu 

locul unde am început să-mi dau seama, să realizez viaţa. 

M-am născut în Cluj un oraş care prin acest destin mi-a 

devenit un al treilea părinte. Ca şi părinţii, oraşul naşterii 

nu ţi-l alegi tu… Ca şi părinţii, oraşul naşterii te leagă (pe 

vecie) dacă nu întotdeauna sentimental atunci, cel puţin, 

în documentele de stare civilă el devine o particulă a 

numelui tău… 

Peste drum de casa noastră erau grădini, o dată, pe 

cînd eram foarte mic, ţin minte, tata m-a dus printr-o gaură 

din gard la săniat. Grădina aceea era într-o pantă mult mai 

pronunţată decît cea de la noi. Poate ne-am săniat de mai 

75 

multe ori… Memoria nu mi-a reţinut decît o singură zi 

plus faptul că atunci (probabil devenisem mai „mare”) 

tata a demontat speteaza săniei şi ne-am dat astfel împreună 

pe pantă la vale… Logic aceasta mai putea însemna şi 

faptul că eram mai mare, puteam şedea „drept”, în fund. 

Grădina acea mai poseda ceva, o piatră mare, 

paralelipipedică cu inscripţii. Nu mă interesa şi nu mă 

impresiona cîtuşi de puţin. O dată m-a pus pe ea, în 

picioare, Nelu vărul mamei mele şi mi-a făcut cîteva 

fotografii. Le păstrez şi azi. Peste cîţiva ani, cînd mergeam 

deja la şcoală, proprietarul grădinii, ca să se grozăvească 

la tata, fiindcă era un umil şi ignorant beţiv, complexat şi 

de o poziţie socială joasă, a povestit cum că la sesizarea 

sa muzeul de istorie a venit şi a ridicat piatra care, chipurile, 

era un monument funerar roman. 

De acasă, la „doi paşi” era magazinul „Victoria” 

transformat apoi în „Alimentara” de unde cumpăram 

aproape tot ce ne trebuia în casă. Pîinea se cumpăra zilnic 

pe cartelă: existau nişte cartele colorate în funcţie de 

„necesităţile fiziologice” ale fiecărei categorii profesionale. 

În capul listei erau, evident, muncitorii, la coadă de tot 

intelectualii. Copiii erau puţin mai privilegiaţi decît cei din 

urmă. Noi aveam două cartele de intelectual şi una de 

copil. Norocul era că rareori se respecta ad litteram 

raţionalizarea propusă, probabil existau marje de 

siguranţă… Fiindcă o dată – aşa-mi povestise mama cînd 

crescusem – jucîndu-mă cu foarfeca, am descoperit 

cartelele familiei pe care le-am făcut… tăiţei. Dacă aş fi 

distrus punctele, adică celelalte cartele (pentru haine şi 

pantofi) nu ne-ar mai fi putut ajuta nimeni… Primul contact 

cu vecinii m-a făcut să ştiu, din prima copilărie, că 

oamenii vorbesc fie româneşte fie ungureşte. Ceva mai 

tîrziu, la Sibiu şi la Sighişoara, la surorile mamei mele am 

aflat că acolo se vorbea şi germana. Fireşte această 

ignoranţă n-a ţinut foarte mult, dus la filme am auzit şi alte 

limbi (ruseşte, în primul rînd, dar şi italiana foarte prezentă 

pe ecrane…). 

Ca oricărui copil hainele (sau bunurile de acest fel) 

nu-mi făceau nici o impresie, nici fructele (probabil 

obţinute nu tocmai uşor: portocale, foarte rar mandarine. 

N-am înţeles niciodată de ce nu le plăceau celor ce ne 

conduceau „destinele” mandarinele, ananaşii, nucile de 

cocos. Bananele au apărut mult mai tîrziu, prin ’62-63). 

Doar jucăriile ne bucurau cu adevărat. Un avion din lemn 

(urît, greoi, nefuncţional, „mîndrie” a constructorilor 

comunişti de jucării) pe care l-am iubit foarte mult şi l-am 

păstrat cu sfinţenie, un camion, din tablă ce semăna vag 

cu omniprezentul Molotov, un tramvai, tot din lemn, 

reprezentarea mijlocului de transport emblematic al Sibiului 

mamei mele. Păpuşile – am avut şi cîteva păpuşi – se 

făceau din „cîrpe”, la sfîrşitul „primei” copilării au apărut 

şi cele cu cap din papier mache, pictate ulterior. Fireşte 

acestea au fost cîteva jucării primite pe rînd (nici nu-mi 

amintesc cu ce ocazii: Sfîntul Nicolae (cred că atunci 

primeam cărţi, bomboane şi nuieluşa tradiţională din 

Ardeal), Crăciun, ziua mea, Paşti… Oricum am vrut să 

enumăr jucăriile existente pe acea vreme (şi, nota bene 

niciuna dintre acestea nu le-am văzut niciodată în vînzare 

la magazinele cu jucării, pe unde părinţii mei nu scăpau de 

pretenţiile mele imperative de-a le vizita…). Să fi fost

76 


procurate cu „pile”? Tot aşa cum făceam şi eu, mai tîrziu, 

pentru copii mei? Cine ştie…? 

Ca să poată scăpa de chiriaşi – spusesem că existau 

normative comuniste, se pare că de sorginte sovietică, 

„clare” despre cît spaţiu au dreptul fiecare persoană, în 

funcţie de categoria sa socială şi profesională - , într-o 

vară (probabil 1953 sau 1954) ai mei au modificat casa, 

transformînd o cameră în cămară de alimente şi spaţiu 

pentru scările ce duceau la pod. Ca să se poată desfăşura 

în voie lucrările m-au trimis la bunicii mei dinspre mamă, la 

Poiana Sibiului. Drumul l-am făcut în două reprize: cu 

avionul pînă la Sibiu şi cu automobilul de la Sibiu la Poiană. 

După ce s-a desfiinţat trenul direct de Sibiu deservit de 

un automotor roşu, în locul cursei auto care făcea 6 ore 

opţiunea ce mai bună era avionul care făcea mai puţin de 

o oră. Linia aeriană se numea TARS (Transporturile 

Aeriene Româno-Sovietice) era deservită de nişte aparte 

sovietice (cred că se numeau Li) copie fidelă a 

Douglas-urilor. Autobuzul de aeroport pleca de la agenţie 

situată în Piaţa Libertăţii în locul Dieselului de azi. De la 

Sibiu am plecat cu automobilul unui particular (uitat), o 

maşină neagră în care încăpeau, pe scaune vreo opt 

persoane. Pentru mine a fost o vară de neuitat, niciodată 

pînă atunci şi niciodată de atunci n-am mai stat atît de 

mult cu bunicii mei. De la mama mare am învăţat cîteva 

lucruri foarte importante pe care mama (probabil) 

n-avusese curajul să-mi le spună. Cel mai important lucru 

era că despre carne nu-i voie să se vorbească numai cu 

familia şi numai în şoaptă. Carnea a fost un produs 

„deficitar” în toată „epoca” şi dacă n-aveai noroc s-o 

găseşti la măcelărie (la Poiană nici nu exista aşa ceva) ea 

se procura numai la „negru”. O menţiune specială şi un 

tratament special în puşcărie era pentru tăierea şi 

colportarea cărnii de viţel. Călătoria la bunici a fost prima 

mea călătorie din care am şi păstrez mai multe amintiri. 

Singura excepţie ar fi Vatra Dornei unde am fost cu părinţii 

mei într-un concediu. După textul fotografiilor păstrate se 

pare că aveam ceva peste doi ani, îmi amintesc totuşi 

cîteva foarte scurte secvenţe. Ele conţin un parc uriaş, un 

pavilion în care cînta muzica (nu ştiu ce fel de muzică, nu 

ştiu ce fel de orchestră), rîul Bistriţa în care întrase în apă 

pînă la genunchi fiul unei cunoştinţe de-a mamei, plute pe 

aceeaşi Bistriţă şi… cam atît…Mai reţin o imagine din 

tren – drumul pînă acolo sau drumul spre casă – un peisaj 

cu munţi în depărtare şi manivela cu care se ridica fereastra. 

În vara aceea am umblat mult prin sat, prin păduri din jur, 

am fost pus pe un cal de un vecin de-al bunicilor. Întors 

acasă mi se părea că nu mai cunosc nimic şi că totul 

devenise şi mai interesant. Curtea era plină de flori. N-o 

„văzusem” pînă atunci ? Sau am stat atît de mult la bunici 

încît florile au apucat să crească mari. 

Nu reuşesc să-mi amintesc, de exemplu, ce culori 

aveau pantalonii mei scurţi, ce fel de cămăşi purtam. Ţin 

minte, în schimb, cum mă „frigeau” rănile genunchilor juliţi 

pînă ce rana se „închidea” şi se făcea o crustă. Ţin minte 

usturimea pielii din fiecare vară, la primele expuneri mai 

lungi la soare – jocuri interminabile fără nici o oprelişte. 

La 1 martie înaintea mamei eu eram cel care prime un 

mărţişor de la tata. De unul mi-aduc aminte adesea. Era un 

elefant foarte mic, fin. Ar fi putut fi făcut din argint pentru 

că peste ani se înnegrise (era păstrat de mama într-o cutie 

de carton alături de altele), putea, foarte bine să fie făcut 

dintr-un metal oarecare. Dintre mărţişoarele (din acea 

„colecţie” dar şi de la pieptul altora) mă fascinau figurinele 

miniaturale, nu foarte dese. Nici nu mai ştiu cînd s-a pierdut 

colecţia mamei, am mai cotrobăit printre mărunţişurile case, 

l-am căutat dar nu l-am mai găsit. Mult mai tîrziu cînd am 

citit ici acolo despre simbolismul elefantului la asiatici, 

mai ales la budhişti aş fi vrut să-l revăd, să-l contemplu… 

Ceva îmi spunea că aş putea descoperi – în miniatura sa – 

şi alte elemente caracteristice acelor culturi… Nu o dată, 

în urma vreunei lecturi, întrerupîndu-mă, m-am surprins 

pregătindu-mă să mă îndrept spre dulapul cel mare, la uşa 

din mijloc, sus, printre batiste să caut cutia mirifică… 

Mama a murit de mult, dulapul nu mai există, cutiile şi 

batistele de azi sunt altele… 

În anul în care am început şcoala singura mea „zestre 

„ în materie de călătorii erau împrejurimile Clujului (pădurea 

Făgetului, fîntîna lui Sfîntul Ion), Vatra Dornei, Oradea, 

Sibiul, Poiana bunicilor mei. Poate alţi copii nu cunoşteau 

nici atîta… Eu, în schimb, aveam deja prieteni care 

„veniseră” la Cluj din alte localităţi şi, din acest punct de 

vedere. Mi-i consideram superiori. Şcoala am aşteptat-o 

nerăbdător. O nerăbdare a schimbării, a curiozităţii… Nimic 

concret nu mă făcea să mi-o doresc. Ştiam ce este o şcoală: 

mama mă dusese de multe ori la ea la şcoală, în vacanţe, în 

timpul anului. În vacanţe profesorii români, atunci ca şi 

acum, sunt datori să meargă şi să semneze condica (cu 

sau fără treabă). Ca să nu rămîn singur acasă mă lua cu ea 

dar curiozitatea mea dispăruse. În afara podelelor date cu 

motorină puternic mirositoare (un remediu, un panaceu 

universal împotriva tuturor microbilor), în afara băncilor 

urîte, urît vopsite, scrijelite, a coridoarelor vopsite cu o 

culoare roşcată, „căcănie” cum s-ar zice în popor, a 

veceurilor mirositoare ce puteai vedea la şcoală? 

Mi-amintesc de un spectacol de circ, unde un 

iluzionist, a chemat un copil din „sală” pentru o 

demonstraţie. Cel venit a fost Tavi D., cu un an mai mare 

decît mine… Nu mai ştiu în ce a constat demonstraţia, dar 

la sfîrşit, iluzionistul, a început să-l mîngîie în răspăr pe 

Tavi scuturînd zeci de monede din capul său într-o 

găleată… (După ani, ori de cîte ori l-am întrebat pe Tavi, 

care a ajuns operator de televiziune, despre această 

întîmplare – veritabilă amintire din copilărie – neagă vehement 

că ar fi fost protagonistul ei… Ciudat, foarte ciudat 

cum unii vor să şteargă cu buretele anumite amintiri, care, 

la urma urmelor, nici nu sunt „ruşinoase”… Sau chiar le-au 

uitat…?) 

Mai erau vizitele, la prieteni de familie, care erau alte 

ocazii de petrecere a timpului liber. Părinţii îşi duceau 

poveştile lor (de fapt ei erau organizatorii acestor întîlniri) 

iar noi copii de făceam joaca noastră. Lucrurile cele mai 

interesante care au constituit amintirile mele peste timp 

erau nu jocurile (pe care aproape le-am uitat) ci momentele, 

cînd scăpaţi de sub control, făceam descoperiri. Soţul 

unei prietene a mamei mele fusese ofiţer, deblocat în 1948, 

acum un foarte serios şi sîrguincios contabil (simpatic 

părinte, bună gazdă, un povestitor fără pereche), copii lui 

(o fată de vîrsta mea şi băiatul mai mare decît mine) mi-au 

arătat epoleţii de paradă ai tatălui, astăzi cred, din cultura 

mea, ca fiind din epoca lui Carol al II-lea. Erau strălucitori,


făcuţi cu fir de „aur”. Părinţii n-au ştiut de aceasta… Un 

altul prieten de-al meu, al cărui tată fusese pompier, mi-a 

arătat în pod o cască strălucitoare şi o secure (probabil de 

paradă, nefuncţională). La alţi prieteni am descoperit 

jobenul (foarte „tare” şi rigid) ţinut în cutia sa specială, al 

bunicului care îndeplinise diferite funcţii administrative, 

alături de o colecţie impresionantă de ziare franţuzeşti din 

perioada anilor ’30. Un coleg de şcoală, ceva mai tîrziu, 

spre sfîrşitul copilăriei, mi-a arătat un set de fotografii din 

studenţie ale tatălui său, care studiase teologia la Roma. 

Altul mi-a arătat un pistol cu butoiaş descoperit, aruncat 

la colţul străzii. Jocuri nevinovate de copii… Jocuri 

nevinovate printre obiecte care ar fi putut atrage mari 

neplăceri părinţilor noştri. Un alt prieten, frate mai mare al 

unei colege mi-a arătat într-o debara a apartamentului lor, 

operele complete ale lui Stalin şi Lenin (probabil în ruseşte) 

alături de cîteva basoreliefuri în bronz cu primul dintre 

aceştia… Deşi era perioada de dizgraţie (şi a marelui Stalin 

şi a părinţilor săi: tatăl ofiţer de securitate, mama 

procuror) această destăinuire n-ar fi putut pricinui, în 

schimb, nici un rău… Familiei lor, mie, în schimb… Cine 

ştie…? Odată, cu sora lui, colega mea am fost la un film 

pentru copii. Se făcuse mare vîlvă, veniseră două filme 

franţuzeşti prezentate într-o singură reprezentaţie: Balonul 

roşu şi O zînă ca-n poveşti. Cred că primiseră „paşaport” 

realizatorii lor fiind oameni de stînga… Balonul roşu era 

o alegorie despre un copil care îşi pierde sau i se sparge 

(de un ştrengar) balonul (de culoare roşie !); copilul este 

trist. Şi atunci, printr-o „solidaritate” universală vin spre 

el toate baloanele (roşii !!!) din lume. O alegorie… Al doilea 

era o poveste filmată cu animale adevărate ducînd o viaţă 

socială, „umană”… Probabil, la un moment dat, a existat 

„un pasaj” de „vis” căci prietena mea a exclamat: 

– Oare cînd o să fie aşa şi la noi? Poate în comunism! 

Am fost colegi pînă în clasa a zecea, nu mai ştiu ce 

s-a întîmplat cu ea… Evoluţia ei, ulterioară, a fost 

normală… Oare ce-au mai făcut părinţii ei…? Este exclus 

să mai poată fi în viaţă… Fiind colegi atîţia ani, iată cum se 

mai leagă lucrurile, am participat şi la zilele ei de naştere, 

zile sărbătorite, fără absolut nici o excepţie, ca şi ale noastre 

celorlalţi… Ba chiar mai mult, dacă-mi amintesc, la ea se 

asculta, „din greu” Beatles. Dar aceea era o altă perioadă, 

adolescenţa… 

Tot aşa fusese „crescut” un coleg repetent, apărut 

într-a cincea, pe care-l porecleam Koffer, de la cufăr, valiză… 

Acesta în prima zi, cînd dirigintele l-a întrebat cum îl 

cheamă şi cine-i sunt părinţii. A spus despre tatăl său: 

– … tîmplar de meserie, acum şef la cadre, ridicat 

de către partid! 

Din spatele meu am primit un pumn zdravăn în 

coaste de la Dan. M-am întors să i-l înapoiez, el se uita 

spre mine cu o mină foarte gravă, serioasă: 

– Ai auzit, al dracului, ce l-a învăţat să spună. 

Nemaipomenit! 

O anumită departajare (pe termen scurt) s-a produs 

doar cînd am fost făcuţi pionieri. Spre deosebire de alte 

şcoli, unde primirea se făcea la sfîrşitul clasei a doua, la 

noi lucrul acesta se întîmpla toamna spre iarnă în clasa a 

treia. Primirea se făcea în serii şi am avut ocazia, prilejul să 

fac parte din prima… Pînă la sfîrşitul clasei toţi, fără nici o 

excepţie, am fost făcuţi pionieri şi lucrul acesta a fost 

77 

benefic, cel puţin pentru faptul, deloc neglijabil, că nu 

ne-a despărţit, că nu a creat suferinţe. Primirea se făcea cu 

o solemnitate la care candidatului i se puneau întrebări 

(de cele mai multe ori ştia să răspundă la acestea), citea 

apoi angajamentul solemn şi în cele din urmă i se punea 

cravata, în faţa steagului detaşamentului. Cravata se purta 

legată pe sub gulerul cămăşii sub veston era, pînă la urmă, 

o cravată. Poate tocmai de aceea la unele şcoli, unii pionieri 

le legau peste veston. O tendinţă proletcultistă? O lipsă 

elementară de cunoaştere, de educaţie a felului cum se 

aranjează hainele? Un răspuns deliberat la eventualele 

critici ce se făceau tendinţelor din modă (ce se numeau, 

foarte grav, cosmopolitism)? Pantalonii înguşti (nu largi 

cum erau cei „demodaţi”), fără manşetă (în care, mai ales, 

la copii se aduna praf, nisip), pantalonii pescăreşti (la 

fete) erau astfel de rele exemple care se taxau cu aspre 

critici fie la organizaţiile de pionieri (în clasele mici), fie la 

UTM (clasele mari), unde o atare comportare sancţionată 

putea avea grave repercusiuni. 

În noua noastră calitate, adică aceea de pionieri, 

trebuia să participăm la defilări, adică la exerciţii de mers 

în cadenţă, aliniaţi, purtîndu-ne fie pe noi, fie steagurile 

(de unitate, detaşament sau grupă), fie tobele sau 

trompetele. Exerciţiile erau destul de obositoare, 

enervante, cu pauze foarte lungi (în care nu se făcea 

absolut nimic), cu treceri repetate prin faţa (viitoarei) tribune 

amplasate de partea cealaltă a Teatrului Naţional cu 

„fundul” spre obeliscul-cenotaf închinat armatei sovietice 

(simbol, intenţie vădită sau simplă coincidenţă?). Dacă în 

aprilie (pentru 1 mai) mobilizarea se făcea direct de la şcoală 

(cu urmărirea strictă a prezenţei), pentru 23 august (o nouă 

zi naţională alături de celelalte, vremelnic schimbate), 

veneau profesorii (aduşi, obligatoriu, din concediu) pe la 

casele noastre… Odată ce se descopereau „rezidenţi” în 

oraş aceştia primeau sarcina de „mare răspundere” de-a 

merge pe la casele colegilor spre a-i mobiliza, după care 

scenariul se repeta, predîndu-se sau nu, la alţii ştafeta. 

Din cauza căldurii, a zilelor însorite primele exerciţii se 

făceau în parc, pe aleile principale, apoi repetiţiile 

„generale” (erau mai multe) pe viu, iarăşi pe traseul 

obişnuit: strada Kogălniceanu, Universităţii (Puşkin), Piaţa 

Libertăţii, Petru Groza, Piaţa Victoriei, Calea Dorobanţilor. 

Se făceau cîteva astfel de inele, în sensul arătat de mine, 

abia în 1964 s-a făcut o ironică schimbare (dacă tot s-au 

produs schimbări importante în politica ţării) defilîndu-se 

în sens contrar. 

Venind vorba despre uniformă, iată, să vorbesc puţin 

şi despre uniformele copilăriei mele. La grădiniţă purtam 

şorţuleţe. Şorţuleţul de grădiniţă înseamnă, de fapt, un fel 

de rochiţă ce se pune peste haine pe care le protejează, 

dar rolul său este de uniformitate. Toată grupa astfel 

îmbrăcată inspiră ordine. La grupa mică băieţii purtau o 

fundă, un fel de lavalieră albastră, iar fetele roşie…La 

şcoală, încă din clasa întîia, am beneficiat de nou introdusa 

uniformă şcolară, un costum (pantaloni şi haină de culoare 

neagră. Urîte dar trainice. Multor părinţi le-a plăcut aceasta. 

Unii considerau că este foarte potrivită, protejează alte 

haine de activitatea care ar murdări alte haine… Pe măsură 

ce creşteam o uram. Vara, în anotimpurile calde ţinea prea 

multă căldură, iarna, dimpotrivă, era prea subţire. Pionieria 

avea şi ea uniformă. Vorba vine. Ea nici nu era măcar

78 literaturã ºi copilãrie-copilãria-totdeauna ceva de studiat 

instituţionalizată. E drept pionierii apăreau în fotografii 

sau desene în pantaloni scurţi (o săptămînă două din 

septembrie se puteau purta pantaloni scurţi, pe urmă 

venea, la Cluj, frigul), cămaşă albă şi cravată. Noi umblam, 

la „festivităţi, cu o cămaşă albă şi cravata roşie pusă sub 

veston. Întîmplător aveam un veston bleumarin, dintr-o 

stofă mai bună, cumpărat de mama pentru ocazii festive 

(sărbători, la teatru sau operă). Pe acesta îl purtam în locul 

uniformei în zilele cînd aveam activităţi pioniereşti. În rest 

umblam îmbrăcat în uniforma şcolară sub care se potrivea, 

destul de bine, cravata roşie. Se potrivea, fiindcă avea 

mici revere. Vestonul cel bun, culmea, se închidea pînă la 

gît ca şi uniformele maoiste. Totuşi ambele uniforme erau 

mai agreabile, mai prietenoase decît aceea a miliţianului 

pe care-l cunoşteam din vedere. Unde mai pui că vestonul 

de pionier mirosea foarte frumos a parfum: cum era o haină 

dintr-o stofă fină, elegantă îl purtam şi la Paşti. Sticluţa cu 

parfum încăpea cum nu se poate mai bine într-unul din 

buzunarele, cu „clapă”, de la piept, ba, mai mult, reuşise, o 

dată, să se verse, foarte puţin, suficient ca să dea un 

splendid miros „pe vecie” – chiar şi în amintirea mea de 

acum – hainei mele, uniformei de pionier. 

Să spun de la început că, pentru mine, locurile au o 

însemnătate uriaşă. Casa, grădina, şcoala, biblioteca, 

părinţii înşişi sunt locuri în funcţie de care am crescut şi 

prin care mă definesc. Locuirea înseamnă pentru mine, pe 

măsură ce se înmulţesc anii trecuţi, nu doar casa caldă cu 

ocrotirea sensibilă a părinţilor în preajmă, ci şi un pom cu 

umbră şi foşnet, şi dealuri care se văd oriîncotro mi-aş 

întoarce privirea. Ardeleancă fiind, cu rădăcini în 

Maramureş şi Sibiu, la noi şi acasă înseamnă pentru mine 

locuri înconjurate de păduri şi dealuri. Privirea nu se 

opreşte/poticneşte în ele, ci se sprijină, îşi recunoaşte 

reperele, poate visa, în tihnă, depărtări. Câmpurile netede, 

cu orizontul pierdut în ceaţa depărtării, îmi dau fiori. De 

îndată ce trenul/maşina coboară din munţi şi se apropie 

de Ploieşti, să zicem, mă năpădeşte o dorinţă copilăroasă 

de a mă întoarce degrabă acasă, de a mă re-pune la adăpost. 

Cea mai mare parte a primei jumătăţi de viaţă mi-am 

petrecut-o printre pomi. Strada mea, la Agnita, se numea 

Aleea Teilor. Şi chiar era o alee străjuită de tei şi castani 

uriaşi şi bătrâni, dar şi de un şirag tânăr şi puternic de 

plopi, pe malul apei. Toate casele erau înconjurate de 

grădini, livezi şi vii miniaturale. De jur împrejur, dealuri. 

Tot „deal” era şi biserica-cetate săsească, ridicată în 

secolul XIII, cu zidurile ei masive şi cu o aşezare pentru 

eternitate... 

M-am născut la Chirpăr, Sibiu, dar tatăl meu venise 

din Maramureş şi am locuit multă vreme la Agnita, nu 

departe de Nocrichul mamei. Vreau să spun, aşadar, că 

naşterea şi şederea mea în zona Sibiului au fost „contaminate” 

de obiceiuri aduse de tata din Ilba, din locul lui. 

Convieţuirea e mozaicată. Puţini oameni pe lume pot spune 

că de generaţii în şir au avut un loc şi numai unul. Detalii 

personalizate ale creşterii fac ca toate aceste amănunte 

ale locuirii să se închege în ceva foarte special care 

determină felul de a fi al insului de mai târziu. E o procesare 

individuală a determinaţiilor la care se adaugă şi 

auto-adaptabilitatea omului – civilizaţia înseamnă că omul 

se adaptează nu atât la natură, cât la ceea ce a acumulat/ 

secretat în jurul său, la obiectele cu care şi-a mobilat el 

singur (ca specie) preajma şi în funcţie de care a privit 

lumea. 

Mai multele case ale copilăriei îmi stăruie în amintire 

ca secvenţe ale unei singure case, casa onirică. Casa 

natală e casa onirică. „Lumea reală se şterge dintr-o dată 

când te duci să trăieşti în casa amintirii”, iar „când ştii să 

dai tuturor lucrurilor cuvenita greutate de vise, a locui 

oniric este mai mult decât a locui în amintire” (G. 

Bachelard). 

Aşadar, casa de la Chirpăr, cea în care m-am născut. 

Prima amintire e legată de naşterea surorii mele, Ana. Se 

întâmpla la Chirpăr, în martie 1950, aveam, aşadar, doi ani 

şi câteva luni. Fusesem dusă în vecini şi chemată, când 

totul se terminase, să-mi văd „surioara”. În jur era o agitaţie 

suspectă, îmi scăpau multe dedesubturi – bănuiala că 

oamenii mari îmi ascund tot felul de lucruri şi aşteaptă să 

vadă dacă mă descurc singură cu înţelesurile am avut-o 

foarte de timpuriu. Mama era întinsă în pat, palidă, iar 

alături de ea o mogâldeaţă învelită în scutece albe, de abia 

de-i zăream ochii. Am preluat informaţia – era surioara 

mea – şi, pentru mai multă siguranţă, până aveam să mă 

lămuresc ce şi cum, am repetat-o fără alte comentarii: 

„surioara mea, surioara mea!” Asistenţa părea satisfăcută, 

asta se aştepta de la mine: s-o recunosc, cu oarecare 

entuziasm, „a mea”. Luându-mi-o oarecum în sarcină, mama 

şi tata s-au văzut nevoiţi, curând, să mă ţină departe de 

ea. Descoperisem că, deocamdată, nu făcea decât să 

mănânce şi să plângă atunci când nu mânca, drept pentru 

care o îndopam cu pâine şi cozonac, până la sufocare, de 

îndată ce prindeam un moment de neatenţie... Aşteptam 

la soare, în curtea largă, mă mai uitam când şi când la 

turnul cu ceas al bisericii săseşti din coasta casei, ca omul 

prins de alte treburi, mai înalte, o vedeam pe mama 

dispărând în grădină şi mă furişam în tindă, la pătucul cu 

gratii meşterit de tata în care, ferită de muşte cu o perdeluţă, 

se afla surioara mea... Mă intriga felul net în care nu mă 

băga în seamă, „fără-răspunsul” ei la încercările mele de a 

o atrage într-un joc comun (era un „fără-răspuns” cu iz de 

moarte, angoasant: când avea câteva luni şi a primit prima 

păpuşă, fiica mea a experimentat prematur această panică; 

aşezată lângă ea, păpuşa avea, aparent, „decenţa vieţii”; 

gângurelile încântate de vecinătate ale copilului au durat, 

tot mai rupte şi cu o spaimă crescândă în ochi, minute 

întregi, până când imobilitatea păpuşii n-a mai putut fi 

ignorată; plânsul cu sughiţuri care a urmat experienţei 

„fără-răspunsului” refăcea spaima dintotdeauna a omului 

alungat, exclus dintr-o relaţie menită să-i justifice 

existenţa; angoasa, tot mai generalizată azi, în era vidului, 

nu e străină de reificarea „indecentă” a fiinţei). O amintire 

legată de toate astea şi de moarte e una imediat următoare, 

la o distanţă de câteva luni. Cu ochii minţii, văd grupul 

statuar al părinţilor mei, trişti, îndureraţi, cu cei doi brazi 

sădiţi în fundul curţii, sub ochii mei miraţi – aflu, după 

douăzeci de ani, într-o călătorie de recunoaştere, că acolo 

sunt îngropaţi fraţii mei gemeni morţi la naştere. Deşi 

atunci, la doi ani, nu înţelesesem nimic şi privisem o scenă, 

simţirea intensă impregnase aerul dintre noi şi îmi rămăsese 

în minte sensul tragic pur. Din acelaşi spaţiu al primelor 

amintiri, mai văd, apoi, troaca de pâine în curte, simt cel 

mai bun miros din lume, cel de pâine caldă, adulmec


căldura cuptorului ridicat lângă gardul înalt dinspre uliţă. 

De lângă el, ridic periodic – ca într-un gest de verificare a 

stabilităţii lumii în ciuda noutăţilor care se năpustesc 

asupra mea clipă de clipă – privirea şi văd turla 

bisericii-săseşti-cetate, simplă, pătrată, veche. Apoi văd 

şareta, simt în nări mirosul iute de cal şi refac mental 

călătoria fabuloasă la Nocrich – simţind omul cocoţat în 

cutia din spate, calul pornise cu de la sine putere pe drumul 

cunoscut şi făcuse cei zece kilometri cu mine răsturnată 

confortabil sub banchetă, ameţită de soarele legănat 

deasupra. Tata m-a ajuns din urmă călare şi a pus capăt 

primei mele aventuri... 

Apoi, curtea plină de soare a grădiniţei din Marpod 

(am descoperit-o acum două veri, după mai mult de 

jumătate de veac, neschimbată, la doi paşi de altă 

biserică-cetate), ceilalţi copii dormind în pătucuri – îi 

privesc o vreme, nu-mi place nemişcarea lor. Fug pe 

pietrele-dale din curte, la soare, privesc minute în şir gâze 

minuscule şi simt că-mi iese inima din piept de încântare. 

Cum ceilalţi dorm, toată curtea/toată lumea e a mea. Sunt 

nişte ore câştigate cu preţul nesomnului de după amiază, 

ore la care am ţinut toată viaţa. 

Casa din Cincu, trei camere uriaşe una din cealaltă. 

Zăpezile nămeţite, pofta de a înfuleca din spuma albă, 

sclipitoare, poftă oprită de poveştile despre viermii 

minusculi care se ascund în ea; câinele lup al tatei, păpuşa 

din carton jucată pe sfori, crepla, adică fântâna publică 

din piaţetă, banii „stabilizaţi” din lădiţa cu aşchii de aprins 

focul. O lecţie indirectă de ne-cădere în vraja lor. Nu puteau 

fi doriţi pentru ei înşişi, erau simple accesorii de dobândit 

focul şi căldura. 

Prima casă din Agnita, la intrarea în oraş. Un fel de 

hol mare, pătrat. Un perete – o uşă mascată cu un covor 

negru cu flori. Oglinda mare pe alt perete, jocul cu tata 

care „nu mă poate ajunge” deşi înghesuiala e teribilă; 

spaţiul dintre uşile de la intrare, loc interzis, căci ducea 

spre scări abrupte; Ana, mică, mică, ocrotită – eu devenind 

sora cea mare, plină de responsabilităţi; bunicul din 

Maramureş în vizită, eu citind litere din cărţi ruseşti, apoi 

cuvinte fără înţeles din ziar, mirată că le pare ceva de mirare 

şi de răsplătit cu bomboane acrişoare sticloase, în toate 

culorile – unele cu un mic sâmbure întunecat, tata le punea 

pe dulap să facă pui, fremătam de nerăbdare aşteptând 

minunea; îmbrăţişările alor mei, auzite uneori în noapte, 

spaima că mama poate fi omorâtă; lupul rătăcit în curte, 

într-o iarnă grea, oprit la doi paşi de mine şi privindu-mă, 

deloc ameninţător, supărarea că oamenii cei mari îl alungă 

cu strigăte înfricoşate. Copilaşul din vecini, cu sexul 

dezgolit în lumină, vaga fascinaţie, sentimentul difuz şi 

indicibil plăcut că văd ceva oprit, nisipul luat în pumni şi 

presărat deasupra, ritual obscur, de atingere secretă, 

incompletă şi, deci, nevinovată. Camera răcoroasă a 

proprietăresei săsoaice, plină de mobile grele, cu flori 

pictate pe uşi, eu trimisă după râşniţa de cafea, pe masă 

prânzul bătrânei (!?), o farfurie de porţelan cu straturi de 

mămăligă aurie, aburindă, şi brânză, un fir de brânză topită 

atârnă ca o ghirlandă de brad pe buza farfuriei, tentaţia e 

uriaşă, mă apropii încet, furiş, iau firicelul călduţ şi-l strecor 

în gură cu o senzaţie teribilă de bucurie şi spaimă. Îi 

povestesc mamei, mă ceartă, e hoţie, oricât de măruntă; în 

plus, şi nestăpânire de sine, mai rea decât toate. Învăţ 

79 

lecţia pentru toată viaţa. În împrejurări asemănătoare, las 

mintea să facă singură toate lucrurile interzise. Imaginaţia 

dospeşte, se revarsă, îmi umple nopţile cu visuri. 

Altă casă de trecere. O cameră mică în curtea 

Colectivului (cuvânt straniu, nu înţeleg nimic şi nu-mi 

place, fără să ştiu că e primul semn al firii mele încăpăţânat 

preţuitoare de diferenţă), jucăriile celor din casa de 

dinainte, de la stradă – o vedeam ca pe un palat, dar n-aş 

fi recunoscut în ruptul capului că le râvneam tovărăşia. 

Apoi casa de pe strada Gării – o cameră mare, un antreu, 

bucătăria improvizată; „pianul” din sticle atârnate de sfori, 

pline cu apă colorată până la înălţimi de niveluri 

crescătoare; apoi cel cioplit din lemn, de tata, cu clape 

„adevărate”; ferestrele cu obloane din lemn, vopsite în 

verde, cu o inimioară decupată la mijloc prin care, cocoţate 

pe pervazul lat, ca de cetate, spionam trecătorii jucându-ne 

de-a „tu eşti/vei fi ca oamenii ce vin dinspre oraş, iar tu, ca 

oamenii ce pleacă spre oraş”; joc palpitant de-a ghicit 

viitorul şi de-a scornit biografii. Poveştile cu draci şi strigoi 

ale lui Oanea, fratele cel mic al mamei, chemat să stea cu 

noi când erau ai noştri plecaţi o zi întreagă, figurinele din 

cartofi tăiaţi felii şi copţi pe plită pe care ni le făcea, 

orăşelele din carton, cu străzi, stâlpi de telegraf, beculeţe 

alimentate de la o baterie ascunsă sub masă; iepurii 

crescuţi în şura din fundul curţii lungi, tancurile trecând 

pe stradă cu un huruit prelung, zidurile crăpate, taurul 

comunal scăpat din grajd periodic şi alergând trecătorii în 

tablouri grotesc-hilare, bune de picturi cu coride, dulapul 

cu arcadă, geanta veche a mamei, cerceii secreţi cu 

pietricele albastre, ascunşi acolo de ochii tatei, care ironiza, 

sec, obiceiul de a-ţi atârna zorzoane pe trup; micul difuzor 

„local” atârnat deasupra patului, înfrigurarea cu care 

aşteptam să se anunţe în miezul zilei „cotele apelor 

Dunării”, micul icnet când ajungeam la Drencova (numele 

semăna cu al pancovelor despre care ne povestea tata, 

gogoşile din copilăria lui), apoi hohotele dezlănţuite când 

vocea uşor răguşită şi oficială a femeii de la radio anunţa 

„Turnu Măgurele, staţionar” – mi se părea de un comic 

imens, râdeam cu lacrimi de fiecare dată, n-am înţeles 

niciodată prea bine de ce – poate fiindcă numele-jucărie 

intra în conflict sonor cu gravitatea tonului şi a cifrelor 

înşirate sacadat?! Ploile cu soare („mâine-i sărbătoare”, zicea 

cântecul de copii, şi chiar mi se părea nesmintit sărbătoare 

ziua de după ivirea curcubeului pe cer), inundaţia din 1954, 

când Hârtibaciul mi-a ieşit în întâmpinare pe nepusă masă, 

înaintând în valuri bulbucite pe stradă în sus. 

Casele succesive din copilăria mea n-o incomodează 

pe ultima, cea la clădirea căreia am asistat şi pe care ai mei 

o ridicau, trudnic şi cu poticniri, în jurul nostru, dar şi cu 

o mare bucurie de a avea, în fine, locul tău, oricât de modest. 

Casa nouă e locuită cu vechii lari, din ţinutul 

copilăriei imobile. Locurile sunt sentimente, neîndoielnic. 

Spaima de ceva teribil mi-a rămas în minte în secvenţe 

uitate din această perindare prin multe case improvizate 

şi provizorii. Spaima de a te afla ilegal în întâmplarea tocmai 

trăită, de a nu fi unde trebuie/ar trebui să fii? Spaimă urmată 

de încercarea încăpăţânată de a te re-găsi pe tine, după o 

rătăcire, de a te realiza ca entitate autonomă şi legitimă. 

Suntem fiinţe formate din întâmplări, dar nu toate se lasă 

traduse în vorbe pe-nţeles. Câteodată, viaţa ţi-e spusă 

„de o străină gură.”


Aşadar, casa cea nouă, ultima şi adevărată, de pe 

alee. Adevărată, căci construită de ai mei, cu trudă şi cu 

dorinţa de a se aşeza. Mirosul de proaspăt n-a părăsit-o 

niciodată, facerea ei a durat ani în şir după ce deja o 

locuiam, căci mereu era ceva de terminat. Aşezarea nu 

însemna încremenire, casa nu era gata ca o fotografie, 

cum ar zice Eminescu, ci avea puteri constructive în ea. 

Îşi împlinea rostul de adăpost al nostru tocmai prin 

ne-terminare, prin locul pe care îl oferea improvizaţiilor 

nesfârşite, îmbunătăţirilor succesive. Că anii treceau 

puteai vedea după viţa de vie care o îmbrăca deja cu 

totul, până la acoperiş, după nucul plantat în primul an ce 

se iţea deasupra streşinii, după mica livadă plină de rod, 

după gardul cel viu, des şi înalt, care transforma curtea în 

cetate primitoare, închis/deschisă. Iedera dinspre stradă 

se căţăra pe un zid înverzit de muşchi, zmeurişul se 

prefăcuse în mică junglă. Toate, semne că locul era locuit 

de mult, alături de alte semne ale unei ne-opriri din 

meştereală, ca omul gospodar la casa lui. 

Aleea Teilor. O stradă, pentru mine, fabuloasă: un 

şir de vreo douăzeci de case ridicate la distanţă una de 

cealaltă, cu grădini mari în spate şi grădiniţe de flori în 

faţă; apoi, imediat, un gard viu des, cât să te simţi apărat 

şi la tine, şi aleea propriu-zisă cu tei şi castani uriaşi, 

străjuiţi de un şir de plopi înalţi de-a lungul Hârtibaciului, 

care curgea la nici 20 de metri prin faţa caselor; la cele 

două capete, aleea era închisă cu gard şi cu o cruce de 

lemn rotitoare, ca să nu poată trece decât oamenii, nu şi 

maşini ori căruţe – era, aşadar, o curte nesfârşită în care 

jocurile nu se mai terminau. Era chiar Strada Copilăriei. 

Turnul bisericii săseşti, cu ceasul care „merge” de 

secole (în călătoria de recunoaştere de acum două veri 

l-am descoperit neobosit), îmi era reper zi şi noapte. 

Clopotele băteau numărând tacticos orele, dar fiecare sfert 

de ceas era marcat de un dangăt. O privire pe fereastră ori 

din curte îmi spunea pe ce lume mă aflu. Iţit deasupra 

lumii mele printre pomi, cu albul zidurilor proiectat pe cer 

şi conturat de lemnul înnegrit al podului în care, tot de 

secole, se ducea slănina la afumat, îmi era şi îmi este încă, 

într-un fel ciudat de lăuntric, reper. El îmi străjuia lecturile 

de vacanţă în grădină. Mi-e dor de pacea acelor ceasuri 

calde, cu zgomote ocrotitoare, paşnice: o găină care a 

ouat, o vrabie gureşă în vreo dispută cu suratele, o albină, 

dangătul din sfert în sfert de oră, chemări peste garduri, 

în săseşte şi în româneşte, ţigăncile cu ciuperci şi mure 

strigând cântat la poartă „nu luaţ’ mure, doamnăăăăă?” 

Serile năpădite de mireasma a trei soiuri de tei, alături de 

petunii şi regina nopţii la întrecere cu garofiţe şi busuioc. 

Alte chemări, în trei limbi deodată, adunând copiii la cină, 

cucuvele prevestitoare, braţul de fân cosit pe care stăteam 

verile până târziu în noapte, culcaţi pe spate cu ochii 

pierduţi printre constelaţii... 

În târgul meu un pic anacronic erau preţuite toate 

lucrurile simple. Fericirea putea fi atinsă în preajma unui 

ram ţâşnit din piatra golaşă arsă de soare nu departe de 

un fir de apă. „Conştiinţa de fiinţă adăpostită” 

funcţionează doar în casa ta, în locul tău. Casele din amurg, 

cele văzute pe hotarul dintre aşezări, în goana trenului 

care mă duce spre casă, aşadar, case în care eu nu locuiesc, 

mi s-au părut întotdeauna de o tristeţe sfâşietoare – le 

presupun goale fiindcă nu le umple amintirea mea. Orice 

efort, mereu repetat în împrejurări asemănătoare, de a 

închipui o viaţă obişnuită, deci caldă, adăpostită în 

interiorul lor, e sortit eşecului. Mă cuprinde, fără să vreau, 

o milă nesfârşită, îmi dau lacrimile la gândul celor uitaţi 

acolo. Uitaţi de propria mea casă... Îmi vine în minte Rilke 

şi casa luminată departe în noapte – hipnotizat de 

singurătate, de privirea casei singuratice. 

Grădina noastră era făcută anume să te simţi în largul 

tău (te simţi în largul tău când eşti foarte legat de un loc 

pe care ştii că numai de tine depinde să-l părăseşti, dacă 

o fi să vrei). Dacă la vecini era totul acoperit cu beton şi 

asfalt, la noi era o alee care străbătea toate zonele cheie, 

să nu fie probleme pe timp de ploaie, în rest, iarbă, flori, 

tufe de zmeură şi mure, de agrişe şi rozenchine (strugurei, 

adică; multe lucruri le ştiam în copilărie cu numele lor 

săsesc – abia la şcoală am aflat că nu se spune trihtăr, 

verbel, tepihi, drot, ştiuc ori şpigăl castăn, ci pâlnie, 

mâner/clanţă, covor/preş, sârmă, bucată ori dulap cu 

oglindă), boltă de trandafiri şi de viţă de vie. Jocul cel mai 

drag era de-a casa (nu de-a mama şi de-a tata, ca în alte 

părţi) – poate dintr-un mai puternic instinct al legării de o 

împrejmuire solidă. Pentru ardelean, pentru românul 

locuitor între saşi, casa era, neapărat, cetate. Solid înălţată, 

cu ziduri şi porţi grele, cu o curte 

mic-univers-delimitat-net-şi-decis. Legăturile cu ceilalţi, 

deschiderea spre ei erau mereu alegere şi, prin urmare, 

comunitatea însăşi era mai strânsă şi mai inter-dependentă. 

Te poţi dori cu adevărat aparţinător atunci când ai la 

îndemână şi nu-ţi este nicidecum ameninţată 

individualitatea. Trebuie să fii foarte adânc Tu, în 

izolarea/singurătatea ta destinală, ca să poţi spune cu 

toată gravitatea Noi şi să-i incluzi pe ceilalţi destinului 

tău... Cum strada mea era nouă, aveam materiale de 

construcţie berechet. Din scânduri şi cărămizi rămase la 

facerea casei mari, ne puteam încropi căsuţe în cele mai 

neaşteptate locuri. Cel mai grozav era când se pornea o 

ploaie din senin şi noi aveam unde să ne adăpostim – 

această experimentare a virtuţilor adăpostitoare ale casei 

tale era minunată. Refuzam să intrăm în Casă, ne 

încăpăţânam să rămânem în coliba noastră şi să ne 

bucurăm de confortul, precar, pe care ni-l ofeream singuri. 

În gârlej la pivniţă am deschis, într-o vară, un teatru de 

păpuşi: ascunsă după o pătură prinsă în cuie, jucam 

poveştile fraţilor Grimm cu păpuşile costumate de mine 

cu hăinuţe din zdrenţe. Copiii din vecini, dar şi de pe alte 

străzi urmăreau spectacolul aşezaţi pe scânduri sprijinite 

pe cărămizi (din coliba vremelnic demolată). A trebuit să-l 

închid când au descoperit ai mei că-mi venise ideea să 

pun afişe în oraş şi să dau, la intrare, bilete cu 25 de bani. 

Au crezut că mă pusesem pe afaceri. Adevărul era că, 

aşa, mi se părea totul mai serios, mai adevărat, mai ca la 

oamenii mari. Cu banii încasaţi ne-am dus, actori şi 

spectatori împreună, să mâncăm îngheţată de la toneta 

doamnei Weber. Improvizaţiile succesive (colibele mereu 

reconstruite în alte unghere, dar şi dez-văluirile teatrale) 

erau proba, degustată cu încântare, că mă aflam pe un 

teren sigur – casa şi curtea noastră – şi îmi puteam îngădui 

ispitiri ale vulnerabilităţii. 

Îmi vin în minte o sumedenie de secvenţe şi poveşti 

din acei ani ’50 şi ’60 ai copilăriei mele (se păstrează extrem 

de coloraţi, cu acea culoare fundamentală a reveriilor


despre ţinutul natal despre care vorbeşte Bachelard): 

minunile de la târgul săptămânal, cu turte dulci cu oglindă, 

cu peruci pieptănate demonstrativ cu piepteni de os, cu 

papagali ghicitori de noroc, cu ringăşpil... Târgul era un 

atât de dens potop de senzaţii, încât, ţin minte, mă 

dedublam periodic pentru a mă privi uimită pe mine însămi, 

cea prinsă în întâmplări atât de senzaţionale. Simţeam 

nevoia să mă văd din afară, să fiu sigură că e adevărat ce 

mi se întâmplă. Poate de aici mi se trage şi capacitatea de 

a-mi stăpâni emoţiile, de a le privi mereu într-o dublă 

perspectivă: imense în clipă, în aici şi acum, îndoielnic 

semnificative în durata lungă... Apoi spectacolele de 

teatru, operă, operetă care veneau regulat la Casa de 

cultură şi la care eram duşi „cu şcoala”. Filmele văzute 

săptămânal, cu ai mei, de pe la patru ani (bântuiam prin 

sala semi-întunecată, ronţăind din merindea luată anume 

de mama ca să avem de lucru, s-o lăsăm să vadă în tihnă 

povestea; adulmecam mirosul de motorină, îmi plăceau 

perdelele mari de pluş vişiniu, trenurile de pe ecran care 

năvăleau pufăind în sală, privirile aţintite ale spectatorilor 

– puteam face, în întunericul sfâşiat de luminile 

schimbătoare de pe ecran, tot ce doream; deşi îmi era 

oarecum frică de întuneric, acolo, cu toţi oamenii mari 

prizonieri ai pânzei mişcătoare, neluându-mă în seamă, 

mă simţeam în siguranţă; parcă deveneau toţi blânzi, 

inofensivi şi generoşi fiindcă prinşi, aş spune acum, în 

plasa/vraja ficţiunii, a imaginarului), cu şcoala, un pic mai 

târziu. Marile serbări şcolare, sutele de ochi aţintite 

asupră-ne din semi-întunericul sălii nu erau deloc 

ameninţătoare, îi simţeam pe toţi cei din sală aproape prin 

aflarea/situarea de bună voie în minciuna frumoasă a 

reprezentării (artistice). Plimbările de duminică, pe strada 

principală, erau paşi de dans în întâmpinarea şi acceptarea 

ritualică a celorlalţi. Îmbrăcaţi frumos, eram pe jumătate şi 

de bunăvoie străini şi ne puteam reînnoi cunoştinţa prin 

trecerile repetate unul pe lângă celălalt, prin privirea 

proaspătă, de re-punere în contact, a atmosferei 

duminicale. Un soi de re-start al mecanismului comunitar 

în stare să şteargă eventualele tensiuni/erori din cursul 

săptămânii. Strada era un spaţiu de enunţare privilegiat, 

la ţesătura căruia migălea fiecare locuitor al târgului (am 

citit în unul din surprinzător de numeroasele site-uri dedicate 

Agnitei pe internet că a fost de la început, din secolul 

81 

13, târg, nu sat, aşezare anume întemeiată să favorizeze 

schimburi şi conexiuni). 

Orele de germană cu tante Adela erau locuri şi ele. 

Cu ea exersam nu doar alte nume pentru lucruri deja 

familiare, ci şi alte locuri şi timpuri pe care orice traducere 

le conţine/ispiteşte... Oricum, mi-e tot mai limpede că ce 

vezi, auzi, pipăi, miroşi, guşti, trăieşti în copilărie e 

materialul din care eşti, până la urmă, construit şi care te 

condiţionează în tot ce ţi se întâmplă pe urmă. 

În copilărie, stăteam seara ore întregi în grădină şi 

priveam cerul. Am deprins pe-atunci un obicei – de câte 

ori eram mâhnită de ceva, rănită de vreo nedreptate, 

priveam până la plutire adâncul cerului cu stele. După o 

vreme, reuşeam să mă chiar mut acolo, pe o stea, şi să 

privesc înapoi, spre Pământ. Ei bine, Pământul nu era mai 

mare decât o minge, ţara, oraşul, grădina mea erau minuscule, 

eu abia de mă zăream, iar supărarea pur şi simplu nu 

mai exista! Am folosit exerciţiul ăsta toată viaţa şi a 

funcţionat. Îl poţi numi şi Jocul de-a „lungul nasului”... 

E mereu şi o doză de infatuare în a crede că suferinţa ta e 

uriaşă. Tot copil fiind, aveam un spiriduş al meu, un fel de 

drăcuşor cu ochi mari, mari, cu un zâmbet ironic pe buze 

şi un deget uriaş şi mustrător. Nici nu avea, de fapt, alte 

părţi componente. Se anunţa printr-un gust moale, pufos, 

în cerul gurii, apoi o moliciune aproape dureroasă, dar 

extrem de plăcută între dinţi şi, în fine, el întreg, la un pas 

de ochii mei. Nu sta prea mult, nu spunea nimic, doar mă 

certa zâmbind. Nu era chiar o mustrare, poate mai degrabă 

o readucere la dimensiuni trecătoare, omeneşti, atunci 

când ceva mă speria, mă tulbura, mă deruta. Mă vizitează 

tot mai rar, poate unde mă învârt, cu trecerea anilor, de la 

sine, printre dimensiuni tot mai omeneşti, mai trecătoare. 

Îmi amintesc de ascunzătorile nenumărate pe care 

le inventam în copilărie, de cutiile cu minuni şi taine (foiţe 

de staniol, beteală, mici statuete de lut, vreo păpuşă 

stricată împodobită ca o prinţesă cu zdrenţe sclipitoare) 

pe care le îngropam în grădină ca să am ce găsi, plină de 

uimire, mai târziu, când aveam să sap după comori. Căutam 

în grădină, în poduri, în dulapuri, cu emoţia pândită cu 

sufletul la gură de a descoperi ceva fundamental. Jocul 

de-a taina se întindea nemăsurat, înmugurea în cele mai 

neaşteptate direcţii: învăţam ori inventam alfabete secrete 

– „magice”, desigur –, copiam cu sângele picurat din 

degetul crestat accidental vreo strofă şi o ascundeam 

sub căptuşeala penarului de piele, mai stăpână pe mine 

ştiindu-l acolo, de nimeni altcineva ştiut. Am descoperit 

mai târziu la fiica mea, Laura, aceeaşi fascinaţie. Toate 

animăluţele desenate aveau „un secret mic”, de o 

importanţă copleşitoare pentru bunul mers al poveştii. 

Când era lume de faţă şi se simţea lăsată deoparte, îmi 

cerea, uneori, să-i spun un secret; îi spuneam la ureche 

orice – de vreme ce era şoptit era taină şi îi conferea un 

ascendent în faţa celor mari, nu mai conta că discuţia lor 

nu o presupunea. Trecutul însuşi, cel personal, dar şi cel 

al celuilalt, când celălalt contează, are greutate automat 

tocmai fiindcă e (presupus) plin de taine. A scormoni în 

trecut face parte din impulsurile umane irepresibile. 

Trecutul/ memoria seamănă cu trupurile cu sertare pictate 

de Dali. 

La noi acasă, deşi Istoria şi-a vârât adesea coada, 

cel mai tare contau făcuturile şi împlinirile paşilor


succesivi, cei care ţineau de tine, nu de lume neapărat. 

Tata a trecut prin „epurări” şi cercetări, i s-a înscenat şi un 

proces, a făcut memorii, a sperat reabilitări. Un unchi, frate 

al tatei, fost prizonier la ruşi, făcea închisoare politică, 

închis de comunişti că nu-şi ţinuse gura şi pusese întrebări 

incomode în public. Alt frate murise în focul colectivizării 

ca activist comunist. O vecină săsoaică povestea despre 

naţionalizare şi despre câte i s-au luat atunci, alta despre 

deportarea în Rusia, ştiam că unul dintre profesori însoţise, 

entuziast, armata hitleristă până la Berlin, altul fusese, se 

zicea, în SS. Acum îmi erau vecini şi nu păreau prea 

incomodaţi de trecut, chiar ocupau posturi bunicele. Eu 

n-aş fi intrat la liceu dacă n-aş fi avut cea mai mare notă, 

10, fiindcă eram fiică de funcţionar şi locurile erau limitate 

după apartenenţă socială. A murit Stalin – tocmai 

descoperisem nişte vechi almanahuri săteşti la bunica şi 

n-aveam timp de fleacuri. A murit Dej – eram în excursie, 

pe dealuri, cu profesoara de română şi povesteam despre 

Blaga, încă nu se studia la şcoală. Când am aflat vestea, 

mi s-a părut importantă, căci multă lume se arăta tulburată, 

dar nu se compara cu ştirea că murise Sadoveanu, ori 

Călinescu, ori Arghezi, ştiri pe care le-am primit ca pe lucruri 

care mă priveau direct. Toate celelalte erau lucruri din 

afară pe care nu le puteai schimba. S-a întâmplat să văd 

mereu în preajmă ambele feţe, aproape simultan: oameni 

cărora le era mai bine şi oameni cărora le era mai rău ca 

înainte. Am aflat devreme că răul şi binele sunt relative 

de când lumea. Că în cele care ţin de organizarea Lumii nu 

pot schimba nimic, dar că pot să am lumea mea, bogată şi 

liberă, pe care nu mi-o ia nici un regim. Cărţile, muzica, 

limbile, pictura le gustam fără nici o legătură cu ce se 

întâmpla afară. Singuratecă, puţin dispusă să trag sfori 

pentru un loc mai călduţ în altă parte, mi-am construit o 

impermeabilitate constantă. Se poate numi şi nepăsare, 

dar nu cred că despre asta e vorba. Istoria cu majusculă 

reţine capricios lucruri stridente, războaie, crime, atrocităţi, 

ştie mai multe despre cel care a dat foc unei cetăţi decât 

despre cel care a înălţat-o. Aşa stând lucrurile, nu-mi pierd 

prea mult timp cu Ea. În mic, Istoria are un corespondent 

în ştirile de la ora cinci, cele cu crime şi orori. E doldora de 

non-ştiri. 

Vera ŞANDOR 

Copilăria – un timp intim, un timp secret 

Ne ascultăm unii pe alţii vorbind cotidian, ştiinţific, 

artistic, facem discursuri, emitem judecăţi, ipoteze, ne 

inventăm, ne reparăm, ne proiectăm – în trecut, în viitor – 

ne exaltăm sau ne deprimăm, iubim, urâm, ne trăim prin 

cuvinte, ne lăsăm trăiţi de cuvinte, ne povestim pe noi 

înşine … 

Rareori ne întrebăm unde este copilul din noi, nu îl 

auzim nici în noi nici în celălalt, nu ne gândim aproape 

niciodată să îl reîntîlnim, să reînnodăm istoria noastră, să 

o întregim cu acel timp secret, exclusiv, intim . 

Nici nu ne trece prin cap că acel timp este activ şi 

viu în noi, că visele, jocurile, obiectele, personajele, 

culorile, plânsul, voluptatea, atingerile, parfumurile, 

aromele, glasurile, absenţele, prezenţele, spaimele, 

mândriile, răzbunările, aşteptările celorlalţi, oglinzile de 

atunci sunt prezente în noi, în oricare dintre serioasele 

noastre dureri şi proiecte de adult… 

Vorbim uneori despre noi din acel timp ca despre o 

altă persoană, o fiinţă care se pregătea să fie şi care a 

început să fie doar de cînd amintirile sunt mai vii, din 

adolescenţă…sau de când dragostea sau alte isprăvi de 

adult pot fi povestite… 

Vorbim uneori despre acel timp ca despre un timp al 

suferinţei, alteori ca despre un timp al voluptăţii, al 

succesului, al fericirii, sau ca despre un timp eroic… Cel 

mai adesea ca despre un timp în care ne pregăteam să 

trăim… 

Uneori ne reinventăm într-o încercare de reparaţie 

ulterioară, alteori ne justificăm prezentul evocând un 

eveniment, o dragoste, o durere, un efort, un eşec, o 

persoană… 

Nu rareori ne trăim amnezia cu paradoxalul sentiment 

ca deşi nu avem amintiri acolo suntem tot Noi, că 

nimic din noi nu este pierdut chiar în absenţa imaginilor, 

Sau, derulăm imagini şi întâmplări ca nişte spectatori 

care nu se identifică cu personajele, la distanţă sigură de 

afectul tulburător.. 

Această creştere a omului în trei 

timpi corespunzători unor intervale biologice precise, 

Această exigenţă a istoricizării persoanei , a 

descoperirii, şi co-creării unei istorii în care persoana se 

poate recunoaşte şi trăi, în care repară, regăseşte şi 

recuperează întreaga sa istorie 

regăsindu-şi subiectivitatea, devenind subiectul propriei 

sale vieţi… 

Această uriaşă importanţă pe care o capătă


pentru mai târziu dorinţele noastre dintr-un timp în care 

îndeplinirea lor nu este posibilă decât în magicul poveştilor 

pe care copiii şi le spun lor înşişi…au fost subliniate de 

teoria şi practica psihanalitică încă de la începuturile ei ca 

teorie a devenirii umane şi ca terapie a suferinţei psihice. 

În această viziune existenţa umană, sau ca să evităm 

provocarea conţinută de afirmaţie, unele destine par să 

fie un neîncetat efort de a trăi, de a instaura şi afirma 

viaţa, o continuă repetiţie, simptom existenţial din care 

eliminând ipoteza hazardului şi încercând să evităm 

nonsensul rămânem doar cu ipoteza psihanalizei, ipoteză 

care afirmă destinul ca o repetiţie a infansului concomitent 

cu efortul de a multiplica bucuria – Erosul, şi de a îmblânzi, 

domina şi deturna Thanatosul. 

Infansul este o stare şi un timp al ochilor ce se întorc 

dinspre sine spre în afară, un timp al neputinţei în faţa 

naturii din interior şi din exterior, al dependenţei, al 

fantascului, al magicului, al simbiozei, senzorialului, al 

receptării tuturor mesajelor şi mandatelor de familie, de 

generaţie, de traumă şi de iubire, un timp în care suntem 

creaţi de privirea celuilalt , în care ne exersăm fiinţa cu 

plăcerea jocului, un timp în care, neajutoraţi, putem fi 

abandonaţi, abuzaţi, putem deveni «sugari savanţi» sau 

doctori de suflete ai părinţilor noştri, destinaţi să le reparăm 

destinul sau să le întreţinem iluzia de nemurire, putem… 

Bucureşti, 25 martie, 2007 

Alexandru VLAD 

Cum se caută copilăria ca un obiect pierdut 

Dacă ar fi să căutăm copilăria aşa cum căutăm un 

obiect pierdut, atunci ar trebui să aplicăm aceeaşi tactică. 

Şi unde căutăm un obiect atunci când constatăm că nu-l 

mai avem? Ne-am pierdut, să zicem, ceasul. Unde-l 

căutăm? Pe unde am umblat, evident. Orice obiect pierdut 

se caută refăcând traseul începând de la ultimul loc în 

care putem fi siguri că l-am avut. 

Am cumpărat terenul acesta fără să mai am timp să 

simt ceva, o chemare, şi mi-am spus: voi face aici o casă şi 

voi avea tot timpul să simt ceva mai apoi. Aici copilăria mi 

se pare la maximum de apropiere şi maximum de depărtare 

în acelaşi timp. N-am nici o şansă să mă găsesc pe mine 

însumi pe dealurile acestea seci cu iarba uscată înaltă cât 

grâul. Potecile, cândva atât de umblate, au dispărut şi ele 

– la ce ar mai duce spre ogoarele lăsate pârloagă? Urmele 

mele s-au şters cu totul. De fapt, nici dealurile nu mai par 

aceleaşi – pământul de pe ele a alunecat din cauza ploilor, 

stratul fertil glisează pe argila de dedesubt. Satul pare 

vacant, o colonie de bătrâni în care abia îmi recunosc 

foştii consăteni. Seara se închid în case. Nici o voce, nici 

o tuse spartă nu mi se mai par cunoscute. Probabil eu le 

sunt tot atât de străin, doar că dacă aş fi străin le-aş trezi 

probabil ceva mai mult interes. Chiar şi din aer lipseşte 

ceva, din apa de băut. Mă latră câinii şi nu iese nimeni să-i 

83 

domolească. Să mă întrebe dacă am venit după o ceaşcă 

de făină împrumut. 

Am umblat prin lume şi m-am ales până la urmă cu o 

pipă şi nişte instrumente lucioase de curăţat, inutile şi 

acestea, pentru că la crâşmă nu găsesc decât ţigări acre şi 

chibrituri care sfârâie înainte de-a se hotărî dacă să dea 

flacără sau nu. Toate lucrurile, ca într-o conjuraţie, refuză 

să aibă câtimea necesară de mister. În copilărie toate aveau 

cu prisosinţă, exista întotdeauna ceva de anticipat, ceva 

de intuit, indiferent ce mi se întâmpla, revanşa nu era 

exclusă – timpul era cu atâta generozitate de partea mea. 

Eram la începutul unei evoluţii care se anunţa rectilinie, 

nici pe departe cu o curbură de cerc. 

La o răbufnire de vânt soba scoate fum, nişte norişori 

ca de pipă se înalţă pe lângă plită, de sub ea, şi încăperea 

se umple de un miros înţepător de carpen ars, sublimat 

până la esenţa lui imponderabilă, agresivă, făcând să mă 

usture ochii, şi totuşi plăcută pentru că trezeşte simţurile. 

Aminteşte de mirosul din fierul de călcat cu jăratic, piesa 

aceea de fontă ca un transatlantic miniatural pe care o 

vezi astăzi prin multe magazine deasupra uşii cărora scrie 

„Antichităţi”. 

Sus, deasupra casei, înfigându-se în întunericul 

dens, e coşul, care se străduieşte să funcţioneze după 

legile termodinamicii, dar vântul îi smulge fumul şi încearcă 

să-l îndese înapoi prin burlan. Aer umed, presiune 

atmosferică scăzută, „vreme moale”. Ostilitatea casei faţă 

de constructorul ei. 

Faptul că pe deasupra trec avioane este, imediat ce 

reuşesc să nu mai am sentimentul timpului, un lucru bizar: 

în toiul nopţii se aude zgomot de motor, ca o maşină care 

nu mai vine, apoi zgomotul descreşte, ca şi cum maşina 

care nu mai vine s-ar fi hotărât să plece, provocându-mi, 

parcă, un infinitezimal regret. 

Tricolorul aninat de crucea din becuri roşii fâlfâie 

uneori în vânt surprinzător de puternic, ca nişte aripi de 

pterodactyl. Preotul mi-a spus la un moment dat, frustrat, 

că biserica aceasta ar merita să fie declarată monument. 

Asta ar atrage probabil unele fonduri. Nu înţelege că nu 

poate fi monument istoric un edificiu sluţit de tabla aplicată 

pe acoperiş şi pe turlă, de crucea aceea sinistră cu becuri 

roşii pe care o văd noaptea din pat, de tricolorul 

supradimensionat şi gălăgios, de jucărelele de plastic cu 

care şi-a aglomerat altarul, de mozaicul cu care a fost 

înlocuită podeaua roasă de tălpile şi genunchii bătrânilor. 

Ce lipseşte? Răgetul vitelor seara când veneau de 

la păşune, felinarul din grajd la ora mulsului, cântecul 

cocoşilor înainte de-a se crăpa de ziuă, scârţâitul 

cumpenelor de fântână când se adăpau vitele, zgomotele 

unui mecanism în stare de funcţionare? Ori sentimentul 

că toate lucrurile sunt în cursul timpului, nu în afara lui? 

Casele pe atunci trăiau, erau din pământ şi trebuiau permanent 

întreţinute, schimbate ţiglele periodic sau paiele 

negre ale acoperişurilor, erau văruite în albastru o dată pe 

an, în preajma Paştelui, gardurile împletite expirau şi se 

făceau altele. Atunci casele migrau spre pădure, unde era


lemnul de foc, aveau o bună relaţie cu natura. Acum, 

edificiile acestea urâte şi cam asemănătoare se adună la 

marginea şoselei, ca o gardă care salută transportul de 

mărfuri. Au scări de beton care crapă, de parcă scara ar 

vrea să divorţeze de edificiu. Din casele acelea vechi ieşeau 

fete tinere, pe care le aşteptam cu respiraţia tăiată, simţeam 

mirosul de mătase încinsă cu fierul de călcat. Din casele 

acestea noi (deja vechi, de fapt) ies oameni bătrâni. Pe 

lângă ele s-a adunat un oser întreg de obiecte inutile, 

colecţionate în ideea că oricând e necesară o depanare, o 

improvizaţie. Vestimentaţia e scăpată de sub control, se 

poartă second-handurile de familie, hainele de lucru de 

pe şantier, hainele fistichii trimise de copiii de la oraş, 

fostul costum de mire… 

Dacă satul acela nu mai există, copilăria cum să 

existe? Îi lipsesc reperele, vizuale, auditive, mirosurile. 

Cum să reconstruiască Comunitatea Europeană 

satele neglijate, când acestea n-au brand, n-au stil? S-au 

străduit să se descotorosească de acestea ca de sărăcie, 

de anacronic şi de ei înşişi. Lucrurile au în general tendinţa 

(utopică) de-a redeveni ce-au fost, până şi în oraşe străzile 

speră să-şi regăsească vechile nume, să-şi recupereze 

colţurile medievale, la fel şi pieţele care mai speră să se 

descotorosească de statuile urâte cu care le-au procopsit 

politicienii de ocazie. 

Mi-am petrecut aici ani buni citind, printre altele, tot 

ce-am putut găsi despre avioane, inclusiv literatură 

tehnică. Am răvăşit pentru asta cele două biblioteci săteşti, 

unde – dacă stau să mă gândesc astăzi – se aflau 

neverosimil de multe cărţi despre avioane. Sunt aceştia 

ani pierduţi pentru mine? Nu ştiu, oricum aparţin mai mult 

copilăriei mele decât mie. Uneori, copilăria nu mai e cu 

totul a noastră. Poate că ne-a abandonat ea pe noi, la un 

moment dat, când nu i-am mai corespuns. 

Copilăria – perioada aceea idilică în care amorsăm o 

bombă cu ceas: ni se pare că ştim ce vom fi, construim 

acea imagine pe care mai târziu s-o trădăm sau s-o ratăm. 

Numai aşa se explică faptul că mulţi ezită să-şi asume 

propria copilărie, sau reţin din aceasta doar o sumă 

derizorie de întâmplări hazlii. 

Au îmbătrânit copacii, mormintele din cimitir parcă 

s-au cufundat mai tare în pământ, coturile pârâului s-au 

accentuat prin surpări succesive, potecile s-au estompat. 

Toţi au plecat. Oaspeţi care şi-au amintit că-i ziua 

mea de naştere şi s-au obosit să vină până aici. Mi-au 

rămas vase de spălat, de adunat hârtii şi pachete goale de 

ţigări de prin curte, obiecte care trebuiau puse la locul lor. 

Păsările care şi-au făcut cuiburile sub streşini s-au liniştit 

şi ele, au cules firimiturile de prin curte, apoi au redevenit 

gălăgioase – şi totuşi mie îmi mai trebuie câteva ore până 

să fiu sigur că nu mă simt singur. 

Brusc mi se pare că am făcut prea multă ordine. E 

sfârşit de săptămână şi vin vecinii care se apucă cu vigoare 

de lucru în grădina lor de zarzavat. 

Stiloul nu mai are cerneală, prin casă nu mai găsesc 

nici o rezervă, nici un capăt de creion. Mai am tutun de 

pipă pentru două zile. 

Un câine mare, ciobănesc, se aşază răbdător în 

spaţiul veşnic deschis al portiţei mele şi aşteaptă să-i arunc 

ceva de mâncare. Mă sacrific şi-i arunc bucatele din propria 

farfurie. Noaptea vine şi devalizează găleata de gunoi, 

împrăştiindu-mi-l prin toată curtea. 

În casă nu am nici măcar un ciob de oglindă – am 

început să uit cum arăt. Sticla subţire a geamurilor nu îmi 

reflectă chipul, doar o siluetă vagă şi monocromă, 

străvezie, dincolo de care văd soba şi patul, obiectele 

puţine ale încăperii severe. 

Muzica pe care o am s-a uzat ascultând-o de prea 

multe ori. Aparatul, obosit, începe să sară peste acorduri 

întregi – supărător şi pentru urechea mea afonă. 

Am uitat multe din acele momente. Nu mă îngrijorez. 

Memoria nu e o arhivă. Poate că nu e vorba de altceva 

decât de eliberarea unui spaţiu pentru alte amintiri, mai 

proaspete. Am uitat poate şi din neglijenţă, n-am mai avut 

nevoie de acele episoade nici măcar în subconştient. Până 

şi din calculator trebuie să ştergi unele lucruri ca să 

eliberezi memorie pentru nevoile curente. 

Undeva spre pădure, în direcţia în care bezna e de 

două ori mai groasă, latră din când în când un câine. Ce 

poate căuta acolo un câine, în acest moment al anului 

când nici turmele n-au ieşit încă? Nu are de fapt nici o 

importanţă. De ce-mi pun eu o astfel de întrebare? 

Pe stâlpul de la capătul străzii au pus un bec prea 

puternic şi-mi dă veşnic impresia că vine o maşină care 

măsoară cu farurile toată uliţa, cât e de lungă. 

Mă scol în fiecare dimineaţă singur şi după o vreme 

nu pot să nu constat că ritualul matinal se simplifică 

progresiv. Până la urmă au rămas doar patru lucruri: mă 

îmbrac la repezeală, mă spăl cu apă rece la repezeală, 

mănânc ceva la repezeală şi-mi fac o cafea pe care o beau 

la repezeală.


Ne acceptăm cu seriozitate propria copilărie în urma 

unei crize de identitate. Dacă în copilărie am avut, cum 

spunea cineva, la un moment dat revelaţia propriului viitor, 

la maturitate vine inevitabil aşa-zisul moment al corecţiilor: 

am realizat ceea ce ne-am propus, dar fără aceeaşi idealitate. 

Asta dacă nu cumva am renunţat şi atunci folosim 

prezentul pentru a motiva orice, pentru a obtura trecutul. 

Aş putea să-mi povestesc copilăria într-un bar 

newyorkez, unui american amuzat. Şi acesta să-mi ceară, 

la un alt pahar de bere, ceva mai multe amănunte, sau 

chiar s-o iau de la început. „Unde zici că-i ţara asta? Mai 

spune-mi.” Aici îmi vine mai degrabă să tac, ridic din umeri 

când vine vorba. Mă închid în casă, umplu încăperea cu 

muzică de Mozart şi parcă se înfiripă ceva din puritatea 

de-atunci, ceva ce dispare imediat ce ies pe uşă. Pe 

întuneric mă împiedic de obiecte pe care tot eu le-am 

abandonat văzând că refuză să aibă un loc al lor. Toate 

determinările sunt de-acum culturale şi-mi vine să ţip: eu 

unde sunt? 

Virgil PODOABĂ 

despre copilărie ca rezervor al reveriei 

creatoare 

sau 

Denegativizarea şi repaseizarea trecutului 

bachelardian (VII) 

De ce timpul reveriei bachelardiene este complet 

lipsit de negativitate? De ce nu conţine aşa ceva nici cît 

negru sub unghie? Dintr-un motiv alb ca laptele: pentru 

că, mai mult decît oriunde, în Poetica reveriei, unde 

studiază cele mai pure forme de reverie, cum sînt reveriile 

către copilărie şi cele cosmice, Bachelard se străduieşte 

să situeze reveria în afara timpului. A oricărui fel de timp 

care curge ireversibil şi devoră fiinţarea. El face tot ce 

poate – şi poate tot ce vrea! – spre a demonstra că timpul 

reveriei autentice este – ca şi acela proustian – un timp 

extratemporal. Sau extemporal. Cam aşa ca acela – extras 

din cursul temporal al orelor obişnuite de învăţămînt 

(ex-temporal) – al extemporalelor şcolare. Sau cam ca acela 

al time-out-urilor din sporturile de echipă care le permit. 

“Cam ca” acela al extemporalelor şi al time-out-urilor, însă, 

numai dacă aceste intervale extra sau extemporale n-ar 

cădea sub incidenţa cronometrului grijii, muncii şi 

proiectelor, şi ar fi detemporalizate. Nu doar 

decronometrate. Aşadar, ca ale acestora doar prin poziţia 

faţă de Celălalt timp, prin poziţia ex- sau extra faţă de 

acela, prin extra- sau ex- poziţia faţă de acela, nu şi prin – 

horibile dictu pentru gura postmodernilor! – natura intimă, 

prin substanţă sau prin consistenţă, cum se va vedea. 

Şi cum reuşeşte el să realizeze o atare demonstraţie, 

85 

să arate că “timpul” reveriei se situează în afara timpului, 

ba chiar şi că acesta e de o natură sau de o consistenţă 

radical diferită faţă de oricare alt timp? Foarte simplu. Aşa 

cum s-a văzut deja, însă numai în treacăt, el realizează 

acest lucru feminizînd însăşi esenţa reveriei (112) şi 

scoţînd-o astfel în afara istoriei şi a timpului muncii, grijilor 

şi proiectelor voinţei înfăptuitoare, dar şi, fireşte, eludînd 

orice întîlnire a ei cu moartea. Iar sub acest aspect, al 

caracterului extemporal al timpului reveriei în genere, 

derivat din natura feminină, sufletească, a esenţei sale, 

reveriile cosmice – la fel ca şi cele către copilărie, altminteri 

cosmice şi ele ca toate reveriile poetice, căci: “Reveria 

poetică e o reverie cosmică” (113) – sînt cele mai relevante 

cu putinţă, fiind, după fenomenolog, cele mai pure, cele 

mai… exemplare forme de reverie: “Reveriile cosmice – 

zice Bachelard – ne îndepărtează de reveriile proiectelor. 

Ele ne plasează într-o lume şi nu într-o societate. Reveriei 

cosmice îi sînt specifice un fel de stabilitate, un fel de 

linişte. Ea ne ajută să scăpăm timpului (s. n.). Ea e o 

stare. Şi pentru a merge pînă la fondul esenţei sale: e o 

stare sufletească”. În contrast cu spiritul masculin, cu 

animus, care, pentru a-şi construi sistemele şi pentru a 

înţelege lumea, are nevoie de trecutul cunoaşterii, sufletul 

– anima, inima pe româneşte – nu numai că n-are nevoie 

de acelaşi trecut, dar nici măcar nu trăieşte pe firul timpului: 

“Spiritului – afirmă ceva mai departe Bachelard – îi rămîne 

sarcina de a face sisteme, de a aranja diferite experienţe în 

tentativa de a înţelege universul. Spiritului îi convine 

răbdarea de a se instrui de-a lungul unui întreg trecut al 

timpului. Trecutul sufletului, însă, e atît de îndepărtat! 

Sufletul nu trăieşte pe firul timpului (s. n.)”, precum cel 

dintîi (114). Şi dacă anima nu trăieşte pe firul acestuia, 

evident că nici reveria zămislită de el n-o va face. Căci, atît 

în reveria cosmică, cît şi în cea îndreptată către copilărie, 

însă nu mai puţin decît în oricare din reveriile celor patru 

elemente presocratice, “timpul e suspendat” şi “nu mai 

are nici ieri şi nici mîine” (115). Nici trecut, nici viitor – 

fireşte, “nici trecut” în sensul lui iam-non, deja-nu-mai…, 

deja sfîrşit definitiv, deja desfiinţat, “nici viitor” în sensul 

lui non-dum, nu-încă…, mereu încă neîmplinit, mereu încă 

neajuns la fiinţă, adică în sensul negativ, augustinian, să 

zicem. Aici subiectul visător trăieşte într-un soi de 

aeternum nunc extratemporal. Iar dacă reveria e în afara 

timpului în genere, ea se va afla a fortiori şi în afara unor 

timpuri umane anume, mai ales în afara timpurilor tari, 

masculine, dintre care cele trei, deja menţionate, vor fi 

relegate şi scoase pe tuşă de Bachelard ori de cître ori i se 

iveşte ocazia. 

Astfel, în primul rînd, timpul intrinsec reveriei nu 

întreţine nici un comerţ cu timpul forte, opresiv şi succesiv 

al istoriei: reveria se află mereu hors de l’histoire (116), 

expresie foarte frecventă sub pana ultimului Bachelard. 

Apoi, întrucît ţine de anima şi e de substanţă pur feminină, 

reveria se sustrage complet şi timpului dur, copleşitor, al 

grijilor şi proiectelor, ţinînd de animus: “animus-ului îi 

aparţin – afirmă nu o dată fenomenologul imaginaţiei – 

proiectele şi grijile, două maniere [ale omului] de a nu fi 

prezent la sine însuşi. În schimb, anima-ei îi aparţine 

reveria care trăieşte prezentul imaginilor fericite” (117). 

Aşadar, reveria n-are nimic de-a face nici cu timpul 

preterizant, deja inexistent, al istoriei, nici cu acela


futurizant, încă inexistent, al proiectelor şi grijilor, nici cu 

timpul societăţilor umane, nici cu acela al muncii cotidiene. 

Şi, în sfîrşit, ea n-are deloc de-a face, dar deloc-deloc, nici 

cu moartea: cu timpul radical meontic. Şi n-are fiindcă, pe 

scara ontologică, Bachelard scoate reveria din calea sa şi 

o localizează “dedesuptul fiinţei şi deasupra neantului”, 

în zona intermediară a fiinţei încă neconstituite definitiv, 

unde ceva ce are “mai puţină fiinţă se străduieşte să ajungă 

la fiinţă” – unde un moins-ętre s’essaie, zice franţuzeşte 

Bachelard, ŕ l’ętre. Şi unde, deci, “contradicţia fiinţei şi 

neantului se amortizează”. Astfel că în descrierea acestui, 

spre a folosi un cuvînt din dicţionarul veleitarului filosofic, 

inter-ontos sau interesse – bordat la o extremitate de fiinţa 

deplin închegată, iar la cealaltă de neantul sadea – 

conceptele tari precum cel de viaţă şi cel de moarte, dar 

mai ales ultimul, nu vor avea ce căuta: “viaţă şi moarte – 

continuă el – sînt termeni prea umflaţi (trop gros). Într-o 

reverie, cuvîntul moarte este un cuvînt grosier (s. n.)”. 

De ce? Fiindcă n-are rost “să te serveşti de el pentru un 

studiu micrometafizic al fiinţei care apare şi dispare pentru 

a reapărea […]. De altfel, dacă mori în anumite vise, în 

reverii, adică în onirismul paşnic, nu mori. […]. Există în 

fiinţa umană atîtea forţe zămislitoare care, în punctul lor 

de plecare, nu cunosc fatalitatea morţii. Nu mori decît o 

singură dată. Dar, psihologicamente, ne naştem de mai 

multe ori” (118). 

Epurată, aşadar, de orice formă de timp negativ, de 

orice fel de temporalitate meontizantă, reveria 

bachelardiană apare radical denegativizată: “Imaginaţia 

[ręveur-ului] nu cunoaşte nefiinţa”. A-dialectică şi 

completamente pozitivă în structura ei ontologică, ea n-are 

cum fi altfel nici sub aspectul particular al timpului ei: “În 

reverie, nu-ul nu mai are nici o funcţie” (119) – afirmă net 

Bachelard în concluzia unuia din cele mai importante 

pasaje despre ontologia reveriei, respingînd sec 

suspiciunea că aceasta ar fi dialectică. Şi cum să aibă 

nu-ul vreo funcţie în reverie cînd în ea nu pătrunde nimic 

– nici măcar purtătorul său de drept şi de fapt – care să-l 

activeze? Şi prin ce altceva decît prin timpul nihilizant ar fi 

putut intra mai uşor şi mai sigur nu-ul în reverie? Desigur, 

prin nimic altceva decît printr-o formă sau alta de 

temporalitate… temporalizantă, de temporalitate 

nulificantă. Or, nici măcar trecutul care intră în ţesătura 

reveriei bachelardiene nu e cu adevărat timpul care a trecut, 

care s-a petrecut, nu e un trecut consumat, într-adevăr 

terminat definitiv, mort Ci unul cu totul diferit. 

Dar ce fel de timp – de fapt, ce fel de trecut – este 

acela care intră, totuşi, în reveria bachelardiană? Ce specie 

de timp trecut e acela situat, cum s-a văzut mai sus, în 

afara istoriei, a grijilor şi proiectelor personale, însă şi în 

afara morţii? Ce fel de timp este trecutul funciarmente 

denegativizat care pătrunde, totuşi, în structura reveriei 

bachelardiene? Răspunsul relativ clar îl găsim în capitolul 

despre reveria exemplară şi care le conţine, ca într-un 

concentrat, pe toate celelalte, cea către copilărie, unde 

Bachelard porneşte de la teza de bun simţ, enunţată în 

Introducerea la Poetica reveriei, conform căreia copilăria 

durează toată viaţa (120), din fragedă pruncie pînă la adînci 

bătrîneţe, constituindu-se într-un arhetip universal quasi 

divinizat: “În orice visător – spune fenomenologul afirmînd 

universalitatea arhetipului copilăriei în om – trăieşte un 

copil, un copil pe care reveria îl preamăreşte, îl stabilizează. 

Ea îl smulge istoriei, ea îl pune în afara timpului, străin 

timpului (s. n.). Şi e de-ajuns o singură reverie în plus – şi 

iată-l zeu pe acest copil permanent, preamărit” (121). Aici, 

prin urmare, el se va strădui să-i determine pe cititorii săi 

“să recunoască permanenţa, în sufletul uman, a unui 

sîmbure de copilărie, o copilărie imobilă, dar mereu vie, în 

afara istoriei, ascunsă celorlalţi (s. n.), deghizată în istorie 

atunci cînd e povestită, dar care nu are fiinţă reală decît în 

clipele sale de iluminare (s. n.) – adică în clipele existenţei 

sale poetice” (122). 

Nu numai că este ea însăşi un “veritabil arhetip, 

arhetipul bonheur-ului simplu”, dar reveria către copilărie, 

ca paradigmă a reveriilor generate de arhetipurile celor 

patru elemente presocratice, antrenează, la fel ca şi acestea, 

roirea tuturor celorlalte arhetipuri elementare în interiorul 

ei, devenind astfel reveria unificatoare, totalizantă şi, deci, 

extrem de relevantă – fireşte, inclus sub aspectul temei 

timpului – pentru restul tipurilor de reverie: „Ca arhetipurile 

focului, apei, luminii, copilăria care este o apă, care este 

foc, care devine o lumină determină o mare foială a 

arhetipurilor fundamentale (s. n.) În reveriile noastre către 

copilărie, toate arhetipurile care leagă omul de lume, care 

pun omul şi universul într-un acord poetic, toate aceste 

arhetipuri sînt, într-o manieră oarecare, revivificate”. Şi 

după ce mai dezvoltă niţel implicaţiile acestei idei, 

Bachelard adaugă liric şi seducător pe aceeaşi linie de 

forţă: “Amintirea [din copilărie] nu face decît să deschidă 

poarta visării. Şi cînd ai făcut să retrăiască, prin visări, 

puterea arhetipului copilăriei, toate marile arhetipuri ale 

puterilor paterne, ale puterilor materne îşi reiau acţiunea 

(s. n.). De-ndată, tata este aci, imobil şi el. Mama este aci, 

imobilă şi ea. Amîndoi scapă timpului. Amîndoi trăiesc în 

noi într-un alt timp (s. n.). Şi totul se schimbă: focul de 

odinioară este un alt foc decît cel de azi. Tot ceea ce 

primeşte copilăria are o virtute de origine (s. n.). Şi 

arhetipurile vor rămîne mereu origini ale imaginilor 

puternice” (123). 

Ca arhetipuri înţelese jungian, populînd psychea 

colectivă a omului, arhetipurile fundamentale nu se pot 

plasa la nivelul fiinţei istorice, individuale, biografice, ci 

se înscriu într-o zonă mult mai veche, anterioară instituirii 

acesteia, pe care Bachelard o numeşte fie “fiinţă 

prealabilă”, fie “antecedenţa fiinţei” subiectului visător: 

“reveriile copilăriei noastre ne fac – zice el – să cunoaştem 

o fiinţă prealabilă fiinţei noastre (s. n.), o întreagă 

perspectivă a antecedenţei fiinţei”. Altfel spus, 

arhetipurile imobile, stabile, se plasează în anticamera 

fiinţei, în zona pre-existenţială, transindividuală şi 

antebiografică a acesteia: cea a fiinţei sufleteşti încă 

neconstituite, încă neindividualizate. Iar “această 

antecedenţă a fiinţei – adaugă el – se pierde în depărtarea 

timpului, adică, în depărtările timpului nostru intim (s. n.), 

în acea multiplă indeterminare a naşterilor noastre la 

psihism” (124). Naşteri şi renaşteri posibile tocmai pe baza 

revivificării, în reveriile noastre, a arhetipurilor originare 

înrădăcinate în ea – în antecedenţa fiinţei care se pierde în 

depărtarea timpului. 

Numai că cea dintîi – antecedenţa fiinţei – se pierde 

într-o depărtare atît de mare, se afundă atît de adînc în 

trecut, încît transgresează graniţele timpului însuşi şi


cantonează pe cîmpiile elizee ale eternităţii. Aici, în această 

zonă a fiinţei pre-existenţiale, trans-individuale şi 

ante-biografice, timpul nu mai e un timp… temporal, ci un 

timp nontemporal, trecutul nu mai e trecut, şi gata !, adică 

un trecut încă comensurabil, ci unul incomensurabil. 

Etern. Căci, aici, nici memoria nu mai e memorie. Şi-atît. 

Aici, memoria perceptivă nu mai funcţionează – decît, 

eventual, foarte vag – şi ne aflăm în, spre a zice aşa, în 

domeniul pre-memoriei, al imaginarului tuturor şi fiecăruia, 

de totdeuna şi de pretutindeni: în acel timp fără timp, în 

acel a fost odată ca niciodată sau în acel odinioară fără 

cînd, şi în acel loc fără loc, în acel acolo ca oriunde(ca 

nicăieri) sau în acel acolo fără unde, în care, uitate de vreme, 

dorm, din “vremuri” imemoriale, arhetipurile universale şi 

aşteaptă să fie, din cînd în cînd, trezite. Re-trezite la viaţă. 

Astfel că, populat de arhetipurile imemoriale, trecutul din 

reveriile bachelardiene către copilărie – şi nu doar – va fi 

un… trecut arhetipal, să zicem, a cărui caracteristică de 

fond este – cu termenul lui Bachelard însuşi – 

detemporalizarea. În cazul său, evident, devenirea care 

preterizează şi distruge totul, lăsînd în urma ei cimitirele 

fiinţărilor, nu funcţionează şi este un cuvînt mort. 

De aceea, la fel ca şi acel “puţin timp în stare pură” 

obţinut de Proust, însă pe calea experienţei individuale, 

timpul arhetipurilor e un trecut care nu trece, care n-a 

trecut, care “a încetat să curgă” (125), de fapt, care nu 

dispare în neant, ci stă. Stă pitit şi intact, înainte de 

reviviscenţa prin reverie, în cutele prememoriei sau ale 

memoriei… imemorialului. Extra-temporal sau ex-temporal 

ca plasament faţă de celălalt timp, faţă de toate celelalte 

timpuri, trecutul arhetipal din reverie este, pare-se, un 

timp… de dinaintea timpului, un …timp fără devenire, 

care, în termenii debergsonizanţi ai lui Bachelard, se 

constituie într-o durată care nu durează, desigur, doar 

temporar, sau invers, cum se exprimă în Introducere, într-o 

durată care durează, desigur, permanent: cu un cuvînt, 

tot de-al său, într-o non durată (126). Într-o permanenţă… 

detemporalizată, într-o infinitudine non-temporală sau 

atemporală – într-o atemporalitate sau eternitate… 

fără-ncepere şi-adaos, cum ar fi zis Eminescu. Acesta e 

genul de trecut totodată extra- şi, poate, pre-temporal 

care, orice am face, subzistă amorţit în noi, în 

subconştientul nostru şi nu are nevoie decît de o reverie 

centrată pe vreun arhetip pentru a se ridica la suprafaţa 

psychei, pentru a emerge către conştiinţă şi a fi resuscitat. 

Totodată, e exact genul de trecut pe care filosoful ştiinţei 

îl respinsese ca pe un obstacol epistemologic, iar 

psihologul imaginarului îl depaseizase cît putuse, dar cu 

care fenomenologul reveriei nu numai că se împacă, ci pe 

care teoriile şi analizele sale fenomenologice de bătrîneţe 

arată că a ajuns să-l chiar iubească ! Iar asta spre deosebire 

de celălalt timp, măsurabil, istoric, biografic, al 

calendarului, pe care-l excomunică din reverie ! 

Vasăzică, Bachelard repaseizează reveria într-un 

mod straniu şi… metafizic: anume, racordînd-o la – ba 

chiar acum fondînd-o pe – un trecut care nu trece, situat 

în afara timpului. La un trecut detemporalizat, dar, totuşi, 

plasat în adîncimea unui fel de trecut, la urma urmelor, în 

depărtările imemoriale şi incomensurabile ale unui alt-fel 

de trecut. 

Prima oară, a doua oară. Şi reticenţa lui Bachelard 

87 

de a schiţa fenomenologia lui prima oară 

S-ar zice că, graţie proprietăţilor sale enumerate mai 

sus, trecutul arhetipal ar fi un timp impersonal, 

transindividual şi fără subiect. Un timp fără un referent 

anume. Un timp ce ar viza, eventual, o lume atopică, un, 

spre a vorbi ca Ungaretti, paese innocente al tuturor şi al 

nimănui – adică o ţară a unei umanităţi ante-istorice în 

genere şi a nici unei fiinţe istorice anume, a unei umanităţi 

pre-temporale şi generice şi a nici unei fiinţe temporale 

concrete. Într-un cuvînt, s-ar zice că, fiind astfel, ar fi un 

timp inexperimentabil. Imposibil de trăit de cineva anume, 

de vreun subiect uman în carne şi oase. Şi aşa ar şi fi atît 

în înţeles jungian, cît şi bachelardian dac-ar fi considerat 

doar în abstract, pur teoretic şi descriptiv. Şi, mai ales, 

aşa ar rămîne dacă n-ar exista nici o, cum s-ar exprima 

Lucian Raicu, cale de acces spre el prin experienţă, dacă, 

deci, n-ar exista posibilitatea reală să fie trăit şi retrăit în 

imediateţea sa. 

Dar nu, trecutul arhetipal nu rămîne doar o ipoteză 

abstractă şi vidă, ci poate fi apropriat subiectiv şi 

experimentat de subiect în sine însuşi, fireşte, pe calea 

reveriei. De fapt, există, la Bachelard, chiar două căi 

distincte de acces spre el sau, poate mai exact, două faze 

succedente, însă peste un interval mort, de uitare, ale 

aceleiaşi căi de acces la el: reveria copilului şi reveria 

poetului sau scriitorului. Deşi nedistinse net într-un loc 

anume, distincţia dintre ele e prezentă difuz în toate cărţile 

psihologului şi fenomenologului imaginarului, dacă nu 

întotdeauna expres, atunci măcar în fundalul gîndirii sale. 

Prima este calea lui prima oară – a experienţei pure şi 

simple a accesului originar, i-mediat, fără nimic în cale, 

cum ar spune tot Raicu, la arhetipuri şi la, fireşte, timpul 

lor arhetipal. La arhetimp, să zicem. Aceasta e calea regală 

şi tăcută, neculturalizată a copilului poet, poet 

întotdeauna, dar şi a tînărului, poet adesea şi el, aflaţi, 

singuri, faţă-n faţă cu cosmosul, de fapt, imerşi în el. 

Cealaltă ar fi, spre a o boteza cumva, calea lui a doua oară 

şi a următoarelor dăţi – a experienţei reluate, a accesului 

stimulat de vreun “detaliu” oarecare sau de vreo madlenă 

proustiană, de pildă, de “o floare, un fruct, un simplu 

obiect familiar” (127), la reveriile de-odinioară ale copilului 

şi la trecutul lor nontemporal. La arhetrecut, să zicem. 

Aceasta e calea revivals-urilor de la maturitate şi, mai 

ales, de la bătrîneţe, a reveriilor vorbite şi scrise ale 

poetului către reveriile din copilărie şi către reveriile princeps 

în genere. Prima e calea trăirii directe a timpului 

arhetipal în “reveriile primare” ale copilului, între timp 

uitate, iar a doua e cea a revival-ului, fireşte, nu neapărat 

fidel, a acestora în reveriile, să le zicem, secundare, derivate 

– în orice caz, avîndu-şi sursa în primele – ale poetului. 

Ale scriitorului sau artistului propriu-zis. 

Deşi Bachelard nu insistă suficient asupra acestui 

lucru, reveriile infantile sînt decisive, fiindcă constituie 

însăşi condiţia de posibilitate a reveriilor poetului: fără 

primele, ultimele n-ar exista. Dacă în cele dintîi copilul 

n-ar trăi, ca primul om, arhetimpul, poetul n-ar mai avea – 

se-nţelege de la sine – ce re-trăi. Dacă n-ar fi existat, 

cîndva, o prima oară a experienţei, n-ar mai exista nici a 

doua oară: fără punct de plecare originar – nici 

cale-ntoarsă, nostalgică, nostos visător. Bine-nţeles. 

Însă Bachelard nu dă, ca fenomenolog, suficientă


importanţă experienţei esenţiale a lui prima oară. Deşi se 

întîlneşte mereu cu ea, deşi ar fi fost cel mai potrivit om din 

lume să-i schiţeze odată şi-odată fenomenologia, el nu 

cercetează niciodată acest fenomen – crucial şi distinct de 

oricare altul – al experienţei în structura sa eidetică, specifică 

şi universală, ci, cel mai adesea, se mulţumeşte să 

menţioneze sau să repovestească diferite feluri de 

experienţe iniţiale: atît de-ale sale, cît şi de-ale altor scriitori. 

De fapt, el nici nu se opreşte decît rar şi incidental la 

fenomenul propriu-zis, aici, în discuţie – la adevărata primă 

oară a unei experienţe sau alteia, la începuturile absolute 

din copilărie sau de mai apoi. Cel mai adesea, el scrie despre 

clipa inaugurală a creaţiei sau despre “psihologia 

începuturilor” într-ale spiritului în genere, cum se-ntîmplă 

în cele două cărţi despre timp (128), iar foarte adesea – 

despre experienţele iniţiale deja tematizate în imaginea 

literară, cum se-ntîmplă în cărţile despre imaginaţia materială 

şi în cele două Poetici. Astfel, numai în ultima Poetică, 

Bachelard scrie ba despre les odeurs d’autre fois ale 

copilului, ba despre les premiers bonheurs ale aceluiaşi, 

ba despre la respiration premiere de l’enfant, ba, în sfîrşit, 

chiar despre les images princeps generate de reveriile infantile 

în faţa celor patru elemente empedocleene, 

primordiale (129). Dar în fiecare din aceste cazuri, ca în 

majoritatea celorlalte, experienţele iniţiale vizate constituie 

teme ale unor secvenţe de discurs din operele unor poeţi 

sau prozatori, nu experienţe pre-tematice. Desigur, ele nu 

sînt teme abstracte sau abstractizate, căci scriitorii le-au 

insuflat o nouă viaţă şi le (re)prezintă ca experienţe primare, 

ca şi cum le-ar experimenta pentru prima dată, dar, oricum, 

e vorba de experienţe retrăite prin scris, rememorate şi 

reimaginate, de experienţe trăite pentru a doua oară, cel 

puţin, nu pentru întîia oară. Sau, în termenii discursului de 

faţă, în fiecare din aceste cazuri e vorba de experienţe 

revelatoare tematizate, de “teme” în sensul lui Andrei Cornea, 

adică de teme de discurs, puse-n forma imaginii literare, 

nu de experienţe revelatoare pre-formale. Antediscursive. 

Bachelard scrie cu mai multă tragere de inimă despre 

reînceputuri decît despre începuturile absolute. Pe care, 

însă, le evaluează întotdeauna corect, considerîndu-le pe 

drept cuvînt origini şi surse energetice ale reînceputurilor, 

cum face, de pildă, atunci cînd postulează “copilăria ca un 

veritabil arhetip”: “copilăria rămîne în noi un principiu al 

vieţii profunde, al vieţii mereu acordată la posibilităţile 

reînceputurilor. […]. Marele arhetip al vieţii începătoare 

aduce oricărui început energia psihică pe care Jung a 

recunoscut-o oricărui arhetip” (130) – afirmă Bachelard. 

Tot despre reînceputuri creatoare, despre reverii 

repetate, fireşte, modificate de imaginaţie, e vorba şi atunci 

cînd scrie despre efectul lecturii reveriilor poeţilor asupra 

cititorilor, însă mai ales asupra unui singur cititor, Bachelard 

însuşi. În lectura sa, reveriile scriitorilor, tematizînd 

experienţele lor primare, se vor transforma deseori în 

madlene, dale inegale sau şireturi proustiene, care-l vor 

trimite subit înapoi la propriul trecut arhetipal şi la propriile 

reverii primare: la arhetimpul cînd, în copilărie sau mai apoi, 

le-a trăit, liber de orice determinare socială, desocializat şi 

în solitudine, pentru întîia oară. În asemenea momente, 

deloc puţine, Bachelard îşi abandonează condeiul de 

gînditor asupra reveriilor altora şi îl înlocuieşte cu un altul 

– poetic. Atunci, dintr-un fenomenolog al reveriei, va 

deveni pe dată un poet extraordinar – un scriitor care-şi 

evocă nostalgic, însă totodată entuziast şi ferice, reveriile 

iniţiale. Dar, trebuie subliniat, condiţia de poet nu alterează 

întru nimic activitatea gînditorului nici măcar atunci cînd 

primul îşi lasă amprentele stilistice fermecătoare în paginile 

celui de-al doilea – cînd poetul îşi imprimă marca indelebilă 

a unicităţii sale sub soare pe scrisul gînditorului. Din 

contră, reveriile poetului confirmă şi existenţializează, prin 

mărturia personală, discursul filosofului. Propoziţiile 

ultimului nu derivă (doar) din observaţia sau contemplaţia 

din exterior a unui obiect exterior, ci trec (şi) prin fiinţa 

primului, dobîndindu-şi astfel o bază de autenticitate 

esenţială care dă gîndirii bachelardiene o credibilitate 

ieşită din comun între cele ale secolului 20. În mod 

(aparent) paradoxal, poetul este garantul credibilităţii 

filosofului, nu viceversa, fiindcă el are acces direct la 

fiinţă, nu viceversa. Reveriile sale, chiar dacă stimulate 

de cele ale altora, sînt ontologie directă, în timp ce 

ontologia filosofului e doar una indirectă, derivată, 

extrasă din operele (de fapt, din imaginile, din reveriile) 

poeţilor. Ca şi ei, în reveriile proprii, Bachelard are el însuşi 

acces pentru a doua oară la esenţialul a ceea ce a încercat 

prima oară, avînd astfel posibilitatea să confrunte, pe 

calea simpatiei admirative, ceea ce au încercat alţii cu 

ceea ce experimentează, reluîndu-şi experienţele iniţiale, 

el însuşi. Şi astfel, el are şansa să ateste prin sine însuşi 

şi să garanteze adevărul propoziţiilor sale de filosof 

despre reveriile altora. 

Revenind, de unde am plecat, la problema 

bachelardiană a lui prima oară netematizată încă în reveria 

scrisă şi la reticenţa lui Bachelard de a-i schiţa 

fenomenologia, nu s-ar putea spune că el nu scrie chiar 

deloc despre acest fenomen capital. Evident, el scrie 

despre la premičre fois, însă numai rareori şi nu cu dragă 

inimă, iar atunci cînd se-ntîmplă să scrie despre întîia 

oară… primă, pre-tematică, el nu vorbeşte direct despre 

specificitatea eidetică a acestui fenomen anume, ci numai 

indirect, cu ocazia altui fenomen, despre o premičre fois 

sau alta, despre o prima oară particulară sau alta. Aşa 

cum se-ntîmplă, de pildă, într-un loc din Poetica reveriei, 

unde, glosînd pe tema specificului anotimpurilor din 

amintirile din copilărie, demonstrează atemporalitatea sau 

eternitatea acestora prin apartenenţa la “le monde de la 

premičre fois”, arătînd că, de pildă, impresia de “vară 

eternă” pe care o regăsim în aceste amintiri se datorează


faptului că, în reveriile noastre de la maturitate şi bătrîneţe, 

reactivăm experienţa iniţială a anotimpului, prima oară a 

experienţei verii: “Copilăria cu C mare – afirmă 

fenomenologul reveriei – vede lumea ilustrată, Lumea cu 

culorile sale primare, adevăratele sale culori. Marele 

odinioară pe care noi îl retrăim visînd la amintirile din 

copilărie este indiscutabil lumea lui prima oară. Toate verile 

copilăriei noastre mărturisesc despre «vara eternă». 

Anotimpurile din amintiri sînt eterne (s. n.) deoarece sînt 

fidele culorilor lui prima oară. Ciclul anotimpurilor exacte 

este ciclul major al universurilor imaginate” (131). Şi acest 

gen de abordare cotită, pe după copac, a esenţialului din 

prima oară arhetipală, prin încorporările sale particulare, 

se repetă şi alte dăţi. 

____ 

Note 

* Pînă aici, publicat în Vatra 7 şi10/1998) 

112. V. Gaston Bachelard, La poétique de la rêverie, 

ed. cit., p. 17: “Mereu diferită de vis, care e marcat cel mai 

adesea de accentele dure ale masculinului, reveria ne-a apărut 

ca fiind, în fond, […] de esenţă feminină (s. n.). Reveria […] 

este puterea însăşi a fiinţei în repaos. Pentru orice fiinţă umană, 

bărbat sau femeie, ea este una din stările feminine ale fiinţei” – 

declară fenomenologul fiinţei feminine a reveriei. 

113. Op. cit., p. 12. 

114. Op. cit., p. 13. 

115. Op. cit., p. 148: “ Cînd un rêveur de reverii s-a 

îndepărtat de toate «preocupările» care-i copleşeau viaţa 

cotidiană, cînd s-a detaşat de grija care-i vine din grija celorlalţi, 

cînd e într-adevăr autorul singurătăţii sale, cînd, în sfîrşit, poate 

să contemple, fără să socotească orele, un aspect frumos al 

univesului, el simte, acest visător, o fiinţă care se deschide în el. 

Un astfel de visător devine îndată visătorul lumii. El se deschide 

lumii şi lumea i se deschide. N-ai văzut niciodată bine dacă n-ai 

şi visat ceea ce vedeai. Într-o reverie a solitudunii care sporeşte 

solitudinea visătorului, se conjugă două profunzimi, care se 

repercutează în ecouri ce merg de la profunzimea fiinţei lumii la 

profunzimea fiinţei visătorului. Timpul este suspendat. Timpul 

nu mai are nici ieri, nici mîine (s. n.). Timpul e înghiţit în dubla 

profunzime a visătorului şi lumii. Lumea e atît de maiestuoasă, 

că nu se mai petrece nimic”. 

116. Op. cit., p. 85. 

117. Op. cit., p. 56. 

118. Op. cit., p. 95. 

119. Op. cit., p. 144. 

120. Op. cit., p. 18. 

121. Op. cit., p. 116 

122. V. nota 116. 

123. Op. cit., pp. 106-108. 

124. Op. cit., p. 93. 

125. V. nota 118. 

126. Op. cit., p. 19 şi 103. 

127. Op. cit., p. 123 şi 132. 

128. V. Gaston Bachelard, La dialectique de la durée, 

ed. cit., pp. 31-51. 

129. Gaston Bachelard, La Poétique de la rêverie, 

pp. 118-123, 153-156, 164-168. 

130. Op. cit., p. 107. 

131. Op. cit., p. 101. 

Sorin ŢIGĂREANU 

Am căutat copilăria 

89 

Am căutat copilăria în cartea 1 lui Adrian Majuru, 

capitol după capitol, şi n-am găsit-o uşor. Am fost condus 

prin şcoli – fie mizere, ca multe din şcolile de la sate, fie 

deosebite, ca unele gimnazii şi licee de la oraş -, am aflat 

reguli severe, dar şi învăţători şi profesori taraţi de statutul 

dificil al meseriei didactice, aşa cum a fost şi continuă 

aceasta să fie „promovată” de statul român şi, abia cu 

extrem de rare excepţii, am descoperit instituţii şcolare 

moderne, stranii parcă în peisajul general al ultimilor 150 

de ani. 

Am căutat copilăria în cele 10 mărturii din partea a 

doua a cărţii şi, în fine, am găsit-o – rară şi ciuntită, în 

continuă luptă cu lumea adulţilor. Ca şi acum 100 de ani, 

ea se strecoară uneori pe maidanele de joacă, alteori în 

familii luminate, dar mai ales bântuindu-ne amintirile. Cartea 

lui Adrian Majuru ne pune în faţă o întrebare cu adânci şi 

tragice conotaţii: românii, cunosc oare ei copilăria? 

Aceasta este lucrarea unui om dintr-o generaţie 

maturizată înainte de 1989 şi pare să se adreseze în primul 

rând acelor generaţii care au avut deja o istorie înainte de 

„schimbare”. Paginile cărţii le vor isca acestora amintiri 

de tot felul, dar nu numai despre cele trăite de ei înşişi, ci 

şi despre cele aflate de la părinţii şi bunicii lor. Fiindcă 

peste cei 42 de ani de comunism oficial plutesc amintiri 

din perioadele antebelice care, astfel, se împletesc cu cele 

mai noi, formând un fel de continuum în imaginarul nostru 

colectiv. 

Autorul foloseşte datele statistice şi rezultatele 

chestionarelor oficiale pentru a documenta perpetuarea 

de-a lungul a mai bine de 150 de ani a unor fapte 

binecunoscute: copiii abandonaţi, contrastul mare dintre 

familiile sărace şi cele avute, exploatarea muncii copiilor, 

raritatea unei vieţi sănătoase de familie, condiţiile precare 

din multe şcoli, salarizarea nedemnă a dascălilor, 

tratamentul inegal şi nedrept al copiilor în şcoli, programele 

şcolare inadecvate, rezistenţa tradiţională la schimbare. 

Cercetarea se face sistematic, autorul ne furnizează 

numeroase date statistice privitoare la copii şi la părinţii 

acestora. Venirea pe lume a copiilor şi primii lor ani de 

viaţă, plutind „încă la români între farmecele tradiţiei şi 

rigorile civilizaţiei moderne” sunt plini până târziu, în anii 

1920-1930, de ecourile „rezistenţei la schimbare a unor 

populaţii suspendate în timp, cândva între Evul mediu şi 

o modernitate întârziată”. În faţa nesiguranţei timpurilor, 

speranţa s-a sprijinit mereu pe cutumele seculare. 

Programul de modernizare a României s-a făptuit cu mari 

sacrificii şi multe victime colaterale. Adrian Majuru 

deschide un „şantier arheologic” în copilăria românească 

şi ne descoperă toate acestea cu ajutorul documentelor, 

relatărilor, scrierilor cercetate şi comentate cu măsură. Tot 

mereu însă notaţiile sale capătă nuanţele severe ale


părintelui preocupat de viitorul copiilor săi. 

Din istoria modernităţii României sunt evocate şi 

perioadele grele în care mai ales viaţa copiilor a stat în 

cumpănă. Descrierea tribulaţiilor şcolii româneşti ne 

revelează însă şi tenacitatea ctitorilor confruntându-se 

cu lipsuri de tot felul, cu piedicile din mentalitatea publică, 

cu eternul dat al societăţii româneşti: „una spune legea şi 

alta se aplică”. Ne rămân în minte reuşite surprinzătoare 

dinainte de război, cum sunt „grădinile de copii”, „Şcoala 

Centrală” din Bucureşti sau liceele particulare, toate 

instituţii incredibil de moderne pentru vremea lor. 

De asemenea, din cele 10 mărturii despre copilărie 

se desprinde clar dimensiunea deosebită a unui eveniment 

şcolar precum ajunsese să fie în anii interbelici susţinerea 

bacalaureatului. Prin capitolele „De ce nu iubesc copii 

şcoala?” sau „Copiii în labirintul regulilor şcolare” ori 

„Pedagogia neagră a pedepselor”, documentate cu 

mărturii şi articole, autorul ne invită şi să cercetăm „mai 

atent foarte răspândita atitudine de dezinteres faţă de 

cultură în general şi carte în special într-o ţară obsedată 

de supravieţuire şi petrecere”. 

În fond, pornind de la universul copilăriei, Adrian 

Majuru ne prezintă nişte simptome sociale maladive 

documentate istoric. Şi ne atrage atenţia că în acest moment 

al evoluţiei noastre trebuie să constatăm că „s-a 

pierdut pe undeva o uriaşă cantitate de candoare şi 

bunăvoinţă, de curiozitate şi veselie, o incomensurabilă 

masă de copilărie, adică de fericire netrăită”. Capitolul 

„Bomba cu ceas a copilăriei netrăite” începe prin schiţarea 

unei panorame ideale: „...copilăria – vremea nemărginită, 

ritmată de joacă, de iubirea părinţilor, fără griji şi temeri, 

plină de poveştile bunicilor şi mângâierile lor!” Aceasta 

este o realitate nu prea răspândită, constată autorul în 

cercetările sale pe care le extinde aici şi asupra perioadei 

comuniste. El ne vorbeşte de copiii îmbătrâniţi care sunt 

rezultatele „puterii populare”, „o masă umană invalidată 

istoric, cu sarcini psiho-sociale pe care nu le poate rezolva 

matur şi cu o configuraţie simbolică de tip infantil”, care 

încearcă în fel şi chip recuperarea copilăriei netrăite. În 

final, autorul ne invită la reflecţie când îl citează pe I. D. 

Sârbu: „Cuantumul de copilărie netrăită se răzbună dacă 

nu e trăită la timpul său”. 

Nevoile copiilor, nevoile părinţilor sunt urmărite prin 

felul cum, de-a lungul a peste o sută de ani, prevederile 

din lege şi cutumele s-au împletit ori s-au confruntat într-o 

lume românească în care totul este posibil – de la cruzimea 

cea mai indiferentă până la idealurile umaniste avântate. 

Ni se arată contrastul ce devine radical în adolescenţă, pe 

de o parte între interdicţii, arbitrariu şi nonsens şcolar, 

aşa cum s-au perpetuat ele până în zilele noastre şi, pe de 

altă parte, limitele stabilite consecvent de acei adulţi care 

sunt capabili de o însoţire corectă a tinerilor. Statistic însă 

este în creştere numărul adolescenţilor pentru care „părinţii 

încetează să mai fie surse de influenţă”, deoarece „nu mai 

progresează sub raport uman”. Aici se face auzit glasul 

părintelui îngrijorat, care-şi pune întrebări, la fel ca părinţii 

de acum 60-70 de ani, referitoare la viitorul propriilor copii. 

Răspunsul formulat de Adrian Majuru afirmă că 

destabilizarea gravă a adolescenţilor provine din 

„carenţele familiei, contramodelele de conduită socială care 

domină viaţa publică şi încălcarea nesancţionată a 

normelor morale”. Acestea fac parte din urmările 

modernizării rapide pe care a cunoscut-o România în ultimii 

150 de ani. 

Astfel, raporturile dintre părinte şi copil, care 

constituie un domeniu important, dar ignorat, din istoria 

socială a românilor, par a fi cele mai suferinde în epocile 

modernă şi contemporană. Modul cum a evoluat legislaţia 

privitoare la aceste relaţii ne arată perpetuarea până în 

formă de lege a cutumelor legate de apărarea copiilor, dar 

şi continuitatea unor fenomene precum sunt copiii 

„întunecaţi” de demult - copiii străzii de azi sau bătaia 

„ruptă din rai” pe care încă şi acum o administrează, cu 

toate interdicţiile, aproape 50% din părinţii români copiilor 

lor. La întrebarea: „ce nevoi are copilul?” autorul afirmă 

nevoia de normalitate în viaţa comunităţii, pentru ca 

creşterea şi educarea copiilor să nu impună atât de enorme 

sacrificii părinţilor. Modele morale, înţelegere, respect 

reciproc, interes pentru celălalt, comunicare sunt 

elementele unei antropologii la care ne îndeamnă Adrian 

Majuru prin cercetările sale. 

„Copilăria la români” este o carte pasionantă atât 

prin documentaţie cât şi prin mărturii şi prin imaginile 

inspirat alese şi comentate. Un aspect aparte este dat şi 

de interesul autorului pentru istoria şi oamenii 

Bucureştilor. Ar fi interesant, în completare, un demers 

asemănător şi în istoria copilăriei din Transilvania 

modernă. În orice caz, cartea lui Adrian Majuru se cere a fi 

pe masa fiecărui pedagog de azi, a fiecărui părinte 

conştient de la noi. 

____ 

1. Adrian Majuru – Copilăria la români. Schiţe şi 

tablouri cu prunci, şcolari şi adolescenţi. Ed. Compania, 

Bucureşti 2006

literaturã ºi copilãrie-ne ilustreazã numãrul 

O TERRA INCOGNITA ? 

O expunere a lucrărilor “îngerilor meşteşugari” trebuie să fie un bun prilej pentru reculegere în frăgezime şi 

puritate. O ştim: vârsta copilăriei este pentru dexterităţile curente, o graţioasă promisiune; ştim de asemeni că în 

produsele ei spirituale este o lume, care, deşi redusă, se articulează perfect. Completă şi prin urmare fără a fi naivă 

această lume este, de fapt, un excepţional exerciţiu de inteligenţă emoţională şi de creativitate. 

Ideea că desenul copilului e un simplu exerciţiu de stângăcie surprinzătoare şi încântătoare, că e un minor 

joc mimetic, e stingheră. Copilul, când nu e falsificat de “algoritmii” acelor mai mari lipsiţi de înţelegere pentru 

propria lui nevoie de autoprotecţie, de tact şi de gust, ştie să observe cu candoare şi să fantazeze în deplină 

conştiinţă a stării diafane pe care o trăieşte. Linia şi culoarea, abordările materiei şi formei, prejudecăţile biografiei, 

“folosirea” luminii, proporţia, tensiunea, mişcarea, compoziţia; iată doar câteva din motivele care au stârnit interesul 

unui Klee, de exemplu, ori în alt fel a unui Piaget, de a regăsi în sine ori de a dezvălui demersurile psihologice ale 

fericitei, încă enigmaticei vârste. Arta copiilor e un exerciţiu de creativitate şi inteligenţă emoţională asemeni artei 

creatorilor de oralităţi. 

A studia această formă de expresie înseamnă a desluşi tainele singurului ingegno-ingenium care e mereu 

“deschis”, în aşteptare. 

Dacă lumea în care trăim asistă cu candoare şi inconştienţă la agonia referinţei care va duce inevitabil către 

dispariţia imaginii şi moartea artei, abstracţia negeometrică, suprarealismul anomic, monismul propriului model 

interior nu sunt altceva decât disperatele încercări de descentrare pe care le încearcă copilul în interiorul vârstei 

jocului şi a desenului simbolic. Deîndată ce crizele de identitate a persoanei au debutat cu criza egocentrismului 

radical (specific perioadei cuprinse între trei şi cinic ani) devine necesar ca o mulţime de strategii de descentrare să 

fie puse în mişcare pentru a ajuta fiinţa egolatră a copilului să devină allocentrică. Desenul şi culoarea sunt, în 

acest caz, scriere autoscopică, şansa lui de descentrare în orizont alto-centric. Ceea ce oferă văzului, ceea ce 

”pictura” semnifică, este viaţa scoasă prin strategii narative din aura gradului zero al semnificaţiei narative şi duse 

– chiar şi atunci când aparenţa şi asemănarea au devenit pentru privitorul adult vide - spre locul relevaţiei unde 

propria realitate, ikonică începe să prindă trup, şi să intre în empatie cu înconjurul cultural al copilului. 

A “înţelege” desenul copilului înseamnă a te lăsa vrăjit de seducătoarele meandre ale un unui roman 

pedagogic care dezvăluie atât sentimentul cosmic al copilului cât şi propria-i filosofie a conştiinţei dar şi codurile 

unei prezenţe în lume, ale unui exces de Prezenţă uneori, în care Artistul şi Lumea se condiţionează mutual. 

Există în “arta” copiilor ceva din reducţia fenomenologului care, şi el, îşi sporeşte atenţia asupra acestui 

real, re-creat, în exerciţiul diafan şi de fapt mimetic-abstract al picturii. Pentru copil, aşa cum bine observa altădată 

Paul Klee, spaţiul este o noţiune temporală. Un simbolism al spaţiului si un simbolism al timpului proprii lumii 

infantile primeşte “chip” în desenele copiilor de oriunde. Abia aici, (odată ce această discuţie a început) s-ar afla 

locul în care am putea vorbi despre feluritele modului de blocare a creativităţii infantile şi despre nenumăratele 

complexe personale care fac să ne aflăm în faţă universului ikonic infantil ca în faţa unei Terra Incognita. 

Ilustrăm acest număr al revistei, cu reproduceri ale unor desene de copii a căror inteligenţă emoţională este 

surprinsă în plină ascensiune simbolică (3-5 ani) ori în debut al vârstei inteligenţei preformale (6-7 ani). 

Se găseşte “ascuns” în acest univers ikonic, în acest orizont al clipei infantile, promisul “teritoriu al 

împărăţiei cerurilor”? 

91 

Oliv Oliv Oliv Oliv Oliv MIRCEA MIRCEA MIRCEA MIRCEA MIRCEA 

Notă: Lucrările reproduse în acest număr “Vatra” sunt selecţionate de criticul de artă Oliv Mircea dintre desenele înfăptuite 

de-a lungul anilor de către copii – în grădiniţe şi în clasele ciclului primar al şcolii de masă. 

Copiii a căror lucrări au fost selecţionate se bucură de un program de educaţie plastică şi a vizualităţii condus de Iulia Mircea.

92 

Ioana MACREA-TOMA 

Legitimarea literaţilor în comunism 

La întîlnirea revistei Dilema cu cititorii din Cluj din 

luna octombrie 2006, discuţia trena fără mari şanse de 

elucidare în jurul definirii poziţiei revistei în spaţiul 

publicistic autohton. Dificultăţile au apărut în momentul 

în care se încerca o raportare a săptămânalului la exigenţele 

actuale ale pieţei, în paralel cu o circumscriere a 

responsabilităţilor unei reviste de cultură. Contradicţia 

dezbătută, aceea între piaţă şi cultură, deşi constituie 

una din temele care focalizează din anii ’90 încoace atenţia 

critică asupra ravagiilor legilor economice, ar trebui 

dezamorsată prin analiza comprehensivă a reverberaţiilor 

noţiunii de „cultură”. Ideea pe care o avansez este că nu 

atât jocul agresiv al pieţei este sursa lamentărilor, ci 

premoniţia alarmistă, strategică sau inerţială, a disoluţiei 

culturii ca practică distinctivă sustrasă tribulaţiilor 

cotidiene şi proximităţii cu cultura de masă. Binecunsocuta 

dihotomie conceptualizată de Pierre Bourdieu în termeni 

de „câmp de producţie restrânsă” vs. „câmpul de mare 

producţie” nu devine o simplă evidenţă a tranziţiei, ci un 

postulat antinomic receptat la modul unei diferenţe 

ontologice, nu doar sociale sau economice. 

Dacă romantismul, aşa cum arăta Paul Cornea, 

inventează compensator cultul individualităţii geniale 

pe măsură ce literatura devine o ramură a industriei cărţii, 1 

în postcomunism deplângerea incompatibilităţii dintre 

ceea ce ar trebui să însemne cultura şi întruchipările ei se 

face prin apelul la o definiţie ingenuă a celui ce codifică 

ceea ce alţii practică. Fenomenul nu constituie numai o 

reacţie la o stare de fapt; el se articulează pe efectul de 

inerţie al unui habitus statornicit încă înainte de instaurarea 

comunismului şi generator de practici şi dispoziţii care au 

privilegiat reprezentările culturaliste şi expertiza iniţiaţilor, 

în detrimentul validării prin recursul la public sau la „opinia 

publică”. Pretenţiile culturii în „lumea de nouă” (Sanda 

Cordoş) sunt astfel puternic legate de statutul, formele 

de justificare şi de legitmare ale unei autorităţi intelectuale 

antrenate în zorii modernizării şi mutilate sau radicalizate 

din comunism. 

În lipsa unui „patriotism constituţional” 2 (Sorin 

Antohi) sau a unei tradiţii politice bine articulate (Daniel 

Barbu), recursul elitelor la argumentul culturalist e 

considerat de politologi drept substitutul de ordin afectiv 

al unei legitimări de tip raţional. Pentru sociologi, explicaţia 

rezidă în intelectualizarea calitativă şi cantitativă a elitelor 

în cadrul unei modernizări orchestrate mai degrabă 

temã fixã: legitimarea 

instituţional decât economic (Marius Lazăr). 3 Elementul 

de continuitate dintre epoca interbelică şi comunism ar fi, 

prin urmare, „miza extraordinară a argumentelor istorice şi 

filologice, ce devin instrumente capabile să probeze o 

nobleţe” 4 legitimantă necesară. Politicile culturale 

suplinesc înainte de 1945 structurile industriale foarte slab 

conturate şi sunt reactivate în timpul destalinizării în 

scopul înlocuirii controlului represiv printr-o cooptare 

simbolic-ideologică. Mai mult, aşa cum asertează Andrew 

Janos şi demonstrează în cazul românesc Irina Livezeanu, 

gestionarea (sub)dezvoltării în sud-estul Europei 

determină ca şcolarizarea să se instituie drept ingredient 

unic al mobilităţii sociale şi să ofere ca debuşeu principal 

funcţiile publice, fapt ce sedimentează o asociere 

funcţională şi afectivă între sistemul de guvernare 

administrativ (nu raţional-legislativ), şi valorizarea 

crescândă a capitalului cultural în raport cu cel social sau 

politic. 

În mod paradoxal, în comunism se ratifică coabitarea 

dintre competiţia meritocrată, cursa obţinerii atestatelor 

educaţionale şi logica ordinii clientelare şi de status, care 

acordă recunoaştere poziţiei, şi nu individului. Fenomenul 

e explicat de Eyal, Szelényi, Townsley în sensul unei 

emulaţii în cursa afilierii politice, îndreptată în final, datorită 

asocierii cu intelectualitatea tehnocrată, înspre 

subminarea, şi nu consolidarea autorităţii birocratice. 5 În 

România însă, datorită contraofensivei birocratice din anii 

’70, competenţele intelectuale valorizate sunt cele 

umaniste, nu cele tehnice, fapt ce poziţionează câmpul 

cultural într-o relaţie privilegiată, dar subordonată puterii. 6 

Dominat însă aparţinând unui pol dominant, spaţiul cultural 

nu îşi poate dezvolta o autonomie în sensul unei 

evoluţii guvernate de legi proprii, însă poate extrage 

beneficii simbolice de pe urma naturii sale instituţionalmonopolistice 

(nu există decât o singură Uniune a 

Scriitorilor) şi ideologic „reziduale”, sau chiar combative, 

în raport cu câmpul politic. Practicând un joc al limitelor 

împinse cât mai departe într-un timp în care distanţa dintre 

publicabil şi nepublicabil constituie un teritoriu nu foarte 

bine delimitat, literaţii menţin un teatru al incertitudinii şi 

al toleranţei negociate care le permite să se legitimeze 

extern drept adversari temporar inferiori dar temporal 

longevivi şi intern drept actori în permanentă competiţie 

intergeneraţionistă pentru prestigiu şi valoare (cât mai 

epurată de politic). Autonomizarea crescândă a câmpului 

literar îi pune astfel în situaţia de a interioriza tabuurile, 

dar şi de a opta deseori pentru salvgardarea instituţiei, şi 

nu a libertăţii de exprimare, valoroasă sub raport etic, dar 

perdantă în ceea ce priveşte manifestarea palpabilă a 

ethos-ului scriitoricesc, reductibil la vizibilitate prin 

publicare şi reprezentativitate culturală. 

Logica redistributivă a socialismului alocativ le 

permite intelectualilor să se invulnerabilizeze faţă de 

mecanismul cererii şi ofertei şi să finalizeze fuziunea dintre 

o vocaţie generică (transcendenţa) şi o condiţie genetică 

(determinarea istorică). Am putea spune că modul lor de 

legitimare le permite altoirea unui discurs de departajare 

limitată de realităţile politice pe o situaţie moştenită istoric

şi naturalizată ca dispoziţie misionară şi luminătoare. 

Ajungem astfel la definiţiile asupra legitimării ca act de 

autoimpunere a unei stări de fapt ca fundament valoric 

(Raymond Polin) 7 sau de „recunoaştere prin 

necunoaştere” (Pierre Bourdieu), definiţii care fiind axate 

pe elementul arbitrar, şi nu consensual-participativ al 

validării unei pretenţii de dominaţie, intră în consonanţă 

cu procedeele comuniste de impunere coercitivă, 

charismatică sau perpetuu asertivă, fixată înspre atingerea 

unor scopuri, 8 şi nu înspre îndeplinirea de sarcini sau 

supunerea faţă de o lege. Cu alte cuvinte, legitimarea 

culturală se apropie de legitimarea politică atât în virtutea 

unei antinomii structurale (nu există autoritate care să 

legitimeze sursele legitimităţii), 9 cât şi printr-un reflex mimetic 

de sustragere (dictată de cenzură sau formată în 

timp) de la sancţiunile critice sau umorale ale publicului. 

În limitele admise, afirmarea originalităţii ca tehnică 

autolegimantă nu obligă la câştigarea compasiunii prin 

tematizarea unor subiecte care, după Virgil Nemoianu ar 

face parte dintr-o categorie a secundarului, ci, aşa cum 

observa Sorin Antohi, la abordarea unor teme majore 

gravitând în jurul recuperării tradiţiei sau insolitării figurii 

intelectualului pe fondul răvăşit al lumii. Acest tip de 

intelocentrism reface involuntar, în virtutea autogenerării 

habitus-ului, legătura cu interbelicul, promovat ulterior 

ca referinţă culturală predominantă până după 1989. Spre 

anii ’80, blocajul economic şi criza regimului duc la 

creşterea tensiunii în sânul instituţiei literare, fără a 

provoca însă o dislocare reală a strategiilor 

autoreferenţiale: abordarea novatoare a cotidianului 

păstrează încă reflexele textualiste ale unui complex al 

subtilităţii. Care sunt factorii care, cu toate distorsiunile 

ideologice, permit întreţinerea unei relaţii circulare şi 

fetişizante cu textul şi cu condiţia de scriitor? 

În ciuda administrării publice şi centralizate a culturii, 

competiţia pentru prestigiu cultural nu cedează ideii de 

imixtiune politică în actul scritural, ci extrage avantajale 

instituţionale şi materiale ale acestei intervenţii. 

Supralicitată de naţionalismul coagulator de loialităţi sau 

pur şi simplu unanim recunoscută într-o societate cu 

reminiscenţe tradiţionale în care acţiunile sunt orientate 

încă de valoare, şi nu de interese, importanţa acordată 

culturii (ca vehicul ideologic mai mult sau mai puţin 

deturnat de la obiectivele lui iniţiale) se măsoară efectiv 

prin dezirabilitatea indiscutabilă a statutului de scriitor, 

întărit de existenţa unor reţele multiple de socializare 

(reviste, şedinţe lărgite în prezenţa forurilor, conferinţe pe 

ţară, delegaţii în ţară sau peste hotare, cenacluri). Chiar 

dacă libertatea de creaţie este umbrită de agenda 

schimbătoare a cenzurii, condiţiile materiale necesare 

desfăşurării actului artistic sunt relativ asigurate (cu 

precizarea că deteriorarea lor devine însă tot mai pregnantă 

în anii ’80). Printre resursele cele mai importante, aflate 

astăzi în veritabil regres cantitativ, timpul liber şi siguranţa 

proiectării în viitor, datorate pe de o parte funcţionarizării, 

iar pe de altă parte precauţiilor scriptural-esopice, oferă 

un cadru favorabil şi motivant întâlnirii cu sinele. 

Diferenţele profesionale (profesori, redactori, editori, 


93 

activişti) se atrofiază sub iradierea omogenizantă a meseriei 

de scriitor, consacrată simbolic prin apartenenţa la o 

organizaţie de breaslă. Rezultă de aici că dificultăţile de 

legitimare cu care se confruntă azi Uniunea decurg din 

inadecvarea unor tehnici de cooptare (atragerea tinerilor) 

sau încorporare (scriitorii sunt toţi cei care scriu) la 

diversificarea Culturii în culturi şi contraculturi şi, implicit, 

la disparitatea crescândă a convenţiilor literare. Inerţia 

procedurală dezvăluie remanenţa unui model fetişist, 

nepragmatic, al sindicalizării scriitorilor, rezultat al unei 

distanţări vrăjite şi charismatice de administrarea curentă 

a necesităţilor. 

Care sunt, pe lângă reperele istorice şi suportul 

organizaţional, formele şi ocaziile de manifestare ale 

autismului eroizant şi al beligeranţei romantice care 

erodează baza raţională a legitimităţii culturale? Restituirea 

trecutului interbelic cu reversul său ficţional, condamnarea 

trecutului stalinist apropiat, constituie direcţiile majore 

de focalizare a energiilor creatoare, imobilizate astfel întrun 

etern proiect restaurator ce adaugă intranzitivităţii 

generice a scrisului ca activitate aparţinând unei „lumi 

inspirate” (Nathalie Heinich) circularitatea temporală şi 

tematică a unei practici restitutive. Valorificarea temperată 

şi apoi apoteotică a moştenirii culturale se înscrie în 

programul dirijat de sus al destalinizării. Patrimonializarea 

sub forma renaţionalizării răspunde nevoii de solidarizare 

a unei elite politice fragmentate, în căutare de interpretare 

unică a realităţii, 10 şi a unei elite culturale disparate sau în 

curs de formare, pentru care reperele normalităţii aparţin 

exclusiv unui trecut interiorizat la modul nostalgic. 

Interiorizarea prejudiciului cultural din anii stalinişti duce 

la o intensă campanie care, jalonată cronologic, retrasează 

istoria interbelică. 11 Anii 1960 sunt dominaţi de Lucian 

Blaga, Ion Barbu, Eugen Lovinescu (şi, prin extensie, Titu 

Maiorescu), anii ’70 înregistrează ascensiunea lui George 

Călinescu, Constantin Noica şi anturajul lui Nae Ionescu. 

Dacă Mircea Eliade 12 este reintegrat din raţiuni naţionaliste 

la începutul deceniului nouă (în 1980), integralele Emil 

Cioran, Eugen Ionescu, Mircea Eliade vor face obiectul 

unei recunoaşteri exaltate după 1989. Edificarea moştenirii 

colective întâlneşte astfel datoria culturală a 

intelectualilor care îşi manifestă tendinţele de afirmare (şi 

implicit de demarcare intra-elitară) în timpul dezgheţului 

prin declararea şi practicarea proximităţii lor spirituale cu 

figurile stigmatizate ale interbelicului. Anvergura 

programului se datorează, pe lângă încurajările subtile sau 

negocierile de la vârf, articulării unei ideologii a 

compensaţiei morale subsumabilă unui spaţiu cultural tot 

mai restrâns, datorită autarhiei politico-economice, la o 

definiţie exclusiv autohtonă. 

Confruntarea cu cenzura şi cu inerţiile confraţilor îi 

predispune pe o parte din literaţi la adjudecarea unor trofee 

obţinute într-un teritoriu al iniţiaţilor şi, în consecinţă, al 

iniţiatorilor în ale literaturii. Poziţia criticilor, deşi 

ameninţată în permanenţă de furtunile ideologice, se 

consolidează o dată cu emergenţa acestui complex 

restaurator, autocentrat în fond, ivit în condiţii de 

precaritate informaţională şi bibliografică. « Bătălia pentru

94 

efigii », transformată în anii ’70 în « lupta dintre efigii » 

(Lovinescu versus Călinescu), este cu atât mai motivantă 

cu cât ea se desfăşoară în mare parte în absenţa unei 

vizibilităţi reale a operelor propriu-zise. Reprimată şi 

ocultată, memoria intelectuală a perioadei interbelice se 

păstrează prin intermediul povestirii orale şi anecdoticii, 

ceea ce îi asigură o clandestinitate 13 foarte prizată şi o 

posteritate frământată. Monografiile şi studiile de 

valorificare se scriu de regulă înainte de reeditările de 

rigoare, ca pledoarii pentru o direcţie dezirabilă de 

reanimare a literaturii şi ca referate de largi dimensiuni 

pentru tipărirea textelor în sine. Reeditarea lui Titu 

Maiorescu pleacă de la scrisoarea-eseu a lui Liviu Rusu, 

adresată forurilor şi ulterior publicată în celebrul Nr. 5/ 

1963 din Viaţa Românească, iar monografia dedicată lui 

Eugen Lovinescu de către Ileana Vrancea (1965) este un 

exerciţiu la fel de persuasiv pentru republicarea criticului 

interbelic. 

Patosul recuperator, semn al unei autolegitimări 

exaltate, ratează adesea scopul unei repuneri critice în 

drepturi a operelor de dinainte de 1945, sfârşind, datorită 

elanului persuasiv, prin clasificări incriminatoare sau elogii 

lipsite de discernământ. Parametrii discursivi stabiliţi la 

acea dată, apologetism versus evazionism, consacră un 

fel de violenţă retorică specifică perturbărilor venite din 

zona politicului şi predispune agenţii culturali să-şi 

însuşească un limbaj de aneantizare-resuscitare care 

continuă să fie practicat chiar şi după căderea 

comunismului, înmulţind inerţial numărul de reviste de 

opinie culturală, în defavoarea celor austere de reflecţie 

ştiinţifică. 

Un alt topos cu caractersitici intelocentrice este 

ficţiunea cu valoare de adevăr axată pe reconstrucţia 

istorică a « obsedantului deceniu ». Aici tema 

responsabilizării prin literatură întâlneşte meditaţia sobră 

a personajului central, intelectualul traumatizat de 

evenimente trecute, care încearcă prin introspecţie sau 

anchetă detectivistică aflarea adevărului. Tendinţa 

romanescă este aceea a ingenuizării personajului aflat în 

conflict cu reprezentanţii anonimi ai conducerii şi purtător 

al unui rol providenţial. 

Identitatea socială aleasă din gama profesiunilor de 

bază ale autorilor este dublată de identitatea simbolică a 

entităţilor reflector. Ziarişti, scriitori, redactori, fii de 

învăţători sau absolvenţi de Drept, aglutinează în 

personalitatea lor roluri extramundane sau epurate de pe 

cât posibil de influenţele înconjurătoare, cum ar fi 

mesagerul la Bujor Nedelcovici, martorul la Constantin 

Ţoiu, histrionul la Nicolae Breban, marginalul tămăduitor 

la Buzura, vizionarul la Bălăiţă, cronicarul la Sălcudeanu. 

De altfel, candorile simbolice ca simptome ale rectitudinii 

morale irigă o plajă care nu se rezumă doar la romanele 

„obsedantului deceniu”. Don Miguel din Racul de Ivasiuc 

are revelaţia concreteţii lucrurilor după ce i se fixează în 

minte viziunea unui colţ de natură, poştaşul Petran din 

Ultimii de Nedelcovici e totodată un asocial, Filozoful 

din Nebunul şi floarea de Romulus Guga are în grijă o 

floare, pictorul Ştefan din Reîntoarcerea imposibilă de 


Sorin Titel are revelaţia purităţii, dintre hedoniştii şi 

idealiştii din Marile iubiri de Aurel Dragoş Munteanu se 

demarcă profesorul Dauer care face o pasiune pentru un 

frumos vas minoic. 

Toate diafanizările de acest tip au ca dublă funcţiune 

aureolarea simbolică a unei anumite categorii sociale ce 

îşi arogă astfel un statut electiv (prin suferinţă şi prin 

comunicarea cu transcendenţa) şi îşi apără un teritoriu 

inaccesibil celorlalţi (intelectualul se erijează în unic administrator 

al sferelor incertitudinii). 

Gravitarea dorită în zona puterii este astfel justificată 

prin transformarea proiectivă a unei diferenţe sociale în 

diferenţă ontologică şi prin amenajarea retroactivă a unui 

spaţiu simbolic căruia îi sunt anexate, în competiţie cu 

câmpul politic, statuile dărâmate în timpul primului deceniu 

comunist. Dincolo de schimbările reale produse în peisajul 

politico-cultural, destalinizarea se dovedeşte a fi şi un 

construct ideologic, important prin efectul de teorie pe 

care îl produce datorită poziţionărilor şi legitimizărilor care 

se prevalează contrastiv de ea. Literaţii preiau sugestiile 

demarcatoare din retorica politică forţându-i limitele şi 

consolidându-şi capitalul simbolic în funcţie de ele, dar 

încercând în permanenţă să şteargă urmele unei atare 

coabitări. 

Note: 

1 Paul Cornea, Introducere în teoria lecturii, Iaşi, Polirom, 

1998, p. 59 

2 Sorin Antohi, Civitas imaginalis, Bucureşti, Editura 

Litera, p. 238 

3 Marius Lazăr, Paradoxurile modernizării. Elemente 

pentru o sociologie a elitelor româneşti, Cluj, Limes, 2002, p. 

104 

4 Ibid., p. 268 

5 Gil Eyal, Iván Szelényi, Eleanor Townsley, Capitalism 

fără capitalişti. Noua elită conducătoare în Europa de Est, 

Traducere de Ionel Nicu Sava şi Cristian Mihail Miehs, Prefaţă 

de Ionel Nicu Sava, Bucureşti, Editura Omega, p. 41 

6 Katherine Verdery, Compromis şi rezistenţă. Cultura 

română sub Ceauşescu, Traducere de Mona şi Sorin Antohi, 

Bucureşti, Humanitas, 1994, p. 86 

7 Raymond Polin, L’idée de legitimité, în Annales de 

philosophie politique, No. 7, Paris, Presses Universitaires de 

France, 1967, p. 21 

8 T. H. Rigby, Political Legitimacy, Weber and Monoorganisational 

Systems, în T. H. Rigby, Ferenc Feher, Political 

Legitimation in Communist States, Macmillian Press, 1982, p. 

14 

9 Pierre Bourdieu, Science of Science and Reflexivity, 

University of Chicago and Polity Press, 2004, p. 57 

10 Am putea vorbi de o criză de legitimitate a regimului, 

dar explicaţia ar fi prea abstractă. În realitate, criza de legitimitate 

este echivalentul unei crize în interiorul elitei politice care nu 

poate să emită pretenţii la guvernare pentru că nu mai dispune 

de o interpretare unică a realităţii, ci numai de fragmente 

corespunzătoare fragmentării sale.( Paul G. Lewis, Legitimation 

and Political Crisis: East-European Developement in the 

Post-Stalin Period, în Eastern Europe: Political Crisis and Legitimation, 

Edited by Paul G. Lewis, London and Sydney, Groom 

Helm Ltd., 1984, p. 16) 

11 Voir Marius Lazăr, Structuri politice şi cultură. Câmpul 

cultural de la destalinizare la mitul salvării prin cultură în 

Xenopoliana, VII, Nos. 1-2/ 1999

12 « Despre un mit Eliade în cultura română s epoate 

vorbi începând cu anii 1970. Acesta este întreţinut atât de 

folosirea savant orchestrată a imaginii lui Eliade de către propaganda 

regimului, cât şi de nostalgiile şi aştepările unei părţi a 

intelectualităţii şi a publicului cultivat dornici să uite amintirea 

stalinismului cultural al anilor ’50. Înainte de război, Eliade 

avusese atât admiratori necondiţionaţi, cât şi critici înverşunaţi. 

In România lui Ceauşescu el îşi ocupă locul în galeria valorilor 

naţioanale, chiar dacă regimul continuă să îi drămuiască prezenţa 

în peisajul cultural, refuzând să-i reediteze sau săâi traducă 

majoritatea cărţilor şi făcând să alterneze în presa intelectuală 

elogiile cu perioadele în care numele său este trecut sub tăcere. » 

(Florin Ţurcanu, Mircea Eliade, prizonierul istoriei, Traducere 

din franceză de Monica Anghel şi Dragoş Dodu, Prefaţă de Zoe 

Petre, Bucureşti, Humanitas, 2005, p. 584) 

13 « Ne interesau Sadoveanu, Arghezi, Bacovia, Blaga, 

Barbu, Camil Petrescu, Vianu, Călinescu, Ralea, Perpessicius, 

Gala Galaction şi alţii de mai mică statură literară dar din aceeşi 

serie, citiţi cu nesaţ şi uneori pe ascuns, pentru că mai toţi aveau 

opere interzise. » (Gabriel Dimisianu, Amintiri şi portrete 

literare, Bucureşti, Eminescu, 2003, p. 8). În interviul acordat 

României literare în Nr. 15 din 14 aprilie/ 2006, Gheorghe 

Grigurcu mărturiseşte acelaşi lucru: « Evident că pasiunea mea 

pentru poezie, de timpuriu trezită, m-a îndreptat către cei doi 

« mari » ai literelor noastre interbelice, Arghezi şi Blaga. 

Obţinând, pe căi ocolite, operele lor poetice în « ediţiile definitive 

» ale Fundaţiilor Regale, făceam experienţa unei clandestinităţi 

de-a binelea, al cărei risc nu îl percepeam întru totul, căci abia 

mult mai târziu am aflat că pentru deţinerea unor cărţi indezirabile 

regimului erai pasibil de puşcărie.[...] Ca şi alţi intelectuali ai 

generaţiei mele, sunt un produs cu precădere al lecturilor în 

catacombe.» 

Dana IONESCU 

Legitimând cultura în „epoca postfilozofică”: 

Richard Rorty 

Reconfigurarea spaţiului cultural în relaţie cu 

variaţiunile contemporane pe tema postmodernismului 

este cel mai adesea pusă pe seama epuizării forţei oferite 

de instrumentele filozofiei ca “ştiinţă a ştiinţelor”, a 

dorinţei de a demitiza statutul privilegiat al acesteia, a 

confuziei aduse de relativismul dominant. Sunt de 

asemenea invocate revizuirea trecutului, resemantizarea 

componentelor culturii, scepticismul faţă de abordările 

fundaţionaliste etc. Depăşirea tradiţiei occidentale axate 

în jurul căutării adevărului a alimentat pledoaria pentru 

pluralism şi diversitate, îndoielile din ce în ce mai intense 

cu privire la legitimitatea unui opoziţii precum cea 

dintre artă şi ştiinţă, pe vremuri intangibilă, au lărgit cadrul 

de argumentaţie şi au şubrezit graniţele dintre zonele 

arondate culturii. Depăşirea conceptelor de „adevăr”, 

“obiectivitate “ şi “adevăr obiectiv” a pus discursurile 

culturale în impas, forţându-le să-şi caute supravieţuirea, 

să se redefiniească, să-şi rescrie trecutul, să accepte 

schimbările. 


95 

Astfel de termeni în care se pune problema legitimării 

culturii în contemporaneitate, dar şi mulţi alţi, sunt de 

regăsit în soluţiile propose de un gânditor american – nu 

cred că i-ar plăcea să fie numit filozof – considerat “un 

apărător al posmodernismului”: Richard Rorty. Desfăşurat 

în mai toate cărţile pe care le-a scris în aceşti 30 de ani, 

proiectul său se dezvoltă pe teren pragmatist, în căutarea 

unei relaţionări adecvate la discursurile contemporane. 

În cadrul dat de relaţia privat-public, proiectul său 

reabilitează subiectivul ca motor ce întreţine continuitatea 

în cultură şi societate. Soluţiile unitare incluse în acest 

proiect, pentru unii mult prea tolerant, pentru alţii prea 

radical, deci oricum atacabil, merg în direcţie antiesenţialistă, 

fiind folosite la îndepărtarea frontierelor dintre 

teritoriile culturii şi la pledoaria pentru despărţirea de 

tradiţia obiectivistă şi de teoriile despre adevăr. 

Perspectiva pe care o alege Richard Rorty afirmă că 

adevărul şi raţionalitatea reprezintă descrieri ale a 

procedurilor de justificare pe care o societate dată le 

foloseşte. Baza etnocentrică a acestei opţiuni este, 

argumentează autorul, inevitabilă pentru pragmatismul 

care aspiră să înlocuiască obiectivitatea cu solidaritatea, 

transcendenţa cu contingenţa. Susţinând caracterul contextual 

al adevărului, dependenţa lui de comunitate, 

comentatorul pretinde că obiectivitatea nu mai poate fi o 

soluţie împotriva morţii: “Sugestia mea că dorinţa de 

obiectivitate este, în parte, o formă deghizată a fricii de 

moarte a comunităţii noastre este un ecou al acuzaţiei lui 

Nietzsche că tradiţia filozofică ce izvorăşte de la Platon 

este o încercare de a evita recunoaşterea contingenţei, de 

a scăpa de timp şi întâmplare.” 1 Afirmarea etnocentrismului, 

vitală pentru proiectul rortyan, este şi ea un mijloc de a 

şubrezi accepţiunea tare a filozofiei şi de a propune o 

concepţie slabă asupra unui discurs care nu este 

deasupra, ci în rând cu celalalte componente ale culturii: 

“Ei (filosofii, n.m.) nu au cunoştinţe tehnice independente, 

ci doar povestiri care pot fi folosite pentru a completa sau 

sprijini alte povestiri.”. 2 Pentru că este văzută ca “poveste 

despre poetizare şi progres”, 3 pentru că nu a reuşit să fie 

independentă şi ne-metaforică, să ofere explicaţii universal-valabile, 

filosofia ar trebui tratată, continuă Rorty, ca 

gen literar. 4 Acesta ar fi locul care îi revine, din punctul de 

vedere al unui pragmatist pentru care cunoaşterea 

înseamnă “capacitatea de a ajunge la un acord prin 

persuasiune “, 5 care vede în renunţarea la scientism o 

cale de a admite că suntem parte a unei culturi “postfilozofice” 

(în sensul de “post-metafizic” şi “postepistemologic” 

al termenului), plurale, pe care 

pragmatismul doreşte să o facă mai puternică, adică mai 

mai conştientă de puterea decisivă a originalităţii şi a 

creaţiei de sine. Argumentată neîncetat cu instrumentele 

anti-realismului şi ale anti-esenţialismului, o astfel de 

opţiune pentru redescrierea spaţiului cultural, asumat 

istoristă, implică, susţine convingător autorul, renunţarea 

la explicaţia teoretică şi adoptarea explicaţiei narative. 

Teoria este văzută ca funcţionând la nivelul sferei private, 

care se manifestă prin auto-creaţie, dar este 

ineficientă în sfera publică. În ceea ce priveşte respingerea

96 

explicaţiei teoretice din perspectivă anti-fundaţionalistă, 

dacă am avea nevoie să invocăm un alt tip de opţiune, 

poate ar fi util să amintim de poziţia lui Gadamer din Elogiul 

teoriei : “Teoria implică şi este – după părerea mea – 

distanţa faţă de tine însuţi.” 6 Dacă nu citi mai departe şi 

nu am observa că Gadamer foloseşte această premisă 

pentru a face cu-adevărat elogiul teoriei, am putea crede 

că citatul aruncă încă o minge la fileul lui Rorty. 

Inseparabilă de societatea liberală, unde idealurile 

se ating prin persuasiune, o astfel de cultură, doritoare să 

progreseze prin acceptarea ideilor singulare, prin perpetua 

înlocuire a vocabularelor prin care se exprimă, este forma 

de manifestare a unei utopii liberale care funcţionează pe 

un mecanism deloc complicat, aşa cum este el desfăcut 

de un pragmatist degajat. Fără să subestimeze memoria 

intelectualului contemporan, Rorty face un prognostic în 

care dispariţia şi uitarea sunt efecte fireşti, implacabile, 

aduse de mersul lucrurilor, căci iata cum va arăta viitorul: 

“Bănuiesc că adevărata muncă de înfăptuire a unei utopii 

multiculturale globale va fi efectuată de către oameni care, 

pe parcursul următoarelor câteva secole, vor descâlci 

fiecare cultură într-o multiplicitate de fire componente 

delicate, provenite din alte culturi – promovând astfel 

genul de diversitate-în-unitate caracteristic raţionalităţii. 

Tapiseria rezultată va fi, cu puţin noroc, ceva pe care deacum 

abia ne-o putem imagina - o cultură care va 

considera culturile Americii contemporane şi ale Indiei 

contemporane la fel de neglijabile cum le considerăm noi 

pe cele ale Harappei sau ale Cartaginei.” 7 

Dezvoltarea auto-creaţiei (ale cărei rădăcini le 

detectează în romantism) ca motor ce asigură continuitatea 

şi ca mijloc prin care comunităţile culturale pot atinge 

scopul numit solidarite este conţinutul pe care îl găsim în 

cartea cea mai cunoscută a lui Rorty, Contingenţă, ironie 

şi solidaritate, publicată în 1989. Ea oferă o apologie a 

culturii aşa cum am văzut-o descrisă mai sus, argumentând 

avantajele unei astfel de viziuni, în termenii util/ inutil ai 

pragmatismului şi în sensul păstrării separaţiei dintre public 

şi privat şi al deschiderii care permite continuitatea: 

“Această carte încearcă să arate cum vor arăta lucrurile 

dacă renunţăm la cerinţa unei teorii care să unifice publicul 

şi privatul şi ne mulţumim să tratăm cerinţele autocreaţiei 

şi solidarităţii umane ca fiind în mod egal valide, dar pururi 

incomensurabile. (...) O cultură istoricistă şi nominalistă 

de tipul celei pe care o am în vedere ar merge, în schimb, 

mână în mână cu naraţiuni care corelează trecutul cu 

prezentul, pe de o parte, şi cu viitorii utopici, pe de altă 

parte. Ce e mai important e că ea ar privi realizarea utopiilor 

şi imaginarea în continuare a altor utopii ca pe un proces 

nesfârşit – o înfăptuire fără sfârşit, proliferantă, a Libertăţii, 

mai degrabă decât o convergenţă spre un Adevăr deja 

existent.” 8 În prefaţa la acest volum, Mircea Flonta remarca 

cu justeţe că teza principală porneşte de la o opoziţie 

constantă în proiectul rortyan, care numeşte două tipuri 

de gândire şi totodată două tipuri de cultură: una a epuizatei 

tradiţii metafizice, pentru care adevărul există în afara 

noastră şi aşteaptă să fie descoperit, şi o cultură a 

ironismului, produs al contingenţei căreia i se supun viaţa, 


cunoaşterea, gândirea, moralitatea. Dat fiind acest statut 

al celei de-a doua forme, o cultură a liberalismului, 

secularizată şi demitizantă, se poate lipsi de temei filosofic, 

dacă primeşte o descriere relevantă. Abandonarea 

legitimării filosofice este valabilă şi pentru componentele 

acestei culturi şi ar fi de înlocuit, pledează autorul, cu 

justificări contextuale de tip comparatist. Pragmatismul 

serveşte la consolidarea puterii artelor, neîncrezându-se 

în instrumentele ştiinţelor şi ale filozofiei şi erodând la 

infinit ideea de metodă. Utopia liberală în care s-ar înscrie 

cultura, aşa cum o vede Rorty, devine o posibilitate de 

armonizare a componentelor culturii: “În viziunea mea, o 

politică liberală ideală ar fi una al cărei erou în cultură este 

“poetul puternic” al lui Bloom, mai degrabă decât 

războinicul, preotul, înţeleptul, sau omul de ştiinţă ce caută 

un adevăr “logic”, “obiectiv”. (...) O cultură poetizată ar 

fi una care nu ar insista să găsim zidul real din spatele 

celor pictate, realele pietre de încercare ale adevărului ca 

fiind opuse pietrelor de încercare ce sunt doar artefacte 

culturale. Ar fi o cultură care, apreciind în mod corect că 

toate pietrele de încercare sunt astfel de artefacte, ar 

adopta ca scop al ei crearea altor artefacte, mai variate şi 

multicolore. “ 9 

Viziunea rortyiană se construieşte pe baza relaţiei 

dintre autocreaţie, concepută ca apanaj al sferei private, 

ca instrument al progresului, dependent de factorul istoric 

şi de un “vocabular particular”, şi solidaritate, ca scop de 

atins în sfera publică. Din punctul de vedera al celui mai 

popular “filozof public” al Americii, această dezirabilă 

accepţiune a culturii s-ar concretiza, în fapt, într-o cultură 

“ironistă”, care nu poate funcţiona în afara revizuirii 

neîncetate a vocabularelor particulare ce alcătuiesc acest 

spaţiu şi a procesului de lărgire a canonului. Concluzia la 

care ajunge Rorty este că intelectualul modern tipic este 

ironist, în linia definirii ironiei ca opus al “sensului comun”. 

Detectând trei condiţii definitorii pentru gândirea ironistă 

– îndoiala cu privire la “vocabularul final pe care-l foloseşte 

în mod curent”, conştiinţa că un argument exprimat în 

interiorul acestui vocabular nu poate spulbera această 

îndoială şi credinţa că vocabularul său personal nu este 

mai aproape de realitate decât vocabularele altora 10 - , 

pragmatistul american detectează o tipicitate a 

intelectualului modern. Pentru el, biblioteca umanităţii 

arată astfel: “Ironiştii consideră scrierile tuturor oamenilor 

cu înzestrări poetice, toate minţile originale cu talent 

pentru redescriere – Pitagora, Platon, Milton, Newton, 

Goethe, Kant, Kirkegaard, Baudelaire, Darwin, Freud – 

drept grâne de măcinat la aceeaşi moară dialectică. Prin 

contrast, metafizicienii vor să înceapă prin a se lămuri 

care dintre aceşti oameni au fost poeţi, care filosofi şi care 

oameni de ştiinţă.” 11 Această formă sub care se aşază 

biblioteca în percepţia ironistului modern este şi ea o cauză 

a incapacităţii intelectualului astfel conceput de a oferi 

putere şi speranţă sociale. Ea determină o reconfigurare a 

spaţiului cultural, subordonat ideii dominate că teoria nu 

mai poate fi decât o naraţiune despre posibilităţi, iar 

solidaritatea devine dorinţa de păstrare a individualului: 

“În concepţia sa (a ironistului, n.r.), solidaritatea umană

nu înseamnă a împărtăşi un adevăr comun sau un ţel 

comun, ci a împărtăşi o speranţă egoistă comună, speranţa 

că lumea cuiva – toate acele lucruri mici pe care acesta lea 

ţesut în vocabularul său final – nu va fi distrusă.” 12 

Ideea că ironismul este irelevant pentru viaţa publică este 

exact unul dintre elementele care îl separă pe Rorty de 

Habermas, pe care îl citeşte ca fiind un liberal nedispus să 

fie ironist, spre deosebire de Foucault, un ironist care nu 

e dispus să fie liberal. Cât despre acesta din urmă, iată 

cum explică Rorty “ariditatea” care îi afectează opera: “ 

Este o ariditate determinată de o lipsă de identificare cu 

orice context social, cu orice comunicare. Foucault a spus 

odată că i-ar plăcea să scrie “ de aşa maniară încât să nu 

aibă nici un chip.” (...) În scrierile lui Foucault şi în ale 

multora dintre conteporanii lui francezi nu întâlnim nici 

un “ noi”.” 13 

Cât despre progresul unei culturi lipsite de telos, 

redefinirea lui este adusă de pledoaria pentru o astfel de 

solidaritate şi pentru o reorganizare a însuşi spaţiului cultural 

şi a discursului despre acesta. Sensul lui este 

“abilitatea crescândă de a considera că asemănările dintre 

noi înşine şi oameni foarte diferiţi de noi depăşesc în 

importanţă diferenţele. “ 14 Progresul nu mai este calea 

spre descoperirea unui adevăr transcendental, ci 

acumularea de inovaţii dependente de context. O definiţie 

în consonanţă cu reprezentarea trecutului cultural ca o 

comunitate a individualităţilor. Acceptarea de noi 

vocabulare personale şi deci de noi preferinţe este 

materialul despre care dă seamă discursul oferit de ceea 

ce numim istorie intelectuală (intellectual history). Apologia 

lui Rorty mizează pe puterea unei perspective 

interdisciplinare, fără să neglijeze dificultăţile pe care le-a 

adus ideea de canon: “ Nu e destul oare să avem acel gen 

de istorie intelectuală complicată, densă, care a precaută 

în privinţa canoanelor (filosofice, literare, ştiinţifice sau 

de altă natură) ? Este oare nevoie de o istorie a ceva 

special numit “filosofie” mai mult decât este nevoie de 

continuarea unei discipline cunoscute sub acest nume? 

(...) Sunt complet în favoarea debarasării de canoanele 

care au devenit bizare, dar nu cred că ne putem descurca 

fără canoane. Asta pentru că nu ne putem descurca fără 

eroi. Avem nevoie de piscuri de munte spre care să ne 

ridicăm privirea. Trebuie să ne spunem povestiri detaliate 

despre cei trecuţi în nefiinţă importanţi pentru a concretiza 

speranţele noastre de a-i depăşi. (...) Lucrul de care avem 

nevoie este să vedem istoria filosofiei drept povestirea 

oamenilor care au făcut încercări splendide, dar în mare 

măsură nereuşite, de a pune întrebările pe care trebuie să 

le punem. Aceştia vor fi oamenii care sunt candidaţi la un 

canon – o listă de autori pe care am fi sfătuiţi să îi citim 

înainte de a încerca să ne dăm seama care sunt întrebările 

filosofice, în sensul “onorific” al filosofiei.” 15 

De pe poziţiile oferite de “un pragmatism fără 

metodă” 16 conectat la new fuzziness, păstrând 

instrumente ale filosofiei analitice pe care a lăsat-o în urmă, 

apelând constant la sursa numită John Dewey, Rorty alege 

discursul artistic, care nu ar avea legitimare filozofică, în 

defavoarea filosofie înseşi, în al cărei statut “onorific” nu 


97 

crede în nici un fel. Această opţiune care porneşte de la 

resemantizarea filosofiei atrage după sine regândirea 

componentelor culturii după criterii altele decît cele clasice, 

de obiect şi metodă. Şi atrage, evident, chestionarea 

statutului literaturii în sensul lărgirii lui în concordanţă cu 

opţiunile criticilor literari şi cu misiunea lor de citi contextual, 

nu de a furniza numai explicaţii despre calităţile 

artistice: “ (...) în loc să schimbăm termenul de “critică 

literară” cu ceva precum “critică a culturii”, noi în schimb 

am întins cuvântul “literatură” ca să acopere orice critică 

criticii literari.” 17 “Apărătorul postmodernismului” observă 

că, de fapt, s-a produs lărgirea obiectului, şi nu a 

discursului despre obiect. 

Reconfigurarea pieselor este inevitabilă, iar Rorty 

nu este nici pe departe singurul sau primul contemporan 

care a remarcat-o. Ar fi de subliniat că forţa demersului 

său vine din insistenţa asupra ideii că astfel de mişcări 

facilitate de deschiderea contemporană sunt direct 

subordonate erodării posibilităţiilor filozofiei şi a şubrezirii 

prin care statul ei trece în ultima perioadă. Această forţă îi 

este îndatorată unei adevărate demascării a filozofiei ca 

discurs ancorat în metafizică şi epistemologie. Fisurile pe 

care diverşi comentatori le-au găsit în viziunea sa, precum 

şi reproşul că autorul practică teoria pentru a pleda 

împotriva teoriei pot fi printre reacţiile pe care el le-a 

aşteptat, în măsura în care sunt exact forme ale 

contingenţei. 

Note: 

2 Richard Rorty, Obiectivitate, relativism şi adevăr. 

Eseuri filosofice 1, trad. de Mihaela Căbulea, Univers, Bucureşti, 

2000, p. 93 

2 Ibid., p. 182 

3 Ibid., p.214 

4 Richard Rorty, Pragmatism şi filosofie postnietzscheană, 

Eseuri filosofice 2, trad de Mihala Căbulea, 

Univers, Bucureşti, 2000 

5 Ibid.1., p. 179 

6 Hans-Georg Gadamer, Elogiul teoriei. Moştenirea 

Europei, Polirom, Iaşi, 1999, p. 65-67 

7 Richard Rorty, Adevăr şi progres, Eseuri filosofice 3, 

trad. de Mihaela Căbulea, Univers, Bucureşti, 2003, p. 131-132 

8 Richard Rorty, Contingenţă, ironie şi solidaritate, trad. 

şi note de Corina Sorana Ştefanov, Editura All, 1998 

9 Ibid. 8, 106-107 

10 Ibid. 9, p. 133 

11 Ibid 10, p. 137 

12 Ibid. 11, p.162 

13 Richard Rorty, Pragmatism şi filosofie postnietzscheană. 

Eseuri filosofice 2, trad. de Mihaela Căbulea, 

Univers, Bucureşti, 2000, p. 272 

14 Richard Rorty, Adevăr şi progres. Eseuri filosofice 3, 

trad. de Mihaela Căbulea, Univers, Bucureşti, 2003, p. 108 

15 Ibid. 14., p. 214-216 

16 Acesta este chiar titlul unuia dintre textele sale 

fundamentale, parte din vol. Obiectivitate, relativism şi adevăr. 

Eseuri filosofice 1. 

17 Richard, Rorty, Contingenţă, ironie şi solidaritate, 

trad. şi note de Corina Sorana Ştefanov, Editura All, 1998, p. 

146

98 scanner 

Alex. CISTELECAN 

În apărarea terţului exclus 

„Aroganţa incoerenţei”, „masă sincretică şi 

dezarticulată de interjecţii”, „inconsistenţă logică”, 

„şarlatanie insultătoare”, „Mihai Viteazul Cistelecan”, 

„nongândirea aluzivă”, „obezitate culturală”, „depozite 

adipoase de informaţii nereflectate”, „băşcălie”, 

„umorist... de la şcoala paranoidă”, „ciocanul insultei 

şi secera incoerenţei”, „antigândirea”, „intelectul 

reacţionar”, „submersiunea vegetală”, „incoerenţa 

programatică”, „mentalitatea de siloz”, „delirul şi 

minciuna mândre că s-au întâlnit într-o pubertate 

neliniştită”, „prostituţie logică”, „schizoidie”, „frondă 

cheguevarristă (sic!) auto-etalativă”, „non-gândire 

agresivă”, „minciună ultragiantă”, „simţ al umorului 

discutabil”, „precizie conceptuală de strungar”, „Benny 

Hill al culturii române” ş.a.m.d. E clar, e de rău. Dacă e 

să mă iau după articolul lui Vlad Mureşan, Aroganţa 

incoerenţei (apărut într-o primă variantă pe 

www.revistaechinox.ro/arhiva/48), lucrurile stau cum 

nu se poate mai nasol pentru mine. Şi totuşi, există 

ceva cel puţin bizar în această listă nesfârşită de adjective 

cu care mă încarcă Vlad Mureşan: dacă lucrurile 

sunt atât de limpezi, atât de flagrante, atât de 

scandaloase, de ce atâta exces de nervi, de ce atâta 

risipă de isterie? Cum s-ar zice: dacă textul meu era atât 

de aberant, oare nu era mai normal ca Vlad Mureşan să 

mă desfiinţeze în maniera academică standard, spunând 

pur şi simplu că e un text interesant? De ce toată această 

revărsare de insulte din partea cuiva care se reclamă 

numai şi numai de la rigoarea argumentului şi 

intransigenţa raţiunii? 

O primă explicaţie ar fi, fără doar şi poate, că textul 

meu iniţial 1 cerea deja un astfel de răspuns răstit. În 

aceste condiţii, Vlad Mureşan n-ar face aici decât să 

plătească sec acele epitete infamante prin care îl 

caracterizam în cronica mea. Care erau aceste insulte 

originare? Iată: „tânăr autor”, „gânditor clujean”, sau, 

mai rău, atunci când era vorba de demersul său, 

„caricaturizare”, „apologie a stării de fapt”, „cerc vicios”, 

„elan asimilator”. Şi cam atât. E oare doar impresia mea, 

evident subiectivă, sau există într-adevăr aici un mic 

dezechilibru flagrant între plată şi răsplată? 

Şi-atunci, de unde această diferenţă? Aş spune că 

primele paragrafe ale textului lui Vlad Mureşan ne pot 

aduce toate lămuririle de care avem nevoie. 

Se pare că, în primul rând, ceea ce-l deranjează pe 

Vlad Mureşan e că eu sunt un autor care n-a scris încă 

nici o carte şi care, prin urmare, „n-a dovedit încă nimic”; 

şi că, din această poziţie de evidentă inferioritate 

valorică, îndrăznesc să mă leg de cineva care a scris o 

carte şi, implicit, a dovedit câte ceva la viaţa lui. E o 

obiecţie interesantă, de nu chiar simpatică. Dacă ar fi 

să o generalizăm într-un proiect de organizare a 

raporturilor culturale, această exigenţă s-ar traduce în 

principiul următor: nici un intelectual care n-a publicat 

încă o carte nu are dreptul să se pronunţe critic la adresa 

intelectualilor care au făcut-o deja. Automat, adoptarea 

principiului ar duce la paralizarea lumii culturale. În doi 

paşi: ageamiii care n-au apucat să apară în volum ar 

ataca editurile mici cu manuscrise, şpăgi sau 

sponsorizări de la Coca-Cola, în timp ce aleşii, cei care 

au apărut deja în librării, ar avea toate motivele să 

saboteze lărgirea grupului lor de elită şi includerea în el 

a acestor neaveniţi care sunt pe atât de impertinenţi pe 

cât sunt de însetaţi de afirmare. Ar mai fi, desigur, o 

variantă de mijloc, prin care s-ar putea evita această 

transformare rapidă a lumii culturale într-o asociaţie de 

notari: şi anume ca tinerii intelectuali, cei nedebutaţi în 

volum, să fie obligaţi, la început, să scrie în tonuri 

exclusiv elogioase despre superiorii lor apăruţi în volum 

sau, dacă nu-şi pot nicidecum ţine resentimentele în 

frâu, să li se dea dreptul de a se pronunţa critic numai 

şi numai la adresa colegilor lor de statut, pre-debutanţii. 

Pe urmă, lucrurile ar trebui aranjate în detaliu: cei care 

au scris n cărţi se pot pronunţa critic numai despre cei 

care au scris maxim n cărţi, căci în raport cu cei care au 

n+1 volume, ei sunt deja evident incompetenţi. Ceea 

ce ar duce la acelaşi rezultat paralizant ca mai sus. Printre 

alte efecte interesante, ar mai fi şi acela că autorii cu 

mai mult de zece cărţi publicate ar sfârşi prin a fi trataţi 

cu aceeaşi indiferenţă cu care sunt consideraţi predebutanţii: 

cine şi-ar mai putea acorda autoritatea de 

a-i evalua? Din fericire însă, lumea culturală reală e o 

junglă şi nu o astfel de structură ierarhizată pe criterii 

pur raţionale, ce ţin, de fapt, de numărul volumelor 

publicate. Şi, cel puţin până voi debuta şi eu în volum, 

tind să cred că organizarea pe structura liberă a junglei 

este indiscutabil mai bună decât organizarea pe 

structura autoritară a lui „dar tu cine eşti de îţi permiţi 

aşa ceva?”. Las la o parte faptul că Vlad Mureşan ar 

trebui să ştie, prin statutul său de redactor la două 

reviste de cultură, prin rolul său de actor şi spectator al 

industriei culturale, că a publica un volum nu înseamnă 

deloc că ai şi demonstrat ceva, ci doar că, eventual, 

vrei să demonstrezi ceva. Şi că, din nefericire, la revine 

întotdeauna celorlalţi – cronicarilor, recenzenţilor, 

posterităţii – sarcina de a verifica dacă aceste intenţii 

auctoriceşti s-au realizat au ba. 

Al doilea motiv al enervării lui Vlad Mureşan e 

unul ce derivă din condiţia însăşi de autor, fiind însă 

specific mai ales debutanţilor: probabil cea mai mare şi

cea mai neplăcută surpriză a condiţiei post-debut e să 

vezi că, în ciuda aşteptărilor, oamenii de pe stradă, 

vecinii din bloc, funcţionarele de la poştă continuă să 

pretindă că nu te cunosc şi că nu au nevoie de 

autograful tău. Cu toţii am avut această deziluzie – mă 

refer, desigur, la cei cu cartea deja tipărită. E cruntă. Cu 

timpul, mai vine una: observi cu stupoare că încă şi mai 

grea decât indiferenţa oamenilor din jur este tăcerea 

oamenilor din cultură. Şi după ce, prin lungi exerciţii 

spirituale, înveţi să trăieşti şi cu această decepţie, te 

trezeşti că mai vine una, încă şi mai dureroasă: tocmai 

când te obişnuiseşi cu gândul că doar posteritatea îţi 

va da dreptate, primeşti, ca primă receptare, o cronică 

ultragiantă, nedreaptă, negativă. În acest punct, nervii 

au toate motivele să fie la pământ. Unde mai pui că 

recenzia are abia două pagini, când tu meritai cel puţin 

un tratat; că ea vine din partea unui eseist puber, când 

tu meritai să dialoghezi doar cu membrii Castaliei; sau 

că, prin ea, eşti bruscat jurnaliceşte într-o revistă de 

literaţi diletanţi, când tu meritai numere întregi din 

stufoase magazine academice. O!, lume crudă, plină de 

eroi. Nu-ncape îndoială că, într-o lume culturală justă, 

autorii ar avea dreptul să-şi facă singuri recenziile, cu 

dimensiunile şi tonul pe care le cred de cuviinţă, evitând 

astfel graba, neatenţia şi ignoranţa de care dau constant 

dovadă odioşii cronicari de serviciu. Din păcate, 

lumea culturală reală funcţionează în mod necesar după 

modelul lacanian al pasei. Ăştia suntem, cu ăştia 

defilăm. Daţi-mi voie, prin urmare, să-mi dau aici o 

pedeapsă pe măsură: consider că ceea ce mi se cuvine 

aici sunt nişte complimente. Oricât de neserios 2 aş fi 

tratat cartea de debut a lui Vlad Mureşan, sunt, totuşi, 

primul care a luat-o în serios, care a alăturat-o lîngă trei 

cărţi remarcabile aparţinând unor tineri autori, după o 

selecţie la sânge – adică bazată pe lene – a titlurilor 

demne de luat în seamă. Prin urmare, îmi place să cred 

că acel ceva după care Vlad Mureşan se caută în 

buzunare nu sunt noi insulte, ci banii de berea pe care 

mi-o datorează. Asta dacă vrea să-l păstrez în canonul 

filosofiei occidentale. 

Sunt dispus, aşadar, să trec înţelegător cu vederea 

peste toate epitetele cu care mă pictează Vlad Mureşan, 

luându-le ca tot atâtea expresii ale frustrării inerente 

condiţiei de tânăr autor ignorat pe nedrept. 3 Mai mult, 

sunt dispus să intru în dialog cu domnia sa, deşi atunci 

când invocam „demagogic dialogul” – după cum observă 

Vlad Mureşan – în finalul articolului meu, era vorba deja 

despre un alt debutant şi, implicit, despre un alt partener 

de dialog. Toate aceste concesii, cu o condiţie: şi anume 

ca schimbarea titlului articolului meu din „Cum mi-am 

petrecut sfârşitul lunii” în „Cum mi-am petrecut sfârşitul 

lumii” să nu fie, din partea preopinentului meu, decât o 

scăpare de editare şi nu o intenţie reală, conştientă sau 

inconştientă, de tranşare a discordiei noastre pe căi mai 

puţin luminate. 

scanner 

De la subiectivitate ca aporie... 

99 

Într-un prim pas, aş vrea să delimitez discuţia 

noastră de o direcţie spre care Vlad Mureşan pare să o 

împingă constant: disputa dintre „relativişti” şi 

„raţionalişti” – deocamdată le păstrez între ghilimele – 

nu se suprapune cu disputa dintre stânga şi dreapta. 

Există „relativişti” de ambele părţi ale fracturii politice, 

după cum există „raţionalişti” atât de dreapta, cât şi de 

stânga. Iar faptul că Vlad Mureşan a publicat, în ultimele 

numere din Verso, fragmente din celebrii Sokal şi Bricmont 

ar trebui să-l facă să ştie câte ceva despre această falsă 

suprapunere a celor două perechi de termeni: cum ar 

putea să fie discursul antirelativist al celor doi cercetători 

în acelaşi timp şi o demascare a ideologiei marxiste, când 

ambii şi-au exprimat clar simpatiile de stânga, Jean 

Bricmont fiind şi membru al Partidului Comunist?! 4 Ca 

să nu mai spun că atacuri la adresa „relativismului” 

contemporan au venit destule din partea stângă, cel mai 

cunoscut fiind, în ultimul timp, Manifestul pentru filosofie 

al (ex?)maoistului Alain Badiou. Prin urmare, eu zic să 

lăsăm polemica stânga-dreapta pentru alte ocazii, mai 

sărbătoreşti. 

În ce priveşte discuţia noastră, probabil calea cea 

mai simplă de argumentare ar fi să ne departajăm clar 

domeniile şi să ne întoarcem liniştiţi spatele. Vlad 

Mureşan s-ar alege atunci cu cogito-ul cartezian, eu cu 

paradoxul cretanului; domnia sa cu subiectul ştiinţei, eu 

cu subiectul inconştientului. Ferm convinşi că fiecare la 

fraierit pe celălalt lăsându-l cu jumătatea goală, am 

putea încheia discuţia şi pleca liniştiţi fiecare în treaba 

lui. Din nefericire, descendenţa mea lacaniană mă obligă 

să atentez la jucăriile adversarului şi să afirm provocator 

că subiectul ştiinţei e tot una cu subiectul inconştientului 

sau, altfel spus, că adoptarea paradoxului cretanului ca 

veritabil cogito nu reprezintă o farsă jucată tradiţiei lui 

Descartes, ci, dimpotrivă, tocmai o radicalizare a 

cartezianismului. Aşadar, ce-i cu ghiveciul ăsta? Încă o 

lovitură la derută, o fentă „relativistă”? 

Aş vrea să încerc lămurirea acestor suprapuneri 

neaşteptate mergând pe firul auto-apărării lui Vlad 

Mureşan. Aşa cum era de aşteptat, domnia sa reia 

respingerea „relativismului” pe vechiul teren al logicii. 

Se pare că incoerenţa teoretică a „relativiştilor”, asumată 

până la capăt, i-ar pune pe aceştia în situaţia imposibilă 

de a fi, în acelaşi timp, „şi studenţi, şi profesori; şi 

anarhici, şi totalitari”; „şi acid, şi bază”; „şi soare, şi 

lună” etc. În aceeaşi linie de aberanţă, „relativistul” ar fi, 

de asemenea, „tatăl lui însuşi şi fiul lui însuşi simultan”. 

Aici mă opresc pentru moment: nu doar pentru comicul 

involuntar al acestui moment din demonstraţie – dacă 

cineva ar fi propriul său tată, el ar fi, în mod necesar, şi 

propriul său fiu – ci şi pentru că se produce, în acest 

punct, o semnificativă schimbare de nivel. Nu mai operăm 

cu un subiect înţeles ca substanţă (fie bază, fie acid; fie 

soare, fie lună) sau calitate (fie student, fie profesor; fie 

anarhist, fie totalitar), ci cu subiectivitatea înţeleasă ca 

pură reflexivitate. Şi nu e deloc întâmplător că aici

100 scanner 

contradicţia dorită nu se mai produce, că cei doi versanţi 

ai opoziţiei nu numai că pot coexista, dar chiar trebuie să 

coexiste (simultan, ca să zic aşa): a fi propriul tău tată 

înseamnă a fi automat şi propriul tău fiu. 

Or, nu ne confruntăm oare cu acelaşi lucru în ceea 

ce priveşte distincţia dintre subiectul enunţului şi 

subiectul enunţării? Oare relaţia acestora n-ar trebui 

gândită tocmai ca un raport între două raporturi, între 

două reflexivităţi? Cea mai scurtă cale de a lămuri această 

afirmaţie ar fi să revenim la paradoxul cretanului, mărul 

discordiei noastre. În articolul meu, susţineam că acest 

paradox ar putea fi, luat ca atare, o bună definiţie a 

structurii subiectivităţii. De unde rezultă, printre altele, 

că încercarea mea consta în exact opusul tentativei de a 

„salva postmodernismul din dictatura paradoxului 

cretanului”, aşa cum, la un moment dat, înţelege Vlad 

Mureşan. 

E un lucru ştiut că, atunci când e vorba de un paradox, 

câteva clipe prealabile de stat gură-cască sunt 

absolut necesare. Problema cu lectura pe care Vlad 

Mureşan o face acestui paradox e, în schimb, chiar 

nerăbdarea sa de a-l înţelege. Pentru domnia sa, 

proclamarea paradoxului cretanului drept cogito autentic 

nu poate reprezenta decât un drept la minciună pe care 

şi-l dau necondiţionat „relativiştii”. Grăbit să interpreteze 

paradoxul în termeni exclusiv morali, ca o ameninţare 

adusă deontologiei profesionale, domnia sa ratează 

efectul pe care acest paradox îl are la un nivel, pardon, 

ontologic. 

Despre ce este vorba, care este efectul ontologic 

pe care îl are paradoxul cretanului? 

Să încercăm să răspundem trecând mai întâi în 

revistă efectul nociv pe care, pentru Vlad Mureşan, îl 

are această aporie antică. Pentru Vlad Mureşan, libertatea 

pe care „relativiştii” şi-o iau faţă de principiile logice, 

dacă ar fi dusă până la capăt, n-ar putea consta decât în 

pierderea identităţii şi a fiinţei. Or, experienţa ne arată că 

lucrurile nu se petrec deloc în acest fel. De-aici, problema 

„relativismului” – incoerenţa sa existenţială, care o 

dublează şi o contrazice pe cea teoretică – rezidă tocmai 

în faptul că afirmaţiile sale nu afectează deloc poziţia din 

care sunt rostite, că nu deranjează somnul confortabil şi 

sigur pe sine al profesorului de „relativism”. Aici Vlad 

Mureşan întâlneşte fără să ştie o critică pe care Slavoj 

Zizek o aducea, deja în 1989, aceleiaşi mode „relativiste”: 

„stilul poetic al post-structuraliştilor – acela al 

autocomentariului ironic continuu şi al auto-distanţării, 

metoda de a subverti în mod constant ceea ce tocmai am 

spus literal – există numai pentru a învălui nişte propoziţii 

teoretice de bază. Problema nu este, aşadar, că el ar 

renunţa la o formulare strict teoretică în favoarea unui 

lirism flasc. Dimpotrivă, e faptul că poziţia sa este prea 

«teoretică», în sensul unei teorii care exclude 

dimensiunea adevărului, care nu afectează, aşadar, poziţia 

din care vorbim”. 5 Cu tot acordul pe care îl am faţă de 

această obiecţie care, iată, vine din două puncte diametral 

opuse, şi care – aşa cum observam şi în articolul 

precedent – îi vizează mai degrabă pe epigonii acestei 

tradiţii „relativiste” decât pe fondatorii ei, trebuie, cred, 

să-i aducem o precizare. 

Back to paradoxul cretanului. „A fi incoerent până 

la capăt e imposibil”, afirmă Vlad Mureşan. Fără îndoială: 

ai deveni coerent. Dar oare nu la fel stau lucrurile şi 

invers? A fi coerent până la capăt e, pentru subiect, la fel 

de imposibil: coerentă cu sine până la capăt e doar o 

piatră, o substanţă, o pură pozitivitate, şi nu un subiect. 

Şi totuşi, punctul cheie constă în faptul că dacă cele 

două perspective, duse până la capăt, se transformă în 

contrariul lor, transformarea se realizează nu la acelaşi 

nivel al enunţului sau al enunţării, ci prin trecerea de la 

un nivel la altul. Altfel spus: singura manieră de a fi 

coerent la nivelul enunţării e de a-mi asuma incoerenţa 

la nivelul enunţului, spunând „eu mint”. Tot aşa cum, în 

teoria althusseriană, singura manieră de a ieşi din 

ideologie constă în a afirma „sunt în ideologie”. Este 

foarte important să nu cădem în eroarea percepţiei 

imediate a acestei sfere subiective, substrase reificării 

enunţului: nu este vorba de a-ţi afirma autenticitatea 

spunând „sunt întotdeauna mai mult decât captura mea 

ideologică, mai mult decât determinaţia mea calitativă”. 

Sau, în termenii iniţiali: „sunt întotdeauna o conştiinţă 

de sine care excede conştiinţa intenţională ce se 

manifestă la nivelul enunţului”. Tocmai presupunerea 

imediată a acestui rest sustras ideologicului este 

presupoziţia de bază a ideologiei: ideologia funcţionează 

prin dezidentificare. Dimpotrivă, conform logicii 

lacaniene a lui pas toute, o prealabilă identificare totală 

cu ideologia este singura metodă de a o subverti din 

interior, din nelocul diferenţei dintre ea şi ea însăşi. La 

fel şi în cazul constituirii subiectului: subiectul nu 

survine decât printr-o iniţială reducere la absurd. El 

survine la nivelul enunţării din şi ca imposibilitate a 

identităţii închise, coerente, afirmate la nivelul enunţului. 

Oare nu cam acelaşi lucru îl spune şi Hegel, atunci 

când, în secţiunea dedicată frenologiei din 

Fenomenologia spiritului, analizează propoziţia „spiritul 

este un os”? Singura manieră de a înţelege corect această 

afirmaţie constă în a o înţelege mai întâi greşit: abia 

înţelegând-o literal, asimilând aşadar spiritul unei materii 

inerte, se produce acea ruptură, acea enormitate, acea 

trecere de nivel care este spiritul. Acelaşi lucru şi în 

privinţa paradoxului cretanului: pentru a-i înţelege 

semnificaţia corect, trebuie mai întâi să-l înţelegi greşit, 

adică să-l asumi mai întâi la nivelul enunţului. Aşa cum 

spuneam, problema lui Vlad Mureşan este tocmai că el 

se grăbeşte să-l înţeleagă din prima corect, ceea ce-l 

face să rateze efectul scontat al acestui paradox: departe 

de a fi o license to lie, aporia antică este capabilă să 

genereze acea poziţie subiectivă, de rezistenţă la 

reificarea enunţului, tocmai prin acceptarea ei prealabilă. 

O propoziţie de genul „eu spun adevărul” nu produce 

nici o excepţie din planul semnificaţiei, nici o ruptură în 

ordinul enunţului. Pe când „eu mint”, prin inconsistenţa 

afirmaţiei, prin imposibilitatea asumării ei, prin ruptura 

pe care o produce între subiectul enunţului şi subiectul 

enunţării, eliberează acel plan al „metalimbajului”, al

enunţării de dincolo de enunţ. Cu riscul de a folosi vorbe 

mari, aş spune că acest paradox al cretanului funcţionează 

ca un veritabil argument ontologic al subiectului. Cu 

singura precizare că rolul său nu este de a demonstra 

existenţa unei substanţe pozitive, scoasă din context – 

acei cinci taleri a căror existenţă ar rezulta din conceptul 

de „cinci taleri” –, ci de a revela existenţa unei „entităţi” 

pur negative, care nu constă decât în distanţa dintre 

enunţ şi locul acestuia şi al cărei spaţiu nu ia naştere 

decât prin efectul diferenţiant al enunţului însuşi. 

Atunci când rescrie cogito-ul cartezian, Lacan 

oferă, printre altele, aceste două variante: fie formula 

cretană „eu mint”, fie formula je pense: „donc je suis”. 

La limită, ele spun acelaşi lucru. Care este, aşadar, sensul 

faimoasei definiri lacaniene a subiectului drept ceea ce 

reprezintă un semnificant pentru un alt semnificant: S1 - 

> S2? Şi aici, abordarea corectă ar fi să întârziem 

înţelegerea. Nu e suficient să spui că subiectul este ceea 

ce trece de la un semnificant pozitiv la altul sau, în termeni 

mai obişnuiţi, că subiectul ar fi posibilitatea pe care o 

tematizează actualizările sale, pasajul de la o calitate a sa 

la alta. Pe scurt, că subiectul ar fi diferenţa dintre două 

identificări. Într-un al doilea pas, ar trebui specificat că, 

în această definiţie, subiectul e reprezentat de 

semnificantul prim, de acel semnificant fără semnificaţie 

care încarnează, în interiorul structurii semnificante, 

gradul zero al relaţiei de semnificare. Şi, în fine, în al 

treilea rând, mai trebuie adăugat că subiectul este 

reprezentat de acest semnificant pentru S2, pentru 

semnificantul ordinar, „pozitiv” (între ghilimele, pentru 

că, aşa cum se ştie, identitatea semnificantului este deja 

pură negativitate, pură diferenţă). Pe scurt, făcând 

adunarea celor trei momente, rezultă că subiectul este 

diferenţa dintre reţeaua semnificantă ca atare şi prezenţa 

ei efectivă în interiorul reţelei, sub forma semnificantului 

fără semnificaţie. Subiectul este distanţa imposibilă şi 

totuşi ireductibilă dintre un semificant vid şi locul său, 

distanţa dintre structura inconsistentă şi materializarea 

ei într-unul din propriile sale elemente. Urmând aceiaşi 

paşi ca în cazul algoritmului cretanului, şi această 

constituire a subiectului lacanian nu este posibilă decât 

printr-o prealabilă pierdere, printr-o prealabilă alienare 

în regimul semnificantului. Cu aceleaşi precizări ca mai 

sus: mai întâi, că regăsirea nu constă decât în asumarea 

pierderii. Şi, în al doilea rând, că „lancea care a provocat 

rana e singura care o poate vindeca”: logica 

semnificantului are exact acelaşi rol de pharmakon pe 

care l-am evidenţiat în efectul enunţului „eu mint”. Iată 

de ce acele incoerenţe şi contradicţii logice pe care Vlad 

Mureşan le depista în discursul „relativist” ratează 

complet miza discuţiei: nu e vorba de contradicţia dintre 

„soare şi lună”, „bază şi acid”, ci de distanţa internă 

dintre ceva şi nimic, dintre identitate şi locul său, dintre 

un enunţ vid, inconsistent şi enunţarea sa. 6 Sau, altfel 

spus, în termeni etici: subiectul este distanţa dintre 

indecidabilitatea structurii şi decizie. Şi-atunci, ca să 

revenim la termenii iniţiali, ar trebui să spunem că, în 

acelaşi fel în care, pentru Hegel, suprasensibilul nu este 

scanner 

101 

decât aparenţa ca aparenţă, coerenţa subiectului nu este 

decât incoerenţa ca incoerenţă, eu mint ca „eu mint”. Je 

pense: „donc je suis”. Prin urmare, departe de a da gir 

minciunii şi şarlataniei, această fondare „relativistă” a 

subiectului e singura care îl poate trata pe acesta nu 

doar ca substanţă, ci, totuşi, măcar puţin, şi ca subiect, 

ca efectivitate a unui pasaj, ca permanenţă a unei 

schimbări, ca materializare a diferenţei minimale. 

Acestea fiind spuse, putem răspunde la o chestiune 

lăsată în suspensie ceva mai sus: de ce acest discurs 

„relativist” nu duce, aşa cum ar fi firesc, la o destituire 

radicală şi efectivă a identităţii, la o anihilare a fiinţei 

pozitive a celui care-l rosteşte? Tocmai pentru că 

subiectul este deja această destituţie radicală a oricărei 

identităţi pozitive, această stăruire în negativ, în timp ce 

suicidul sau nebunia reprezintă doar fuga din faţa nopţii 

lumii, evadarea către pozitivitatea fără fisură a unui sens 

sau a unui mesaj. 7 Prin urmare, acea „explozie mentală”, 

acea „descreierare de principiu”, care este, pentru Vlad 

Mureşan, „relativismul” supus principiului incoerenţei 

cretane, este, de fapt, definiţia însăşi a subiectului: o 

veritabilă ruptură în lanţul fiinţei, o excepţie imanentă, o 

libertate. 8 

...la aporie ca universal 

În fine, putem trece acum la problema ghilimelelor 

cu care am însoţit până aici, de fiecare dată, termenul 

„relativism”. În articolul său, Vlad Mureşan interpretează 

cronica mea ca o apologie sfruntată la adresa 

relativismului. Asta în ciuda faptului că exista un anumit 

refren ce revenea frecvent în textul meu, o strategie de 

distanţare şi chestionare a acestui termen: „dacă 

asemenea personaje există”, sau „aşa-numiţii relativişti”, 

sau „nu e prea limpede la cine se referă acest termen”. 

Acum înţeleg la cine se referă Vlad Mureşan: se referă la 

toţi grămadă, relativişti, i.e. postmodernişti, i.e. poststructuralişti. 

De asta mă şi temeam. De aceea şi 

protestam în favoarea unui terţ exlus. Tranşant, Vlad 

Mureşan consideră că cele două tabere ce stau astăzi 

faţă în faţă sunt, pe de o parte, băieţii buni, atleţii Unului, 

ai Universalului şi ai Spiritului, şi, de cealaltă parte, 

puştanii Multiplului, ai Cioacelor şi ai Zeflemelei. 

Problema e că cele două poziţii sunt, în final, similare: 

aşa cum a demonstrat deja Alain Badiou în cartea sa 

despre Deleuze, acest filosof al multiplului pur este, în 

acelaşi timp, şi ultimul mare filosof al Unului. Aceeaşi 

identitate poate fi revelată şi la un alt nivel: globalizarea 

uniformizantă a capitalului este coextensivă proliferării 

identităţilor victimare locale. Multiculturalismul nu este 

alternativa subversivă adusă globalizării capitaliste, ci 

este chiar ideologia preferată a acesteia. De unde această 

complicitate dintre unu şi multiplu? Dacă prima 

alternativă („conservatoare”) instituie tradiţia metafizică 

a Occidentului şi conţinutul credinţei creştine drept unică 

manifestare legitimă a spiritului uman, ceea ce, la nivel 

politic, nu poate să se concretizeze decât într-un colonialism 

mai mult sau mai puţin prietenos, cea de-a doua

102 

alternativă („postmodernistă”) legitimează un relativism 

al culturilor care, la nivel politic, are o consecinţă aproape 

la fel de dezastruoasă, şi anume o toleranţă care, în 

numele dialogului şi al deschiderii fără victime, sfârşeşte 

prin a face imposibile chiar dialogul şi deschiderea de la 

care se revendică. Ambele abordări împărtăşesc aceeaşi 

presupoziţie: că diferenţa e derivată, identitatea e 

originară, iar „Universalul este identicul”, după cum 

afirmă Vlad Mureşan. Ceea ce forclude atât viziunea 

Unului asimilant şi înglobant, cât şi viziunea 

multitudinilor particulare şi închise este ceea ce am 

schiţat deja mai sus: scindarea unului în doi. 9 Dacă e să 

marcăm cât mai clar deosebirea dintre primele interpretări 

şi această concepţie a unului care se scindează în doi, 

am putea spune că, în vreme ce pentru primele două 

alternative universalul este fie o singură cultură (cea 

occidentală), fie suma tuturor culturilor omeneşti, pentru 

cea de-a treia alternativă universalul ţine mai degrabă de 

diferenţa dintre aceste culturi precum şi, mai ales, de 

diferenţa dintre fiecare cultură şi ea însăşi. 10 Acesta este 

aşa-numitul algoritm substractiv pe care l-am aplicat şi 

mai sus, în conceperea subiectivităţii: şi anume punerea 

în scenă a diferenţei minimale, dar absolute, între loc şi 

ceea ce are loc în el. Universalul nu este nici dominaţia 

unei culturi unice asupra tribalismelor din jur, şi nici 

coexistenţa paralelă a culturilor particulare închise 

ermetic una faţă de cealaltă, aflate veşnic în pericol de a 

fi victimele particularităţilor celorlalte. Contrar a ceea ce 

susţine postmodernismul, în varianta sa multiculturalistă 

sau comunitaristă, nu există particular închis în sine, 

complet, fără fisură, iar universalul constituie chiar 

diferenţa dintre particular şi el însuşi, imposibilitatea 

identităţii cu sine a particularului. Departe de a fi trăsătura 

comună sau legătura neutră dintre mai multe entităţi 

particulare, universalul este chiar fractura care împiedică 

particularul să-şi realizeze identitatea de sine: universalul 

este distorsia, dislocarea şi inadecvarea la sine a 

particularului. La fel, contrar a ceea ce susţine 

neoconservatorismul, nu cultura şi tradiţia muzeificată a 

Occidentului reprezintă universalul, ci raportarea mereu 

critică şi modernizantă a Occidentului la sine, lupta, 

conflictul, scindarea care au loc între Occident şi el 

însuşi. Ceea ce înseamnă că respingerea reificării 

universalului într-o tradiţie moartă pe care o operează 

aşa-zişii relativişti nu conduce deloc la aruncarea 

universalului din copaia modernităţii. Dimpotrivă, acesta 

rămâne ceea ce (n-)a fost (nicicând): nu o stare de fapt, 

nu o lecţie din bătrâni, nu o utopie care-şi aşteaptă 

momentul oportun, ci o exigenţă imposibilă şi necesară 

în acelaşi timp. În acest sens se poate spune că 

Universalul este alteritatea sau diferenţa. El este gradul 

zero al diferenţei, forma ei pură, minimală, altfel spus, 

diferanţa. Sau, dacă vrem, hegelian vorbind, diferenţa 

ca diferenţă. 

scanner 

Note: 

1 „Cum mi-am petrecut sfârşitul lunii”, apărut în Vatra, 

nr. 1-2/2007. 

2 Observ cu amărăciune că Vlad Mureşan nu-mi gustă 

simţul umorului. Se pare că textele mele nu reuşesc nicidecum 

să-l facă să râdă, ori măcar să zâmbească. Dar atunci, măntreb, 

de unde ştie că glumesc? 

3 Generozitatea mea are însă şi ea nişte limite. La ce 

rechizitoriu mi se face, n-aş vrea să las neobservate câteva din 

interpretările originale pe care Vlad Mureşan le aduce gramaticii 

române: o virgulă între subiect şi predicat trântită sfidător în 

chiar primul paragraf, plus câteva cacofonii pentru efect („că 

critică”, „dacă contradicţia”) – de la nervi, desigur. 

4 După cum nici principiul copyleft, pe baza căruia au 

fost preluate şi traduse aceste texte în revista Verso, nu este 

tocmai o regulă de dreapta. 

5 Slavoj Zizek, The Sublime Object of Ideology, Verso, 

Londra-New York, 2001 (ediţia a opta), p. 155. 

6 Următoare precizare care ar merita făcută în legătură 

cu definiţia lacaniană a subiectului, dar pe care nu o vom dezvolta 

aici, priveşte raportul coextensiv al acestui subiect barat cu 

obiectul a: cu alte cuvinte, necesitatea ca această distanţă vidă, 

această bandă a lui Mobius care este subiectul să devină 

efectivă, să se materializeze într-un obiect fără semnificaţie, 

pur rest, deşeu, gunoi. 

7 În fond, paranoia, de pildă, nu înseamnă, aşa cum se 

crede, o incoerenţă a viziunii asupra lumii, ci tocmai un delir al 

coerenţei, o interpretare în care totul se leagă şi totul se explică, 

fără fisură, fără rest. La fel, suicidul real comportă, aşa cum se 

ştie, întotdeauna o valoare de sacrificiu voluntar, de mesaj 

adresat Celuilalt, ca încercare disperată de a masca inconsistenţa 

acestuia, ca soluţie finală de a aprinde becul în bezna lumii. 

Chiar şi cu riscul de a ieşi din cameră. 

8 Adică aproape aceiaşi termeni în care Vlad Mureşan 

înţelege să accepte relevanţa distincţiei dintre subiectul enunţării 

şi subiectul enunţului: „liberatea unei auto-proprietăţi egologice 

de sine”, „raportul... dintre eul intenţional şi eul autointenţional”. 

Problema este: de ce presupune că eu m-am gândit 

la altceva? 

9 Abia aici ar putea intra în discuţie viziunea mea de 

stânga, pentru care, simplificând puţin, universalul nu este 

decât permanenţa antagonismului dintre unu şi el însuşi, sau, 

altfel spus, ireductibilitatea luptei de clasă. 

10 Rămân, desigur, dubii în privinţa locului pe care ar 

trebui să-l acordăm lui Hegel în cadrul acestei departajări: face 

el parte dintre atleţii unului înglobant, sau, dimpotrivă, dintre 

profeţii unului care se divide în doi? Trebuie spus că, cel puţin 

în unele cazuri, dialectica sa pare să bifeze această schemă din 

urmă: să ne amintim doar de pasajele din Fenomelogia spiritului 

în care iluminismul, după victoria sa asupra religiei, sfârşeşte 

prin a integra în sine alteritatea opusului său, scindându-se 

astfel în interior între materialism şi spiritualism. Sinteza n-ar 

fi, prin urmare, calmarea şi ştergerea diferenţei dintre specii, ci 

mutarea acesteia în interiorul genului însuşi. Cu alte cuvinte, 

anterioară ontologic atât identităţii pure, cât şi diferenţei 

exterioare, este condiţia lor de posibilitate, şi anume diferenţa 

internă dintre ceva şi el însuşi, excesul genului asupra lui însuşi. 

În lipsa acestei diferenţe originare e şi greu de imaginat o 

deschidere către alteritate care să nu se concretizeze în violenţă 

şi asimilare.

Slavoj ZIZEK 

Adevăratul agent iranian 1 

Unul din cele mai populare personaje ale războiului 

din Irak a fost, fără îndoială, Muhammad Said al-Sahhaf, 

nefericitul ministru irakian al informaţiilor care, în cadrul 

conferinţelor sale de presă cotidiene din timpul invaziei, a 

negat în mod eroic pînă şi cele mai evidente fapte, rămânând, 

astfel, fidel liniei irakiene. Chiar şi atunci când tancurile 

americane se aflau la o sută de metri de biroul său, el a 

continuat să susţină că imaginile difuzate la televiziune erau 

doar efecte speciale hollywoodiene. 

În performance-ul său caricaturizat, Dl. Sahhaf a 

revelat, astfel, adevărul ascuns al relatărilor „normale”: nu 

existau întorsături rafinate în comentariile sale, ci doar negare 

totală. Exista ceva fermecător de eliberator în aceste intervenţii, 

care constau într-o încercare hotărâtă de a se uşura de 

constrângerea faptelor şi, în acest fel, de nevoia de a ne 

deturna atenţia de la aspectele lor neplăcute: practic, 

atitudinea lui se rezuma la a spune „Pe cine crezi, ochii tăi sau 

cuvintele mele?”. 

Mai mult, în câteva rînduri a nimerit chiar un adevăr 

bizar: atunci, de pildă, când a fost confruntat cu afirmaţia că 

americanii controlează cea mai mare parte a Bagdad-ului, a 

replicat: „Americanii nu controlează nimic – nu se controlează 

nici măcar pe ei înşişi!”. 

Ce anume nu controlează ei? În 1979, în eseul său 

„Dictatorship and Double Standards”, publicat în Commentary, 

Jean J. Kirpatrick a elaborat distincţia dintre regimurile 

„autoritare” şi „totalitare”. Această distincţie a funcţionat 

drept justificare a politicii externe a Statelor Unite şi tocmai în 

spiritul ei acestea colaborau cu dictatori de extremă dreapta, 

în timp ce tratau regimurile comuniste într-o manieră mult mai 

dură: dictatorii autoritari sunt conducători pragmatici 

interesaţi de puterea şi situaţia lor, fiind, totodată, indiferenţi 

faţă de aspectele ideologice, chiar dacă, în mod ipocrit, se 

pun în slujba unei mari cauze; în contrast, conducătorii 

totalitari sunt nişte fanatici care cred în ideologia lor şi sunt 

gata să rişte orice pentru idealurile lor. Argumentul lui 

Kirpatrick era că în timp ce putem colabora cu conducătorii 

autoritari, deoarece aceştia reacţionează raţional şi predictibil 

la ameninţările materiale sau militare, conducătorii totalitari 

sunt mult mai periculoşi şi trebuie confruntaţi în mod direct. 

Ironia constă în faptul că această distincţie surprinde 

perfect ceea ce a mers prost cu ocuparea Irakului de către 

Statele Unite: Saddam Hussein era un dictator autoritar corupt, 

hotărât să-şi menţină puterea cu orice preţ şi condus de pure 

consideraţii pragmatice (care l-au făcut să colaboreze cu Statele 

Unite în anii 80). Dovada ultimă a naturii secularizate a regimului 

său este faptul că în alegerile irakiene din octombrie 2002 – în 

care Saddam Hussein a obţinut 100% din voturi, depăşind 

astfel cel mai bun rezultat stalinist, de 99,95% – imnul electoral 

pe care mass-media l-a difuzat la nesfârşit a fost şlagărul lui 

Whitney Houston „I Will Always Love You”. 

Unul din efectele invaziei americane este acela de a fi 

generat o constelaţie politico-ideologică mult mai radical 

„fundamentalistă” în Irak. Ceea ce a condus la o predominanţă 

a forţelor politice pro-iraniene – pe scurt, intervenţia americană 

a pus Irakul sub influenţă iraniană. Ne putem uşor imagina că, 

dacă preşedintele Bush ar fi judecat de o instanţă stalinistă, el 

ar fi condamnat instantaneu ca „agent iranian”. Izbucnirile 

violente din politica recentă a lui Bush sunt, prin urmare, nu 

exerciţii de putere, ci mai degrabă exerciţii de panică. 

contra - episteme 

103 

Să ne amintim vechea anecdotă cu muncitorul din uzină 

bănuit de furt: în fiecare seară, atunci când acesta pleca de la 

lucru, căruciorul său era inspectat scrupulos, fără ca paznicii 

să găsească vreodată ceva: căruciorul era întotdeauna gol. 

Într-un final, au înţeles: ceea ce muncitorul fura erau chiar 

cărucioarele. 

Asta e şmecheria pe care o încearcă cei care susţin 

astăzi: „Dar lumea este, totuşi, mai bună fără Saddam!”. Ei 

omit să ia în calcul efectele intervenţiei militare împotriva lui. 

Da, lumea este mai bună fără Saddam Hussein, dar este ea 

mai bună dacă includem panorama generală a efectelor 

politice şi ideologice ale acestei ocupaţii? 

Statele Unite ca poliţist planetar – de ce nu? Situaţia 

mondială de după războiul rece avea efectiv nevoie de o putere 

globală care să umple golul lăsat. Problema e în altă parte. Să 

ne amintim de percepţia curentă a Statelor Unite ca nou Imperiu 

Roman. Problema cu America de astăzi nu este că ea ar fi un 

nou imperiu global, ci tocmai că nu e. Altfel spus, că, în timp ce 

pretinde a fi un imperiu, ea continuă să acţioneze ca un statnaţiune, 

urmărindu-şi fără scrupule interesele proprii. E ca şi 

cum viziunea conducătoare a politicii americane recente ar fi o 

ciudată răsturnare a cunoscutului motto ecologist: acţionează 

global, gândeşte local [act globally, think locally]. 

După 11 septembrie, Statele Unite ar fi avut prilejul săşi 

dea seama pe ce lume se află. Ar fi putut să fructifice 

ocazia, dar n-au făcut-o, optând, în schimb, pentru reafirmarea 

angajamentelor ideologice tradiţionale: gata cu 

responsabilitatea şi vina pentru lumea a treia – acum noi 

suntem victimele! 

Despre tribunalul de la Haga, scriitorul britanic Timothy 

Garton Ash a afirmat patetic: „Niciun Führer sau Duce, 

niciun Pinochet, Amin sau Pol Pot nu se vor mai simţi 

protejaţi, în spatele porţilor castelului suveranităţii, de 

influenţa dreptului internaţional”. Merită să remarcăm ce 

lipseşte din această listă de nume care, pe lângă cuplul standard 

Hitler-Mussolini, conţine numai dictatori din lumea a 

treia: unde e măcar un nume de conducător din rîndul marilor 

puteri, unul care s-ar putea să nu mai doarmă atât de liniştit? 

Sau, dacă e să ne apropiem de lista standard de bad 

guys, de ce s-a vorbit atât de puţin despre aducerea lui Saddam 

Hussein sau, să zicem, a lui Manuel Noriega, sub incidenţa 

Tribunalului de la Haga? De ce singurul proces intentat 

împotriva lui Noriega a fost pentru trafic de droguri, şi nu 

pentru abuzurile sale ca dictator? Să fie oare pentru că altminteri 

exista riscul ca el să dezvăluie vechile sale legături cu C.I.A.? 

În acelaşi fel, regimul lui Saddam Hussein a fost un 

stat autoritar abominabil, vinovat de nenumărate crime, 

îndreptate mai ales împotriva propriului popor. Cu toate astea, 

trebuie să remarcăm faptul straniu şi, totodată, esenţial, că, 

atunci când reprezentanţii Statelor Unite şi procurorii irakieni 

enumerau nedreptăţile sale, ei omiteau în mod sistematic 

ceea ce a fost indubitabil crima sa supremă în termenii 

suferinţei umane şi ai violării dreptului internaţional: 

invadarea Iranului. De ce? Pentru că Statele Unite şi cea mai 

mare parte a puterilor occidentale au sprijinit în mod activ 

Irakul în această agresiune. 

Iar acum Statele Unite continuă, prin alte mijloace, cea 

mai mare crimă a lui Saddam Hussein: încercarea sa repetată 

de a răsturna guvernul iranian. Acesta e preţul pe care îl 

plăteşti atunci când războiul cu duşmanii tăi este, de fapt, 

războiul cu fantomele din propriul dulap: nici măcar nu 

reuşeşti să te mai controlezi. 

____ 

1 Textul original a apărut în The New York Times din 5 ianuarie 

2007 sub titlul „Denying the Facts, Finding the Truth”. 

Traducere din limba englezã de Alex. Alex. Alex. Alex. Alex. Cistelecan Cistelecan Cistelecan 

Cistelecan Cistelecan

104 eseu 

Dan UNGUREANU 

Semiotica luxului 

Lui Ilie Gyurcsik, cu recunoştinţă 

I. Lux şi modă. 

Există în istorie două principii care se bat în 

permanenţă, binele şi răul, patronii şi proletarii, şoimii şi 

porumbeii. O luptă mai invizibilă este cea dusă între lux şi 

modă. Ele sînt în permanenţă confundate, dar, din punct de 

vedere semiotic, funcţionează cu totul diferit. 

Luxul este propriu societăţilor ierarhizate ; moda, 

societăţilor egalitare. Luxul marchează inegalităţile sociale, 

apartenenţa la o anumită clasă a societăţii. Moda exaltă 

creativitatea individuală, individul se exprimă pe sine prin 

modă. Ca să preluăm terminologia lui Iuri Lotman, societăţile 

sintactice (ierarhizate) sînt caracterizate de lux, societăţile 

semantice sînt caracterizate de modă. 

Moda apare rar în istorie, fiindcă societăţile care exaltă 

individul sînt puţine : Atena antică, Italia de nord a 

Renaşterii, Anglia victoriană, Occidentul modern. Ce 

caracterizează fenomenul modei ? O anumită perisabilitate, 

(moda se tot schimbă) o anumită lizibilitate (e clar cine se 

îmbracă la modă şi cine nu) scopul de seducţie (de îmbrăcat 

la modă se îmbracă tinerii, în mijlocul cărora există grupuri 

informale care promovează noi mode). Moda e 

concurenţială, agonică : « eu sînt mai la modă decît tine ». 

În societăţile semantice, sensul individului se află în individ, 

în exprimarea personalităţii. 

Luxul, dimpotrivă, este caracterizat de o anume 

stabilitate. Şi luxul este lizibil, dar altfel decît moda : oricine 

poate identifica un tricou Dolce & Gabbana ori o blană de 

vizon, dar cu alt set de cunoştinţe : moda este caracterizată 

doar de trăsături plastice şi simbolice, intrinseci, în vreme 

ce luxul e caracterizat manufacturier şi economic ; un străin 

nu-şi dă foarte bine seama de diferenţele între o cămaşă 

Moschino şi una de rînd, dar poate foarte bine să evalueze 

o pereche de cercei cu diamante sau o capă de hermină. 

Luxul nu are scopul de a seduce, ci de a impresiona. În 

societăţile sintactice, sensul individului se află în locul pe 

care-l ocupă pe scara socială. 

Luxul apare în toată istoria veche. În Europa 

medievală, lumea se îmbracă în « costume de teatru » care 

reprezintă clasa căreia îi aparţine fiecare. În Franţa, 

justaucorps nu putea fi purtat decît cu permisiunea regelui, 

şi se numeşte justaucorps à brevet, « cu diplomă ». În China 

clasică, galbenul este culoarea împăratului. În Valahia, forma 

işlicului, a bărbii şi a caleştii disting între diverse ranguri de 

boieri. În Rusia clasică, numărul de cai de la trăsura cuiva îi 

indică rangul. Chiar dacă, teoretic, un tîrgoveţ ar avea bani 

să-şi cumpere cutare haine, el nu le poate purta, fiindcă ele 

indică deosebiri de clasă. În lumea feudală, puterea precedă 

averea, şi rangurile sînt (relativ) impermeabile. Nu averea, 

ci locul în ierarhie determină dreptul fiecăruia de a purta 

cutare sau cutare haină, de a purta sabie, de a purta pălărie. 

Luxul nu ţine direct de avere, ci exprimă puterea politică şi 

locul în ierarhie. Luxul este codat, dar codat social. Codurile 

lui se găsesc în afara esteticii, ale modei în interior. Semiotica 

luxului este binară, (de tip semnal, fum > foc ) ; cea a modei, 

e simbolică, ternară, de tip Peirce. 

II. Lux şi lizibilitate : falsul şi cognoscenti 

Luxul, în secolul XX, secol al egalităţii şi producţiei 

industriale, a dispărut în forma lui clasică odată ce a fost 

analizat de Thorstein Veblen. (Trimitem la studiile lui 

Thorstein Veblen, Tibor Scitovsky şi Garry Becker în ce 

priveşte formarea preţurilor la bunurile simbolice ; studiile 

lui Pierre Bourdieu despre distinction sînt prolixe, 

economiştii au vorbit mai competent şi mai la obiect despre 

subiectul pe care sociologul mai mult l-a încurcat). Industria 

a realizat imitaţia şi producţia de masă impecabilă 

tehnic. Imitaţia de piele de crocodil, cristalele Swarovski, 

contrafacerile chineze ale valizelor Vuitton aproape le-au 

scos din circulaţie. În acel moment, luxul s-a refugiat în 

invizibil. O cămaşă Hermès arată ca orice altă cămaşă, pentru 

profani ; doar cunoscătorii pot recunoaşte o cămaşă albă 

ca fiind, să spunem, Hilditch and Key. 

Luxul din secolul XXI e de două tipuri, lizibil, nouveau 

riche, şi ilizibil, old money. O pereche de pantofi de crocodil 

ţin de luxul vizibil, de noi îmbogăţiţi care vor să-şi marcheze 

bogăţia faţă de foştii vecini, rămaşi la bloc. Pantofii de 

hipopotam sînt old money, îi poartă cei care au trăit de 

generaţii doar printre oameni foarte bogaţi, singurii care 

recunosc textura pahidermă a pielii. Rolex e nouveau riche. 

Ceasurile de safari, din bronz matisat, ca să nu reflecte 

razele soarelui la vînătoarea de lei, şi care se patinează cu 

timpul, sînt old money. Chanel nr. 5 e nouveau riche. 

Diptique e old money. Rolex e nouveau riche. Blancpain 

Grande Complication e old money. Caviarul e nouveau riche. 

Château Yquem e old money. Costumul Hugo Boss e 

nouveau riche. Savile Row e old money. Trebuie să fii hasid 

ca să ştii că un ştreimel, turbanul din cozi de samur, purtat 

de evreii religioşi, costă mai mult de patru mii de dolari. 

Profanul din afară vede doar austeritatea cămăşii albe şi a 

hainelor negre purtate de hasidim. 

Avem de-a face cu două tipuri de lux, iconic şi aniconic, 

recognoscibil şi irecognoscibil, ca într-o nouă dispută 

theologică dintre iconoduli şi iconoclaşti. Primul este pentru 

out-group, pentru săracii de care noul îmbogăţit tocmai sa 

separat ; al doilea, pentru in-group, pentru grupul închis 

de bogaţi în care old money trăieşte de generaţii. Putem 

vorbi despre lux public şi privat. Avem, în lux, două sciziuni, 

sincronică şi diacronică : cea sincronă, între lux vizibil şi lux 

subînţeles, understated, cea diacronică, cursa permanentă 

între industria care reproduce tot mai bine calitatea, şi luxul, 

care caută mereu să se distanţeze de industrie. 

§ Dilemă provizorie : putem numi modă luxul 

recognoscibil (Dior, Chanel, Calvin Klein, Prada, Calvin Klein, 

Karl Lagerfeld etc. ) şi defini ca lux luxul cunoscut unui mic 

număr de iniţiaţi, shibboleth al unui grup restrîns închis 

(cămăşi Anderson and Sheppard) ? Luxul recognoscibil, the 

logo, cum i-ar spune Naomi Klein, se risipeşte într-o mulţime 

de produse derivate, care ajung pe piaţa societăţii de consum. 

Li se face publicitate, deci implicit participă la piaţa societăţii 

de consum, care e una a perisabilului. 

Moda trece, în a doua jumătate a secolului XX de la

grafic la logo. Moda anilor 1968 este psihedelică, grafică, 

cu citate etnice, improvizată, anticonsumeristă. Moda de 

după 1980 devine consumeristă, e bazată pe logo, marca 

firmei, semn de conspicuous consumption. Pînă în 1980, 

societatea occidentală e bogată şi sfidătoare : a umbla 

îmbrăcat şleampăt înseamnă a te opune sistemului şi 

războiului din Vietnam. După 1980, a doua criză a petrolului 

cufundă Occidentul în recesiune : ţoalele de firmă semnifică 

« tata şi mama au un loc de muncă, nu sînt şomeri, îşi permit 

să-mi cumpere încălţăminte Nike, Puma, Reebook ». 

Luxul trece de la expresie la aluzie : dacă aristocraţii 

francezi antebelici purtau mănuşi, baston, joben, costum 

urban prin excelenţă, urmaşii lor de la finele sec. XX poartă 

cizme, şapcă, pantaloni de postav şi haină de catifea reiată 

– costum prin excelenţă rustic. El trimite aluziv la o moşie la 

ţară, la vii, la distracţii ca golful, vînătoarea şi călăria, străine 

funcţionarului urban, chiar şi bine plătit. Cealaltă 

îmbrăcăminte a aristocraţilor e impermeabilul marinăresc şi 

pantofii cu talpă de crep, antiaderenţi, care nu alunecă pe 

puntea umedă – semn al unui alt loisir inaccesibil, yachtul 

(care se pronunţă, à l’hollandaise, yot, cînd ai unul). Se 

poate spune că după 1945 Occidentul se democratizează 

lent : luxul claselor stăpînitoare devine confidenţial, invizibil. 

Îmbrăcămintea ghettourilor negre ajunge la modă, capătă 

legitimitate vizuală. La mijloc, moda adolescenţilor trece de 

la improvizaţie psihedelică hippy la logo, haine de firmă. 

Moda secolului XX îşi ia sursele din rebeliune, de orice 

fel ar fi : tricourile cu Che Guevara, icon-icoană prin excelenţă, 

sau hainele largi, şleampete, cu şepci de baschet, ale 

adolescenţilor negri vînzători de droguri, din ghetto. În epocile 

dinainte, modele se organizează ca Gesunkenes Kulturgut, 

bunuri culturale preluate de clasele de jos de la clasele de sus. 

Acest fenomen e un semn al păcii sociale, al conformismului, 

al dorinţei celor de jos de a urca. La finele secolului XX, moda 

ghetourilor urcă în mainstream, fiii albilor avuţi, avizi de 

rebeliune cuminţică şi de exotism familiar, adoptă şapca de 

basketball şi dreadlocks ai ghetourilor negre. Political correctness 

triumfă, de mînă cu revolta strict vestimentară. Cei 

din societatea predominantă, WASP, preiau sub-cultura 

interlopă : muzica rap, hip-hop, ca şi maneaua, sînt produse 

ale unor grupuri deviante, preluate de societatea majoritară, 

avidă de frondă indirectă şi nepericuloasă, prin procură. 

În perioada precedentă, masa adoptă codurile clasei 

suprapuse ; după 1980, societatea adoptă codurile subculturilor, 

ghettourilor, reifică revolta, protestul sau simpla 

devianţă, şi le transformă în bunuri de consum. 

III. A fi a părea 

Studiul semiotic al modei şi al luxului pare frivol. Dar 

el oferă un acces extrem de uşor spre studiul transformărilor 

societăţii : moda e un seismograf sensibil al transformărilor 

sociale. Atunci cînd Anton Pann sau Alecsandri (sau toţi 

moraliştii) fulminează împotriva futilităţilor modei şi a 

cheltuielilor incredibile făcute de neveste, ei celebrează, de 

fapt, o lume nouă : în lumea veche, a Regulamentului Organic, 

îmbrăcămintea e codificată pe clase sociale ; 

adoptarea hainelor occidentale nu e doar o schimbare 

vestimentară, înseamnă adoptarea unui cod unic pentru 

toate clasele, democratic, aproape egalitar, în care nevasta 

de mărunt slujbaş poate, cu sacrificii pecuniare, să se 

îmbrace la fel ca soţia de ispravnic, iar aceasta, odată ajunsă 

din urmă, să caute noi mode, ca să păstreze distanţa. După 

1800, Europa adoptă un singur cod vestimentar pentru toate 

eseu 

105 

clasele, iar moda înlocuieşte luxul. Moda este sexualizată : 

în momentul în care, în secolul XVIII, în Italia de Nord, la 

patricienii veneţieni, şi la curtea franceză, îmbrăcămintea, 

deja complicată, începe să se schimbe mai des, luxul se 

transformă în modă. Epoca e imorală, adulterină, e vremea 

lui Casanova. Studiul modei din epocă e suficient pentru a 

observa reculul religiei catolice în faţa primei revoluţii 

sexuale. Într-una din comedioarele lui Herondas, autor de 

mimi, două tinere se duc la pantofar, şi-şi aleg încălţămintea 

(variată) cu competenţa parizienelor de azi – ceea ce descrie 

la fel de bine starea de spirit democratică şi libertatea aticilor 

ca un tratat de politologie. Şi se plîng, bineînţeles, de preţuri. 

IV. Haina corpul 

Haina ascunde corpul sau îl potenţează. Tricoul mulat 

pe corp al culturiştilor de azi, genţile tinerilor gay, care preiau 

încărcătura buzunarelor, pentru ca nici o umflătură artificială 

să nu întrerupă linia corpului, sculptat prin fitness, 

obiectualizează corpul masculin. Evoluţia e recentă. James 

Dean scoate, în anii 1960, maieul la vedere ; adolescenţii 

anilor 1995, linia slipului, care mijeşte pe sub blugii cu talie 

joasă. În perioada precedentă, corpul masculin era invizibil, 

drapat auster în costumul cu linii perpendiculare. Vizibil era 

doar corpul feminin, căruia corsetul îi bomba sînii, îi subţia 

talia, îi scotea în relief fesele şi îi provoca leşinuri. 

Spre 1500, pantaloni mulaţi, cu fese vizibile şi cu sexul 

proeminent poartă bărbaţii. Hainele bufante au umerii largi şi 

talia îngustă. Femeile, în schimb, poartă haine lungi, care ascund 

formele corpului. Sexul seducător se schimbă de la o epocă 

istorică la alta. Depăşeşte scopurile acestui scurt articol clarificarea 

motivelor sociale sau simbolice care declanşează această 

alternanţă, dar ajunge s-o menţionăm. Femeia Art Deco este 

tunsă băieţeşte, fumează, poartă pantaloni, emanciparea ei trece 

prin imitarea coafurii şi vestimentaţiei masculine : bărbatul 

Renaşterii engleze tîrzii poartă cercei în urechi, danteluri, imită 

modele feminine. La musulmani, costumul feminin e auster şi 

conservator, cel masculin e occidentalizat. La evreii tradiţionali, 

costumul feminin este occidental, non-descript, doar costumul 

masculin, pălăria şi barba, sînt tipice. La ţigani, şi vestimentaţia 

masculină, şi cea feminină sînt specifice : nici un manifest nu ar 

descrie mai bine preferinţa pentru endogamie şi refuzul valorilor 

etice din societatea dominantă. 

Este corpul un bun de lux ? Da. Bărbaţii graşi în Samoa, 

unde corpolenţa e semn de bunăstare, negresele grase 

în Jamaica şi nu numai (corpolenţa arată că tînăra provine 

dintr-o familie care nu suferă de foame), surferii din California 

(muşchii, bronzajul, corpul epilat, părul decolorat de sarea 

mării şi de soare, semn că au mult timp liber şi nu trebuie să 

muncească) unghiile lungi, date cu ojă, semn că mîinile nu 

pot munci – toate aceste date biologice sînt descifrate doar 

pe baza unor coduri sociale. Bronzajul şi pielea albă, corpul 

gras sau slab sînt receptate diferit ca semne de bogăţie sau 

sărăcie : în Occident, bronzajul e semn de opulenţă (vacanţe 

scumpe pe plaje exotice) ; în America Latină sau Orientul 

Apropiat, semn de sărăcie (oamenii bronzaţi sînt cei metisaţi 

sau cei care muncesc afară, în soare). Pielea albă e cîntată în 

cîntecele populare româneşti, ale unor oameni îndeobşte 

bronzaţi la munca grea a cîmpului. Silueta e semn al clasei 

superioare în Occident (timp liber pentru fitness) ; corpul 

opulent e apreciat în Orientul Mijlociu şi mai toată lumea a 

treia (semn de abundenţă alimentară).

106 eseu 

V. Lux şi bogăţie 

Ce poate fi luxos ? Nu toate lucrurile costisitoare sînt 

luxoase. Un ospăţ, haine, o locuinţă, un mod de viaţă pot fi 

luxoase. Luxos înseamnă costisitor, estetic şi teatral în 

acelaşi timp. Există haine scumpe şi frumoase totodată, dar 

lipsite de teatralitate ; or aceasta e particularitatea cea mai 

greu de definit a luxului. Coroanele regale de aur, palla d’oro, 

altarul de aur din catedrala San Marco nu sînt luxoase, 

fiindcă, în afară de teatralitate, ele exprimă alte concepte – 

suveranitatea ori sacrul. 

Luxosul este teatral – adică public şi retoric. O haină 

de catifea cusută cu fir de aur, purtată în intimitate, nu mai 

este luxoasă : ea trebuie purtată în public. Luxos este doar 

ceea ce se află expus. Din acest punct de vedere, barocul 

este perioada de vîrf a luxului : nici un alt curent plastic nu 

se poate compara cu elaborarea barocă. Moda franceză şi 

italiană au avut un start timpuriu şi rapid fiindcă sînt ţări 

catolice. Catolicismul este o religie teatrală şi iconică. 

Elveţia, Statele Unite, Germania, Marea Britanie, ţări 

protestante, au intrat tîrziu în modă, pe urmele Franţei şi 

Angliei ; protestantismul este iconoclast, anti-teatral. În 

Franţa şi Italia, casele de modă provin din tradiţia veche a 

luxului ; în Marea Britanie şi alte ţări germanice, dimpotrivă, 

moda urcă din fenomene marginale, din provocarea underground, 

dintr-o frondă a periferiilor. Moda britanică (Alexander 

McQueen, Virginia Westwood, John Galliano) este 

caracterizată de un permanent hybris al provocării. Moda 

franceză şi italiană vine dintr-o difuzie osmotică a codurilor 

estetice ale aristocraţiei (sau a claselor suspuse în sensul 

cel mai larg) spre plebe ; moda britanică este o insurecţie a 

cercurilor underground contra pălăriilor pastelate, a 

rozurilor etiolate, a albastrului nu-mă-uita, a griurilor 

burtă-de-şoarece pe care le poartă aristocraţia. Americanii, 

britanicii, elveţienii, britanicii, olandezii – toate popoarele 

protestante se îmbracă şleampăt, (« sobru » zic ei) ca 

musulmanii ; şi islamul, şi protestantismul sînt anti-iconice. 

Luxosul este meşteşugit, adică manufacturat cu efort 

iscusit : tablourile lui Van Dyck şi cele ale lui Rubens intră 

în această categorie, cele ale lui Jackson Pollock nu. Barocul 

este mai luxos decît goticul, fiindcă goticul este mai 

interiorizat, mai sacru şi mai simbolic decît barocul, care e 

teatral. Luxosul este “costisitor în mod evident”, costisitor 

într-un mod lizibil estetic. Am afirmat că luxul şi moda se 

opun, dar domeniile lor nu se suprapun pe deplin. Există 

vinuri de lux, trabucuri de lux, dar nu există “vinuri la modă”, 

fiindcă oenologia presupune o ucenicie îndelungă. 

Nici în Statele Unite, nici în Marea Britanie, luxul nu 

există ca atare : legitimarea colectivă a unui produs se face în 

SUA prin popularitate, criteriu comercial, masificat, iar în 

Anglia – prin vechimea firmei, semn de temeinicie şi seriozitate 

aristocrată, dar nu neapărat de lux. Preţul este secundar. 

Economiştii au dat numele de bun Veblen bunurilor 

care sînt tot mai cumpărate pe măsură ce preţul lor creşte. Este 

posibil ca să nu existe în lumea reală bunuri Veblen pure, dar 

ele sînt o sfidare pentru analiza economică dominantă. 

VI. Economişti, sociologi, semioticieni 

Luxul este un concept la răspîntia economiei, 

psihologiei sociale şi semioticii. Bunurile de lux sînt 

costisitoare (aici, întristătoare grafice cu abscise şi ordonate, 

analiză economică marginalistă, Menger, Marshall, la-lala) 

; ele ţin de afişarea sinelui în public (Moscovici, Ervin 

Goffman) ; pentru ca cineva să recunoască valoarea bunului 

expus, trebuie să-l descifreze prin aceleaşi coduri cu 

emitentul (semiotică). Spre deosebire de modă, codurile 

semiotice ale luxului sînt mai sărace : oricine poate preţălui, 

chiar vag, un brocart sau un moar, nu oricine desluşeşte cît 

de trendy sînt adidaşii Onitsuka, de exemplu, piercing-urile, 

tatuajele celtice, pilates. Moda are şi ea o extremitate 

obscură, închisă, confidenţială un shibboleth, o incifrare a 

unui grup coerent şi închis, aşa cum are şi luxul. Şi luxul, şi 

moda sînt teatrale, în sensul etimologic, destinate privirii ; 

publicul luxului este însă unul amorf, pe cînd, în cazul modei, 

publicul este restrîns, organizat, competent semiotic – e 

grupul din care face parte şi purtătorul cutărui lucru la modă. 

Luxul există şi în natură : coada păunului este un 

exemplu foarte grăitor. Coada păunului (şi a altor masculi 

din diverse specii de pasărea paradisului) este costisitoare 

biologic, e greoaie, îl expune pe mascul la riscul de a fi prins 

şi mîncat. Ea are scopul de a fi afişată în public (semn al 

sănătăţii masculului) pentru seducţie şi eliminarea 

concurenţilor. 

Luxul ia uneori forme antropologice diverse. Nu e 

nimic luxos în civilizaţia japoneză. Influenţată pînă la 

mimetism de civilizaţia chineză, cultura japoneză decantează 

şi elimină barocul şi teatralitatea chineză. Codurile grafice 

chineze sînt baroce, complicate, simbolice, elaborate ; cele 

japoneze sînt epurate, naturale, regresiv-arhaice. Japonia 

abhoră luxul. La indienii Haida şi Tlingit din Columbia 

Britanică, luxul ia forma celebrului potlatch, praznic la care 

şeful avut îşi invită semenii, împărţindu-le bunuri scumpe 

sau distrugîndu-le, într-o exhibiţie ruinătoare a averii. Nu 

tezaurizarea, ci exhibiţia sau risipirea averii sînt importante. 

Deşi societatea japoneză este foarte ierarhizată, deşi 

societăţile Haida şi Tlingit sînt (reelativ) mai puţin ierarhizate, 

prima nu cunoaşte luxul nici ca tezaurizare, nici ca expunere, 

nici ca risipă publică, pe cînd a doua se manifestă feudal. 

Bogăţia e străină civilizaţiei japoneze, caracterizată de un 

rafinament spartan. Japonia nu acumulează. Pînă şi budismul, 

baroc în Tailanda şi Cambodgea, e transformat sociomorfic 

în Japonia, îşi epurează liniile pînă la invizibil. 

VII. Echilibre statice şi echilibre dinamice 

Am trecut cu vederea, în paragrafele de mai sus, 

dimensiunea cronologică a luxului şi modei. În San Gimignano 

şi în Georgia montană, locuitorii s-au luat la un moment dat la 

întrecere, construindu-şi turnuri de apărare, într-o concurenţă 

nevrotică pentru prestigiu. În societăţile Haida şi Tlingit, diverşi 

şefi s-au ruinat distribuind lingouri de cupru, cuţite de silex, 

canoe şi costume de blană. (A fi renunţat la potlatch ar fi fost 

o recunoaştere implicită a faptului că sînt mai săraci decît 

concurenţii). Acestea sînt manifestări patologice ale luxului. 

Colecţionarii de tablouri ştiu farte bine cum poate să degenereze 

o licitaţie la Sotheby, iraţională ca un potlatch indian. Luxul 

este susceptibil de “curse ale înarmărilor”. 

Moda, dimpotrivă, este dinamică. Transformarea ei 

permanentă, paradoxal, evită pericolul acumulării şi cursa 

înarmărilor : dacă, să zicem, la curtea lui Ludovic XVI ar fi 

putut avea loc o cursă a înarmărilor privitoare la lungimea 

trenelor sau înălţimea perucilor, schimbările din modă fac 

ca toţi participanţii la jocul fashion să fie readuşi la zero de 

la un sezon la altul. Preţul unui tricou şmecher e foarte 

mare, dar toate tricourile trendy au preţuri comparabile. În 

domeniul luxului, competiţia are loc pe planul financiar, în 

domeniul modei, pe planul simbolic.

Moda este autoreglată, luxul nu ; de aceea societăţile 

pre-moderne se protejează prin interdicţii şi legi somptuare. 

Semiotica luxului este stabilă, cea a modei evoluează. Moda 

nu se acumulează, luxul dimpotrivă. Luxul evoluează extrem 

de lent, moda rapid, cum se ştie. 

Luxul şi moda se confundă uneori în engouements, 

pasiuni colective auto-distrugătoare. Prima criză economică 

din lumea occidentală a avut loc la Amsterdam – nebunia 

lalelelor. Lalelele fură la modă, apoi deveniră un obiect de 

gust rafinat, apoi un produs de lux, şi, ulterior, un mijloc de 

investiţie. Specula a fost urmată de crah. Rafinamentul face 

trecerea de la modă la lux. 

Este luxul inocent ? Da. În epoca dinainte de 1789, 

luxul nu este o etalare a bogăţiei. Am spus în altă parte că în 

societatea feudală, puterea este cea care aduce bogăţia, şi 

nu invers. În China, tot Extremul Orient, India Mogolă, în 

Turcia sultanilor, e subînţeles că tot ce există în imperiu 

aparţine împăratului (sultanului) iar supuşii de rînd n-au 

decît uzufructul. Bogăţia în sine nu înseamnă mare lucru. 

Împăraţii, sultanii, prinţii, aristocraţii îşi subliniază prin haine 

şi podoabe de lux statutul social, locul în ierarhia puterii. 

Bogăţia nu este a-semiotică, ci trimite spre altceva în 

societatea medievală, spre putere. Bogăţia indică puterea 

politică, nu este autoreferenţială. 

Moda este simultan uniformizantă şi individualizantă. 

Toţi membrii unui grup (de copii de bani gata dintr-un colegiu 

costisitor, de pildă) vor vrea să se îmbrace cam la fel, dar şi 

să se remarce, în interiorul grupului. Originalitatea 

individului, gustul vestimentar, este o echilibristică pe 

muchea îngustă între lizibil-banal şi extraordinar-ilizibil. 

Dacă într-un grup de tineri care se tatuează unul 

recurge la branding, arderea cu fierul roşu, fenomenul poate 

fi perceput şi ca inovaţie de modă (gest precursor) şi ca 

abatere ilizibilă, incomprehensibilă (arderea cu fierul roşu e 

dureroasă, şi simbolic asociată cu sclavia sau cu tortura). 

Luxul, spre deosebire de modă, nu cunoaşte inovaţie. 

Atunci cînd societăţi egalitare şi societăţi ierarhice 

coexistă apare un fenomen prost studiat şi şi mai prost 

analizat. În Rusia din 2007, tinerele odrasle ale oligarhiei preiau 

mode din Occident, (unele venite din ghettourile de negri 

săraci ale Americii). În Occident, aceste mode, vestimentare 

ori muzicale fac parte din efervescenţa permanentă şi lupta 

adolescenţilor pentru integrare în grup, recunoaştere în grup, 

frondă faţă de societate. În Rusia, aceste mode au funcţia de 

bunuri de status, bunuri de lux : a merge la un concert de 

heavy metal în Marea Britanie înseamnă apartenenţa la un 

anumit grup şi la valorile lui ; în Rusia este un semn de statut 

social înalt. Ceea ce este în Occident simbolic, susceptibil de 

interpretarea unor cognoscenti, în Rusia (ţară înalt ierarhizată) 

devine un simplu obiect de lux, fără valoare simbolică. Bunul 

de modă devine bun de conspicuous consumption. Ruşii se 

îndoapă cu caviar ori trufe, şi beau şampanie. Francezii se 

definesc drept gourmets, cunoscători în ale gurii. 

Moda apare în condiţii de relativă libertate sexuală. În 

societăţile tradiţionale, în care tinerii sînt căsătoriţi de către 

părinţi, ea nu există. Ea nu există nici în societăţile ierarhizate, 

în care hainele şi comportamentele diverselor clase sînt 

codificate. Moda există într-o franjă îngustă a vîrstelor, între 

momentul în care copiii pot decide singuri cu ce se îmbracă 

(din ce în ce mai devreme, în societatea occidentală) şi vîrsta 

căsătoriei (din ce în ce mai tîrzie). Copiii mici, îmbrăcaţi de 

părinţi, însurăţeii aşezaţi deja, care nu mai au nevoie să seducă 

pe nimeni ies din domeniul modei. 

eseu 

107 

Moda e specifică societăţilor individualiste, în care 

legătura dintre generaţii e slabă. În societăţile şi comunităţile 

tradiţionale (musulmani, evrei hasidici, ţigani, aristocraţíi, 

satul românesc antebelic) în care legătura dintre generaţii e 

puternică, moda nu îşi găseşte locul. Atunci cînd legătura 

dintre generaţii slăbeşte, iar adolescenţii îşi caută modele 

mai curînd printre cei de aceeaşi generaţie, mai degrabă 

decît în părinţi, dezechilibrul creat se numeşte modă. 

VIII Gîlceava semnelor 

Alan Bloom se plîngea strident de abolirea canoanelor 

literare în programele universităţilor literare şi de invazia 

unor literaturi secundare : a femeilor, despre femei, a negrilor, 

despre negri etc. Pentru generaţia revoluţionară, clasicii 

sînt « bărbaţi albi morţi ». Pentru Alan Bloom, includerea în 

programele de literatură comparată a unor texte exotice, pe 

criterii non-literare, e o catastrofă. 

Din păcate, descrierea pe care Alan Bloom o face 

« revoluţiei » universitare din Statele Unite este părtinitoare. 

Ea e specifică Statelor Unite, şi n-a pătruns în Europa. Ea 

nu e prima “revoluţie” estetică : au existat deja trei - revolta 

romantică, care a iubit literatura populară, revoluţia 

impresionistă, care a promovat stampa japoneză, şi cubismul, 

care a valorizat arta africană. Fără romantici, impresionişti 

şi cubişti, am citi şi azi Corneille, am privi tablouri clasice, 

pompieriste, şi am admira sculpturi clasice. Canonul clasic 

nu e în stare să includă măcar estetica artei populare. 

Canonul clasic cu canoanele exotice (artă populară, artă 

primitivă, exotică, a minorităţilor rasiale, feminină etc.) se 

află în acelaşi raport ca luxul şi moda – canonul clasic 

corespunde luxului, canoanele exotice corespund modei. 

Ştiinţa şi artele acumulează şi înlocuiesc după 

metabolisme diferite. Din punctul de vedere al producţiei, 

ştiinţa se acumulează (cea veche se adaugă celei noi) din 

punctul de vedere al percepţiei, ştiinţa se înlocuieşte (toată 

lumea citeşte manuale noi de biochimie, nu manuale 

perimate). Din punctul de vedere al producţiei, artele se 

înlocuiesc (curentele artistice noi le contestă şi le suprimă 

pe cele vechi) ; din punctul de vedere al recepţie, artele se 

acumulează (picturile, sculpturile, textele literare vechi sînt 

păstrate şi continuă să fie admirate). Moda şi luxul se află 

într-un raport oarecum similar, luxul funcţionînd ca ştiinţele, 

moda ca artele.

108 ars legendi 

Daniel VIGHI 

Golul gândului şi mecanica 

supravieţuirii 

Un fapt lipsit de anvergură îmi năvăleşte în 

memorie: parcul din faţa gării din Radna precupeţei Mara 

în vremea de după epoca stalinistă, prin anii şaptezeci 

erau acolo câteva bănci cu leaţuri vopsite într-un verde 

cazon, un rondou cu flori îngrijit de lucrătorii de la spaţii 

verzi de la Primăria Lipovei, câţiva ţigani fără avânt 

muncitoresc de pe strada Mavrocordat pe unde locuiau 

cei mai mulţi dintre ei, de altfel. În mijlocul rondoului cu 

flori cu pistile şi corole mărunţele, cu nume pe care nul 

mai ştiu: în mijlocul lor şi al câtorva trandafiri pitici, 

din aceia tufă, se ridica un piedestal din piatră de munte 

de la cariera de la Baraţca, în vârful piedetalului capul 

pitic al lui Lenin cu bărbiţa lui inconfundabilă şi, sub 

el, o placă din marmură care păstra pentru viitorime 

îndemnul rostit întreit, liturgic: “Învăţaţi! învăţaţi! 

învăţaţi!” Aşa scria acolo, cioplit în piatra marmorei. Pe 

vremea şcolii am tras cu ochiul la lozinca aceea şi ştiu 

că odată mi-a trecut prin cap întrebarea că de ce anume 

ar trebui să luăm în seamă îndemnul acela, de ce trebuie 

să învăţăm tot ceea ce învăţăm, la ce ne ajută, care ar fi 

să fie rostul învăţării. Întrebări pragmatice la care şcoala 

nu a găsit răspunsuri adecvate nici astăzi. Nimeni nu 

se prea întreabă că de ce anume ar fi bine să învăţăm. 

La ce ne ajută în viaţă cutare materie, la ce bun să ştim 

cutare lucru. Sau, şi mai brutal încă, la ce bun să ştim 

tot felul de lucruri nefolositoare. Au ele vreun rost? 

Aduc vreun câştig în viaţă? Pot ţine de căldură? Pot 

asigura un loc de muncă, ne pot asigura un trai mai 

bun? Întrebări grele şi inevitabile ca şi acelea referitoare 

la ridicarea între cele sfinte a muncii de zi cu zi. Aceeaşi 

propagandă care anima statuia lui Lenin din faţă gării 

Radna ne asigura că munca l-a creat pe om la care un 

şugubăţ a adăugat o continuare într-un sugestiv raport 

de coordonare adversativă: dar nici lenea n-a omorât 

pe nimeni. Sigur că şi aici una e vorba, alta e fapta. E 

uşor să preamăreşti munca din birou, spuneau cei 

ridicaţi între martirii muncii cu sapa în vorba greu de 

uitat: doi cu mapa, unu cu sapa. Viziune de veacul XIX 

într-o lume în care munca avea o anume dimensiune de 

salahorie plină de eroism. Azi cei care muncesc sunt 

mai ales cu mapa, mai nimeni nu este cu sapa pentru că 

nu e nevoie de ea. Cei prostiţi cu hei rupisme în care 

cincinalele se întâmplau în patru ani şi jumătate, eroii 

din întrecerile muncii socialiste, victimele 

stahanovismului şi ale muncii butaforice sunt tot atâtea 

victime ale demagogiei. A vorbei care nu se întâlneşte 

cu viaţa şi cu faptele ei. 

Părintele Trandafir presimte asta. Înţelege ce are 

de făcut: „Ei ! că nu e bine aşa ! grăi iarăşi preotul. Nu 

merge cu sfatul”, îşi zice şi apucă să critice, descoperă 

spiritul critic, vede şi judecă, foloseşte ironia pentru a 

îndrepta turma: „Trece pe lâng-o casă, care nu e tocmai 

de ieri acoperită : „Măi ! dar isteţ om mai eşti tu ! — 

grăieşte către stăpân — şi prin vârful casei ai ferestre. 

Tare iubeşti lumina şi sfântul soare !” [SLAVICI III:19]. 

Pentru fiecare situaţie are o ironie pe măsură: „Află 

o femeie cu cămaşa nespălată : „Uite măi ! dar de când 

aţi început voi să purtaţi rochii de postav ?” [SLAVICI 

III:19]. Alteori critica este aspră şi necruţătoare: „Dă de 

un om culcat la umbră şi-i zice : «... Bun lucru ! bun 

lucru» Iar dacă omul se scoală, îl roagă să nu se lase de 

lucru, că are copii.” [SLAVICI III:20]. Şi aici miezul ironiei 

este unul profund etic. Oamenii reacţionează în fel 

previzibil, râd şi încuviinţează critica defectelor celorlalţi 

şi nu se arată dispuşi să-şi vadă propriile neajunsuri. 

Autoanaliza este greu de îndurat în ciuda îndemnurilor 

evanghelice „A ajuns treaba într-atâta, încât oamenii 

cale de-o poştă se feresc din drumul popei. A ajuns ca 

şi ciuma. Dar mai rău decât toate este una : după atâta 

tândălitură, oamenii i-au pus numele «Popa Tanda». 

Apoi Popa Tanda a şi rămas.” [SLAVICI III:19]. 

Şi, în sfârşit, după ce toate mijloacele posibile au 

fost folosite, după ce părintele Trandafir a reuşit să-şi 

ridice lumea în cap şi să ajungă din nou la episcopie, 

chiar atunci când nimic nu mai pare că ar putea fi 

îndreptat, se petrece un fapt neaşteptat. Întotdeauna, 

în viaţa celor care continuă să creadă în ceva cu 

încăpăţânare, se poate întâmpla acest lucru. Pentru ca 

existenţa lui să fie cu putinţă, pentru ca faptul existenţei 

ca atare a ceea ce speri, visezi şi îţi doreşti cu toată 

fiinţa ta să vină, să se întâmple, este nevoie de această 

perseverenţă care transformă lumea şi-i dă vigoare 

socială. Moleşeala istorică, fatalismul, credinţa că nimic 

nou nu se mai poate, lipsa de oricare naivitate posibilă 

a ideilor şi idealurilor, cinismul dezabuzat, refuzul 

activismului civic: toate astea pe de o parte. De cealaltă, 

energetismul istoric, profetismul şi mesianismul, idealul 

naiv, speranţa prostească, activismul neodihnit şi 

caraghios, credinţa nătângă a căuzaşului că, în pofida 

tuturor argumentelor contrarii, se poate – toate acestea 

motivează şi dau sens existenţei. Putem să decădem

din lipsă de anvergură, din lipsă de credinţă în 

schimbare, putem să privim de sus hărnicia mesianică 

a paşoptiştilor cam tezişti, superficiali cultural, putem 

să-i socotim lipsiţi de anvergură, putem să-i judecăm 

oricum şi îi putem învinovăţi de toate relele cu putinţă, 

printre care cel mai rău ar fi chiar lipsa de anvergură 

culturală sau de talent. Orice putem spune despre ei, 

despre lumea lui Alecsandri care se înclină falnic sau 

meschin în faţa aceleia a lui Eminescu. Cu toate acestea, 

zic, un singur lucru nu-l putem spune cu seninătate şi 

cu siguranţa împăcată a unor judecăţi definitive, şi 

anume faptul că ei, paşoptiştii aceia, n-ar fi avut energia 

pozitivă a construcţiei istorice. Au vrut mai mult de la 

ei, de la semeni, de la naţiunea lor, şi acest lucru s-a 

putut remarca în progresele uimitoare care s-au 

întâmplat din chiar această dorinţă pozitivă, din chiar 

acest capital social al dezvoltării întâmplat pe vremea 

lor şi din credinţele lor naive, exaltate, poate că lipsite 

de talent, poate că lipsite de anvergura filozofică a unei 

scrutări sceptice a lumii. Reculul care le-a urmat ne-a 

apropiat din nou de stare acelora din Sărăceni, nu în 

spirit, ferească Domnul, dimpotrivă chiar, spiritul şi 

spiritualitatea se simt mai acasă în privirea ironic 

detaşată, în dezabuzarea sceptică, în harfa zdrobită şi 

în idealul frânt. Întotdeauna reflecţia filozofică şi privirea 

larg cuprinzătoare se pot întâmpla prin distanţare, prin 

pasul făcut în spate. Aşa şi cu naivitatea exaltată a 

dezvoltării şi cu distanţa aristocratică a celui care se dă 

un pas înapoi pentru a vedea mai limpede ce (se) face 

şi ce anume se întâmplă. Numai că într-o lume marcată 

de insurecţia reformării şi a zguduirii din temelii nu e 

vreme destulă pentru aşa ceva. Nu e timp. În vremea 

paşoptismului istoric, în lumea schimbării, nu reflecţia 

este mai ales importantă, cât fapta istorică. Desigur că 

aici intră multă posibilă improvizaţie, multe posibile 

greşeli. Istoria au schimbat-o, sau au crezut că fac asta, 

nu doar semenii lui Nicolae Bălcescu, ci şi aceia ai lui 

Teohari Georgescu şi Gheorghiu Dej din vremea 

închegării „capitalului social al edificării stalinismului”. 

Şi ei credeau că schimbă istoria. Obsesie veche. 

Aduceţi-vă aminte – Schimbarea la faţă a României – şi 

ironia aspră a destinului care a împlinit-o cu ajutorul 

ocupaţiei sovietice. Există aşadar un capital social 

pozitiv şi poate exista, istoria ne învaţă asta, şi unul 

negativ. Libertatea şi democraţia împreună cu „capitalul 

social pozitiv” al libertăţii din perioada interbelică s-a 

pierdut după al doilea război mondial printr-o schimbare 

cu sens invers. Oricum ar fi, şi într-un sens şi în celălalt, 

scepticii şi reflexivii stau mai degrabă deoparte, la noi 

mai mult ca la alţii, ei nu cred că pot să schimbe lumea, 

de cele mai multe ori se scufundă în liniştea amară a 

unor credinţe despre neputinţa schimbării. Dacă în 

democraţie atitudinea aceasta este expresia unei 

asumări libere (adică valide etic) în condiţiile 

suspendării libertăţii, lipsa de reacţie în numele 

scepticismului este un alibi al unui abandon în esenţa 

ars legendi 

109 

lui deficitar din punct de vedere moral. Este adevărat, 

pe de altă parte, că mişcarea spiritului într-o lume liberă 

se petrece mai întotdeauna spre mai binele istoric, chiar 

dacă apar sincope şi suspendări ale libertăţii, aşa cum 

a fost cazul victoriei bolşevismului şi fascismului întro 

lume care le-a dat libertatea s-o aibe. Cu toate acestea, 

istoria secolul al XX-lea ne-a arătat că izbânda aparţine 

în cele din urmă devenirii melioriste a istoriei şi că 

energetismului reformator şi modernizator în sens 

lovinescian, sincronic, câştigă în cele din urmă. 

Constantin Noica numea meliorismul modernizării, spirit 

agrar prin deceniul al patrulea din veacul trecut, noi îi 

zicem astăzi spirit civic-democratic. Ieri, căuzaşii; azi, 

oengiştii. Militanţii farmazoni, cărvunarii şi ipistaţii, ieri; 

reprezentanţii societăţii civile, liderii de opinie, gulerele 

albe, intelectualitatea angajată, astăzi. Aceleaşi 

impulsuri în alte momente istorice, cu alte figuri: alte 

măşti, aceeaşi piesă, cum ar spune scepticul reflexiv 

din lumea eminesciană conservatoare, înalt culturală şi 

dezabuzat reflexivă. Mişcarea de flux şi reflux din 

construcţia destinului istoric românesc s-a întâmplat, 

aşadar, ca peste tot de altfel, în urma unor crize ultime, 

când nimic nu mai merge, când orice soluţie pare 

imposibil de găsit, când istoria se împotmoleşte iar 

sensurile ei se pierd în regimuri totalitariste, în hăurile 

sociale ale corupţiei şi ale pierderii sensului înalt al 

oricăror valori. Se poate ca schimbarea socială şi politică 

să fie stârnită de criza de tip cuţitul la os – ceea ce nu 

mai merge se prăbuşeşte cu totul. Aşa a fost în timpul 

lui Tudor din Vladmiri şi a pandurilor săi, aşa a fost în 

vremea lui Bălcescu, Ghica şi Tell, aşa a fost pe vremea 

când Iuliu Maniu păşea în temniţa de la Sighet, mai 

apoi istoria s-a urnit din loc în faţa locuinţei unui preot 

ungur ce urma să fie evacuat. Când istoria românească 

de până în pragul mileniului al treilea, îşi încheie un 

ciclul, se întâmplă inevitabila ajungere a cuţitului la os: 

„Când sosi acasă de la episcopie, găsi pe preuteasa în 

pat. Era a patra bucurie la casă. 

O soţie bolnavă, trei copii mici, al patrulea de lapte, 

o casă numai hârb : prin pereţi se furişa neaua, cuptorul 

afuma şi acoperişul era tovarăş cu vânturile, iar hambarele 

goale, punga deşartă şi sufletul necăjit.” [SLAVICI 

III:21]. 

Aşadar când se încheie istoria, o anume istorie a 

unui anume ciclu, necazurile sunt fără ieşire parcă. 

„Preuteasa” este bolnavă în pat, copii sunt mici, prin 

pereţii casei se strecoară frigul şi neaua. Nu se mai poate. 

Nimic nu mai merge. Cuptorul afumă şi acoperişul „este 

tovarăş cu vânturile”. Înaintea schimbării nimic nu pare 

că se poate schimba. Domină peste tot senzaţia de 

încremenire în eternitatea răului şi a neputinţei de a lupta 

cu implacabilul. Popa Tanda, întors de la episcopie, simte 

cuţitul existenţei şi cade pe gânduri, mai apoi alunecă în 

disperarea lipsei de perspective: „Gând se înşira cu 

gândul în capul lui. Sufletul îi trecea în trecut şi în viitor,

110 

şi viitorul, în starea în care se afla, nu putea să si-l înfăţişeze 

decât cu cele mai triste colori. Copiii lui ! soţia lui 

! ce va fi de dânşii ! ? Inima îi era grea, dar nu afla un 

singur gând mântuitor, un singur chip de scăpare ; în 

lume nu afla nimic de unde ar fi putut prinde speranţă.” 

[SLAVICI III:21]. 

Înaintea schimbării istorice, a ciclului reînceput, 

viaţa curge în ritmurile dintotdeauna: „A doua zi de 

dimineaţa era duminecă ; părintele se duse la biserica 

cea închinată spre pământ, ca să citească utrenia. 

Ca îndeobşte oamenii, părintele Trandafir niciodată 

nu şi-a dat seamă despre cele ce făcea. Era preot şi era 

bucuros. Ii plăcea să cânte, să citească evanghelia, să 

înveţe creştinii, să mângâie şi să dea ajutor sufletesc 

celor rătăciţi. Mai departe nu se gândea”. [SLAVICI 

III:21]. 

Faptul că „părintele Trandafir niciodată nu şi-a dat 

seamă despre cele ce făcea” exprimă cum anume este 

viaţa în sărăcie şi în dictatură. Ăsta este, poate fi, un 

motiv al încremenirii istorice, al capitalului social negativ 

al stagnării în patriarhalitatea sărăciei moştenite: fie ea a 

Sardiniei din filmele fraţilor Taviani, a Antaliei sau a lumii 

româneşti. Oamenii sărmani care trăiesc fără mari 

posibilităţi materiale nici nu gândesc la mai mult decât 

ceea ce ar fi să le asigure existenţa de pe azi pe mâine. 

Această lipsă de perspectivă a situării în marginile 

propriului destin permite instaurarea totalitarismului prin 

atomizare socială. Oricât ar părea de inacceptabil pentru 

existenţialismul modern, care identifică singurătatea prin 

reificarea omului în megalopolis, aceeaşi singurătate, cu 

urmări încă mai devastatoare pentru corpul social, este 

prezentă în lumea săracă a societăţii aflate sub apăsarea 

dictaturii. Lipsa orizontului cultural şi civic, neputinţa 

comunicării, izolarea în meschinăria supravieţuirii 

cotidiene sunt tot atâtea premise ale anistoriei. A trăi 

fără să-ţi dai seama de ceea ce faci este să fi asemenea 

Popii Tanda în clipa în care „ Inima îi era grea, dar nu afla 

un singur gând mântuitor, un singur chip de scăpare ; în 

lume nu afla nimic de unde ar fi putut prinde speranţă.” 

[SLAVICI III:22]. 

Pe de altă parte, suspendarea gândirii în mecanica 

vieţii cotidiene –„A doua zi de dimineaţa era duminecă ; 

părintele se duse la biserica cea închinată spre pământ, 

ca să citească utrenia.” [SLAVICI III:22] – neputinţa de a 

te îndepărta reflexiv, o clipă măcar, de ceea ce faci, 

instaurează golul şi absenţa gândului. A gândului care 

este marele inamic al încremenirii, motorul istoriei, 

fermentul crizelor şi al reformelor, al aventurilor 

insurecţionale şi cauză (chiar şi) a demonismului care 

mână înainte istoria. Satanismul Uniunii Sovietice care 

face istorie, faţă de plictiseala existenţei mic-burgheze 

din cantoanele helvetice care o suspendă, după cum 

spune Emil Cioran. Nu ştiu dacă aşa stau lucrurile. Ceea 

ce pot spune este că istoria se hrăneşte din mişcarea 

ars legendi 

gândului despre cum anume poate fi modificată curgerea 

ei. Dacă nu gândeşti istoria, nici nu poţi avea 

posibilitatea de a interveni în vreun fel anume în ea. Eşti 

captivul unui implacabil fatal. Popa Tanda nu gândeşte 

la ceea ce face, îşi îndeplineşte îndatoririle – cântă, citeşte 

evanghelia, învaţă creştinii, mângâie şi dă ajutor 

sufletesc celor rătăciţi. Alţii fac alte cele, merg la fabrică 

în fiecare dimineaţă, la birou, la şedinţele de partid, la 

beciurile în care anchetează, schingiuie, oropsesc, alţii 

fură de prin galantare, de prin ogoarele patriei, alţii spun 

că totul e bine cu aceleaşi vorbe de ani de zile şi nu cred 

că ar putea fi cu putinţă un alt fel de a vorbi despre un alt 

fel de lume. Până la un moment dat când cuţitul se apropie 

de os, criza ultimă - o soţie bolnavă, trei copii mici, al 

patrulea de lapte, o casă numai hârb şi acoperişul, 

tovarăş cu vânturile, hambarele goale, punga deşartă şi 

sufletul necăjit – deodată toate acestea devin 

insuportabile. Îşi strigă scadenţa după ani de amânare, 

de refugiu în golul gândului şi în mecanica supravieţuirii.

Em. GALAICU-PĂUN 

Pt, pornografia... 

Text de plăcere 

(script-tease) 

Motto: “... ahtiată după discuţii fine, dar 

ascunzînd în lenjeria-i intimă acel pizdoi pe care 

bănuiesc că-l au toate eroinele lui Turgheniev!” 

Emil Brumaru, Cerşetorul de cafea 

Omul este un animal verbivor. 

Chiar şi atunci cînd tace — sau mai ales atunci — 

, el rumegă cuvinte. Nu ţin saţ, poate de aceea omul nu se 

mai satură de vorbit. Capul lui Orpheus care, aruncat în 

apele rîului Hebrus, continua să cînte — iată un simbol, 

pe cît de insolit, la prima vedere, pe-atît de uzitat, din 

perspectivă istorică (îl vom reîntîlni, sub alt nume şi-n alt 

loc, în Infernul lui Dante, cîntul al XXVIII-lea, versurile 

118-142: “Văzui un trunchi fără de cap, şi-mi pare/ că şi-azi 

îl văd, şi singur îl văzui/ umblînd şi el ca şi-alţii orişicare./ 

/ Ţinea de păr în mînă capul lui,/ cum porţi un felinar în 

mîna vie,/ iar capul ne-a văzut şi-a scos un hui!// (...) Cînd 

drept sub poala punţii-a fost, apoi,/ ne-ntinse capu-n mîna 

ridicată/ spre-a-i face glasul mai vecin cu noi,// şi-a zis...”, 

apoi în Hamlet, sub înfăţişarea “sărmanului Yorick” care, 

chiar dacă nu vociferează, îi inspiră prinţului — acum pe 

post de purtător de cuvînt al... hîrcii — un monolog 

antologic; exemplele ar putea continua...). Va fi nevoie de 

“mîna care eliberează cuvîntul” (Andre Leroi-Gourhan, 

Le Geste et la Parole), pentru ca omul să nu se înece în 

torentul verbal, să nu-l ia gura pe dinainte, sau, de ce nu?, 

să înveţe a domoli stihia limbii. 

Scrierea, ca o lăsare de sînge... Începe prin 

dezvirginarea limbajului, dacă nu cumva acesta şi-a pierdut 

inocenţa încă-n poezia populară orală, pe cînd mîndra 

privea stelele, badea floricelele (doar două exemple — dar 

ce exemple! —, unul metafizic: “Auleo, Mărie tu,/ Cum 

asara... şi azi nu?!” şi altul cît se poate de fizic: “Pizda me 

e ca o cute/ Oi muri, nu m-oi mai fute”). 

plãcerea textului 

111 

N-au trecut nici două decenii de la celebra replică 

a unei telespectatoare sovietice ofticată pe modul de viaţă 

american — “V Sovetskom Soiuze sexa net!” 1 —, că iată 

s-a şi ridicat o generaţie ce-şi revendică, sus şi tare, cvasimonopolul 

literaturii “de şliţ”: de bună seamă, douămiiştii 

noştri au ieşit, asemeni prozei clasice ruse din Mantaua 

lui Gogol, dintr-un poem al lui Dumitru Crudu, mai exact 

din ultimele două versuri, altminteri absolut memorabile: 

“iar întunericul să ţi se dezgolească în faţă/ de peste tot 

ca o imensă pizdă de fecioară” (cu o intuiţie ce a mers la 

fix, Eugen Lungu îşi încheia antologia optzecistă Portret 

de grup chiar cu aceste versuri, trasînd astfel frontiera 

între o generaţie prin excelenţă livrescă, a “şoarecilor de 

bibliotecă”, şi alta a băieţilor de cartier, al cărei manifest 

pare a fi Pizdeţ-ul lui Alexandru Vaculovski). Că s-a scris 

şi pînă la fracturişti poezie-n “puţa goală”, şi încă de către 

marii clasici — suficient să-l citez pe Eminescu: “Toate 

fiinţele-ar fi nule/ fără pizde, fără pule” —, sau de clasicii 

în viaţă — a se vedea Infernala comedie a “îngerului 

jongler Emil Brumaru”, datînd din 1978 (Sic!), dar apărînd 

în volum abia în 2005, la Editura Brumar —, iată un adevăr 

pe care opinia publică îl ignoră, din necunoaştere sau cu 

bună ştiinţă. Ceea ce mi se pare de-o ipocrizie fără margini: 

de la o vreme trăim cu toţii “pe uliţa mare”, dar avem 

pretenţia să ni se gutenbergrăiască “pe uliţa mică”. Chiar 

dacă, sub presiunea limbii vorbite, ultima redută a 

puritanismului lingvistic a căzut, odată cu editarea 

dicţionarului Şăineanu... 

Două mari descoperiri — teoria relativităţii şi 

psihanaliza — marchează a jamais secolul XX; dacă prima 

este pusă în practică în august ‘45, prin detonarea bombei 

atomice, cea de-a doua se va manifesta plenar odată cu 

revoluţia sexuală din anii ‘60 (deloc gratuit, paralelismul: 

odată debarcat în SUA, pentru o serie de conferinţe ce 

aveau să-i răspîndească învăţătura în Lumea Nouă, Freud 

i-ar fi spus companionului său, în timp ce vameşii îi 

“scuturau” bagajul... intelectual: “Habar n-au ce bombă 

purtăm cu noi în geantă”). Şi una şi alta vor schimba lumea 

din temelii; exterioară, cea dintîi, marcînd însă conştiinţele; 

interioară, ultima, cu puternice răbufniri în afară, la un 

moment dat. (Între paranteze fie spus, dacă ulterior Albert 

Einstein a militat împotriva proliferării armelor nucleare, 

este greu, dacă nu chiar imposibil, să ni-l imaginăm pe 

Sigmund Freud campion al moralei creştine...) Înzestrată 

cu asemenea achiziţii majore, omenirea a trebuit să înveţe 

a trăi cu ele: centralele atomice, pe de-o pare, şi producţia 

X (XX, XXX), pe de-alta, constituie — în linii mari — 

derivatele “paşnice” ale celor doi djinni scăpaţi din 

eprubete. Deloc întîmplător că şi-au dau mîinile, djinnii, în 

persoana cîtorva iluştri preşedinţi ai SUA — patria lui 

Henry Miller, nu?! dar şi a Raportului Kinsey 

(Comportamentul sexual al bărbatului, 1948; 

Comportamentul sexual al femeii, 1953) —, de la John 

Fitzgerald Kennedy la Bill Clinton, ca şi a unor secretari 

generali ai PCUS (Brejnev, bunăoară); puterea şi potenţa 

fac casă bună! (Se înţelege de la sine, nu-i vorba de uniunea 

consfinţită de (a)lege(ri), dintre Părintele Naţiunii şi Patria- 

Mamă...) Diminuarea uneia duce la scăderea celeilalte, şi/

112 plãcerea textului 

sau invers; altfel spus, mai pe şleau: atunci cînd Bill Clinton 

dădea muie în Biroul Oral, pardon Oval, unei stagiare de 

la Casa Albă, Boris Elţin se mulţumea să-şi ciupească de 

fund secretarele menopauzate. “Pociuvstvuite razniţu 2 !” 

În ciuda unei puternice tradiţii puritante, America rămîne 

Pămîntul Făgăduinţei psihanalitice, ţara în care s-a născut 

mişcarea beat (suficient să amintim de acţiunea de protest 

— în pat!!! — împotriva războiului rece, a lui John Lennon 

& Yoko Ono, tot ei apărînd în pielea goală pe coperta unui 

album de balade lirice), la fel cum, la celălalt capăt, URSS 

este bastionul bigotismului pudibond, chiar dacă, în ‘18, 

a început prin abolirea moralei sexuale burgheze (merită 

toată atenţia teoria “paharului de apă”, a însetatei de sex 

Inessa Armand, metresa lui Lenin). Era de aşteptat, aşadar, 

ca dezinhibarea limbajului — la noi — să vină dinspre 

Răsărit, dar şi de peste Ocean... 

Pourtant, anume Bătrînul Continent este leagănul 

libertinajului şi, respectiv, al puritanismului fără margini. 

Pe de-o parte, toate acele madone dezvelindu-şi sînii & 

coapsele, în frescele acoperind bolţile catedralelor, dar şi 

în scris (să ridice mîna cine nu a citit Decameron-ul); pe 

de-alta, angajarea unor pictori, supranumiţi cu maliţiozitate 

“şliţari”, care să acopere ceea ce nu trebuia de-acum înainte 

văzut, de exemplu în frescele lui Michelangelo. (Între 

paranteze amintim că totul se compensează, într-un fel 

sau altul: bunăoară, cînd doamnele de la Curte purtau 

rochii pînă la pămînt, era de bon ton să-şi expună, într-un 

decolteu generos, gurguiele pudrate ale sînilor...) 

Adevărată revoluţie culturală, reprezentarea realistă a 

corpului uman, în nuditatea sa de după căderea-n păcat, 

constituie o miză importantă, de la Renaştere încoace. Şi 

limbajul, în ce măsură dă socoteală de identitatea sexuală 

a personajului/a creatorului (încercaţi să citiţi pe roluri 

Cîntarea cîntărilor, pentru început)? Cu alte cuvinte, 

“textul are o formă omenească, este o figură, o anagramă 

a corpului?” (Roland Barthes). “Da, dar a corpului nostru 

erotic”, vine răspunsul semioticianului francez, care ţine 

să precizeze: “Plăcerea textului ar fi ireductibilă la 

funcţionarea sa gramaticală, aşa cum plăcerea corpului e 

ireductibilă la nevoia fiziologică”. Nimic de zis, o scriitură 

asexuată este tot ce poate fi mai penibil în literatură, dat 

fiind “formidabilul revers al scriiturii, desfătarea”. Or, 

creatorul este şi un croitor (ierte-mi-se jocul de cuvinte) 

ce se îngrijeşte de “garderoba” textului; cineva coase 

dessous-uri, altcineva rochii de seară. Fiindcă nu se poate 

trage rochia de seară de-a dreptul pe trupul gol, decît 

dacă te numeşti Marilyn Monroe şi cînţi la ziua de naştere 

a preşedintelui Kennedy... 

Ca să rămînem încă puţin în universul “garderobei”: 

atît revoluţia lui Sade, în ale limbajului, cît şi cea a lui Yves 

Saint-Laurent, în ale modei, ţin de... haute couture. La 

Sade, “mesaje pornografice se mulează în fraze atît de 

pure încît le-ai putea lua drept exemple de gramatică” (R. 

Barthes); la Y.S-L., hainele, unele vaporoase, pun în 

valoare corpul de bucurie supremă al femeii. Şi într-un caz 

şi-n altul, “totul se joacă, totul se juisează la prima vedere”. 

Poezia este cea mai aproape, prin însăşi natura ei, de 

această punere în scenă a unei apariţii-dispariţii, hai s-o 

numim convenţional script-tease. “— Ah, îi zice el cu 

dorul,/ Lasă-ţi haina ta regală;/ Gol în ochii-ţi văd amorul 

—/ Ah, arată-mi-te goală./ Atunci ea roşind se pleacă/ Şi 

sta piepţii să-şi desfacă/ Şi din sponci desprinde haina/ Şi 

în lună se dezbracă,/ Dezvelind taină cu taină” (Eminescu, 

Miron şi Frumoasa fără corp) sau: “Şi-a dezvelit sărind/ 

Bujorul negru şi fetia./ Parcă s-a deschis şi s-a închis 

cutia/ Unui giuvaer, de sînge./ Aş pune gura şi aş strînge” 

(Tudor Arghezi, Rada), sau: “Dansează! se aude dinăuntru 

ca tunetul glasul Domnului,/ şi tocurile tale ascuţite prind 

a bate pe loc,/ prind a se avînta în lungi piruete,/ lăsînd în 

urma lor gropi mici în care sîngele bălteşte,/ pînă cînd te 

dezbraci, pînă cînd te lungeşti lîngă mine şi/ aruncate-s 

cît colo rochia şi sutienul şi chiloţeii/ (ca două coloane de 

lumină sînt coapsele tale,/ eu însumi lumină, a treia, între 

ele)” (Ion Mureşan, Convorbiri cu diavolul) sau, de la 

un capăt la altul: Infernala comedie de Emil Brumaru. Oricît 

ar scoate de pe ea, poezia mai are ceva de ascuns. Ceea ce 

face diferenţa dintre acest joc pe dezbrăcate, pe de-o parte, 

şi etalarea unui limbaj denudat, pe de-alta, ţine în ultimă 

instanţă de miză: poezia seduce, pornografia se vinde. 

Fata morgana, prima; marfă, cea din urmă. 

Revenind la oile noastre, musai să constatăm că 

literatura şi artele au ieşit din edenul comunist asemeni lui 

Adam şi Eva din tabloul lui Masaccio Izgonirea din 

Paradis, oripilaţi de spectacolul propriei goliciuni. Dar 

înjurînd. De regulă, ruseşte, iar, mai nou, americăneşte. 

Spre deliciul galeriei. Nici vorbă de propria desfătare — 

totul se consumă pe bandă rulantă, ca la McDonald’s. În 

văzul lumii. Literele noastre seamănă tot mai mult cu o 

plajă de nudişti administrată de nişte inşi în costume la 

patru ace. De dragul acestora din urmă reproduc un scurt 

fragment din Cerşetorul de cafea: “Nu văd nimic 

“periculos”, “josnic”, “murdar” etc. în a folosi cele cîteva 

cuvinte aşa-zise ruşinoase, ştiute şi răs-ştiute de toţi, 

strigate, şoptite şi scrise pe toate gardurile şi trotuarele 

de cînd e lumea. Mi se pare mult mai vulgar să spun că am 

“regulat”-o pe Didina decît să recunosc verde c-am fututo”. 

În cazul unor texte “fără perdea”, nu atît limbajul mi se 

pare pornografic, cît scriitura, mai exact cvasi-absenţa 

acesteia. E ca şi cum ţi-ai face mîna practicînd 

autoerotismul. Tocmai de-aceea cred că Pizdeţ şi 

Letopizdeţ, ca să dau un exemplu la îndemînă, sînt opuri 

de-o singură folosinţă; de bună semă, că doar n-ai să dai 

prezervativul la vulcanizare?! Din contră, o pagină de 

Henry Miller îţi dă vertijuri, de-ar fi să citez doar scena 

“cu lanterna” din Tropicul cancerului: “Deodată văd în 

faţa mea o crăpătură neagră şi păroasă, încrustată într-o 

bilă de biliard albă şi strălucitoare, perfect lustruită. 

Picioarele mă ţin ca nişte foarfece. Arunc doar o privire 

spre această rană neagră şi căscată şi o fisură adîncă mi 

se întredeschide în creier...” (vezi pag. 257-262). Asta e! 

— marea literatură întredeschide (iarăşi de la Roland 

Barthes citire: “Locul cel mai erotic al unui corp nu este 

oare acolo unde îmbrăcămintea se cască?”); literatura 

de consum expune, p..e şi p...e, ce altceva?! (vezi şi Prefaţa 

la Istoria ochiului, de Georges Bataille: “Nu vreau să mă 

ridic împotriva tendinţei profunde a celor mulţi: ea este

expresia destinului care a vrut ca omul să-şi rîdă de 

organele sale reproducătoare”), ca morcovii/vinetele pe 

tarabă. Fără metafizică, nu există text de plăcere, ci doar 

— în cel mai bun caz — (auto)satisfacere; parafrazîndu-i 

pe autorii Noii dezordini amoroase, “literatura de calitate 

are privilegiul juisării pentru că literatura de consum are 

blestemul descărcării”. Or, un limbaj reductibil la nevoile 

fiziologice nu ne poate procura decît, hai să zicem, uşurare; 

cît despre sublimare (“în psihanaliză, deviere a energiei 

psihice izvorîte din tendinţe instinctuale şi egoiste spre 

atingerea unor scopuri altruiste şi spirituale”, DEI, 1999), 

pe care taica Freud o aşează la baza creaţiei artistice, ea se 

obţine prin ridicarea la puterea de simbol (figură, anagramă 

etc.) a ceea fără de care, vorba clasicului, “toate fiinţele-ar 

fi nule”. Iată cum o face, în O experienţă personală, 

japonezul Kenzaburo Oe (laureat al Premiului Nobel, 1994): 

“Himiko se prăbuşise de nenumărate ori în orgasm, la 

început la intervale scurte şi apoi după pauze din ce în ce 

mai prelungi. De fiecare dată, Bird îşi aminti de senzaţia de 

a lansa un aeromodel seara, pe terenul de joacă de la 

şcoala lui primară. Himiko se învîrtea în jurul axei trupului 

lui în cercuri tot mai largi, tremurînd şi gemînd pe cerul 

orgasmului ei ca un aeromodel chinuindu-se sub povara 

unui motor prea mare. Apoi, cobora din nou pe terenul de 

aterizare unde aştepta Bird şi perioada de repetiţie mută şi 

încăpăţînată reîncepea (...) Himiko zbura în continuare, 

coborînd uşor către pămînt şi ţîşnind iar spre cer ca întrun 

dans, asemeni unui zmeu prins într-un curent 

ascendent”. Nu se lasă mai prejos nici “sexul frumos”, 

dînd dovadă de “gîndire spermatică” (Emil Cioran) prin 

pana în-Nobel-ată (în 2004) a austriecei Elfriede Jelinek, 

autoarea romanului Pianista (remarcabilă, traducerea 

Norei Iuga!): “Pe dinăuntru e toată o văpaie. Fitilul 

luminează mai puternic decît o mie de sori acest şobolan 

scîrbos, numit sexul ei” sau: “Pachetul înlocuieşte rapid 

coroana de carton aurit al fetiţelor, costumate în prinţese 

(...) podoabele reginelor au alunecat în chiloţi şi femeia îşi 

descoperă locul în viaţă. Ceea ce strălucea în mîndria 

copilului deasupra capului, a ajuns acum acolo unde 

lemnul femeiesc trebuie să-şi aştepte tăcut toporul” sau: 

“Priveşte doar în interiorul ei. Bărbatul, acest mecanism 

cu experienţă, prelucrează maşina defectă, instrumentul 

numit femeie” sau: “Din clipa în care amîndoi au obţinut 

în ochii celuilalt corporalitate, şi-au rupt reciproc toate 

relaţiile umane dintre ei (...) Corpul nu-l mai percepe pe 

celălalt, ci îşi devine unul altuia doar un mijloc de a fi 

altfel” sau: “Intră în femeie de parcă ar trebui să 

pingelească, într-un timp record, nişte pantofi sau să 

monteze caroseria unei maşini” sau, în final: “Bărbatul se 

îndeasă în continuare în gura femeii şi o trage puternic de 

păr şi de urechi (...) Ea încă mai vrea, el încă nu poate” 

etc., etc. Cîtă cruzime (y compris, de limbaj), atîta poezie! 

Dimpotrivă, într-o lume (ca panou publicitar, pentru a-l 

parafraza pe Schopenhauer) căzută în derizoriu, 

chioşcurile deşelate de greutatea sînilor expuşi vederii 

constituie reversul profan al frescelor renascentiste, iar 

pudibonderia afişată a unor plays boys dechus & Marii 

Magdalene pocăite e pe măsura ipocriziei taţilor de familie 

plãcerea textului 

113 

ai epocii victoriane care aveau grijă să-şi înzestreze viitorii 

gineri cu bani de bordel, pentru ca fiica lor să ajungă 

virgină în faţa altarului. 

În final, îngădui-mi-se a evoca mica-marea mea 

experienţă în ale scrisului de plăcere — ei bine, redactarea 

romanului Gesturi a pornit tocmai de la această intrare 

sub pielea celuilalt, a sexului opus vreau să zic. Cum însă 

personajul meu nu are identitate sexuală desemnată, a 

trebuit să veghez cu străşnicie să nu-mi scape vreun 

adjectiv ce i-ar dezvălui-o. Soluţia s-a dovedit cît se poate 

de simplă: pe toată durata scrierii, în care corporalitatea 

joacă un rol decisiv, m-am situat la... feminin (mde, 

“Madame Bovary c’est moi”, cu reversul lui Mistinguett: 

“Quand une femme se donne a l’homme qu’elle a dans la 

peau”), astfel încît pot să spun, cu toată ruşinea, că am 

lucrat cu limba. Fiecare organ, mădular, zgîrci, grain de 

beaute etc. mi-a trecut — literalmente! — prin gură: de 

îndată ce era gratulat cu o termninaţie feminină, trebuia 

să-l suprim sau să apelez la un adverb. Totul, pentru a 

obţine acel etalon al corporalităţii umane — nostalgie a 

androginităţii pierdute?! —, numit gestualitate pură. Nu 

mare mi-a fost mirarea să aud, peste ani, în plină stardă, o 

femeie blestemîndu-şi rivala rămasă grea de la bărbatul ei: 

“Să naşti pe gură!” 

Note: 

1. (rus) “În URSS n-avem sex!” 

2. (rus) “Pricepeţi diferenţa!”

114 

Nicoleta CLIVEŢ 

O poezie prietenoasă 

Mai mult decât „o admirabilă carte de versuri“ (N. 

Manolescu, pe coperta a patra), Cinema la mine-acasă 

(Ed. Cartea Românească, 2006) este mai degrabă o 

excelentă carte de poezie, pentru care Robert Şerban a 

primit nu doar binemeritate laude, ci şi premiul pentru 

poezie, pe 2006, al revistei Observator cultural. Împărţit 

în cinci secţiuni, volumul se ocupă de lucruri cum nu se 

poate mai însemnate – Poezia, Lupta, Dragostea, Viaţa, 

Prietenia – însă cu o simplitate cuceritoare de la început, 

cu o seninătate reconfortantă pentru cititor şi deplin 

caracterizantă pentru poet. Cu toate că volumul este 

deschis de o artă poetică ce mizează pe sugestiile venite 

dinspre livresc, pe prezenţa difuză, dar permanentă, a 

intertextualităţii, Robert Şerban nu e tocmai copleşit de 

tradiţia care-l precede. Dimpotrivă, poezia sa merge mai 

mult înspre viaţă decât înspre texte, astfel că, nu atât 

prima parte, cât finalul ars poeticei sale îl defineşte: „ca 

să pot scrie mai bine/ sprijin coala de hârtie/ pe-o carte/ 

/ numele autorului/ iese din când în când/ la suprafaţă/ 

ca un înecat/ şi încearcă să mă prindă de mână// scriu 

repede-repede şi apăsat/ iar cuvintele umplu/ coala 

subţire/ cum bulgării de pământ/ un mormânt proaspăt“ 

(Ca să pot scrie). Poezia este, deci, o experienţă 

esenţială, definitivă, în orizontul căreia totul capătă un 

sens sau, din contra, îşi dovedeşte lipsa de sens. Dacă 

„poezia este ceea ce rămâne din viaţă/ după ce o trăieşti“ 

(Ce rămâne din viaţă), înseamnă că ea nu se poate limita 

la jocul cu intertextele şi că ţinteşte spre a cuprinde 

întregul, dar un întreg împuţinat, vlăguit, comprimabil în 

„puţine cuvinte pe rând/ puţine cuvinte pe pagină/ în 

rest/ alb mult alb“ (Ce rămâne din viaţă). Împăcat cu 

această vlăguire postmodernă a poeziei, privind-o cu 

luciditate şi cu oarecare detaşare, Robert Şerban ne 

demonstrează că nu e obligatoriu ca ea să devină un 

supliciu, o provocare sau un spectacol exhibiţionist, 

putând fi trăită şi ca o plăcută şi de folos zăbavă, ca o 

„vizionare plăcută“, dintr-o poziţie confortabilă, chiar 

domestică (eventual din „cinema-ul“ de-acasă), a vieţii, 

a morţii, a poeziei înseşi. Instalat în această postură de 

spectator, nicicând de combatant, totul pare să-i fie la 

îndemână („scriu despre moarte/ cu uşurinţa cu care înfig 

cuţitul la doi paşi“, Din apropiere) sau pe plac („cred în 

steaua mea/ pe care tocmai o văd/cum cade/ fără 

zgomot“, Crez). Există, aici, o doză considerabilă de 

cronicã literarã 

cinism trucat, al celui care, de pe poziţia omului aşezat, 

încercat, greu de prins în iluzie, caută să-şi rafineze 

otrăvurile, să le transforme în ironii capabile să mascheze 

ieşirile sentimentale ori patetice. Deşi majoritatea 

poemelor sale încep într-un regim de exterioritate 

centripetă, având faţa orientată spre lume, adunând 

detalii sau instantanee din afară, finalul operează aproape 

invariabil o întoarcere spre interior, spre un regim al 

imploziei relaxate: „o femeie adună frunzele căzute/ în 

curtea dintre blocuri/ cu o mătură de nuiele/ ştiu asta 

fără că văd nimic/ – stau întins în pat cu ochii închişi – / 

aud însă foşnetul ritmat al măturii/ şi sunt sigur că e o 

femeie/ şi nu altceva/ fiindcă doar ele jelesc întotdeauna/ 

într-un fel sau altul/ morţii“ (Bocet). Moartea este tema 

spre care se îndreaptă, centripet, mai toate poeziile, 

vibrante prin tonul lor familiar, de taifas, de sporovăială 

amicală pusă la adăpost de orice tentaţie a dramatizării. 

În Dragostea, postura adoptată este schimbată cu cea 

de cuceritor travestit într-un personaj patetic, nostalgic, 

lipsit de eroism, chiar de iniţiativă, savurându-şi antimachismul 

cu care, de altfel, face furori. Dincolo de 

aparenta vulnerabilitate, se ascund certitudini de golan 

rasat, conştient de toate avantajele pe care le poate 

aduce pasivitatea, contemplativitatea, slăbiciunea 

curajos afişată: „acasă/ în singurătate/ sau alături de 

vreo femeie/ plâng uneori la filme// ştiu/ sunt prost/ iar 

prostia mă face emotiv/ cele mai banale poveşti/ despre 

moarte/ despre viaţă/ îmi provoacă uneori lacrimi şi muci 

cât o gripă// ele au toate aceeaşi reacţie/ mă iau în braţe/ 

mă strâng la piept/ mă mângâie pe cap/ uneori îmi şterg 

ochii/ ce femeie rezistă unui bărbat care plânge?// acasă/ 

la filme despre moarte/ despre viaţă/ eu plâng şi fut“ 

(Cinema la mine-acasă). Că poetul este un cunoscător 

în materie de feminitate se vede printre rânduri, altfel 

străduindu-se să ascundă că ştie mai mult decât spune, 

că a văzut/trăit mai multe decât este dispus să ne 

mărturisească. Dar cu toată această discreţie absolută şi 

provocatoare, unele versuri îl trădează: „gura ta desparte/ 

carnea mea bună de carnea mea rea/ ca o rindea/ care 

desface în fâşii/ lemnul ce ţine uşa// urli/ îţi pierzi culoarea 

ochilor/ gingiile plesnesc/ limba năvăleşte afară/ pielea 

îţi creşte şi descreşte ca un imperiu/ nici o oglindă nu te 

mai recunoaşte/ când eşti femeie“ (Gura ta). 

Departe de gustul pentru spectaculos şi scandalos 

al unei bune părţi a tinerei generaţii, Robert Şerban 

preferă exploziilor imagistice şi de limbaj un stil imploziv, 

care-l conduce spre o poezie uimitor de intimă cu lucrurile 

esenţiale şi, mai ales, uimitor de senină şi de nestânjenită 

de această intimitate cu Viaţa, cu Dragostea sau cu Poezia. 

Cinema la mine-acasă este cea mai prietenoasă carte 

de poezie a ultimilor ani.

Alex GOLDIŞ 

Critica de ziua a doua 

Nu-ţi poţi dori nimic mai mult, ca autor român, decât 

să scrie Bogdan Creţu despre tine. Într-un fel, intuiţia lui 

Nichita Danilov, care ni-l prezintă pe critic pe coperta a 

patra a „Lecturilor actuale” (Editura Timpul, Iaşi, 2006) 

ca pe o fire „ce gâdilă plăcut orgoliile” e adevărată, deşi 

n-ar trebui exagerată. Nu neapărat din dorinţa de a 

parveni, nici din lipsă de simţ critic, ci dintr-o viziune 

particulară asupra câmpului literar provine aspectul 

„catifelat” şi „molatec” al discursului lui Bogdan Creţu. 

În primul rând, pentru Bogdan Creţu, literatura este 

bună în sine, iar judecata critică fermă nu face decât săi 

tulbure cursul firesc. Conform principiului „aveţi 

puţintică răbdare”, criticul literar n-ar trebui să se 

repeadă cu avântul taxinomic, pentru a nu deforma ceva 

din materia vie a literaturii. „Criticul literar nu e mereu o 

bună ursitoare, el poate fi cel mult o moaşă necesară”, 

se exprimă foarte plastic tânărul autor. De altfel, scrisul 

lui Bogdan Creţu e o bună pledoarie pentru literatura vie 

şi pentru valenţele ei umane. Prieten al literaturii şi frate 

bun al scriitorilor, criticul se grăbeşte să înfiereze, de 

câte ori are ocazia, dogmatismele criticii: „Poezia nu 

funcţionează (nepotrivit verb!) conform unei rigide 

ecuaţii la care de obicei discursul critic tinde să o reducă”. 

De altfel, principala calitate a scrisului său e dezinvoltura 

şi aspectul empatic. Fără a fi foarte studiate sau complex 

construite, cronicile lui Bogdan Creţu seamănă cu nişte 

fragmente dintr-un jurnal de lectură. Natură prin 

excelenţă afirmativă, criticul citeşte şi scrie cu vădită 

plăcere - de aici vine şi aerul degajat sau senzaţia de 

autenticitate a discursului. Mai degrabă decât 

tipologizările sau comentariul de text contează, în aceste 

cazuri, gradul de aderenţă la sensibilitatea cititorului. 

Lipsit de porniri exhibiţioniste, Bogdan Creţu se prezintă, 

totuşi, în faţa cititorului, aşa cum e el, întreg şi gol, fără 

mari podoabe pansive. Credibilitatea scrisului său de 

aici provine. Din cronicile lui, redactate în mare parte la 

persoana a II-a a intimităţii, aflăm nu doar date despre 

carte sau autor, ci şi despre întâlnirile criticului cu ele. 

Că înainte de a pune mâna pe „Chemarea lui Matei” a 

Florinei Ilis nu ştia mai nimic despre autoare, sau că în 

varianta primă, ascultată live în cenaclu, romanul lui 

Lucian Dan Teodorovici, „Cu puţin timp înaintea 

coborârii extratereştrilor printre noi” nu i se păruse 

grozav. Astfel încât, aş spune că nimic din ce e omenesc 

în literatură nu-i scapă lui Bogdan Creţu. 

De altfel, şi valorile pe care le creditează criticul 


115 

sunt profund umane. Conştient de faptul că scriitorul e, 

în primul rând un om în toată puterea cuvântului, iar, nui 

aşa, errare humanum est, Bogdan Creţu slăbeşte 

pretenţiile judecăţii literare. Criticul nu-i cere scriitorului 

„o deşănţată originalitate”, mărturisind chiar că „este 

abuziv a-i cere unui autor să-şi reînnoiască permanent 

discursul, să-şi primenească fără oboseală versificaţia 

etc”. Coborând standardele la acest nivel, mai toţi 

scriitorii pe care-i comentează reuşesc să dea cărţi reuşite 

sau notabile. Când formulează, totuşi, obiecţii, ele sunt 

învăluite într-o artă eufemistică, iar eventualele reproşuri 

dispar în nesfărşite volute stilistice. „Nu spun că acest 

procedeu sufocă naturaleţea textelor, dar nici nu pot 

observa că tertipul este destul de frecvent pentru a risca 

să devină tic, în dauna realului fler al scriitorului, care 

are ştiinţa bunei conduceri a efectelor, a tensiunii lirice”, 

se spune despre Dan Bogdan Hanu, autor care rămâne, 

totuşi, „una dintre cele mai interesante voci din lirica 

ultimilor ani”. Bogdan Creţu se scuză şi scuză 

întotdeauna scriitorul pentru eventualele accidente. 

Pentru el, nu există literatură proastă, ci doar literatură 

mai puţin reuşită. Din această cauză, criticul se 

transformă într-un avocat al fiecărui scriitor pe care îl 

are în faţă. Cronica lui dobîndeşte un puternic aspect de 

lobby, care, în ciuda autenticităţii discursului, sună 

destul de fals. Spirit aprobativ, Creţu transformă cel mai 

neînsemnat detaliu al unei cărţi într-un adevărat atu, 

scoţînd valoarea, cum se spune, şi din piatră seacă. Mai 

grave sunt, însă cazurile, în care pentru a rămâne un 

tovarăş de drum al scriitorului, Creţu măsluieşte criteriile 

după bunul plac: „Studiul iniţial, intitulat direct 

Coordonate istorice şi estetice le avangardei ruse, 

imbatabil ca informaţie şi compus într-o tonalitate aulică, 

menită a instrui în primul rând, are de îndeplinit o menire 

oricum, numai simplă nu: aceea de a-l familiariza pe 

novicele cititor autohton cu aspectele diverse ale unui 

fenomen până în acest moment cunoscut doar 

specialiştilor. Funcţia sa este, prin urmare, una în primul 

rând didactică. De aceea, cine se aşteaptă la puseuri 

ghiduşe de autorlâc, la inovaţii sau căi hermeneutice 

inedite, originale cu tot dinadinsul, va fi dezamăgit”, se 

spune despre Livia Cotorcea. Prin urmare, pentru ca 

judecata cronicii să iasă pozitivă, autorul nu ezită să 

ironizeze originalitatea, transformând-o, după cum am 

văzut, în „puseuri ghiduşe de autorlâc”. Adeseori, 

debuturile cronicilor lui Bogdan Creţu respectă un ritual 

al canonizării autorilor, cu preţul deformării sau al înjosirii 

contextului în care sunt situaţi. De pildă, în poezia 

optzecistă, meritul Marianei Codruţ ar fi tocmai acela de 

nu „renunţa la datele propriului temperament în favoarea 

unui comandament de grup” (?!) reflectat de scriitura 

„uşor stridentă” a Marianei Marin, a Martei Petreu sau a 

Magdalenei Ghica. Când aduce astfel de acuze prin 

ricoşeu, ele sunt puse întotdeauna în slujba scriitorului 

tratat în cronică, singurul al cărui ego contează la 

momentul respectiv. În favoarea acestuia din urmă se 

sacrifică totul, iar comentatorul, degajat din fire, devine 

un adevărat jongleur printre judecăţile de valoare.

116 

Criteriile şi valorizările se modifică, sub aceeaşi tehnică 

a politeţurilor critice, în funcţie de context: dacă autorul 

e mai tradiţionalist, nu se va spune că formula e învechită, 

ci se va sublinia meritul ei de a nu se lăsa „luată în 

balonul” postmodern; dimpotrivă, dacă volumul e 

postmodern, ni se va evidenţia atuul faţă de un cititor cu 

un orizont de aşteptare învechit. 

La urma urmei, Bogdan Creţu vădeşte un spirit de 

martir, pentru că de dragul scriitorilor, renunţă cu 

seninătate la propriile criterii. Pentru a scoate autorul cu 

faţa curată, criticul se contrazice şi se contorsionează, 

îşi amestecă şi îşi întoarce principiile unul împotriva 

celuilalt, de la o cronică la alta, sau, mai rău, în acelaşi 

fragment. În textul „Însemnări răzleţe despre tinerii 

scriitori”, unui pasaj de la pagina 63 („Sper să nu reiasă 

din aceste grăbite rânduri decât un îmblânzit scepticism 

faţă de reacţiile excesiv panegirice ale criticii”) îi 

răspunde, într-o oglindă întoarsă, altul de la pagina 66 

(„Pentru că, în majoritatea cazurilor, respingerea 

încruntată a acestor tineri s-a făcut pe necitite. Sau în 

urma unei lecturi cât se poate de binevoitoare. Paginile 

care urmează nu au alt scop decât să îndemne la 

speranţă”), amîndouă vorbind despre douămiişti. De 

altfel, contradicţiile din discursul criticului sunt 

explicabile printr-o tendinţă de polemică fără obiect. 

Andrei Terian a identificat deja, într-o cronică din 

„Cultura”, reticenţa lui Bogdan Creţu de a-şi numi direct 

adversarii adversarii de idei. Ceea ce Terian a omis, totuşi, 

e faptul că aceasta e şi o bună strategie prin care tânărul 

critic pozează într-un polemist. Cred că dacă unii adversari 

pot fi identificaţi, aşa cum a făcut-o Andrei Terian, alţii 

sunt pure invenţii pentru ca discursul lui Creţu să 

dobândească o alură dialectică. Polemist închipuit, 

autorul îşi confecţionează cel mai adesea adversarii, 

tocmai pentru a se transforma în salvatorul autorului 

comentat. 

Metodele de interpretare ale lui Bogdan Creţu sunt 

simple şi sănătoase. Bun cunoscător al cîmpului literar 

românesc, autorul îşi permite să preia câteva idei de-a 

gata şi să jongleze mai mult sau mai puţin graţios cu ele 

– fapt ce dă scrisului său acel aer de relaxare. Prea 

preocupat să nu lezeze opinii, Bogdan Creţu nu lezează 

cu nimic nici intepretarea însăşi. Principala calitate a 

acestei formule e că nu o să vezi niciodată la Bogdan 

Creţu vreo alunecare de sens, vreo supraintepretare sau 

vreun comentariu greşit. Autorul se mişcă în întregime 

pe terenuri bătute. Dacă literatura e bună din principiu, 

nu e mai puţin adevărat că ea e şi o certitudine, într-un 

anumit sens. Numai că ajuns în acest punct, criticul nu 

reuşeşte să se păstreze la adăpost de clişee. Poezia e 

intepretată, în întregime, pe intervalul dintre autenticitate 

şi artificiu. Dacă prima e invocată drept calitate, a doua 

devine, aproape, invariabil, un defect – de reperat mai 

degrabă în subtext, pentru că autorul nu o spune 

niciodată răspicat. Atlet şi misionar al autenticităţii, 

Bogdan Creţu măsoară aportul afectiv al poeţilor cu 

termometrul sau supune textele detectorului de minciuni, 

căci vorbeşte, cel mai adesea, de „temperamentala 


indiferenţă”, de „răceală” sau, invers, de „firescul 

versificării”. Nici clişeul literaturii-confesiune, cu efecte 

terapeutice nu e mai puţin cultivat de tânărul critic. Nu 

scapă de această „fantasmă” critică (pe numărate!) nici 

Ana Blandiana, nici Mihai Ursachi, Dan Coman, Radu 

Vancu, T. S. Khasis, Dan Sociu, sau prozatorii Nichita 

Danilov, Richard Wagner, Octavian Paler etc. „Criza de 

identitate pe care spovedania lirică o eliberează, 

purgativ” e fetişul interpretativ prin care Bogdan Creţu 

îşi trece toţi subiecţii. Şi cu efecte nu dintre cele mai 

cathartice pentru cititor. 

Atunci când încearcă să redea mecanisme mai complicate, 

autorul se pierde în fraze lungi şi împleticite, se 

împiedică în câte o subordonată şi dublează, stângaci, 

sensuri – semne, toate acestea, că pasiunile o iau înaintea 

sintaxei: „La Daniel Bănulescu ceea ce frapează este, în 

primul rând, nonşalanţa cu care reuşeşte să îmbine 

diferite registre, de regulă contradictorii, în poezia sa 

proteică, eteroclită, ce-şi extrage specificul tocmai din 

manipularea concretului pe care are talentul de a-l mântui 

ispitindu-l către zona rafinată a abstractului”. Nici 

stilistica arhaică sau regionalismele, netrecute, ca la Al. 

Cistelecan, printr-un filtru ironic, nu fac un serviciu 

discursului lui Bogdan Creţu (cătinel, a primeni, prizărit, 

alean, firoscos etc). 

Cea mai gravă problemă a formulei critice practicate 

de Bogdan Creţu rămâne, însă, cea a valorizării. În 

viziunea lui Bogdan Creţu, criticul nu impune valori, ci 

le omologhează postfactum: „Cred că a înregimenta 

scriitorii unei anumite perioade în şabloane conceptuale 

este rolul criticii, iar acest lucru se poate face pertinent 

numai după ce fenomenul, în liniiile lui mari, s-a 

consumat”. Canonul se face, aşadar, de la sine, iar criticul 

nu e decât un martor care vine să parafeze totul la final. 

Această viziune trădează însăşi natura cronicarului literar, 

aceea de a fi un participant activ la fenomenul literar şi 

de a „tria” (horribile dictu), pe cât posibil, valorile. 

Concepţia, dar mai ales practica lui Bogdan Creţu 

transformă, din păcate, orice cronicar literar într-un critic 

de ziua a doua.

Claudiu TURCUŞ 

Reţeta vieţii veşnice 

În urmă cu ceva vreme, rula pe Pro TV un serial. I 

se spunea Nemuritorul. Spirit justiţiar, personajul principal 

colinda secolele de-a lungul şi de-a latul descâlcind 

enigme, dovedind delincvenţi. Nu era epocă să nu fure 

inima vreunei dudui. Decapitarea unui alt nemuritor (căci 

e mai mulţi) în urma duelului, marca, în fiecare episod, 

supremaţia eroului nostru. Stăteai cu sufletul la gură, 

căci, dacă şi-ar fi pierdut capul, adio peregrinări eterne. 

După o reeditare (Amantul Colivăresei, Cartea 

românească, 2006), Radu Aldulescu publică, în acelaşi 

an şi sub oblăduirea aceleiaşi edituri, un nou roman care 

dezvoltă, printre altele, în cheie unică, şi tema nemuririi. 

Prima „problemă” pe care romanul o ridică se leagă 

de titlul absolut necomercial, de nu stângaci, pentru care 

autorul optează: Mirii nemuririi. Aldulescu îi pierde, din 

start, pe amatorii de titluri ademenitoare, căci nemurireaîn-căsnicie 

nu-i tocmai o valoare după care să se dea 

lumea în vânt. Trecând peste această speculaţie 

neştiinţifică, pare evident că un astfel de blazon îşi 

selectează cititorii. Căci dacă, în unele cazuri, afară-i 

vopsit gardul şi-năuntru leopardul, la Radu Aldulescu 

lucrurile stau pe dos. Cei curioşi a citi povestea, vor 

observa că pe cât de neprietenoasă anunţarea, pe-atât 

de incitantă enunţarea. De fapt, cele două sunt 

indisolubil legate. Titlul nu funcţionează ca simplă 

etichetă pentru subiect, ci îşi rotunjeşte sensul abia în 

urma lecturii întregului roman. 

Povestea unor marginali cu proiecte 

Două planuri narative se intersectează de-a lungul 

cărţii urmărind destinul Mirelei Dogaru şi al lui Rafael 

Ogrinjan. Cei doi locuiesc într-un cartier obscur, undeva 

la periferia capitalei, şi au avut şansa unui anturaj comun. 

Treptat, dezvoltă o relaţie care, în cele din urmă, duce la 

întemeierea unei familii. Dar nu pe descrierea căsniciei 

lor se concentrează naratorul, ci pe biografia 

protagoniştilor, căci convieţuirea dintre Rafael şi Mirela 

reprezintă consecinţa „inevitabilă” a celor două vieţi. 

După o relaţie ratată cu Ticuţă, din care s-a ales cu 

o garsonieră goală puşcă şi cu Mugurel, Mirela se aruncă 

direct în braţele protectoare ale lui Velicu, bărbat 

căsătorit, un fel de Ştefan Gheorghidiu – maistru, pus pe 

fapte. Acesta îşi desfigurează amanta în toiul unei 

petreceri sub pretext că prea se lasă pipăită de junele cu 

care dansa. „Aventura” cu Velicu n-a rămas, nici ea, fără 


117 

rod, măcar că bărbatul îi dăduse Mirelei banii pentru 

chiuretaj. Aflată la ananghie, fără nici o perspectivă, 

Mirela amână inexplicabil momentul avortului, dorinduşi 

parcă să nască din nou. Ulterior, mult mai pragmatică, 

îşi vinde al doilea copil unor francezi. Abia Rafael i-l va 

dărui pe al treilea. 

În ciuda vieţii mizere, schimbând locuri de muncă 

inumane, de la „spălarea bidoanelor de aluminiu cu 

furtunul până o lua ameţeala” şi până „în gura cuptorului 

de te frigeau pâinile la mâini prin palmarele de piele”, cu 

prietene bârfitoare care „te mâncau de fund”, Mirela nu 

este dispusă să cedeze sau să cadă în lamentaţii. În contrast 

cu celelalte prietene, ea reprezintă chiar o feminitate 

aparte, are nuanţe, observă adevărata condiţie de slugă 

a lui Velicu, refuză prostituţia, deşi „avea cu ce”, nu are 

ieşiri de prost gust, asemenea Roşioarei, şi nici 

oportunistă ca Geta nu vrea să fie. Mirela înţelege că 

trebuie să se salveze, iar unica variantă soteriologică o 

găseşte, după încercări multiple, în „plecatul afară”. Ca 

tipologie, Mirela întruchipează femeia care se zbate 

pentru a ieşi la liman. Iar, în lumea lui Aldulescu, limanul 

este egal cu supravieţuirea. 

Celălalt pol al relaţiei, Rafael, descinde în „valea 

asta a Vitanului” ca exponent al „familiei celor fără de 

familie”. Copilărise într-un orfelinat unde seara „din 

bătaie aluneca toată suflarea direct în somn”, iar acum 

munceşte ca pedagog/supraveghetor în aceeaşi lume, 

împreună cu Milică şi madam Ortansa. Încă din debutul 

cărţii, aflăm că Rafael „era din familie bună”. Doar că, în 

cazul lui, contextul social a învins bietul şi fericitul context 

genetic. Ocupaţia centrală a celui care noaptea 

păzeşte „familia celor fără de familie” este hălăduiala: la 

început de unul singur, mai apoi cu noul său prieten 

Mărgărit, iar, în cele din urmă, cu cea pe care destinul ia 

hărăzit-o. Mersul în gol al lui Rafael provine din 

luciditatea lui: „se vedea prizonier fără scăpare în 

telenovela aia în pofida împotrivirii dezgustate, deh, 

miroase, pute, unde să te duci când n-ai fost niciodată 

nicăieri”. 

Pe când „se agăţa de plecatul afară”, Mirela îl 

întâlneşte pe Rafael. Ea avea nevoie de cineva care să o 

asculte şi să îi întreţină iluzia, iar el era unicul care sesiza 

potenţialul Mirelei – „o vedea destul de destupată”. 

Relaţia dintre cele două personaje prilejuieşte, practic, 

întâlnirea a două proiecte de ieşire din acea lume. Dar 

numai Rafael ştie că n-ai „unde să te duci, când n-ai fost 

niciodată nicăieri”. 

„Ieşirea intrarea ieşirea” 

Aldulescu nu poate concepe marginalitatea decât 

ca pe un spaţiu închis, având o singură nişă. Aceea prin 

care se intră. Personajele încearcă repetat şi în zadar 

evadarea din cloaca socială în care îşi duc traiul, căci 

precaritatea condiţiilor dublată de „forţa” obişnuinţei 

cu propria condiţie îi consemnează în interiorul aceleiaşi 

realităţi. Capătul de cartier din Mirii nemuririi e locul 

unde „greaţa se suprapune peste foame”, unde pastila 

de ţânţari se întoarce pe toate părţile – „păi dacă nici o

118 

mie de lei pentru o pastilă, chiar că a ajuns frânghia la 

păr”, unde „mila, da, iubirea şi deznădejdea” 

convieţuiesc. Nimic din exterior nu intervine să 

restaureze/salveze această formă de viaţă inerţială. Până 

şi filantropia se consumă tot în interior. Pe când lucra la 

cantina Liceului de construcţii 23, Mirela îşi hrănea 

prietenele din belşugul firimiturilor căzute de la masa 

comunismului în floare, iar Getuţa o îndoapă pe Mirela 

cu cârnaţii atât de rari ai capitalismului, ambele purtări 

de grijă sprijinind evidenţa că revoluţia abolise un regim, 

dar nu şi foamea (în sensul lui a face foame). A nu avea 

încotro pare să fie principiul constrângător, de bază, al 

vieţii în obscurul cartier bucureştean, iar versul lui Ioan 

Es. Pop – „Zadarnic te vei zbate să afli ieşirea intrarea 

ieşirea” – din Ieudul fără ieşire se pliază fidel pe datele 

marginalităţii pe care Aldulescu o imaginează. Autobuzul 

salvator trece şi în Mirii nemuririi doar vinerea, „şi azi e 

doar marţi / şi mâine poimâine doar marţi şi autobuzul / 

când trece, vinerea, trece doar (s.m.) pe la borşa”. 

Umilirea ca tehnică a nemuririi 

Evadarea fiind exclusă, rămâne viabilă adaptarea, 

adică acea reacţie a individului faţă de mediul în care 

este constrâns să trăiască într-un anume fel. Şi cum se 

poate trăi într-o lume austeră, mizerabilă, insuportabilă? 

Vocea naratorului care se infiltrează atât de intim printre 

personaje, încât le seamănă uneori, dar care marchează 

şi o distanţă suficientă pentru a observa lumea de sus, 

desfăşoară un scenariu social al dependenţei. În 

marginea de lume a lui Aldulescu, fiecare atârnă de 

cineva. Reuşita socială se traduce în posibilităţile 

materiale ale celui de care atârni. Geta atârnă de italianul 

pe care pusese mâna, Mirela atârnă o vreme de Velicu, 

Roşioara atârnă la vecinii de scară cărora le cere cu 

împrumut zahăr într-un şerveţel, două ţigări sau o cană 

de orez. 

Un singur personaj face excepţie. Rafael nu se 

supune ideologiei atârnării, deoarece, spre deosebire de 

Mirela, „acel instinct al supravieţuirii îi lipseşte”. 

Conştientizând şi experimentând limitele existenţei în 

această „Vale a Plângerii”, personajul caută salvarea întrun 

soi de marginalitate a marginalităţii. „Ca să fii în 

stare să te umileşti puţin trebuie să te umileşti mult” îi 

spune el Mirelei cu ocazia primei lecţii de „iniţiere în arta 

nemuririi”. În proiectul soteriologic al lui Rafael, numai 

practica cerşetoriei, şi mai apoi a furtului, poate 

autentifica o viaţă, căci numai acestea două permit 

proiectarea unei alte identităţi. Aici intervine arta 

narativă a lui Radu Aldulescu care gestionează impecabil 

cele două planuri ale stilului indirect liber. Dialogând cu 

personajul îl lasă pe acesta să se exprime – „sunt un 

nemuritor, în definitiv”, dar întregeşte descrierea făcând 

afirmaţia lui Rafael relevantă – „chiar asta eşti, un gunoi, 

ceva ca o pală de duhoare plutind în briza prăfoasă a 

nopţii, legănându-se şi risipindu-se printre ghetourile 

astea”. Astfel, dematerializarea celor doi miri ţine de 

perspectiva naratorului asupra universului ficţional, pe 

când nemurirea e un atribut pe care personajul şi-l 


revendică. 

Dacă lumea nu poate fi schimbată, iar ieşirea din 

ea constituie o imposibilitate, lui Rafael şi Mirelei le 

rămâne varianta de a fi altcineva. Un altcineva care nu 

se supune vremii în care trăieşte, întrucât „pe aici sunt 

în trecere, îmi trag niţel sufletul şi mă duc”. Umilirea/ 

„jertfa” celor doi miri sfârşeşte, aşadar, într-o retorică a 

nemuririi aptă să susţină/justifice imersiunea într-un 

mediu pe care îl resimt străin: „suntem tot mai străini în 

oraşul ăsta în care ne-am pomenit însetaţi şi potolindune 

setea cu apă de canalizare, iar stomacurile noastre au 

devenit apte să recicleze gunoaie, în timp ce sângele a 

căpătat fluiditatea şi consistenţa nedezminţită a fecalelor. 

Respirăm aerul greu şi arşiţa morţii tot mai vii şi mai 

străini aici, în locul ăsta unde am cerşit şi am furat”. 

Rafael şi Mirela asimilează până la epuizare lumea în care 

Aldulescu îi pune să vieţuiască. O consumă. 

Roman imprevizibil, Mirii nemuririi desfăşoară 

filmul unei umanităţi care „se mulţumeşte îndeobşte cu 

puţin, chiar şi cu mai puţin decât nimic (s.m.)”. Această 

„realitate” n-ar avea acelaşi efect povestită de narator 

ori împărtăşită de personaje. Povestirea ar fi imprimat 

romanului artificialitate, în timp ce dialogul lăsat 

„nesupravegheat” în braţele personajelor ar fi condus, 

cu siguranţă, la idiomatizarea naraţiunii. Abia alternanţa 

celor două planuri, intuită cu precizie în formula narativă 

aleasă, asigură o imagine coerentă a marginalităţii avute 

în vedere de romancier. Stilul indirect-liber-dialogat 

din care situaţiile epice cresc constituie punctul forte al 

scriiturii, individualizând un prozator matur, deprins cu 

„legile” construcţiei romaneşti. 

Mai rămâne o dilemă, pe care oarecum am anticipato: 

intertextul. Oare Duncan McCloud, highlander-ul din 

serialul evocat, cu care păgubitul Zizi îl compară pe Rafael 

– „Nemuritorul? Acela cu sabia din serial? Eşti nebun.” 

– va mai fi o referinţă accesibilă peste cinci-zece ani? Se 

prea poate să nu. Şi atunci se naşte a doua întrebare: 

Există şansa ca, din cauza acestui intertext, romanul să 

devină datat? Tot negativ voi răspunde şi la această 

întrebare, întrucât, după cum am încercat să demonstrez, 

coerenţa construcţiei narative provine/e generată în 

acest roman din interiorul propriului imaginar. Fiind un 

intratextual prin excelenţă, Aldulescu foloseşte 

intertextualitatea doar ca pigment ironic. Aceasta 

colorează, dar nimic trainic nu se zideşte cu ajutorul ei. 

Fără discuţie, Mirii nemuririi e cel mai reuşit roman 

al lui Radu Aldulescu. O carte atent dozată, finisată 

îndelung, care se termină la timp şi al cărei final, dacă laş 

cita, i-ar stârni la lectură chiar şi pe „scepticii” pe care 

titlul îi îndepărtase. 

____ 

Radu Aldulescu, Mirii nemuririi, Editura Cartea 

Românească, Bucureşti, 2006

Georgeta MOARCĂS 

Fiinţele mitologice de lîngă noi 

„Dar acum, spun bătrînii, nu mai există nici strigoi, 

nici Fata Pădurii, nici Omul Nopţii, acuma oamenii sînt răi 

şi în ei sînt toate relele.” (Budeşti, Maramureş, 2003) 

Monografia lui Constantin Eretescu Fata Pădurii 

şi Omul Nopţii* reface, printr-o investigaţie atentă şi 

solid documentată (vezi corpusul de 514 texte din partea 

a doua a cărţii), drumul de la caracterul uşor senzaţional al 

faptelor povestite – perceput chiar de unii informanţi şi 

conferit de localizarea întîmplărilor şi asumarea lor ca 

experienţă trăită – la structuri mitico-ritualice străvechi. 

Trecînd peste consideraţii uşor tendenţioase precum 

cele ale cercetătorului Jean Cuisenier, înclinat prea mult 

(şi în spirit fantezist) să considere aceste reprezentări 

aparţinînd panteonului mitologic românesc drept produsul 

unei imaginaţii „stimulat[e] peste măsură de minunatele 

efecte ale horincii.” (apud Eretescu, p. 22), Constantin 

Eretescu identifică drept punct de plecare al cercetării 

sale tocmai această trăsătură de fapt recent întîmplat. 

Întîlnirile oamenilor cu Fata Pădurii sau Omul Nopţii 

nu sînt doar extraordinare prin neprevăzut şi efectele lor 

fatale (boală, moarte) ci mai ales prin faptul că experienţa 

descrisă aparţine printr-o legătură mai puternică 

(informantul este chiar eroul povestirii) sau mai slabă 

(eroul este un cunoscut al informantului; povestea lui 

poate fi o poveste moştenită în familie sau auzită de la 

altcineva) celui care povesteşte. Cei ce narează întîmplări 

în care apar aceste două figuri mitologice, subliniază 

Constantin Eretescu, sînt convinşi de adevărul spuselor 

lor. Ei nu povestesc nici un mit şi nici un basm, ci întîmplări 

trăite. Informanţii acestor relatări cu vîrste cuprinse între 

10 şi 93 de ani nu sînt numai protagoniştii direcţi ai 

atacurilor fiinţelor supranaturale, bărbaţii tineri, ciobani, 

tăietori de lemne sau tinerele mame. Difuziunea legendei 

în toate grupele de vîrstă, indiferent de profesie este însă 

un semn al statutului ei profan în societatea românească 

din anii 1895-2003, datele primelor şi ultimelor consemnări 

în corpus. 

În partea centrală a studiului său introductiv, 

Constantin Eretescu identifică şi rezumă, pe baza a 

numeroase citate, acţiunile celor două figuri mitologice. 

* Constantin Eretescu 

Fata Pădurii şi Omul Nopţii: în compania fiinţelor 

supranaturale, Editura Compania, Bucureşti, 2007 

cu cãrþile pe masã 

119 

Fata Pădurii este o fiinţă agresivă, care atacă bărbaţii aflaţi 

în pădure, departe de sat, cel mai adesea ciobani tineri. 

Sub chipul iubitei rămase în sat, ea îi apare tînărului şi îl 

violează. Dacă acesta descoperă adevărata identitate a 

agresoarei este pedepsit, fiind luat pe sus de un vînt stîrnit 

din senin, aruncat în prăpăstii, îmbolnăvit sau omorît. Chiar 

şi urma ei este periculoasă. Cel care calcă în urma Fetei 

Pădurii, deşi se află pe un drum cunoscut, rătăceşte calea 

timp îndelungat, ajungînd în locuri necunoscute. Aceeaşi 

fiinţă este vinovată şi de furtul copiilor mici rămaşi singuri, 

alteori luaţi chiar de sub ochii mamelor, de îmbolnăvirea 

animalelor. Eliberarea de sub puterile ei comportă procedee 

magice ca descîntatul, purtarea unor obiecte cu rol 

apotropaic (brîu împletit din nouă brîie de văduvă găsite, 

brîu de tei, plante ca usturoi, leuştean, rostopască, pelin, 

substanţe sacre precum tămîia), mimarea morţii tînărului 

victimă a demonului feminin prin spînzurarea cu capul în 

jos sau arderea simbolică în cuptor (semnificînd tot 

complexul iniţiatic de moarte – renaştere), la care se 

adaugă, pentru o eficienţă sporită şi rugăciunile. De puţine 

ori se apelează la doctor. 

Pe plan mitologic, salvarea omului vine de la o altă 

reprezentare, mai puţin cunoscută şi fără contaminare cu 

alte fiinţe supranaturale: Omul Nopţii. Acesta le apare 

oamenilor în postura de urmăritor al Fetei Pădurii, reuşind 

să o captureze, să o despice în bucăţi, o frige la focul 

pregătit la rugămintea lui de oameni şi se ospătează din 

rămăşiţele ei, îmbiindu-i şi pe martori la acest festin ritualic. 

Ceea ce îl poate nedumeri pe cititorul secolului XXI 

este calitatea de erou sau martor (direct, indirect) pe care 

şi-o asumă informanţii. O postură deloc favorabilă, 

aminteşte cercetătorul, pentru că asumarea experienţei 

conferă un statut aparte, marginal: „Contactul cu o forţă 

supranaturală malefică are consecinţe vizibile şi de durată. 

O persoană care a fost victima Fetei Pădurii îşi poate pierde 

glasul, poate slăbi sau muri. În complexul relaţiilor dintre 

membrii unei comunităţi în care toţi oamenii se cunosc 

între ei, un tînăr despre care se ştie că are sau a avut relaţii 

cu Fata Pădurii este privit cu neîncredere, respins şi în 

cele din urmă, scos în afara societăţii. Fata Pădurii poate 

marca negativ destinul unui individ”. (p. 26) 

Şi totuşi, tocmai asumarea experienţei este în măsură 

să înlăture catalogarea rapidă drept halucinaţie a 

întîmplărilor povestite şi să deschidă drumul spre o 

interpretare coerentă. Corpusul de texte alcătuit de 

Constantin Eretescu pune în evidenţă faptul că deşi 

evenimentele sînt de dată recentă, se poate degaja un set 

de tipare, ceea ce trimite spre existenţa unui model primar, 

situat între mit şi legendă. Pentru experienţa povestită a 

întîlnirilor cu Fata Pădurii şi Omul Nopţii Eretescu optează 

pentru termenul de „legendă mitologică”: „pe parcursul 

lucrării ne vom referi la textele narative discutate ca 

legende mitologice şi le vom trata ca mituri.” (p. 58), cu un 

accent şi asupra termenului „legendă”, reprezentînd, în 

formularea lui William Bascom citat de Eretescu, „istoria 

orală a unui grup uman” (p. 56). Legenda mitologică îşi 

poate pierde însă sensul actualităţii, transformîndu-se întro 

simplă poveste mai ales în ultimii ani, cînd informantul, 

cel mai adesea copil, relatează faptele neutru, fără localizare 

sau implicarea numelor de cunoscuţi. Se trece în acest caz 

de la „istoria adevărată” la o „istorie falsă”, la ficţiune.

120 

Degradarea mitului şi apropierea de poveste este anunţată 

şi de schimbarea raporturilor cu fiinţa mitologică, care din 

agresoare a omului ajunge să fie prinsă, umilită, ucisă. 

Pentru Constantin Eretescu, naraţiunile despre Fata 

Pădurii şi Omul Nopţii sînt mituri pentru că cele două 

personaje „se comportă ca nişte divinităţi, acţiunile lor au 

un caracter atemporal şi, prin aceasta exemplar” (p. 57). 

Ca rezultat al acestei experienţe omul îşi schimbă statutul 

existenţial, devenind iniţiat. Caracterul tragic al naraţiunilor 

este încă un argument în favoarea considerării lor drept 

mituri. Bruno Bettelheim citat de Eretescu stabileşte, în 

funcţie de perechea de contrarii pesimism – optimism 

diferenţa între mit şi basm: „Mitul este pesimist în timp ce 

basmul este optimist, oricît de înspăimîntător de serioase 

pot fi unele elemente ale poveştii.” (p. 57) 

Importanţa celor două figuri mitologice în aria 

Transilvaniei de nord şi a nordului Moldovei reprezintă o 

trimitere directă, pentru Eretescu, la un anumit tip de 

civilizaţie pastorală, mai vechi decît cel din restul 

Transilvaniei. În primul rînd pentru că agresiunea Fetei 

Pădurii se săvîrşeşte cel mai adesea asupra ciobanilor 

tineri, aflaţi singuri cu oile departe de sat. Izolarea în care 

se găseşte tînărul, confruntarea cu fiinţa mitologică şi, 

odată trecută această probă, înzestrarea ulterioară cu unele 

cunoştinţe vitale (cunoaşterea ierburilor de leac din 

grădinuţa Fetei Pădurii folosite în vindecarea bolilor oilor, 

dreptul de a circula în spaţiul natural) sînt punctele cheie 

evidenţiate de Constantin Eretescu în cursul interpretării 

sale. Fata Pădurii este aşadar „oficiantul ritului” de iniţiere 

într-un grup profesional, cel al ciobanilor, Omul Nopţii 

avînd un rol de „mediator mitic” (salvîndu-l pe neofit de 

agresiunea demonului feminin şi consumîndu-i ritualic 

corpul, realizînd un transfer de calităţi indirect). 

Difuziunea extrem de largă a întîmplărilor cu Fata 

Pădurii, unii informanţi provenind din Grecia (Pind) sau 

Albania „sugerează existenţa unei linii neîntrerupte de 

comunicare culturală între păstorii români din întreg spaţiul 

balcanic”. (p. 35) 

Fata Pădurii şi Omul Nopţii apar în această postură 

de divinitate malefică – divinitate benefică doar în aria 

unde s-a înregistrat cea mai mare circulaţie a legendelor 

dar care este şi stratul cel mai vechi al acestor credinţe: 

Maramureş. La periferia ariei de răspîndire, Fata Pădurii 

se transformă într-o divinitate silvană, Mama sau Vîlva 

Pădurii, protectoarea codrului şi ocrotitoarea animalelor 

iar Omul Nopţii îşi pierde trăsăturile mitologice, devenind 

un om sălbatic sau chiar dispare. În celelalte zone în care 

sînt atestate (centrul Moldovei, centrul Transilvaniei, 

Banat, regiunea Transcarpatică din Ucraina, Grecia - Pind, 

Albania) mărturiile şi credinţele sînt sporadice, poate şi 

datorită lipsei interesului cercetătorilor faţă de aceste 

reprezentări, consideră etnologul. 

Dintre trăsăturile supranaturale ale Fetei Pădurii 

Constantin Eretescu evidenţiază proteismul şi ubicuitatea. 

Fata Pădurii poate apărea sub înfăţişarea unei femei (tînără, 

bătrînă, cu aspect sălbatic, monstruos, goală sau 

îmbrăcată ca o doamnă, ţărancă), unui animal (cel mai 

adesea cal dar şi cîine, porc, vacă), unui fenomen meteorologic 

(vînturi declanşate din senin sau furtuni 

puternice) sau chiar a unui obiect (tufă, claie de fîn, suman). 

Cîntecul ei farmecă bărbaţii dar comunică şi modul în care 


se pot apăra de efectele contactului. Dezvăluirea identităţii 

o aruncă invariabil în categoria monstruosului, nonumanului, 

pentru că i se descoperă spinarea concavă şi 

copita de cal. În aceeaşi categorie este inclus şi Omul 

Nopţii, prin viaţa nocturnă, traiul în pădure şi reprezentarea 

antropomorfă dereglată. Prin canibalismul său ritualic el 

facilitează transmiterea indirectă a cunoştinţelor şi puterilor 

magice ale divinităţii feminine asupra ciobanului, dîndu-i 

astfel posibilitatea de a fi liber în mediul natural şi de a-şi 

însuşi tainele plantelor de leac. 

Fata Pădurii a preluat, prin contaminare, funcţiile 

caracteristice şi numele altor reprezentări monstruoase şi 

agresive faţă de om din cultura populară românească: 

Aripa Sătănii sau Samca, Ciuma, Dracul Frumuşelele, 

Marţolea, Muma Pădurii, Milostene, Smăoana. Pornind 

de la acţiunea lor asemănătoare, atacurile erotice, 

Constantin Eretescu consideră că cea mai interesantă 

similitudine poate fi stabilită cu figura Zburătorului. Ea 

este întărită de răspunsurile la chestionarele lui Hasdeu 

de la sfîrşitul secolului XIX unde definiţia Zburătorului e: 

„«chipul, arătarea» unei fete sau femei care vine la feciorul 

ori bărbatul iubit.”, „La bărbaţi vine, în loc de zmeu, 

zmeoaica; vine seara, după asfinţitul soarelui, noaptea, 

numai noaptea”. (apud Eretescu, 139). Deşi marchează un 

moment al iniţierii erotice atît pentru fete cît şi pentru 

tinerii ciobani, etnologul stabileşte diferenţe sensibile în 

ceea ce priveşte cadrul iniţierii. Zburătorul acţionează în 

spaţiul domestic al casei şi în cel public al şezătorii, Fata 

Pădurii îi agresează pe cei izolaţi şi singuri. Finalitatea 

ritului este diferită: iniţierea fetelor are caracter colectiv, 

urmăreşte trecerea de la statutul de fată la cel de femeie 

măritată; iniţierea tinerilor ciobani urmăreşte însuşirea 

secretelor profesiei lor. 

Revelatoare pentru înţelegerea locului pe care îl 

ocupă aceste figuri mitologice în existenţa oamenilor sînt 

apropierile pe care cercetătorul le face între legendele cu 

Fata Pădurii şi Omul Nopţii şi o serie de credinţe, practici 

ritualice şi interdicţii aparţinînd aceleiaşi zone culturale. 

Spre exemplu, pentru comentarea momentului declanşator 

al apariţiei Fetei Pădurii, simpla evocare a iubitei lăsate în 

sat ce atrage în mod fatal apariţia demonului feminin, 

Eretescu asociază şi interdicţia referitoare la accesul 

femeilor la stînă cunoscută şi azi în nordul Transilvaniei. 

Secvenţa în care Fata Pădurii îl duce în zbor pe tînăr în 

pustietăţi şi-l abandonează acolo corespunde unor practici 

magice folclorice de aducere a iubitului pe sus, de oriunde 

s-ar afla el, chiar şi din temniţă. 

O altă dimensiune importantă a studiului o reprezintă 

punerea într-un context mai larg, european, a legendelor 

despre Fata Pădurii. Acelaşi scenariu al confruntării dintre 

bărbatul izolat în pădure şi o divinitate cu un apetit erotic 

nepotolit, malefică, încheiat adesea prin moartea omului 

se întîlneşte în legendele scandinave despre Zîna care 

urmăreşte un om cu nu mai puţin de 151 de variante în 

Norvegia. Schimbatul copiilor este o altă temă cu multe 

variaţiuni în spaţiul germanic, o legendă similară întîlninduse 

şi în culegerea Fraţilor Grimm. Similitudinile conduc, 

consideră Eretescu, spre un fond mitologic comun, al 

stratului culturii celtice, difuz în zona Europei Centrale şi 

de Nord. 

Deşi accentua la începutul studiului asupra

dimensiunii supravieţuirii acestor credinţe, considerînd 

că „Mitul Fetei Pădurii şi al Omului Nopţii a rezistat tuturor 

schimbărilor de mentalitate şi mereu înnoitelor cicluri ale 

civilizaţiei pentru a ne dezvălui, în limbajul metaforic al 

speciei, felul în care se desfăşura, în trecutul îndepărtat, 

un ritual esenţial în instruirea tinerilor ce se pregăteau să 

intre în viaţă.” (p. 12), Constantin Eretescu constată totuşi 

şi o certă degradare a lui. Cel mai important semnal vine 

de la cei care altădată erau eroi sau martori ai acestei 

experienţe. Nu o singură dată, şi nu numai în 2003, data 

ultimului text înregistrat în corpus, ci şi în 2006, data unor 

anchete personale de teren în Maramureş, pe lîngă 

evocarea fricii provocate de apariţia acestor fiinţe 

supranaturale este prezentă şi credinţa conform căreia ele 

nu li se mai arată oamenilor înrăiţi. Pe lîngă o explicaţie 

ştiinţifică a etnologului, potrivit căreia mutaţiile socioeconomice 

şi modificările de mentalitate au redus 

contextul producerii acestui eveniment supranatural, 

rămîne şi cea etică, furnizată de informanţi înşişi, 

dezvăluind o viziune degradantă asupra omului 

contemporan. 

Gheorghe PERIAN 

O cercetare critică asupra operei 

lui A. E. Baconsky 

Cartea Crinei Bud, Rolurile şi rolul lui A.E. 

Baconsky în cultura română (2006), este un studiu 

monografic şi tratează un subiect de actualitate care 

presupune întinse cunoştinţe de istorie literară, o 

sensibilitate specială pentru sesizarea particularităţilor de 

fundal ale vieţii literare şi pentru înţelegerea evoluţiilor de 

mentalitate din a doua jumătate a secolului douăzeci 

precum şi studiul atent al temelor poetice din acesta epocă. 

Abordând opera unui scriitor deja clasicizat, în pofida şi 

pe deasupra controverselor iscate după 1989, autoarea 

aduce o contribuţie notabilă la înţelegerea în profunzime 

nu doar a scrierilor lui A. E. Baconsky, ci şi a destinului 

său scriitoricesc. 

Fără a-şi angaja lucrarea în distincţii teoretice, 

păstrând discuţia pe terenul criticii şi al istoriei literare, 

Crina Bud operează cu noţiuni precise, desprinse 

îndeosebi din sfera criticii tematice, puse întotdeauna în 

relaţie cu achiziţii mai vechi sau mai noi ale criticii româneşti. 

De o atenţie deosebită beneficiază prezenţa eului poetic, 

ale cărui ipostaze sunt urmărite şi analizate în toate 

compartimentele operei baconskiene, dar mai ales în 

poezie. Pornind de la un studiu al lui Tudor Vianu, autoarea 

deosebeşte în cărţile de poezie ale lui A. E. Baconsky o 

lirică a rolurilor, o lirică a măştilor şi o lirică personală. 

Observând cu fineţe că experienţele eului leagă între ele 


121 

cele trei modalităţi poetice, Crina Bud privilegiază totuşi 

lirica rolurilor, considerând că aceasta exprimă partea 

esenţială şi inalterabilă a personalităţii poetului, în vreme 

ce lirica măştilor este supusă schimbărilor şi intră sub 

incidenţa temporalităţii. Autoarea are în vedere şi 

categoriile gramaticale ale lirismului, cercetate de Oskar 

Walzel, pe baza cărora schiţează o fenomenologie a 

persoanelor în poezia lui A. E. Baconsky, arătând că 

evoluţia poetului a însemnat trecerea, lentă şi dificilă, de 

la pronumele „noi” al conştiinţei colective la pronumele 

„eu” al conştiinţei individuale. 

Optând pentru tematism şi exploatând cu inteligenţă 

şi abilitate posibilităţile pe care acesta le-a deschis în critica 

literară, Crina Bud va fi interesată în mod deosebit de 

raporturile create între eu şi lume şi va analiza pe spaţii 

întinse componentele universului poetic baconskian. În 

terminologia lucrării, universul poetic reprezintă „scena” 

sau decorul poeziei, cuprinzând totalitatea temelor, 

simbolurilor şi mai ales a motivelor vehiculate de A. E. 

Baconsky, în versuri şi în proză. Ideea autoarei este că 

universul poetic se naşte din contemplaţie şi reuneşte 

atât obiecte create de civilizaţie cât şi elemente ale naturii. 

Remarc subtilitaea cu care sunt puse în evidenţă 

corespondenţele şi mai ales identificările ce se stabilesc 

întotdeauna între eul baconskian şi componenetele 

universului poetic. Acesta apare de fiecare dată 

subiectivizat şi pregătit să sugereze o stare lăuntrică, 

prezentă dincolo de contururi, de culori sau de forme. În 

capitole separate şi atent concepute, având puncte de 

sprijin în lucrările lui Gaston Bachelard şi Paul Ricoeur, 

autoarea studiază universul poetic baconskian prin cele 

două categorii fundamentale sub care acesta se manifestă: 

spaţiul şi timpul. 

Particularitatea metodologică a lucrării stă în 

asocierea, mai rar încercată la noi, a criticii tematice cu 

istoria literară de tip tradiţional, interesată de problemele 

periodizării şi ale evoluţiei artistice. Delimitând trei etape 

în devenirea creatoare a lui A. E. Baconsky, Crina Bud 

urmăreşte desprinderea treptată şi anevoioasă a 

scriitorului de dogmele ideologice ale realismului socialist, 

cu mijloacele aşa-numitei „poezii de notaţie” şi ale 

pastelului. Chiar şi atunci când temele rămân aceleaşi, 

autoarea constată o diferenţiere şi un proces de filtrare, 

pentru denumirea cărora foloseşte termeni ca 

„răsfrângere”, „transfigurare estetică” sau „conciliere 

poetică”. Printre calităţile studiului pot fi amintite firescul 

şi mai ales elasticitatea cu care autoarea ştie să treacă de 

la o interpretare statică, preocupată de constantele tematice 

ale universului poetic, la o înţelegere de tip istorist, 

capabilă să surprindă fazele unui proces de modernizare 

ce va culmina cu publicarea ultimei cărţi de versuri a 

poetului. 

După ce alcătuieşte un portret al scriitorului, 

coroborând felurite amintiri ale celor care l-au cunoscut, 

autoarea se opreşte mai mult asupra grupului de la revista 

„Steaua”, al cărui lider Baconsky a fost, degajând liniile 

principale ale programului literar promovat de „stelişti”: 

readucerea în actualitate a scriitorilor interbelici, 

reabilitarea unei poetici moderniste şi a poeziei de notaţie, 

discreditarea realismului socialist şi consolidarea spiritului 

critic. Dacă scriitorii din cealaltă mare grupare ardeleană,

122 

Cercul Literar de la Sibiu, au apelat la baladă pentru a se 

îndepărta de modernism, „steliştii” fac eforturi pentru a 

readuce poezia în albia modernismului (după rătăcirea realist-socialistă), 

folosindu-se de pastel şi de poezia de 

notaţie. 

Cercetarea Crinei Bud înaintează pe trei direcţii, 

vizând o cuprindere cât mai largă a stărilor eului, aşa cum 

se găsesc acestea exprimate în versuri şi proză, o descriere 

a imaginarului şi a atmosferei poetice şi o analiză a 

discursului (limbajului). Autoarea delimitează cu 

sagacitate şi pertinenţă mai multe „roluri” şi „măşti” ale 

eului, dintre care un studiu extins este consacrat figurii 

de „poet sacerdot”, căci Baconsky a crezut multă vreme 

în condiţia de individ privilegiat a poetului, dar nu 

neglijează nici alte măşti, precum aceea a „nebunului”, a 

„ocnaşului”, a „grădinarului” etc. Poetului îi place să 

vorbească şi dindărătul unor personaje celebre, create de 

scriitorii unor epoci mai îndepărtate, cum ar fi Shakespeare, 

Cervantes, Defoe. Observaţie subtilă este aceea că A. E. 

Baconsky, în pofida unor reprezentări ale sacrului, circulate 

uneori în versurile sale, este un poet prea puţin (sau 

deloc) religios, un poet pentru care cuvintele sacre au 

doar o valoare metaforică şi sugestivă, sunt doar material 

şi figuraţie pentru retorica poeziei baconskiene. 

Tehnica folosită de Crina Bud este aceea a 

decupajului tematic. Rareori se întâmplă să ia în 

considerare întregul unei poezii, preferând să extragă cu 

penseta versul (sau versurile) ce pot să ilustreze categoria 

tematică aflată în discuţie în acel moment. Poeziile vor fi 

astfel sfărâmate, desfăcute în bucăţi pe care autoarea le 

asamblează altfel decât fuseseră ele asamblate de către 

poet. Urmărind nişte categorii tematice, Crina Bud pune 

laolaltă versuri din diferite etape de creaţie şi de valoare 

diferită, omogenizând astfel, atât din punct de vedere 

axiologic cât şi din punct de vedere temporal, creaţia 

baconskiană. Categoriile tematice ale poeziei de maturitate 

sunt extinse şi asupra versurilor de tinereţe. Se întâmplă 

astfel ca versuri tributare esteticii realist-socialiste să fie 

„salvate” prin înglobarea lor într-un filon tematic contituit 

mai târziu şi reprezentativ pentru o alta vârstă a poeziei. 

Când ia în discuţie tema iubirii, autoarea începe să 

fie mai interesată de clasificări, de delimitări, de o 

organizare a materialului, iar pe de altă parte, urmăreşte o 

evoluţie a temei, trecând de partea istoriei literare şi 

insistând pentru separarea unor vârste ale poeziei 

baconskiene. Dacă poezia muncii şi a uneltelor îi 

prilejuieşte o trimitere la lucrarea lui Hesiod, Munci şi 

zile, odele şi legendele istorice vor reface legătura cu 

poezia romantică a lui Bolintineanu şi Alecsandri. 

Partea a doua este consacrată prozei şi însemnărilor 

de călătorie a căror valoare Crina Bud o situează cu o 

treaptă mai jos decât valoarea poeziei, cu toate că remarcă 

şi o consubstanţialitate a celor două principale domenii 

de creaţie ale lui A. E. Baconsky. Luând în discuţie 

volumele de eseuri, cărora le este consacrat un întreg 

capitol, autoarea face corelaţii judicioase între ideile 

literare ale lui A. E. Baconsky şi cele ale altor scriitori 

(români şi străini) care au gândit mai devreme sau, uneori, 

mai târziu asupra aceluiaşi subiect. Fapt important este că 

studiul se sprijină pe referinţe critice serioase şi bogate şi 

că autoarea este pregătită să discearnă corect între 


articolele cu adevărat valoroase, din care nu ezită să citeze, 

şi cele de valoare îndoielnică, trecute, de obicei, sub tăcere. 

Fiindcă a cercetat în profunzime opera lui A. E. 

Baconsky şi fiindcă are un gust estetic verificat, Crina 

Bud formulează judecăţi de valoare pertinente, exprimând 

rezerve, atunci când este cazul, sau criticând de-a dreptul 

versurile publicate de autor în deceniul al şaselea al 

secolului trecut. Evaluând opera pe care o analizează, 

autoarea dovedeşte siguranţă de sine, experienţă în lectura 

poeziei, o bună stăpânire a criteriilor estetice — dovedeşte, 

adică, însuşiri care îi permit să aprecieze fără ezitări 

inegalităţile de valoare ce au grevat opera lui A. E. 

Baconsky în epoca realismului socialist. Ori de câte ori se 

întoarce la acest segment, tonul lucrării încetează de-a 

mai fi unul detaşat, de pură constatare, pentru a deveni 

unul mai degrabă sever şi neînduplecat. 

Sistematică, riguroasă, scrisă într-un limbaj critic 

aplicat şi având o construcţie echilibrată, cartea Crinei 

Bud poate fi luată ca un reper în cercetarea de până azi a 

operei lui A.E. Baconsky. 

Ion BUZAŞI 

Restituirea literară a lui Iustin 

Ilieşiu 1 

S-au împlinit în toamna aceasta 30 de ani de la 

moartea lui Iustin Ilieşiu, poetul refugiaţilor ardeleni în 

urma Dictatului de la Viena din 1940. Născut în 1900, în 

Maieru, din Munţii Ilvei, „Cuibul visurilor” lui Rebreanu, 

locul de naştere şi al altor scriitori şi cărturari năsăudeni 

ca Emil Boşca-Mălin, Emanoil Cobzalău, Ioan Barna, ş.a., 

a studiat în satul şi la liceul grăniceresc din Năsăud, de 

unde este eliminat în urma „îndrăznelii” de a fi scris pe 

zidurile bătrânei şcoli năsăudene, în 1917, profetic şi 

vizionar, „Trăiască România Mare!”. Bunii lui profesori 

năsăudeni îi recomandă să urmeze în continuare liceul la 

Blaj, unde se ataşează sufleteşte de profesorul şi scriitorul 

Al. Ciura care-i remarcă talentul poetic şi-l încurajează la 

scris. După Marea Unire, urmează Facultatea de Litere 

din Cluj, după absolvirea căreia desfăşoară o prodigioasă 

activitate didactică şi literară în capitala Transilvaniei. Anul 

1940 îl sileşte să ia calea pribegiei, cu durere în suflet 

pentru „sfâşiatul Ardeal” şi să se stabilească la Bucureşti. 

Răstimpul de aproape un lustru, 1940-1944, este poate cel 

mai fecund pentru poetul tribun, care-şi înalţă verbul 

energic ca altădată Andrei Mureşanu, Coşbuc sau Aron 

Cotruş, publicând volumul Sângerări ardelene (1943), 

care-i va aduce notorietate literară în epocă şi-i va conferi 

antonomaza „poetul sângerărilor ardelene”, fiind alături 

de Mihai Beniuc, Emil Giurgiuca, Ion Th. Ilea şi N. Copilu 

Cheatră printre cei mai importanţi poeţi ai acestui moment 

tragic din istoria Transilvaniei şi a ţării. Se înţelege că, 

după instaurarea comunismului, poetul, în ciuda

încercărilor repetate, a publicat puţin. Cu trei ani înainte 

de trecerea la cele veşnice, în 1973, i-a apărut volumul 

Trepte de aur, drastic cenzurat. I-au rămas multe lucrări 

în manuscris, care-şi aşteaptă editorul devotat. Împreună 

cu profesorul Sever Ursa, care păstoreşte la Maieru acest 

superb muzeu al literaturii năsăudene, Cuibul visurilor, 

am tipărit, în 2000, culegerea Sfinte firi vizionare, o variantă 

didactică a Epigonilor lui Eminescu şi a Bătrânilor lui 

Ion Pillat, cuprinzând ode închinate marilor poeţi români, 

iar în 2004, am editat manuscrisul inedit în care povesteşte 

amintirile sale din cei doi ani (1917-1918) ai şcolarităţii 

blăjene, Amintiri din viaţa şcolară a Blajului, Editura 

Aletheia, Bistriţa, 2004. 

Se cuvenea o reeditare a lui Iustin Ilieşiu care să 

echivaleze cu o veritabilă restituire literară. Această sarcină 

onorantă şi-a asumat-o profesorul Sever Ursa, cel mai 

informat şi competent cercetător al poetului năsăudean, 

publicând la editura Napoca Star din Cluj-Napoca un 

masiv tom intitulat Poezii, antologie reprezentativă din 

creaţia artistică a lui Iustin Ilieşiu. Din volumul de debut, 

Munţii noştri aur poartă (1917), publicat pe când poetul 

era elev la liceul din Blaj şi avea numai 17 ani, se reţin 

numai şapte poezii; în schimb, volumul Sângerări 

ardelene (1943), volum definitoriu pentru profilul poetic 

al lui Iustin Ilieşiu se reproduce aproape în întregime; iar 

la ultimul volum publicat în timpul vieţii Trepte de aur 

(1973) se adaugă şi 14 „poezii cenzurate”. Unele dintre 

acestea, deşi se înscriu în nota liricii patriotice româneşti, 

acceptată, în general, şi chiar încurajată, în deceniile 7 şi 8 

ale secolului trecut, cuprindeau şi sugestii ale represiunii 

comuniste. Contemplarea unui baltag în muzeu îi stârneşte 

asemenea reflecţii ce puteau părea insidioase: „Lângă 

baltag m-opresc smerit/ Sunt dornic să-i aud cuvântul,/ 

Dar el se-ngroapă în tăceri,/ Parcă e frate cu pământul./ 

Tribunul singur ar putea,/ Dac-ar trăi să povestească,/ 

Belşugul sângelui vărsat/ Pentru dreptatea 

românească.” 

Anexele cuprind 6 poezii inedite despre care poetul 

însuşi îşi dădea seama că nu pot să apară în acei ani. 

Bănuim că acest volum, în manuscris, a fost trimis spre 

lectură Episcopului Iuliu Hossu, cel care la 1 Decembrie 

1918, la Alba Iulia, a citit Proclamaţia Unirii, pentru care 

poetul din Maieru nutrea o profundă şi sinceră veneraţie 

şi care se afla cu domiciliu forţat la mănăstirea Căldăruşeni. 

Dintr-o scrisoare mai lungă, a Episcopului Iuliu Hossu, 

desprind câteva rânduri referitoare, cred, la volumul ce va 

apărea, cenzurat, peste patru ani: „Folosesc acest prilej, 

iubite domnule Profesor, să-ţi mulţumesc din nou, din toată 

inima pentru splendidul volum de versuri care au mişcat 

profund sufletul meu. Te-ai cântat şi ai cântat frumos şi 

bine. Am zis citind: Asta-i poezie românească, aceasta-i 

suflet din sufletul Neamului.” Am citat acest fragment de 

epistolă şi pentru că între „poeziile inedite” figurează şi 

Solitarul de la Căldăruşani, o evocare remarcabilă a 

vrednicului ierarh: „La Alba Iulia-n cetate/ Cu crucea-n 

suflet şi Psaltirea,/ el a citit hrisovul care/ Pecetluia pe 

veci Unirea – Ce mari erau acele timpuri,/ Şi cât de 

nobil idealul...” 

Alcătuită după exigenţele unei ediţii ştiinţifice, 

cartea cuprinde un informat şi pertinent studiu introductiv, 

o cronologie, o notă asupra ediţiei şi o aproape exhaustivă 


123 

listă a referinţelor critice despre Iustin Ilieşiu. O iconografie 

sugestivă de la sfârşitul volumului este „o biografie în 

imagini” a poetului năsăudean. Cu un asemenea cuprins, 

antologia alcătuită de Sever Ursa reprezintă o adevărată 

„restituire literară”. Sau un început de restituire literară 

care ar putea continua cu editarea altor opere rămase în 

manuscris, şi în final, cu o monografie, de tip clasic, despre 

viaţa şi opera lui Iustin Ilieşiu, pe care tot domnul Sever 

Ursa este chemat să le realizeze. 

____ 

1 Iustin Ilieşiu, Poezii, Studiu introductiv, cronologie şi 

nota editorului de Sever Ursa, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 

2001 

Adriana STAN 

Am cravata mea!! Sunt pionier?... 

De vreo cîţiva ani încoace, o nişă editorială de mare 

succes este ocupată de scrierile ce pătrund în aerul 

comunismului prin filtrul cald al memoriei „de acasă”. 

Rularea infinitezimală a vieţii cotidiene, cu scurtcircuitul 

produs de aberaţia ideologică a Epocii de Aur, 

demonstrează că perioada roşie nu a însemnat doar 

represiune şi statistici, ci şi cravate roz, trupe de pionieri 

sau comerţ clandestin de muzică şi idei. Dacă anii ’90 au 

fost dominaţi de memorialistica hard – Paul Goma, Ion 

Ioanid, Monica Lovinescu- răfuielile cu maleficul monolit 

politic par să se mai fi stins în anii 2000, pentru a lăsa loc 

decupajelor sentimentale, poveştilor de formare. De la O 

lume dispărută, Cartea roz a comunismului, Cartea cu 

euri, Cum era? Cam aşa... Amintiri din anii 

comunismului (romînesc), pînă la Născut în URSS, 

apartenenţa la trecut e asumată de cele mai multe ori 

pozitiv, ca mit personal, al identităţii. Un fel de bildungscomunism 

pare să domine discursul unor astfel de 

generaţii amfibii, pentru care deparazitarea creierului e, de 

la un punct, imposibilă. Succesul unui film ca Good-bye 

Lenin e simptomatic pentru kitsch-ul „ostalgiei” şi pentru 

felul în care trecutul reciclat se transformă în fetiş. 

E de reţinut, totuşi, că, oricît de estetizant ar fi acest 

tip de reconstrucţie personalizată, discursul despre 

comunism poartă întotdeauna o plusvaloare etică, este, 

adică, „ceva mai mult decît ficţiune”. Mi s-a părut 

interesant, de aceea, că, dintre cele mai reuşite încercări 

de a pune în roman „comunismul dinăuntru”, Pupa Russa 

lui Gheorghe Crăciun şi Băiuţeii lui Matei şi Filip Florian, 

sînt pînă la urmă ficţiuni nu tocmai „despre comunism”. 

Ambele speculează tensiunea dintre social şi interioritate 

în direcţia unui mit mai abstract al feminităţii, respectiv al 

copilăriei, greutatea balanţei aflîndu-se pînă la urmă de 

partea caldă (incandescentă chiar, cu Leontina) a memoriei, 

nicidecum de cea a distanţei etice, critice. La întrebarea 

„cum se poate scrie despre comunismul romînesc?”, 

discuţia rămîne aşadar deschisă. 

Dan Lungu e unul dintre iniţiatorii grupării ieşene 

Club 8, ai cărei membri au scris în repetate rînduri despre

124 

„comunismul meu”. Proza sa vine firesc, ca şi în cazul 

colegului său de generaţie, Sorin Stoica, în prelungirea 

unor „eşantioane de mentalitate”, prelucrate la minimum, 

întrucît opţiunea manifestă de poetică tinde spre 

verosimilitatea jurnalistică. De aici, un anumit schematism 

al situaţiilor şi al personajelor, un rapel imediat la o scenă 

cotidiană tipică. Metoda funcţionează de minune în 

romanul anterior al lui Dan Lungu, Raiul găinilor, unde 

reflexul mentalitar concretizat în mica bîrfă de cartier e 

exploatat inteligent şi spectaculos. Chestiunea insolubilă 

a rîmelor excită imaginarul tuturor locuitorilor de pe strada 

Salcîmilor, iar delicioasele distorsiuni fabulatorii ale unei 

întîmplări prozaice transformă cetăţenii recognoscibili cu 

buletin în personaje de ficţiune –unele – de-a dreptul 

memorabile. 

Puţin altele sunt efectele în Sunt o babă comunistă! 

(Polirom, 2007). Metoda e aceeaşi, „grupajul cetăţenesc” 

ce serveşte ca sursă de inspiraţie (categoria vîrstnicilor 

ce regretă comunismul) e şi mai reprezentativ, mai bine 

circumscris. Mai că n-ar fi nevoie de nici un pact ficţional, 

de nici o intrare în convenţie, dat fiind că „Era mai bine pe 

vremea comunismului!” auzi, cu oftatul şi sfătoşenia 

aferente, din gura bunicilor, a vecinilor de bloc, sau chiar 

a vînzătoarelor din piaţă. Apropierea de realitate, 

„categorie” destul de ambiguă şi abuziv invocată, prin ea 

putîndu-se justifica practic orice, a fost considerată de 

altfel şi punctul forte al romanului. În plus, coperta 

(excelentă, într-adevăr!) reprezentînd o băbuţă 

dostoievskiană cu nelipsita plasă de rafie, ce se reflectă 

într-o uriaşă baltă made in Romania, trimite explicit la 

proza-oglindă, purtată de „realiştii” romanului de-a lungul 

drumului, spre o fidelă înregistrare a vieţii. 

Totuşi, o asemenea fixare fără greş a referenţialului 

poate fi, în sine, o problemă. Discutabil în cazul poveştii 

„comuniste” a lui Dan Lungu e, dintru început, felul în 

care îşi asumă credibilitatea: dacă aceasta vine din ceea 

ce este socialmente şi statistic demonstrat, sau din ceea 

ce se construieşte prin mijloacele autonome ale ficţiunii. 

Altminteri, starea civilă poate să facă lejer concurenţă 

literaturii, şi din faptul că „sunt o babă comunistă” sau 


„un adolescent douămiist rebel” sau „o Bridget Jones 

care lucrează într-o mare companie şi-şi aşteaptă iubirea” 

se poate scrie oricînd un best-seller. 

Romanul se focalizează deci pe un om statistic, 

îndărătul căruia autorul, departe de elanul subiectiv al 

egoficţionarilor, năzuieşte să se ascundă în manieră 

obiectivist-flaubertiană. Rătăcită în tranziţie cu o pensie 

mizeră, pensionara Emilia încearcă să-şi explice nostalgia 

pentru comunismul care o dotase cu un loc de muncă, 

„apartament, aragaz şi butelie”. Intriga e susţinută de 

confruntarea cu Alice, fiica ei occidentalizată, care 

condamnă comunismul, deoarece îl consideră un „sistem 

injust”, neînţelegînd, prin urmare, ataşamentul afectiv al 

mamei sale. Pentru a-şi motiva fraza care o urmăreşte ca 

un stigmat: „Ce viaţă faină am dus!”, ea rememorează la 

cald detalii şi scene ale biografiei personale care au dus la 

o astfel de concluzie. Emilia în casa părintească de la ţară, 

dorindu-şi „să scape de balegă”şi visînd în taină la viaţa 

de cucoană a mătuşii Lucreţia, Emilia din perioada şcolii 

profesionale, progresînd încet de la apartamentul 

unchiului la garsoniera proprie, Emilia din atelierul de 

tîmplărie, cu atmosfera jovială din gaşca mucaliţilor înrăiţi 

în „a freca menta”, dar şi cu frica de securişti sau obligaţia 

de a duce plocoane şefului, Emilia mamă a lui Alice, pe 

care şi-o doreşte „prinţesă ingineră”, dar pe care trăieşte 

să o vadă pe pămînt străin, cu un mod de viaţă străin, 

alături de ginerele canadian ce mănîncă „peşti leşinaţi cu 

lămîie”. Micronaraţiuni alerte, în stilul concis şi epurat 

stilistic al lui Dan Lungu, susţin uneori identităţile 

succesive ale personajului, ideea fiind ca din toate aceste 

cioburi pe care le luminează voluntar memoria să poată fi 

reconstituit la final tabloul care să-şi justifice titulatura de 

„babă comunistă”. Mi se pare însă că proiectul de 

restituire prismatică a personalităţii nu trece, în roman, 

mai departe de o deducţie destul de lineară a unei 

demonstraţii. După cum urmează: 

Să urmărim, în primul rînd, jaloanele care marchează 

identitatea protagonistei. Incurabil bovarică („m-am 

săturat de balegă”,„visam doar să fiu orăşancă”), tînjind 

la ojele mătuşii Lucreţia şi cufundîndu-şi nasul în prosoape 

moi, imaginîndu-şi că bibeloul-cocor din apartamentul 

unchiului îşi ia zborul spre o lume mai bună, dîndu-i fiicei 

sale nume de prinţesă, Emilia caută mereu să se înconjoare 

de semnele stabilităţii materiale, dar nu pare să aibă, în 

simplicitatea măruntelor ei „vise de mărire”, vreo adeziune, 

vreun ecou interior la background-ul proletcultist. Ce 

reţine şi ce o entuziasmează din viaţa consumată în atelier 

e atmosfera de solidaritate şi de dolce farniente alături de 

colegii care „joacă şeptic, moară, table”, faţa prietenoasă 

a uzinei, nu coşmarul falansterului, viaţa subterană de 

confort psihic, nu crisparea birocratică. Din acest motiv, 

pasajele cele mai rezistente din imersiunea eroinei în trecut 

sunt acelea în care adolescenta tremură de emoţie că se 

poate bucura de utilităţile casnice din apartamentul de la 

oraş sau că îi poate arăta vitrinele şi trenul surorii sale mai 

mici. Pur şi simplu, amintirile dragi ale unei băbuţe, ce ar fi 

putut la fel de bine să se desfăşoare în comunism sau 

aiurea; un vis banal, dar înduioşător al interiorităţii. Din 

contră, tot ce ţine efectiv de comunism, ca atmosferă şi 

recuzită ideologică, pare că e lipit cu forţa, că vine dintrun 

discurs suplimentar, de o greutate specifică şi relativ

inaderent la avatarurile memoriei personale. Securistul care 

interoghează angajaţii, imaginea-tip a vagoanelor 

încărcate cu grîu ce pleacă spre URRS, anecdotele care 

circulau pe seama lui Ceauşescu, incluzînd adesea mituri 

construite retrospectiv despre viaţa lui, toate- elemente 

cheie ale imaginii noastre gata-constituite despre 

comunism, sunt, în contextul microistoriei Emiliei, un fel 

de naturi moarte cu o funcţie mai curînd argumentativă, 

decît propriu-zis epică. E greu de crezut, din această 

privinţă, că pensionara noastră şi-ar aminti cu atîta lux de 

amănunte şarjele grosiere înşirate de nea Mitu despre 

Marele Bărbat şi soaţa sa, care ajung să ocupe capitole 

întregi; sau povestea nemuritoare, fastidios relatată în 

cîteva rînduri, a cozilor de la alimentară; sau taman 

conflictul unui coleg de serviciu cu şeful său croit după 

modelul stas al analfabetului îndoctrinat. Nostalgia se 

manifestă în realitate cu totul selectiv, ea se agaţă doar de 

filamentele luminoase ale obiectului iubit. Dimpotrivă, în 

loc să fie o acumulare firească şi aleatorie de imagini, 

întoarcerea Emiliei în trecut pare o succesiune statică de 

clişee. Într-un fel, romanul lui Dan Lungu e o reconstrucţie 

poate prea bine documentată a comunismului, depăşind, 

pe alocuri, „nivelul ideologic” pe care i l-am bănui eroinei. 

Mai mult, ecuaţia sensului e constant dirijată de indicaţii 

precise, lăsînd impresia unui text esopic, prin transparenţa 

cu care îşi expune cheia. 

Căci, dincolo de „viaţa şi faptele” Emiliei Apostoae, 

abuzul de fraze aforistice şi generalizatoare are un efect 

similar cu ceea ce constituia funcţionalitatea primă a 

retoricii: impunerea punctului de vedere al oratorului 

însuşi. Dan Lungu îşi educă neobosit cititorii în spiritul 

unor asumpţii maniheiste: „Ce bine era!/ Ce rău e!”, 

„Trecutul a fost unul frumos, în timp ce prezentul e un 

dezastru”, îi bombardează insistent cu refrene primite dea 

gata („Azi cauţi cu lanterna un capăt de ţeavă în 

întreprinderile romîneşti. S-a dus totul de rîpă” şi „Iar azi 

cauţi cu lanterna o bucată de tablă în întreprinderile 

romîneşti. S-a dus totul de rîpă” – cele două fraze la distanţă 

de un paragraf!), sau cugetări declamatorii precum: „Patru 

zerouri de azi nu fac cît un zero de-al lui Ceauşescu”. Pe 

tot parcursul romanului, acest gen de versificare lozincardă 

exercită o presiune retorică cu consecinţe totalitare asupra 

epicului. 

E adevărat, toate frazele folosite aici în scop 

demonstrativ aparţin reflexelor gîndirii tradiţionale, sunt 

cît se poate de specifice pentru romînii ce judecă şi astăzi 

în distanţe de iad/cer, întuneric/lumină. Din păcate, aceasta 

este şi dovada că romanul de faţă îşi construieşte 

credibilitatea pe observaţiile sociologice, cu siguranţă 

valide, ale autorului, dar nu pe coerenţa lumii ficţionale. 

O Emma Bovary mai .. pensionată, Emilia Apostoae 

nu mai e capabilă să-şi eclipseze creatorul, ci se dovedeşte 

prea umilă pentru a masca stilistic amprenta sociologului 

cunoscător. Poate de aceea ea se şi comportă nesăbuit în 

unele situaţii, aproape ca o proteză a ei înseşi, ca un automat 

(a se citi „caz”) care mimează viul. Nu putem pune 

decît pe seama unei defecţiuni tehnice faptul că amintirile 

sale nu se declanşează spontan, ci în bună măsură la 

comandă, ca abia transcrise de pe banda unui reportofon: 

„Întîmplarea asta mă duce imediat cu gîndul la un alt 

episod, care se întîmplă zece ani mai tîrziu”, că se trezeşte 


125 

vorbind ca din manualul proletar de istorie: „Muncitorii 

încărcau grîu. Doamne, cît grîu putea să fie acolo!”, dar, în 

acelaşi timp, şi ca o intelectuală rasată: „Impresia despre 

Alain a fost pozitivă. Era foarte tandru cu ea. Mănîncă 

frugal şi dietetic.”, că, în pofida multelor asigurări pe care 

ni le dă că ar coopera cu sistemul de pe urma căruia beneficia, 

ea resimte totuşi o mare bucurie la vestea căderii 

lui Ceauşescu. 

Cusături puţin cam evidente ale montajului, scăpări 

care mai că mă fac să mi-o imaginez pe tanti Emilia 

mărturisindu-şi, într-un moment de maximă revelaţie: „Sunt 

Dan Lungu!” Drept să spun, e unul din motivele pentru 

care nu am reuşit nicicum să o cred pe cuvînt cînd a susţinut 

totuşi că ar fi (şi) babă comunistă. Şi nici să o simpatizez, 

mai ales că se văicăreşte exact ca şi vecina de la doi.... 

Leonid DRAGOMIR 

Autonomia şi universalitatea artei la 

Jung 

Carl Gustav Jung, celebrul discipol freudian devenit 

disident este, precum se ştie, autorul teoriei arhetipurilor 

ce constituie aşa-numitul inconştient colectiv. Respectiva 

teorie are aplicaţii în psihopatologie, la studiul şi 

tratamentul psihozelor, dar şi în cercetarea asupra 

mitologiei, religiei, fenomenelor oculte, alchimiei etc. 

Cultura lui Jung este în acest domeniu, ca şi a prietenului 

său Mircea Eliade, uriaşă. Volumul 15 al Operelor sale 

complete, intitulat Despre fenomenul spiritului în artă şi 

ştiinţă, apărut anul acesta la editura bucureşteană Trei în 

traducerea Gabrielei Danţiş, grupează, după cum indică şi 

titlul, două categorii de texte: unele referitoare la ştiinţă, 

precum Paracelsus ca medic, două studii despre Freud şi 

unul despre sinologul Richard Wilhelm şi altele privind 

raporturile psihologiei analitice cu arta. Prezentarea mea 

se va limita la două texte de psihologia literaturii. Primul, 

datând din 1922, este o conferinţă ţinută în 1922 la Zürich, 

intitulată Despre legăturile psihologiei analitice cu opera 

literară. Cel de-al doilea, Psihologie şi literatură, a 

fost publicat în 1930 şi a fost scris tot pentru o conferinţă 

despre care nu se ştie însă dacă a fost ţinută. 

Jung stabileşte de la început limitele unei abordări 

psihologie a artei: ea nu are ca obiect esenţa artei, ci doar 

procesul creaţiei artistice în măsura în care este şi un proces 

psihic. Nici un fel de psihologie nu poate explica pe deplin 

misterul artei, în ciuda pretenţiilor şcolii psihanalitice 

freudiene de a reduce arta la complexele artistului 

provenind din prima copilărie. Aici ar fi de precizat că în 

ceea ce-l priveşte pe Freud, cel puţin, acuzaţia de 

reducţionism, valabilă în legătură cu abordarea religiei, 

nu se poate susţine în privinţa tratamentului acordat artei.

126 

În textele de psihanaliză aplicată consacrate unor opere 

ale literaturii sau artelor plastice (a se vedea Eseuri de 

psihanaliză aplicată, trad. de Vasile Dem. Zamfirescu, 

Ed. Trei, Bucureşti, 1999), Freud va pune chiar bazele unei 

estetici orientate spre determinarea mijloacelor prin care 

artistul face comunicabil inconştientul acultural. În plus, 

teoria sublimării, deşi suferă de anumite incoerenţe, afirmă 

cât se poate de clar că opera de artă, produs al sublimării 

tendinţelor inconştiente, se deosebeşte calitativ de 

nevroze, a căror cauză este, dimpotrivă, refularea acestora. 

Jung, deşi nu contestă anumite influenţe ale psihologiei 

personale a artistului asupra operei, consideră însă că 

aceasta depăşeşte atât de radical astfel de influenţe, încât 

reuşeşte să dobândească o viaţă proprie, într-o autonomie 

deplină. Pentru a arăta cum e posibil acest lucru, el 

distinge, în conformitate cu modelul tipurilor psihologice, 

între două tipuri de creaţie: unul introvertit, în care obiectul 

artistic este supus intenţiilor mai mult sau mai puţin 

conştiente ale autorului şi altul extravertit, caracterizat 

de supunerea subiectului creator faţă de obiect. În acest 

caz, opera parcă se naşte singură, făcând din voinţa 

conştientă a artistului doar o unealtă: „pe când conştiinţa 

lui (a artistului, n.m.) stă năucă şi goală înaintea 

fenomenului, este copleşit de un puhoi de idei şi imagini, 

pe care intenţia sa nu le-a creat niciodată şi pe care voinţa 

sa n-a vrut niciodată să le dea la iveală“. Divina Comedie 

a lui Dante, Faust, partea a doua, de Goethe sau Aşa 

grăit-a Zarathustra a lui Nietzsche par să fi fost create 

astfel. Ele sunt numite de Jung opere literare simbolice, 

deoarece nu oferă doar desfătări estetice, ci trimit într-o 

zonă misterioasă, „sfâşie vălul cosmic“, sugerând 

contactul cu o altă lume, necunoscută. Sursele creaţiilor 

simbolice sunt de aflat în inconştientul colectiv, ale cărui 

imagini primordiale, arhetipurile, „codifică“ experienţele 

fundamentale ale speciei umane. Prin atingerea nivelului 

arhetipal, ţinând de inconştientul colectiv, artistul, susţine 

Jung, are acces la sursele vieţii. O viaţă trăită aproape 

exclusiv în lumina conştiinţei suferă de unilateralitate, 

funcţia artei simbolice fiind de a compensa unilateralitatea 

conştiinţei prin scoaterea la iveală a imaginilor 

inconştiente de care o epocă are nevoie. În acest sens, 


artistul adevărat care se îndepărtează în mod fatal de 

făgaşul obişnuit pe care merg contemporanii săi este un 

educator al epocii sale. 

Pe lângă această idee de inspiraţie nietzscheeană 

sunt vizibile şi alte amprente romantice în viziunea 

junghiană despre artă. Psihiatrul elveţian nu avea cum să 

nu remarce asemănările între anumite caracteristici ale 

creaţiei de geniu cu cele observate în fanteziile psihoticilor. 

Atât nebunia, cât şi geniul, par a avea acces la o „esenţă 

străină, de natură ascunsă, provenind parcă din abisurile 

vremurilor preumane sau din lumile de lumină şi umbră ale 

naturii supraumane, o trăire originară care ameninţă să 

învingă natura omenească prin slăbiciune şi 

incomprehensibilitate“. Romantic este Jung şi atunci când 

descrie condiţia dramatică a artistului sfâşiat între nevoia 

împlinirii personale şi pasiunea creatoare care nu ţine cont 

de dorinţele sale. „Rareori, spune el, se găseşte vreun 

creator care să nu plătească scump scânteia divină a marii 

arte.“ 

Premisele romantice sunt cu siguranţă cele pe baza 

cărora Jung a putut oferi o psihologie a operei de artă, 

distinctă de psihologia artistului. Trăirea originară a 

marilor artişti atinge o zonă ce depăşeşte personalul, 

hrănindu-se din impersonalul inconştientului colectiv. La 

acest nivel se poate spune că mai degrabă opera de artă îl 

creează pe artist şi că nu Goethe creează Faust, ci 

componenta psihică «Faust» îl creează pe Goethe“. Pe 

această treaptă originară de trăire „nu mai trăieşte 

individul, ci poporul şi nu este vorba despre fericirea şi 

suferinţele individului, ci de viaţa poporului. De aceea 

marea operă de artă este obiectivă şi impersonală şi totuşi 

ne emoţionează atât de adânc“. 

Impresia mea este că acum, în finalul textului din 

1930 ideile lui Jung suferă o distorsiune, după părerea 

mea inexplicabilă în raport cu premisele.* Astfel, 

arhetipurile inconştientului colectiv ca depozitare ale 

experienţelor fundamentale ale speciei constituie un bun 

al întregii omeniri şi nu doar al unui popor anume. Pe de 

altă parte, rămâne nelămurit cum opere precum cele 

menţionate se adresează şi pot fi înţelese de oameni 

aparţinând altor popoare decât cele din care provin autorii 

acestora. Jung afirmă autonomia operei de artă faţă de 

trăirile personale ale artistului, dar cu preţul pierderii 

universalităţii artei. Lucrul acesta mi se pare cu atât mai 

surprinzător cu cât interpretările sale la romanul Ulise de 

Joyce şi la pictura lui Picasso, ce încheie volumul, pledează 

cu deosebită forţă în favoarea universalităţii operelor celor 

doi mari artişti moderni. 

____ 

* Cunosc faptul că Jung a fost şi mai este încă acuzat 

pentru presupusa aderare la ideologia nazistă. Totuşi, cred că 

premisele sale nu-l conduceau spre un etnocentrism închis sau 

rasism, dimpotrivă.

Iulian BOLDEA 

Ianuş. Marcă înregistrată 

Perceput cel mai des ca poet insurgent, anarhist şi 

iconoclast, Marius Ianuş e, înainte de toate, o natură lirică 

autentică, debordantă, pentru care rostirea poetică nu e decât 

un alt registru al trăirii. Fervoarea dicţiunii, spasmul senzorial, 

fractura ontică sunt note definitorii ale acestor texte situate 

la confluenţa dintre iluminarea senzorială şi refuzul 

cerebralităţii. Ştrumfii afară din fabrică (Ed. Cartea 

Românească, 2007) aduce cu sine o siguranţă deplină în 

mânuirea afectelor, cuvintelor şi imaginilor. Textul poetic, cu 

geografia lui imprevizibilă, nu face decât să transcrie, cu 

impecabilă precizie, relieful sinuos al stărilor afective, într-o 

scriitură crispată şi tandră, locvace şi laconică, atroce şi 

melancolică, în acelaşi timp, după caz. De fapt, între toate 

aceste antinomii se precizează fizionomia scriiturii lui Marius 

Ianuş, o scriitură greu de prins în vreo definiţie, disponibilă 

şi alertă, total decomplexată, refuzând cu promptitudine 

sublimităţile fără acoperire, decompensările imaginarului sau 

refulările afectelor. Mobilitatea discursivă e, de altfel, o 

caracteristică incontestabilă a acestor versuri, ce mizează, 

rând pe rând, pe tandreţe şi meditaţie, pe abulie şi angoasă, 

pe disperarea travestită în spasm vizionar, pe reflex agonic şi 

revelaţie întoarsă. Rezumate ale ororii cotidiene, depoziţii ale 

neantului ascuns în cutele fiinţei, poemele lui Ianuş caută, 

de cele mai multe ori, să recupereze un fragment de timp, un 

gest ireversibil, o amintire copleşitor de reală, într-un registru 

al naturaleţii dezinhibate, în notaţii fulgurante, care ştiu să 

capteze fără greş irepetabilul: „Au trecut câţiva ani de când 

sufeream bot în bot/ ca două javre dispuse./ Lumea, între 

timp, s-a strâmtat/ şi a început să crape în coate...// Nu mai 

ştiu ce faci.// O mai ţii minte pe Iulia,/ tristeţea şi nedumerirea 

noastră?/ Iulia te iubea mai mult pe tine,/ ăsta e adevărul 

adevărat,/ deşi n-ar trebui să ne dăm mari cu asta...// Unde 

eşti? Unde mai rulează/ poantele tale năucitoare?// Am auzit 

că a murit taică-tu şi toate orele noastre/ s-au răsucit în ochii 

mei ca un film mut.// Te-am rănit de multe ori. M-ai rănit şi tu./ 

lecturi 

127 

N-am putut să-mi aduc aminte de ce şi/ pentru cine.// Eşti 

cumva departe înfăşurat/ într-un halou de fum şi dragoste./ 

Ionuţ, zâmbetul tău e numai amintire/ şi mersul tău de girafă 

grăbită/ e numai amintire” (Ştrumfii caută lumea adevărată 

în amintire). Alteori, poetul surprinde instantanee ale trăirii, 

întâmplări cu aură tragică, din care răzbate o undă de candoare 

autentică, de trăire liminară. Pe pânza poemului rămân doar 

tuşele de trăire pură, de sensibilitate fulgurantă, 

necontrafăcută („Când a alunecat Zveruţa pe gresia udă,/ 

Când i-am auzit capul izbindu-se de ea,/ am simţit că mor.// 

De ce să mi se întâmple una ca asta?/ Domnica plângea în 

baie cu ea/ Şi eu îmi muşcam mâinile la locul faptei./ De ce? 

De ce?// Din cauza gândurilor rele ale amicilor?/ Dar ele existau 

şi înainte – niciodată n-au avut/ loc de mine...// Pentru că nu 

eram destul de aproape de ea./ Eram aproape, dar nu ştiam că 

pe jos e ud.// Simţeam că mor, că s-a terminat, şi fetele/ s-au 

oprit din plâns şi/ ne-am dus pe ţărm şi Zveruţa/ a început să 

râdă” - Ştrumfii alunecă pe gresia udă). 

Pierderea, căutarea, găsirea sau regăsirea identităţii 

reprezintă toposuri recurente ale acestei cărţi. Şi, în general, 

ale poeziei lui Ianuş. Delirul secundelor, vertijul provocat de 

falia dintre trecut şi prezent, regăsirea conştiinţei proprii la 

limita fragilă dintre mirajul absolutului şi sevrajul trăirii 

cotidiene, jocul de oglinzi paralele al poemului ce nu cunoaşte 

restricţii de metabolism, ori recuzări ale referinţei, toate aceste 

mărci ale conştiinţei identitare sunt asumate de poet cu o 

sinceritate necomplezentă, la care se adaugă, fără îndoială, 

reverberaţiile parodicului, ca şi exigenţele unei lucidităţi 

sceptice. Semnificativ e Generaţie MM, poem al pierderii de 

sine într-o identitate asumată de alţii, furată, deconspirată, 

reluată la infinit: „Citindu-ţi textele mă simt uneori/ ca John 

Malkovich în Being/ John Malkovich// Prietenii şi duşmanii 

mei/ vor să fie ianuş.// Toţi vor să fie ianuş,/ dar nici unul nu 

ar vrea să trăiască/ ce a trăit ianuş...// MM, trebuie să-ţi 

redescoperi inima./ MM, trebuie să-ţi înţelegi sentimentele./ 

Şi să te gândeşti la mine/ ca la un om”. Sau un poem ce 

recapitulează o existenţă, contrasă sub forma unor cifre care 

ascund, dincolo de aleatoriul lor, şi o alură simbolicrevelatoare: 

„30 de ani. 3 volume de versuri. 1 copil./ 37 de 

femei. 1 singură nevastă./ 3 tentative de sinucidere. Plus o 

internare la psiho./ 100 de depresii. 10.000 de remuşcări./ 7 

meserii. 20 de locuri de muncă.// Şi cine sînt eu în toată/ 

tocăniţa asta?/ Azi tehnician în sala motoarelor Gândului,/ 

ieri reporter înfipt în coasta câtorva ministere./ vânzător de 

pâine pentru babele isterice din Steagu’/ brutar, ospătar, 

piscinier -/ iubit, amant, soţ şi tată fidel – cine sînt?// vreo 100 

de duşmani/ (le dau la toţi bipuri),/ 10 prieteni adevăraţi,/ cîte 

2-3 pentru fiecare vîrstă,// pisicii mei îndopaţi cu lacrimi şi/ 

convingerea că voi fi clonat -/ mama mi-a promis nemurirea./ 

/ plus un tatuaj unic&definitiv/ şi 100.000 de amintiri 

încrîncenate// pentru încă 100 de ani de poezie”(30). 

Numeroase poeme din acest volum au alura unor autoportrete 

trucate, în care îl recunoaştem şi nu-l prea recunoaştem pe 

poet. Mirajul ficţionalizării şi retuşurile afective ilustrează, în 

astfel de versuri autoreferenţiale, nevoia unei radiografii în 

care exactitatea e sacrificată în favoarea unei mitizări nu lipsită

128 lecturi 

de unele resorturi recuperatoare, precum în poemul De o 

parte şi de alta a cerului: „tu scrii poeme despre doamne 

sfinte,/ eu scriu poeme doar despre mine/ toţi ochii amicilor 

noştri/ sînt aţintiţi asupra noastră/ să nu-i mai asculţi/ tu eşti 

născută în vremea iubirii necugetate/ eu sînt născut în timpul 

prorocit dragostei./ tu eşti dorinţă/ eu sînt dragoste pentru 

oameni./ am biciuit ipocriţii prin locuri,/ am scris doar despre 

mine,/ dar sînt dragoste pentru oameni./ nu te mai ascunde 

sub preş!/ nu mai asculta mici amici fără destin/ şi fără 

imaginaţie!/ eşti iubire necugetată şi vrajă./ sînt dragoste 

fixă, curată”. 

Discordante faţă de atitudinea dominantă, întâlnim în 

Ştrumfii afară din fabrică şi un fel de revers al cinismului şi 

scepticismului ianuşian: versuri delicate precum o reverie 

sublimată, caligrafii temperate ale stării de graţie, notaţii 

sumare ale candorii, precum într-un Cîntec elementar (3), 

unde percepţia ludică şi spectaculară a existenţei e dominantă, 

ca şi înregistrarea drastică a faliei dintre gravitatea lumii adulte 

şi relieful utopic şi ludic al lumii infantile: „M-am dus cu 

Zveruţa la circ/ ea s-a bucurat, a râs, a aplaudat,/ mie tot 

circul ăla nu mi-a spus nimic -/ eu mă uitam ca la o pînză albă./ 

/ M-am dus cu Zveruţa la teatrul de păpuşi -/ ea s-a bucurat, 

a rîs, a aplaudat.../ eu n-am înţeles nimic din toată comedia 

aia,/ eu m-am uitat ca la o pînză albă.// M-am dus cu Zveruţa 

în parc, printre jucării/ ea le vroia pe toate, ţipa, aplauda/ eu 

nu vroiam nimic, eu mă uitam/ ca la o pînză albă”. În opoziţie 

cu poemele în care sunt scanaţi „pixelii neretuşaţi” ai vieţii, 

sau cu limbajul nesublimat prin care sunt desemnate acte şi 

gesturi fiziologice, găsim în cartea lui Ianuş câte un poem 

tulburător prin notaţia precisă şi sugestivă, prin suflul vizionar 

concentrat în pliurile impalpabile ale metaforei graţioase („Nu 

e nici o floare/ atât de frumoasă/ ca brânduşa de toamnă/ 

deschisă întrebător/ peste covorul/ de frunze moarte” – 

Tanka: fotografie). 

Chiar dacă impulsul iconoclast şi-a mai temperat din 

ardoare (sau, poate, tocmai de aceea), Marius Ianuş ni se 

revelează, în acest recent volum, ca un poet ce a câştigat 

mult în siguranţă şi maturitate a simţirii şi notaţiei. Gravitatea 

subtextuală a poemelor, ponderea lor ontologică, priza 

sigură, necenzurată a propriei condiţii, toate fac parte din 

atuurile unei poezii de incontestabilă originalitate şi valoare, 

ce şi-a păstrat, fără îndoială, statutul nonconformist, aerul 

de utopie negativă, ca şi scenariul deceptiv al unei 

cotidianităţi abulice.

Daniel CORBU 

1. Aurel Dumitraşcu între epifanie şi 

iconoclastie. 

Livrescul ca stil de existenţă 

Într-o analiză critică apărută mai întâi în revista 

Flacăra (1984), reluată în Istoria tragică & grotescă a 

întunecatului deceniu literar nouă 1 , Radu G. Ţeposu 

caracteriza astfel poezia lui Aurel Dumitraşcu din volumul 

de debut: „Prolix, cu multe incoerenţe ale discursului 

liric, afectat şi eteroclit este cel dintâi volum al lui Aurel 

Dumitraşcu, Furtunile memoriei (1984), deşi sensul 

acestui amalgam poetic pare a fi prinderea, în formă 

genuină, a fluxului memoriei, a unei interiorităţi tulburi, 

agitate şi contorsionate. Poetul e însă la limita dintre 

confesia învolburată şi delirul suav, amestecând, într-o 

regie destul de confuză, referinţa culturală cu amănuntul 

biografic, după o logică cel puţin bizară, de suprarealism 

desuet. Aurel Dumitraşcu are, indiscutabil, pregnanţa 

imaginii, a metaforei puternice, însă pierde mult prea 

uşor controlul analogiei, al asociaţiei lirice. Secvenţe 

admirabile sunt înecate astfel în zgura imaginaţiei, 

precum nuferii în pânza de alge.” Afirmaţiile de atunci 

ale lui Radu G. Ţeposu ni se par şi astăzi prea apăsat 

negativiste, poate şi pentru faptul că după debut lirica 

poetului nemţean a suferit decantări, fericite limpeziri şi un 

drum cât un bulevard spre baroc şi livresc. Trecut prea 

devreme în lumea umbrelor, ca şi Dan David, Cristian Şişman, 

Horaţiu Ioan Laşcu sau Cristian Popescu, cu puţin înainte 

de a împlini treizeci şi cinci de ani, Aurel Dumitraşcu publicase 

două cărţi de poeme (Furtunile memoriei, Ed. Albatros, 1984 

şi Biblioteca din Nord, Ed. Cartea Românească, 1987), pe 

care critica le comentase, cu câteva excepţii, destul de 

favorabil, încercând să-i găsească un loc în cadrul atât de 

discutatei (dar nu discutabilei!) generaţii ’80. La aceste cărţi 

s-au mai adăugat repede încă două, Mesagerul (1992) şi 

Tratatul de eretică (1995), iar în culegerea Mesagerul (Ed. 

Timpul, 1997), care le adună pe toate, se mai adaugă douăzeci 

de texte inedite. O culegere de postume, cu titlul Fiara 

melancolică, apărea la Editura Axa din Botoşani, în 1998, iar 

o alta, cuprinzând toată opera poetică, cu titlul Scene din 

viaţa poemului, la Editura Conta (2004). 

Născut la 21 noiembrie 1955 în Sabasa, comuna 

Borca de Neamţ, unde a şi urmat studii gimnaziale şi liceale, 

Aurel Dumitraşcu şi-a petrecut aproape toată viaţa acolo, 

în munţi, în ultimii ani (1977-1987) ca profesor suplinitor, 

după ce încercase mai multe meserii care nu i se potriveau. 

Mare autodidact şi beneficiar al harului poetic, acest 

lungan suav, cum ar spune Nichita Stănescu, extrem de 

exigent cu sine şi cu ceilalţi, aflat mereu pe picior de război 

cu falsitatea şi impostura, a scris sute de scrisori care-i 

trădează o autentică vocaţie a prieteniei, prin care îşi 

domesticea singurătatea sau îşi clarifica, asemenea lui 

consemnãri 

129 

Voltaire în alt secol, destule probleme estetice sau etice. 

„Cu o sensibilitate de tip alexandrin”, cum spunea 

criticul ieşean Val Condurache încă din 1984, când debuta 

cu Furtunile memoriei, Aurel Dumitraşcu a scris, fără 

însă a forţa total barierele experimentului, o poezie 

nonconformistă, în descendenţa unor Trakl, Kavafis sau 

Ezra Pound, în care îşi găsesc locul ironia, incongruenţa 

şi mai ales livrescul. Lumea este descoperită odată cu 

scrierea poemului, iar poetul, într-o proză histrionică, este 

un ales al destinului: „Faţa mea este arsă scorojită/ nu sar 

uita nimeni la ea/ - toate cum sunt -/ carnea aceasta 

ziceţi voi, ziceţi voi/ nu ştiţi nimic - spun eu -, nimic nu 

ştiţi./ Ce poate face poetul? Închid radioul televizorul 

uşile casei mă/ urc în pod sunt singur mă pot distra pendelete 

portretul lui Blake alături de caricatura lui Stalin.../ 

Ce-aş putea recunoaşte? Aceste jocuri sunt pentru/ 

totdeauna făcute. Am fugit în poem vorbesc despre mine. 

/ Asemenea morţii fiecare portret/ îşi bate joc de iubire.” 

(Pierdut în poem). De remarcat biografismul textelor lui Aurel 

Dumitraşcu, precum şi tonul confesiv, grefat pe o tehnică a 

discontinuităţii, poetul se adresează mereu, fie unor 

personaje reale, fie imaginare sau livreşti, ca în Vedenii sau 

elegii: „Alte hârtii în care morţii familiei nu-s acasă Team/ 

rugat să priveşti cum stau speriaţi prin oraş să-i mai 

chemi/ la un ceai lunea sau marţea./ Nu-s de-ai noştri miau 

spus hârtiile-s vechi decupate/ din aceleaşi gazete 

centrale. Am plecat şi eu prin oraş/ n-am văzut pe nici 

unul am privit hârtiile/ singur. Albe, albe.” 

Poezia lui Aurel Dumitraşcu este o continuă oscilaţie 

între epifania conţinută şi iconoclastia ostentativă. Poate 

că aici trebuie căutată poetica lui Aurel Dumitraşcu, şi nu 

întâmplător, la absolvirea Facultăţii de filologie din Iaşi, în 

1987, îşi susţinea licenţa cu o teză despre doi poeţi 

şaptezecişti, dispăruţi şi ei prematur, Daniel Turcea şi Virgil 

Mazilescu. La acestea s-a adăugat, de multe ori în exces, 

livrescul. Spune poetul: „Voi fi găsit şi eu o nouă poetică 

o experimentez/ umblând cu mâinile în buzunare înainte 

de ziua/ numită marţi, Fac pe nebunul de sâmbătâ până 

luni./ Astfel cu bucurie un pronume de politeţe/ bagă 

poemul la apă.” (Deştept într-o marţi). Temele care revin 

cu ostentaţie şi obstinaţie în poemele lui Aurel Dumitraşcu 

sunt cele dintotdeauna: dragostea, moartea, fericirea. 

La acestea se adaugă, într-o tratare absolut originală 

lectura (biblioteca) şi oraşul. „Eu/ nu vreau/ să trăiesc/ 

eu vreau/ să citesc”, spune poetul în Ars dolores. Sau: 

„Am trăit mulţi ani fericiţi am scris ce-am vrut./ Lutul 

măscăricii puii de raţă au învăţat cititul în cărţi/ au 

citit ce au vrut./ Mai ales toamna eu sunt un bărbat 

fericit: ies în grădină/ repetându-mi încrederea 

nemăsurată în prieteni/ le scriu lungi scrisori/ fiecare 

cuvânt umblă tăcut prin ceea ce văd prin tot ce aud.” 

(Mai ales toamna). Şi: „Stau noaptea ca un boţ de răşină/ 

într-o colivie murdară/ gâtul miresei ca o poliţă plătită 

neantului/ alţii or fi minţind-o acum!/ Ce să fac într-un 

templu? Copacul spune/ că templul este orgoliul unui 

singur om./ Biblioteci nesfârşite m-au cerut de bărbat./ 

Jorgeeee borgeeees, leagă-te cu mine de întâmplări!” 

(Teatru pustiu) Una dintre marile obsesii ale lui Aurel 

Dumitraşcu, prezentă în majoritatea poemelor sale, este 

fericirea. Abordarea ei poate fi ironică, fantezistă sau 

tragică: „Fericit cel care se naşte om - spune poetul - şi

130 

nu-şi aminteşte inconştienţa/ luxul de a fi integrat în 

marea mişcare/ a celulelor vii şi a celulelor moarte/ şi 

iar mă trezesc într-un pat foşnitor/ într-o privire jilavă/ 

singur/ mai singur decât mijlocul acestei planete/ ies pe 

terasă eu respir tu respiri. Sudalme în imponderabil// 

aerul, bietul nostru câştig.” (Ars doloris, II, II etc). Din 

când în când poetul se opreşte şi spune: „fericirea mea 

este luciditatea” sau „mă prefac liniştit fericit. Dar nu 

sunt./ Nici măcar stăpân peste umbre dincolo de care/ 

hipnotice mâluri orbesc.” Şi, până la urmă: „- Vezi?/ Din 

casă/ iese/ singur/ un bărbat fericit.” (Autoportret). Dar 

fericirea se găseşte, ca în toate legile scrise şi nescrise ale 

lumii, în directă legătură cu dragostea şi moartea. Tudoriţa 

song, Amândoi, Pereţi goi, Merişorii sălbatici, An de 

graţie, Neştiutori prin grădinile hokusai sunt doar câteva 

dintre poemele edificatoare în acest sens. Cititorul avizat, 

care va citi Mesagerul, fără îndoială cea mai bine structurată 

şi cea mai profundă carte a lui Aurel Dumitraşcu, va observa 

că întotdeauna erosul se găseşte în imediata apropiere sau 

se amestecă cu thanatosul. Dragostea nu este decât un 

joc, o himeră, un text, femeia este mereu „o altă sintaxă”. 

Astfel, un dramatism bine temperat traversează textele 

Mesagerului, unde poetul ajunge la o relativă perfecţiune 

a discursului şi a construcţiei. 

Poemele lui Aurel Dumitraşcu sunt de un baroc 

impresionant, cu o imagistică bogată, cu asocieri insolite, 

şi, asemenea labirintului regelui Minos din Knossos, au 

la baza construcţiei o logică perfectă. Avem de-a face, pe 

de altă parte, cu o întreagă instrumentaţie, cu o tehnică a 

asedierii lectorului prin această viziune barocă, a 

violentării lui prin asocieri lingvistice, prin sincope, livresc, 

aparente deturnări de sens şi fragmente ale dicteului automat, 

în poeme cu o ideaţie clară. La Aurel Dumitraşcu 

noaptea poate atârna de cer ca o halcă, Dumnezeu n-a 

citit încă nici o carte, iarba poate fi roşie, picioarele 

femeilor înverzesc toamna, morţii înverzesc în lunci, 

nourii sunt ca nişte plămâni aprinşi, o femeie plimbă un 

leagăn pe cer, revoluţia se poate naşte dintr-o pitulice 

adormită în zaruri. Şi exemplele ar putea continua, pentru 

că astfel de imagini cotropesc poemele sale, dându-le 

prospeţime. 

Aurel Dumitraşcu şi-a construit prin fiecare poem 

un univers insolit, în care neantul e condamnat la visare, 

iar moartea alungată mereu la câţiva paşi mai încolo. 

Scriind Mesagerul, Aurel Dumitraşcu s-a gândit la el ca la 

cel care aduce un mesaj necunoscut acestei lumi, 

asemenea lui Gibran scriind Profetul: „Cu toţii aşteaptă 

ceva, ne spune Aurel. Un mesager să le spună un singur 

cuvânt, să le aducă un vrej de lumină.” Până la urmă 

lumina şi bucuria sunt două dimensiuni-simbol propuse 

de Aurel Dumitraşcu, pe care, chiar dacă a plecat prea 

repede în lumea umbrelor, fără a-şi fi desăvârşit programul 

estetic, pentru care avea atâtea disponibilităţi, îl 

considerăm unul dintre importanţii poeţi tragici ai noştri 

din falanga moldavă şi o mare conştiinţă a scrisului între 

poeţii optzecişti: „- Vin târziu după atâţia învingători 

după atâtea războaie/ Şi vă propun bucuria v-o propun 

aproape cu ciudă/ vă obişnuiesc numai cu ea/ E a noastră 

o putem stăpâni o putem apăra. Acesta/ e visul meu din 

fiecare noapte unicul/ M-am gândit: un asemenea vis 

nu poate ucide.” 

consemnãri 

2. Traian Ştef. Dicţiunea hieratică şi 

sublimarea cotidianului în meditaţie 

De o cuceritoare discreţie, în totală discrepanţă cu 

grafomanii lirici ai generaţiei ’80, Traian Ştef este un poet 

parcimonios, extrem de exigent cu sine însuşi. Prezent în 

presa literară odată cu poeţii generaţiei ’80 (căreia îi 

aparţine, fiind născut în 1954), orădeanul Traian Ştef 

debutează editorial abia în 1993, cu volumul Călătoria de 

ucenic, iar în 1997 publică Femeia în roz. 

Dacă am da crezare criticului Al. Cistelecan, Traian 

Ştef ar fi „ultimul mohican” al generaţiei ’80, încheind 

generaţia pe un contrapunct ce are pregnanţa un dezacord. 

Adică: „poetica generaţiei a ajuns la capătul unei 

metamorfoze. Ea sfârşeşte aproape în contrariul ei. 

Dintr-o tehnologie a stenogramei imediate, ea iese, 

discret, printr-o sublimare a cotidianului în meditaţie. 

Dintr-o viziune subţiată de real, ea a ajuns una retractilă 

şi interiorizată, iar dintr-o retorică scandaloasă şi 

expansivă – una contrasă în intimităţi şi embleme” 2 . 

Tot ceea ce-a scris şi ce-a adunat până acum între 

coperţi Traian Ştef, ar putea purta titlul Eros şi Thanathos, 

pentru că dragostea şi moartea sunt temele care răvăşesc 

textele poetului. Ca un François Villon altădată, el 

preamăreşte iubirea, forţa sentimentului ameninţat mereu 

de dinţişorii morţii neiertătoare. Însă în poezia lui Traian 

Ştef apocalipsa e pentru poet individuală, prietenă, rudă: 

„Poetul este cu Apocalipsa văr/ Poezia este sora floare 

albastră/ Ei nu au reuşit în viaţă/ Şi iubesc anapoda/ 

Se plimbă într-o maşină fără capotă/ Cu ofiţerii de la 

popotă/ Şi-i îndeamnă să dueleze/ Să se omoare pentru 

cuvântul de onoare/ Numai cuvânt să nu fie/ În preajma 

săbiilor ieşite din teacă/ În poezie în proză în templu/ În 

microfonul candidatului de exemplu/ În borcanul cu 

dulceaţa de roze/ În aparatul de făcut poze” (La braţ cu 

frumoasa Apocalipsă). 

Poemele lui Traian Ştef sunt compoziţii care au 

începuturi uşoare, chiar prozaice, de fixare de timp şi loc, 

după care spaţiul textual se umple, „cu asupra de măsură” 

de spectacolul înteriorităţii şi de iminenţa tragicului. 

Iubirea este neîmplinită, fantasmagorică, lucrul la cuvânt 

– o dulce ratare: „Ai spus tu, suflete nemaiîmprejmuitule/ 

Hai să ne jucăm un joc/ Îţi dau tot şi haina de pe mine ţio 

dau/ Şi vorbirea şi suflarea mea plânsă/ Şi speranţa 

pe sunt ţi-l dau/ Ca să fii tu un moment prezenţa mea// 

Sufletul a primit bucuros/ Dar poetul se uită pe sine/ 

Liniştea aceasta i se părea suprema carenţă” (Elegia a 

şasea). Autoreferenţialitatea se face de fiecare dată cu 

ironie amară: „Să fac un exerciţiu liniştitor/ De scriere 

de iubire de povestire/ De dans de muzică de balans/ 

Într-un fagure fără albine/ Numai de goblenuri şi 

lucrături fine/ Nu vreau nici versete nici psalmi/ Vocea 

să nu mi se audă/ Cuvântul să nu fie laudă/ Realul să 

nu-l atragă/ Să nu isc vânturile rămase/ În tobele false”. 

Poet de mare rafinament, beneficiind de o rară 

inteligenţă textuală, de o dicţiune hieratică, Traian Ştef 

exorcizează mereu, transformă semne, reuşeşte excelente 

sublimări ale cotidianului în meditaţie lirică.

3. Mariana Marin sau despre 

singurătatea textuală, 

Pretextuală şi contextuală 

Ca şi la congenerele sale Marta Petreu şi Magdalena 

Ghica, avem de-a face, în cazul poetei Mariana Marin cu o 

lirică defeminizată, ordonată de inteligenţă. Provocată de 

o trufaşă dizarmonie între eul propriu şi lumea agonică de 

neacceptat. Cu un destin de poet adevărat, asumându-şi 

non-conformismul, fronda şi dizidenţa ca reguli ale vieţii, 

Mariana Marin a publicat în cei aproape douăzeci de ani 

de la debut, doar trei cărţi de poezie: Un război de o sută 

de ani (Ed. Albatros, 1981), Aripa secretă (Ed. Cartea 

Românească, 1986) şi Mutilarea artistului la tinereţe (Ed. 

Muzeului Literaturii Române, 1999). 

Trebuie să remarcăm de la început în poezia Marianei 

Marin relaţia încordată la maximum dintre eu şi text, 

dintre text şi lume, dintre eul propriu şi contextul 

degradant, neasimilabil. Aşa încât, îi dăm dreptate 

criticului Marin Mincu atunci când afirma că Mariana 

Marin stabileşte un nou raport între „instanţa textului şi 

instanţa lectorială (cititorul ipocrit!), un raport de 

substituire prin care acţiunea poetică se deplasează 

definitiv către receptor, acesta este invitat brusc în sala 

de disecţie, urcat pe masa de operaţie, unde se trezeşte cu 

toate organele alături”, precum şi faptul că evenimentele 

ce se petrec în text transcriu „o autobiografie textuală”. O 

spune, de altfel, singură, poeta, în Comentariu la eseul 

lui Alexandru Muşina privind eşecul generaţiei ‘80: 

„Era o vreme a textelor/ şi a gradului zero în comunicare/ 

Până şi moartea textua/ pe deasupra oraşului/ până şi 

iubirea noastră/ trăgea după ea tot mai greu/ sacii de 

vid. Eram croşetaţi/ la un text mult mai mare, / Eram 

coloraţi/ şi zvântaţi/ de crivăţul/ aceluiaşi sub-text şi 

context. / Eram sfârtecaţi/ în intertextul dintre trestii// 

trece lebăda// eram refuzaţi. / Şi aşa / unii au devenit tot 

mai lucizi/ iar alţii mult prea fluizi până când în palme 

şi pumni/ am învăţat în cele din urmă/ să traversăm în 

goană şi împreună/ descheiaţi până la text de aceeaşi 

arsură/ cu acelaşi pretext, / Ce mai atâta grijă pentru 

astă pustie de gură? / Cine sapă textul altuia/ cade în 

el// textuală va deveni moartea şi nu va avea nici un 

ochi”. 

E lesne de observat, chiar de la prima carte, Un 

război de o sută de ani, că această incompatibilitate a 

eului cu exterioritatea, sfâşierea continuă a fiinţei agresate 

de real, provoacă o gestică tragică de poet blestemat: 

„Tot ce ating începe să-mi semene. / Nu mizeria din afară, 

cea dinăuntru trebuie strivită, / Acolo unde o groapă 

sapă altă groapă”. (Pasarela - o armă poetică). Această 

luciditate, în stare să despice lucrurile, duce uneori la un 

onirism care face bine poeziei Marianei Marin: „În fiecare 

dimineaţă se trezea cu un singur gând./ Mult timp a 

trăit aşa./ îşi lovea memoria cu o nuia de sticlă./ O punea 

la fiert” (O nuia de sticlă). Sau.: „Într-o dimineaţă/ să te 

trezeşti în braţ cu o realitate doldora/ - ca producţia de 

oţel pe cap de locuitor!/ Să o mângâi uşor pe creştet./ 

Să-i spui vorbe de dragoste/ Să rupi (din iubire) un 

deget, / Ehei, cum încep personajele să existe!” 

consemnãri 

131 

Prea descriptivă, discursivă, de o reflexivitate senină 

şi mai ales tezistă, ni se înfăţişează poeta în a doua sa 

carte, Aripa secretă (1986), construită din parafraze şi 

apocrife lirice la jurnalul Annei Frank. Tonul elegiac de 

acum, absenţa convulsiilor şi a delirului fantasmagoric cu 

care ne obişnuise în Un război de o sută de ani, ne fac să 

trecem cu repeziciune peste această carte de etapă, care 

ni se pare o ruptură de program în creaţia Marianei Marin. 

Şi asta cu atât mai mult cu cât obsesiile, stările, 

psihologismul dizarmonic din Un război de o sută de ani 

sunt reluate şi augumentate, ca şi experienţa textuală, în 

cea de-a treia carte. 

Mutilarea artistului la tinereţe este cartea de 

maturitate a Marianei Marin şi una dintre cele mai 

caracteristice ca scriitură a generaţiei ‘80, din care poeta 

face parte. Este absolut frapantă evidenţa depărtării atât 

de eul propriu, cât şi de lumea ostilă, agresivă, care e 

asimilată pe fragmente şi „vomată” sistematic: „Uneori 

realitatea mă prinde asupra faptului/ şi-mi îndeasă pe 

gât stelele ei roşii-n cinci colţuri, / Ajung acasă cu greu,/ 

le vomit una câte una/ trag apa puternic”. De altfel, un 

inconfort funciar, ca o greaţă de fond traversează poemele 

acestei cărţi: „Cu fiecare zi devii o fiinţă tot mai 

complexă./ Descoperi bunăoară cum ţi se grefează/ noul 

organ numit minciună progresivă/ cum este căutat în 

trecutul tău locul dubios în care el se va dezvolta, / 

locul în care va fi silit să înflorească! / Şi astfel / Cu 

fiecare zi mai adaugi şi tu ceva/ putreziciunii progresive/ 

în care se lăfăie un urlet îngheţat”. 

Deturnarea subiectivităţii eului liric şi căutarea 

firescului unei măşti converge de cele mai multe ori spre o 

teatralitate accentuată, tragică sau bufonardă, care 

personalizează textele Marianei Marin. Spune poeta: „Dar 

cât mister până şi într-un herpes! / într-un ghemotoc de 

nouă zi / într-o frunză care începe să-ţi crească în 

ureche/ iederă invizibilă, mustind”. Sau: „Ceea ce mi-a 

rămas iese noaptea la drumul mare/ şi se leapădă de 

sine”. Ea ne invită „acolo unde clopotele bat pe sub 

piele viaţa în cuie”, unde „realitatea unei bătrâneţi 

precoce/ se strecoară în aroma ceaiului matinal/ şi 

pustieşte senil zilele fără de poezie”, ştiind că „nimic nu 

i se poate întâmpla celui care-şi cunoaşte pe de rost 

numărul degetelor, cântecele, spaimele”. De aceea, 

spune, retoric: „Dar cine să mai aibe azi, Doamne, inimă/ 

pentru o atât de perfectă cădere a măştii în mască?” 

Obişnuindu-ne cu gestica unui nonconformism 

însingurat care emite judecăţi terifiante, cu o alternanţă 

bine dozată de abstract/concret a imagineriei lirice, 

Mariana Marin este autoarea unui univers liric 

deconcertant, cinic şi agonic, frisonard şi bufon, care-o 

plasează între cei câţiva poeţi originali ce dau personalitate 

primei generaţii poetice postmoderne, dar şi literaturii 

române actuale. 

1 Radu G. Ţeposu, Istoria tragică & grotească a 

întunecatului deceniu literar nouă, Ed. Eminescu, Buc., 1993. 

2 Al. Cristelecan, O fantasmă în acţiune, în Top ten 

(recenzii rapide), Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2000, pag. 102-104

132 

Veronica BUTA 

La cage aux folles sau colecţia de fluturi 

Aşteptările mele de cititoare, prinse într-un 

conglomerat de clişee şi stereotipii privind scriitura 

feminină, proiectau pentru Colecţia de fluturi (Editura 

Brumar, Timişoara, 2005, Colecţia ,,Ariergarda”) a Simonei 

Constantinovici un text cu tipíc feminin: sensibil, gingaş, 

diafan, palpitând delicat ca o aripă de fluture şi colorat cu 

discreţie. Greşit. Colecţia de fluturi nu e numai asta. E 

naraţiune îndrăzneaţă, cu o puternică vână postmodernă, 

e joc şi seriozitate, unitate şi fragmentaritate. 

La pagina 83, structura romanului e expusă clar: 

,,Mai multe variante ale crimei, inserate în carte, dimpreună 

cu fragmente din jurnalele asasinului (pe timpul cât a fost 

internat). Să caut denumiri ştiinţifice de fluturi. Detalii 

despre formele şi coloritul lor. Există fluri gigantici, 

agresivi? Să dau variante fonetice, în mai multe limbi (ex. 

: rom. fluture, fr. papillon, eng. butterfly). Să-i fac să 

trăiască prin personaje.”. Romanul urmează fidel reţeta 

expusă de Marco. Există cel puţin trei variante ale crimei, 

fragmente din jurnalul lui Marco străpung ici şi colo 

naraţiunea, ba există şi secţiuni dintr-un jurnal postsanatoriu; 

cititorul dobândeşte şi ceva cunoştinţe de 

entomologie: ,,fluturele alb-cunuşiu, Lymantria monacha, 

fluturele-auriu, Euproctis chrysorrhoea, fluturele-buhă, 

Agotis segetum, fluturii-de-noapte, Sphingidae...” (p. 303). 

Însă toate acestea nu spun foarte multe despre roman. 

Structura sa pare, la o astfel de primă analiză, dispersată. 

Există, într-adevăr, o crimă. Ea e motorul ce începe să toarcă 

naraţiunea. Şi cum unde e o crimă, e şi un criminal, romanul îl 

prezintă pe Marco în persoana acestuia. Doar că Marco nu 

ştie sigur ce a făcut cu cadavrele: crede că le târa, în saci, pe 

stradă; apoi, îşi aminteşte că le-a aruncat în râu, deşi se pare 

că le îngropase lângă o fântână. Ciudat e că nu momentul 

crimei îl obsedează pe Marco, ci acelea imediat următoare. El 

are însă martori pentru fiecare variantă a crimei şi ajunge la 

sanatoriul ,,Violete de Parma”. Aici lucrurile se complică şi 

mai mult. Atât Justinian, alias Ambrozie, cât şi doctorul 

Silvestru par la fel de deranjaţi ca şi pacienţii lor. Ba mai mult, 

fac şi experimente pe ei. Ambrozie, un împătimit de fluturi, îşi 

transformă încet pacienţii în fluturele coada-rândunicii, 

fluturele de noapte ochi-de-păun, sau fluturele-lui-Apolo, 

ce-i era rezervat lu Marco. Care Marco e şi el obsedat de 

fluturi, motiv pentru care îi şi omoară –sau nu?- pe soţii 

Croff, colecţionari de fluturi de renume mondial. Care soţi 

Croff au fost şi ei oaspeţi ai sanatoriului, fiind prieteni apropiaţi 

cu Ambrozie. Care are o mare parte din colecţia lor de fluturi. 

Care colecţie trebuia să-i revină, ca moştenire, fiicei soţilor 

Croff, Roza-Linda. Care e şi ea la sanatoriu, având pe 

deasupra, o legătură cu Marco. Care Marco e îndrăgostit şi 

de Barbara, care ,,ştia să fie femeie în întregime, la modul 

absolut, nefiind, de fapt, decât pe jumătate. Aşa cum, vrând, 

nevrând, sunt toate femeile. (Mai mult sau mai puţin, ar 

adăuga Ivo, cu binecunoscutu-i oftat)” (p. 24). Care Ivo e 

consemnãri 

dublul lui Marco şi care e îndrăgostit de Isadora. Care 

comisese şi ea o crimă. Iar povestea poate continua. 

Sanatoriul e locul în care se încâlcesc toate firele 

epice. Fiecare personaj are povestea sa de afară, la care se 

adaugă noua lui viaţă din sanatoriu. Aici e o lume absurdă, 

ciudată, unde e permis totul – de la manipularea demiurgică 

a minţilor pacienţilor, până la sfărâmarea oricărei rămăşiţă 

de demnitate umană - şi nimic – pacienţii nu au voie să 

fumeze sau să se îndrăgostească. O lume de care pacienţii 

sunt atraşi ca fluturele de lumina lămpii – a se vedea leproşii 

care refuză să părăsească sanatoriul inundat. 

Deşi pare să unească personajele, sanatoriul nu ajută 

la coeziunea naraţiunii. Personajele sunt sub acelaşi 

acoperiş, dar nu sunt unite. Naraţiunea fuge în analepse. 

Trecutul e mereu adus în faţă, pus în continuarea prezentului. 

Naraţiunea e discontinuă, fragmentată, ambiguă. Timpul, 

locul, personajele se succedă cu o viteză ameţitoare uneori, 

alteori, trecerea se face lin, pe nesimţite, cititorul nebănuind 

că are în faţă, odată cu noul paragraf, o altă situaţie sau un 

alt personaj. Nimic nu semnalizează aceste treceri. Totul 

pare ca un roi de fluturi jucăuşi, ce-ţi iau ochii prin culoarea 

şi zborul lor, pănă când ajungi să te pierzi între ei. 

Romanul se intitulează Colecţia de fluturi şi există, 

într-adevăr, mulţi fluturi în el. Câţi fluturi, atâtea personaje. 

Fluturele nu e însă simbolul ce asigură unitatea romanului, 

ce face trecerea de la o situaţie la alta, asigurând coeziunea. 

Dimpotrivă; fiecare personaj are fluturii săi, ce interacţionează 

şi creează legături, dar care nu se amestecă unul cu altul. La 

fel cum nu există comunicare adevărată între personaje, 

aceasta nu există nici între ele şi cititor. Când ai impresia că ai 

surprins esenţa unui personaj, acesta zboară spre altceva, 

lăsându-te cu teama de a nu-i dăuna coloritului său dacă 

încerci să-l capturezi din nou. Şi astfel, cititorul se mulţumeşte 

să asiste la zborul fluturilor-personaje, la joaca lor, la 

spectacolul pus în scenă cu atâta grijă. 

Şi asta pentru că există foarte multă reflexivitate în 

roman, mai cu seamă auto-reflexivitate. În plină tradiţie 

postmodernă, romanul Simonei Constantinovici e autoreferenţial, 

e conştient de sine. Marco scrie un jurnal şi 

pregăteşte un roman. Însă el, cel care scrie, are impresia 

că mai e cineva care face acelaşi lucru. El simte teama de a 

nu fi original, nu datorită copierii, ci datorită faptului că e 

posibil ca doi oameni să gândescă la fel, în acelşi timp. Şi 

bănuieşte că există cineva, undeva, care îl dublează. În 

roman, oglinda, geamănul său e Ivo. Mai mult, şi Ivo scrie 

şi e suspectat de a fi furat pagini din jurnalul lui Marco. 

Însă o scriitoare există şi în Barbara: ,,Şi o femeie putea 

scrie un roman. Unul adevărat. Barbara încercase.” (p. 

22). Există o ambiguitate în ceea ce priveşte adevărata 

provenienţă a textului. Ivo, Barbara, Isadora, doctorii, 

Roza-Linda, soţii Croff ,,sunt personajele mele. Sunt 

nebunii din capul meu” (p. 284). Rândurile ar trebui să-i 

aparţină lu Marco; par însă, mai degrabă, o mărturisire din 

partea autoarei înseşi. La fel şi rândurile ce vorbesc despre 

sfatul unui ,,critic important” de a găsi un ,,liant între 

diferitele părţi ale prozei” (p. 288). 

Colecţia de fluturi e ca o formă imensă, în care 

încap mai multe conţinuturi. Doar că acestea se amestecă, 

se sucesc, se încâlcesc, şi asta pentru că, într-o anumită 

privinţă, viaţa nu e foarte diferită de moarte: ,,acolo [în 

moartea reală, în moartea existentă, ce a prins viaţă, n.n.] 

se întâmplă ceva despre care nu putem spune nimic. 

Aşadar, acolo se întâmplă. O altă poveste.” (p. 309). 

Fiecare cititor va găsi în această formă care e romanul 

Simonei Constantinovici o poveste anume dintre multele 

care există, va regăsi în colecţie un fluture preferat.

Al. CISTELECAN 

Un alt escollier de Merencolye 

Şcolar al melancoliei (dar al melancoliei strict de 

cabinet), Dumitru Chioaru e din specia “blîndă” a 

echinoxiştilor. Spun asta pentru că oricît şi-ar fi făcut 

echinoxiştii faimă exclusivă de poeţi cuminţi, cuviincioşi 

şi la locul lor - ori chiar de treabă -, mai sînt printre ei – şi 

încă destul de mulţi – şi din soiul sălbatic; ba, cel puţin 

după unele norme, chiar şi din soiul turbat. Numai că astfel 

de bănuieli de exces (fie el vital, vitalist ori artistic de alt 

fel) n-au nici urmă de temei în cazul lui Chioaru. 

Temperamentul lui e inhibat şi retractil şi traduce reflex 

realul în reverberaţii lăuntrice caligrafiate apoi migălos, 

aproape pedant, şi, pe deasupra, cu notaţiile hieratizate 

în rituri de stampă, deopotrivă reflexive şi anamnetice. 

Şi notaţiile şi evocările, cel mai adesea suprapuse, de nu 

de-a binelea contopite, se deplasează pe registrul unei 

grafii de reverie şi sfîrşesc într-o ambianţă de nostalgie 

iluminată sau măcar vag pozitivă. Melancolia lui e o 

devoţiune depusă cu sobrietate înfiorată şi expusă din 

iluminări delicate, din fulguraţii diafane. Pe gramatica 

diafanului şi a inefabilului, pe sintaxa aurei mai degrabă 

decît a directităţii se şi bizuie poezia lui Chioaru: pură 

ecuaţie de ecou interiorizat, simplă transmisie de 

rezonanţe murmurate în marginea cotidianului şi a 

biografiei. Melancolia lui Chioaru nu e una de peripeţii, 

de experienţă, de epuizare concluzivă a entuziasmelor; 

ea e una substanţială, structurală, de pornire – origine şi 

cauză (şi eficientă şi finală) a poemului. E mai mult decît 

o stare, e o condiţie pre-determinantă pe care poetul o 

stabilizează în climat existenţial şi o transformă, deodată, 

în substrat şi elevaţie. Scrisul nu poate fi, în asemenea 

dimensiuni, decît ceremonie, iar scriitura – consacrare 

afectivă. Decent în temperatura stărilor, delicat în 

declinarea lor şi precis în desen, Dumitru Chioaru e un 

poet de tandreţe intelectualizată, de viziune blajină. Atîta 

doar că el nu-i din linia “blîndului poet naturist”, de 

unde se trage cam toată blîndeţea echinoxistă, ci din 

linia poeţilor timoraţi de viaţă şi extaziaţi de bibliotecă. 

Fireşte, extazul de bibliotecă nu trebuie luat altfel decît 

ca ritual de participare la un fior deopotrivă mediat şi 

asumat, interiorizat nu prin violenţă, ci prin decantare. 

El nu-i un elan, ci un rafinament; nu-i o intensitate, ci o 

sublimare; nu-i o extravertire, ci o introvertire. Tocmai 

de aceea confesiunea echinoxistă e mai degrabă (de nu 

de regulă) un murmur al tăcerii decît exhibiţionism ori 

paradă de stări. E o confesiune cu religiozitatea tăcerii, 

ca una făcută între rafturi de cărţi şi cu sfiala cuvenită. 

De fapt, chiar şi pentru Adrian Popescu, inventatorul 

speciei naturiste, natura nu-i decît o bibliotecă cu mai 

multe feluri de cărţi; căci nu există echinoxist înafara 

catalog? 

133 

bibliotecii (aşa ceva e chiar de neconceput). Însăşi 

specia sălbatică de echinoxist nu face decît o confuzie 

inocentă între crîşmă şi bibliotecă, dar tot în bibliotecă 

se crede iar stacana de vodcă nu-i decît un drog liric. 

Echinoxistul e un poet născut în bibliotecă (mulţi dintre 

ei sînt chiar născuţi de bibliotecă); el dă pe-afară doar în 

pauzele de lectură, cînd istoria vuieşte pe stradă, cînd 

evenimentul face prea multă rumoare. Aşa cum face şi 

Dumitru Chioaru de vreo două ori, dar nu cu rezultate 

prea strălucite, ci doar pentru a demonstra că şi el are 

conştiinţa morală în alertă şi că civismul său nu e strict 

contemplativ. Addendele de la Secolul sfîrşeşte într-o 

duminică şi Viaţa şi opiniile profesorului Mouse sînt 

bucăţi de strict merit civil, dar fără nici un merit literar. 

Deşi, desigur, nu atît bucăţi de datorie, cît de impuls; 

aşadar, cu toată spontaneitatea gestului de conştiinţă 

(dar, încă o dată, nu şi de artă). 

Pe de altă parte, Dumitru Chioaru e şi un poet sărac: 

sărac în partitură şi sărac în volume. Din cele şase volume 

apărute pînă acum, două sînt antologii (Radiografiile 

timpului, Axa, Botoşani, 1998, şi Vara de fosfor, Dacia, 

Cluj, 2002) – şi nici ele prea groase, măcar că merg destul 

de aproape de ideea integralităţii. Ceea ce înseamnă că şi 

volumele de unde s-au recoltat sînt, de felul lor, subţirele. 

Chioaru scrie puţine şi puţin. Ceea ce nu poate fi decît 

bine pe ambele feţe. Fireşte, într-o literatură în care stocul 

e primul semn de vocaţie, asceţilor producţiei nu le merge 

întotdeauna bine cu notorietatea. Şi nici Chioaru nu-i 

dintre răsfăţaţii acesteia. 

Cel mai bine stă el în clasamentele optzecismului 

(dar nu ştiu dacă şi în cele generale) în Flashback-ul lui 

Lefter. Nu de alta, dar măcar face parte din trupa de elită a 

optzeciştilor, din cei 22 de fericiţi trecuţi în sinaxarul lui 

Lefter. Altminteri, prezenţa lui acolo e un paradox simpatic 

de vreme ce, la analiza amănunţită, nu prea i se găsesc 

merite. El ba “nu reuşeşte să cuprindă palpitul prozaic al 

existenţei, rămînînd între gînduri şi stări discret sugerate” 

(Flashback 1985: începuturile “noii poezii”, Editura 

Paralela 45, 2005, p. 197), ba e cît pe-aci să dea direct în 

dezastru (numai că îl salvează la vreme comentatorul: 

“situaţia nu e totuşi /…/ dezastruoasă”, dar asta doar 

atunci cînd “discreţia şi transparenţa sînt asumate” şi, 

prin urmare, “versurile păstrează o caligrafie plăcută”, p. 

198). Întins (oarecum misterios) pînă la al treilea volum al 

lui Chioaru (Noaptea din zi, Biblioteca Euphorion, 1994), 

nu doar asupra volumului de debut (Seară adolescentină, 

Albatros, 1982), comentariul lui Ion Bogdan Lefter 

sintetizează notele definitive (şi, desigur, nu mai puţin 

definitorii) ale poemelor lui Chioaru, poeme “calme şi discrete, 

mizînd pe atmosferă şi pe haloul poetic al obiectelor 

contemplate în linişte” (p. 195). Nu la fel de comod stă 

Chioaru în clasificările şi clasamentele lui Radu G. Ţeposu, 

care-i consideră debutul (cît a apucat să surprindă în 

Istoria tragică şi grotescă a întunecatului deceniu 

literar IX, Editura Eminescu, 1993) un simplu “exerciţiu 

preliminar” al unui “visător blajin” predispus la “broderii 

lirice pe teme sentimentale” (p. 104). Ţeposu îl bănuieşte 

de “sensibilitate melodramatică”, adică de ceva ce poetul 

nu promitea nici la debut şi a dezminţit net mai apoi. 

Sensibilitate, nu-i vorbă, poemele lui Chioaru dovedesc 

destulă (şi încă una repede impresionabilă, dar şi mai 

repede domesticită), însă întotdeauna sublimată în 

reflexivitate, mediată de un fel de austeritate şi chiar asceză 

participativă, nu lăsată să curgă la robinet şi nici, cu atît

134 

mai puţin, procesată lacrimogen. E vorba mai degrabă de 

o sensibilitate contrasă, reflectată pe ecranul interior, şi 

propusă ca simplă efigie vibratilă a stării. Fie (mai) în 

pozitiv, fie (mai) în negativ, perimetrul de stări şi de 

virtualităţi (uneori de virtuozităţi) al lui Dumitru Chioaru 

e marcat de la început ca unul închis între delicateţe şi 

melancolie, preţiozitate şi înfiorare. Sînt lucrurile 

subliniate, cît de pe fugă, şi de Nicolae Manolescu în 

cronica dedicată debutului (“scriitură fină, cultivată”, 

momente “transfigurate de nostalgie” – în România 

literară, nr. 15/1982) şi reportate, în melanj general, în 

concisul portret din Dicţionarul Academiei (C-D, 

Editura Univers Enciclopedic, 2004, p. 205): “poezie 

discretă, fină, livrescă, uşor sentimentală, cultivînd cu 

rafinament imaginile plastice”, într-un acord aproape 

fericit al tuturor comentatorilor. Rareori, de altminteri, 

aceştia s-au contrazis – şi şi atunci numai din greşeală. 

De regulă, s-au îngînat unul pe altul, fie cu ştiinţă, fie 

fără (ai zice că fără, văzînd cum zburdă referinţele prin 

comentariile închinate poetului şi cum exeget de exeget 

spune senin tot aceleaşi lucruri). De bună seamă că asta 

e şi semn că poezia trage ea însăşi la consens: că e 

transparentă în acelaşi mod şi monotonă în acelaşi sens 

(ca desfăşurător de semnificaţii şi stări). Ea le vorbeşte 

tuturor la fel şi despre aceleaşi lucruri. Nu dă, astfel, 

prilej de ceartă. 

Debutul lui Chioaru (premiat la Uniune) e, desigur, 

cel dintîi în jurul căruia s-a strîns consensul critic. Iar 

consensul i-a stabilit tînărului poet un fel de diferenţă 

(nu fără virtuţi anacronice) în interiorul generaţiei, măcar 

în măsura în care el nu profesa (nu agresiv, oricum) 

demetaforizarea şi nu stenografia realul în date imediate, 

ci-l caligrafia în arabescuri lăuntrice, cu o evidentă etică 

a eufemismului în imaginar. Singurul care l-a băgat la 

grămadă, fără să-l discrimineze nici negativ, nici pozitiv, 

a fost Laurenţiu Ulici, pentru care poetul lucra cu 

“mijloacele comune generaţiei sale”, adică la modul “antiliric 

şi narativ” (Prima verba, IV, Editura Muzeului 

Literaturii Române, 2004, p. 102). Mijloacele lui Chioaru 

nu erau însă cele care au căpătat faimă de specifice pentru 

optzecism iar narativitatea sa nu e mai activă decît o 

pretinde un epos diafan al memoriei de fulguranţe. Cît 

despre “anti-lirism”, e greu de dibuit într-o poezie încă 

sfioasă din toate punctele de vedere şi care se înfioară 

voluntar, făcînd destulă confuzie între notaţie şi 

preţiozitate. Dacă nu e lirică, e din eroare de artă, nu din 

program optzecist. 

Suită de stampe de memorie, Seară adolescentină 

vede adolescenţa ca evanescenţă, ca proces ceremonial 

de estompare şi o recuperează printr-o scriitură de scene 

sau momente; o scriitură aparent strict “tehnică”, de operator, 

dar a cărei delicateţe reprezintă ea însăşi o infuzie 

de afect nostalgic. Desene gracile, de flagrantă suavitate, 

în care descripţia abia deschide uşa reveriei, poemele 

folosesc fotograma peisagistă pentru developarea stării 

lăuntrice, operînd cu translaţii diafane şi montînd 

secvenţele pe o tot mai accentuată frecvenţă de afect; dar 

de afect consumat în pur hieratism de imagini: “Toamna 

întipărindu-şi masca pe frunze/ iar pe sub frunze/ femeie 

la cules de mere; o strivesc/ sub pleoape/ dar în globul 

dulce al cristalinului/ s-a retras ca-ntr-un templu/ muşcînd 

gînditoare din măr/ (apoi)/ trupul întins pentru somn -/ şi 

iarăşi/ femeie coborînd pe o scară/ înspre cămările cu mere 

printre care se zbate/ inima; strig/ ca vîntul rănit în crengile 

catalog? 

lui noiembrie/ deodată/ se iluminează/ şi-n mijlocul 

încăperii – ea/ îmi ţine inima în mînă/ muşcînd gînditoare” 

(Femeie la cules de mere). Performanţele nostalgiei lui 

Chioaru constau tocmai în asemenea corporalizări ale 

himerei, în asemenea concretizări ale reveriei. Memoria 

clipelor e atît de acută încît poetul dă impresia că 

rememorează prezentul, nu trecutul; nostalgia, ca 

întoarcere, a întors ea timpul rememorat, înlocuind 

prezentul cu el – sau ocupîndu-l pentru, cum zice Traian 

T. Coşovei (Pornind de la un vers, Eminescu, 1999, p. 95), 

“un festin al melancoliei”. Tocmai de aceea linia nostalgică 

pare a se suprapune la primul Chioaru cu linia de exultanţă. 

Dar din chimia contopirii lor reiese o stare de echilibru 

contemplativ şi afectiv, vag elegiac, vag inflamat. Sau 

discret elegiac şi inflamat. 

Primul volum rulează o temă de fundal (şi 

integratoare, desigur) la modul, mai liniar, al sonatei. 

Poemele sînt strînse, parcă, în urma stărilor şi au, de aceea, 

un oarecare grad de imprevizibilitate (sau incoerenţă). Dar 

deja în următorul (Secolul sfîrşeşte într-o duminică, Editura 

Cartea Românească, 1991) Dumitru Chioaru e poet cu 

metodă. Cele “7 poeme” (plus addenda) de aici nu se mai 

lasă la spontaneitatea stărilor, ci-şi premeditează unitatea 

şi coerenţa. Ele proiectează tema în izomorfie şi o 

gospodăresc doar în aparenţe spontane. Altminteri, sînt 

meditaţii elaborate, strînse şi constrînse cu rigoare, ca în 

orice construcţie lirică articulată. O revoluţie, de nu de 

exegeză, măcar de situare în clasament, era cît pe ce să se 

producă odată cu acest volum, dacă Ioan Holban nu şi-ar 

fi anulat avîntul iniţial (din Cronica, nr. 6/1992). Holban 

pune – şi încă “indiscutabil” – poezia lui Chioaru direct 

“în avangarda liricii noastre”; e drept, doar “prin cîteva 

teme ce o particularizează”, dar teme care “pun în cauză o 

paradigmă a sensibilităţii” şi explorează “un teritoriu mai 

puţin cercetat”. Acest teritoriu ar fi cel al “corporalităţii 

textului”, dar, strict vorbind, la Chioaru e vorba doar de 

corporalitatea cuvîntului (nu-i el chiar atît de entuziast 

optzecist încît să ia cu japca temele lui Cărtărescu); adică 

de vechea (măcar de la Evanghelii încoace) relaţie dintre 

cuvînt şi întrupare, cu toată mistica prefacerii presupusă 

sau implicată. Nu poate fi o temă prea nouă şi nici un 

teritoriu neexplorat, har Domnului! Toţi poeţii de dinaintea 

lui Chioaru s-ar fi făcut de ruşine în cel mai deplorabil şi 

mai sigur mod. Dar, desigur, aparte noutatea care este, 

tema e de greutate şi poate mîna pe cineva în avangardă 

(dacă nu a poeziei, măcar a preocupărilor grave). Numai 

că, ce folos?! Căci după tot eroismul exegezei, Ioan Holban 

se întreabă netam-nesam: “Să fie numai un reflex al 

barbianului Sfînt trup şi hrană sieşi, Hagi rupea din el”?. 

Nici pomeneală – la caz că Ioan Holban aştepta un răspuns 

la uşoara nedumerire (dar numai pentru atîta lucru merita 

cineva promovat la avangardă?!). Dacă-i reflex de la ceva 

(şi n-are cum nu fi) e reflex de la mistica originară a 

cuvîntului, reflex pus acum de Chioaru într-un fel de 

meditaţie maximală de poetică; fireşte, pe cît e meditaţia 

de maximală, pe atît e scriitura de minimală; dar meditaţie 

de geneză e şi ceea ce face Chioaru – sau, cu vorba lui 

Nicolae Oprea (Literatura Echinoxului, Dacia, 2003, p. 

225), bibliogeneză (la Oprea numai cu sensul de geneză 

de bibliotecă; nici nu ştiu de ce şi-a tăiat sensul originar, 

care e de găsit chiar şi în “bibliotecă”; şi nu doar de găsit, 

dar de neevitat; dar mai ales e de găsit în poezia lui 

Chioaru). Într-o sintaxă timidă şi modestă poetul 

avansează însă emfaze cu timbru romantic (“poemul e o

copie la indigo/ după ziua creaţiei”, “cuvîntul trup imprimă 

şi/ trupul cuvînt” etc.), reluînd pe ascuns propoziţiile unui 

fundamentalism cratilic şi toată deploraţia (odată orgoliul 

din ea) pe seama poemului-vampir sau jertfelnic (“globula 

roşie suptă de albele pagini”, “sîngele lor amestecînduse/ 

picătură cu picătură/ în cădere/ peste foile albe 

împrăştiate” etc). E un romantism de contrabandă, cu 

eticheta înşelătoare şi pozînd în umilinţă, dar nu mai puţin 

substanţial. Poetica lui Chioaru ţine cu iluminarea şi, mai 

ales, ţine textele în febra sacrului (sau a rostirii de sacre), 

în iminenţa unei prezenţe discrete care le atrage spre un 

prag reflexiv-religios. Poemul lui stă la uşa convertirii, 

invocînd-o cînd textual, cînd subtextual. Iar melancolia 

de bibliotecă iradiază, la el, peste un real în ale cărui 

structuri se presimte lumina de dincolo. Chiar şi atunci 

cînd poetul face reportaje de atrocitate, exersînd notaţia 

brutală, poemul sublimează în gesturi simbolice ori de-a 

binelea sacramentale, vădind o viziune religioasă a realului 

(altminteri, pură transparenţă a arhetipalelor): “despicată 

de o rază în mijlocul străzii/ (era viziunea integrală a morţii)/ 

pieptul răsfrînt ceară adunată sub flacără/ mărul oprit de 

frăgezime uranică/ străluminîndu-i sacii cu alge ai 

plămînilor/ inima desenată în ruj/ venele toate curgerea 

sîngelui/ în dorul lui după inimă/ ca printr-un arbore genealogic/ 

copie/ a şarpelui/ alunecînd sub altele pînă/ la 

mărul de frăgezime uranică/ oprit în gîtul primei femei - // 

apoi raza s-a prăbuşit/ ca un bărbat/ în genunchi” (Mărul 

de frăgezime uranică). Iar cîtă vreme “cuvintele sînt mai 

reale/ decît lucrurile”, sacramentul cel mare e, fireşte, tocmai 

scrisul de poezie. Nu-i de mirare că Dumitru Chioaru 

profesează, în spatele unei perdele subţiri de mondenitate 

optzecistă, vechea meserie de oficiant la taine şi că 

vorbeşte ceremonialic. Căci poezia lui filmează realul în 

beneficiul unei transcendenţe diafane. De aceea îl şi 

diafanizează. 

Noaptea din zi urmează instrucţiunile constructive 

din volumul de dinainte, ori baremi exigenţele de 

coerenţă de acolo. E şi el un volum centrat, chiar centripet, 

dar cam în jurul aceleiaşi problematici (şi care nu e, desigur, 

un capitol de eseistică pre versuri, ci o obsesie 

existenţializată). Miezul cărţii e revelaţia poeziei ca manifest 

de viaţă, ceea ce ar presupune în prealabil o fugă 

sănătoasă (dar nu şi ruşinoasă) din bibliotecă. Dacă 

Dumitru Chioaru a tras o fugă undeva ea n-a fost, de fapt, 

decît un tur al bibliotecii. Căci sensibilitatea lui e în 

continuare cumpănită de lecturi şi sîngele lui îmbibat de 

plumbul spiritualizat. Atîta doar că acum meditaţia apasă 

pe acceleratorul dramatic şi face din poezie o fantasmă şi 

mai nesătulă de sînge şi de suferinţă auctorială: “eu scriind 

sînt scrisul întocmai/ sîngelui ţîşnind din piatra lovită/…/ 

timpul poemului este altul/ ca o autopsie pe viu”. Iar 

melancolia care se vărsa în reverie s-a înnegrit, acoperind 

climatul vital cu o vegetaţie expresionistă, de angoase 

traduse în concluzii funebre: “cobori şi urci fără ţintă/ cu 

urechile împăienjenite/ cu nările de scrum/ cu gura plină 

de lut/ cu viaţa întreagă -/ o umbră ce te strînge de gît” 

(Noaptea din zi). Promisiunile vieţii sînt sumbre, agresive, 

groteşti: “dimineaţă de noiembrie cum/ trupul unui animal 

despicat de-a lungul unui zid”. Asemenea oraţii şi notaţii 

funebre se înghesuie acum pe paginile lui Chioaru iar 

poetul şi-a pierdut pînă şi colacul euforizant al memoriei, 

nemaivorbind de propria viaţă, sacrificată nemilos de cinica 

poezie: “memoria mea e-o bucată mucedă de carne/ din 

care se hrănesc mereu flămînde cuvintele/…/ iar poemul 

catalog? 

135 

scris abia în zori/ este trupul meu despicat/ între ieri şi azi/ 

…/ iar cuvintele (pe foaia aceasta oarbă)/ sînt picături de 

sînge” (Mărgelele de sticlă ale întîmplărilor). Hemoragia 

poetică tinde să devină inundaţie de pagină iar suferinţa 

brusc prea acută şi perseverentă ca să nu contrazică 

ethosul reveriei melancolice de pînă acum. Nu mai poate 

fi vorba de o evoluţie, ci de ceva catastrofă de concept. E 

ca şi cum Chioaru ar fi realizat prin iluminare brutală că 

poezia e strictă ţesătură de entropii şi s-ar complace acum 

în rolul de “profesionist al suferinţei” (cum îşi zice singur 

în Tabla de şah). “Impactul” lui “cu lumea” nu pare să 

(mai) aibă deloc “un caracter melancolic, ergo acceptabil”, 

cum zice Gheorghe Grigurcu (în România literară, nr. 38/ 

2002). Şi nici poetul nu se mai admite ca “sceptic graţios”, 

ca “anxios amabil” sau ca “decepţionat caligrafic”. 

Caligrafia lui s-a contorsionat, a ajuns o caligrafie de 

spasme, iar decepţia lui devine că-i un fel de teroare 

existenţială. Viaţa e bacoviană; gramatica, în consecinţă, 

trebuie să fie şi ea dură în inexpresivitate. Nu sînt lucruri 

inautentice în această împletitură de entropii; mai bine zis 

n-ar fi dacă poetul, după ce-a sărit atît de fatal peste propria 

umbră, nu s-ar întoarce la scriitura de melancolii 

domesticite de reverie. 

Dar Viaţa şi opiniile profesorului Mouse (Editura 

Limes, Cluj, 2004), reluînd firul de melancolie, 

decredibilizează această criză expresionistă a sintaxei şi 

poetica de traumă odată cu ea. Pe jumătate cartoline 

afective de Sibiu şi pe cealaltă jumătate meditaţii deceptive 

(şi oricum apărute în bună parte în Vara de fosfor), 

poemele se întorc la scriitura elegiacă, de notaţii cu vibraţie 

evocatoare. Ilustratele sibiene sînt operă de pietate 

culturală, pe de o parte, dar mai ales peisaje existenţiale 

colorate stins în nostalgii. E un Sibiu deopotrivă decorativ, 

turistic şi cultural, şi un Sibiu interiorizat şi personal, de 

temperaturi egalizate. 

Meditaţiile nu schimbă multe din nomenclatorul 

tematic şi se învîrt hipnotic în jurul scrisului de poezie. 

Mai ales că acum scrisul a devenit totuna cu biografia 

iar biografia nu e altceva decît o scriitură. Dar disputa 

de rost se duce tot între viaţă şi bibliotecă, între vitalitate 

şi scriere; iar poezia se dovedeşte tot strîmbătoare de 

vieţi: “Existenţa este oare pentru a fi scrisă?/ scriu deci 

exist?/ priviţi masca omului/ ce nu scrie nimic/ masca 

sub care barbarul e creierul/ senzual ca o zburătoare 

năpîrlind primăvara/ şi priviţi-i apoi/ pe cei care au învăţat 

din copilărie/ scrisul ca pe al doilea mers/ continuînduşi 

viaţa/ pe aceste picioare de musculiţe/ pînă se dezvaţă 

de bucurie îndoială şi moarte/ rămîne un copil în formol/ 

plimbat prin biblioteci” etc. (Viaţa şi opiniile 

profesorului Mouse). E drept că, pe de altă parte, scrisul 

are compensaţii, fiind, de fapt, “lucrare dumnezeiască/ 

cu zumzet de cuvinte năvălind la gura de stup a 

poemului”. Graţie şi blestem, nu altceva îi rezultă scrisul 

şi lui Dumitru Chioaru. Nu e o concluzie nouă, şi cu atît 

mai puţin inedită; dar Chioaru o face actuală fără să se 

folosească de tapajul nici uneia din variante, ci luîndule 

laolaltă cu seninătate de înţelept. Căci scrisul lui a 

atins acum temperatura senină şi simplitatea concretă, 

iar scepticismul e abilitat să ia locul entuziasmului, după 

cum predică ultimele lui poeme. Dumitru Chioaru crede, 

aşadar, în poezie şi atunci cînd nu mai crede. Se vede că, 

de fapt, într-ascuns, el a făcut de la bun început o 

investiţie mistică. Doar că în retorica scepticului şi a 

timorii.

136 cronica traducerilor 

KOCSIS Francisko 

Vasile Dan în limba maghiară 

S-a pus şi se va pune de foarte multe ori o întrebare 

aparent retorică, anume dacă vom ajunge vreodată să ne 

cunoaştem cu adevărat, români şi maghiari, să descoperim, să 

înţelegem şi să stimăm fiecare alteritatea celuilalt. Nu încerc să 

răspund la o asemenea întrebare, cu atât mai mult cu cât însumi 

mă aflu în epicentrul acestui univers de sentimente şi concepţii 

cu puternică determinare socio-istorică şi n-aş reuşi decât o 

sfâşiere lăuntrică pe care ar trebui s-o oblojesc singur, leacuri 

nefiind prea multe. Argumentele unei părţi se izbesc de urechile 

surde ale celeilalte, de aceea ar trebui să începem de la a învăţa 

să ne ascultăm. Sună şcolăreşte, dar să nu uităm că lucrurile 

simple sunt cel mai greu de făcut, pentru că impresia de facil te 

face superficial. Fraza cu care ar putea începe istoria relaţiilor 

(în întregul lor, dar mai ales cele culturale) dintre români şi 

maghiari ar debuta cu încăpăţânata şi durabila ignorare 

reciprocă. A devenit un loc comun să cauţi explicaţii în trecut 

şi să ridici un eşafodaj de reproşuri – identice şi ele până la 

confuzie, ca nişte siamezi. Este aspectul sub care lucrurile nau 

trenat. Ba chiar au ţinut loc de istorie şi de relaţii. Însă în 

aceste cazane sub presiune care fierb alături pe acelaşi foc, sau 

găsit şi persoane pentru care interesul pentru celălalt s-a 

transformat în finalitate existenţială. Se pot invoca destule 

exemple şi au făcut-o alţii înaintea mea, cu simpatie şi imensul 

regret că efortul lor individual nu este contagios. Aş vrea săl 

amintesc din secta aceasta pe neobositul Ilia Mihály, care şia 

propus un proiect ambiţios: redescoperirea spaţiului cultural 

central-est-european în toată complexitatea sa, să-i 

surprindă interferenţele, influenţele reciproce, originalitatea şi 

orientarea în cadrul mai larg al fenomenului literar european şi 

universal. Ilia Mihály a fost personalitatea care a militat fără 

întrerupere pentru cunoaşterea reciprocă a culturilor din arealul 

nostru geografic, cu prioritate faţă de cele îndepărtate, ca să 

nu trăim unii lângă alţii ca nişte străini, şi a făcut în această 

direcţie mai mult decât oricine altcineva, prin efort propriu şi 

prin exemplul dat, care şi-a dedicat viaţa literaturilor vecine, 

încercând să realizeze canale de comunicaţie între ele, să le 

apropie şi să-i apropie pe autori, să reducă (pe cât e posibil), 

prin traduceri, izolarea în care se află unele faţă de celelalte. Nu 

este important cât a reuşit, ci gestul în sine contează enorm, 

curajul de a încerca, de a nu se lăsa descurajat, nici învins de 

greutăţi, dând un exemplu care ar putea avea, şi în viitor, 

continuatori. 

Este extrem de greu să risipeşti o indiferenţă comodă, să 

înfrunţi atitudini refractare şi nu de puţine ori zeflemeaua 

răutăcioasă. În slujba ideii de mai sus, revista Vatra a făcut 

misionarism, a căutat mereu acea cale de apropiere, de cunoaştere 

şi recunoaştere reciprocă între creatorii naţiunilor mici din această 

parte a Europei. Dovadă stau nenumăratele pagini de traduceri. 

Aproape orice autor notabil din „vecinătatea interioară“ (expresie 

prin care Dan Culcer desemnează spaţiul transilvan comun, dar 

care s-ar putea extinde la întregul areal de care vorbesc) a fost 

găzduit de revistă. Tot aici se cuvine să-l amintesc şi pe Cseke 

Gábor, un alt împătimit care a tradus în maghiară o parte 

consistentă a liricii româneşti, dedicându-se acestui apostolat 

cu toată pasiunea. 

După această introducere, sumară totuşi şi nedreaptă 

de aceea faţă de mulţi oneşti truditori în folosul ideii de risipire 

a prejudecăţilor rigide, corozive, trebuie să mai adaug că se 

mai comite şi o altă nedreptate, morală, nesancţionabilă: 

traducerile, puţine, nu sunt receptate şi comentate cum se 

cuvine, nu li se face publicitatea care să le fixeze în memoria 

cititorului (măcar a celor a căror existenţă se consumă în sfera 

culturii) şi să le integreze în patrimoniul său de valori. Excepţiile, 

când se produc, au ca ţintă cărţi care au beneficiat în patria lor 

de un management de-a dreptul sufocant care le-a asigurat 

succesul de librărie, o componentă indiscutabil importantă, 

însă nu şi capitală, şi ocupă un segment extrem de redus al 

scalei culturale. Este unul din motivele pentru care comentez 

aici o carte de traduceri. Este vorba de cartea lui Vasile Dan, 

Inima sună undeva sus (ediţie bilingvă româno-maghiară, 

Editura Amon, Budapesta, 2006), poemele fiind traduse întrun 

tandem uzitat ades de maghiari (printre alţii, József Attila a 

fost unul dintre cei ce a tradus din poeţi români prin recurgerea 

la translatorul extraliterar, mai bun cunoscător al limbii din care 

se traduce), al cooperării dintre traducătorul brut şi stilizatorul 

textului, de regulă un literat, care are măcar cunoştinţe sumare 

de limbă. Nu ştiu în ce măsură cunoaşte Gaál Áron limba 

română, dar pot afirma că i-a simţit, i-a auzit muzicalitatea atunci 

când a lucrat pe textele brute ale lui Regéczy Perle, pentru că 

au reuşit, împreună, să dea textelor lui Vasile Dan limpezimea 

prozodică şi sugestivitatea originalului. Judecând în ansamblu, 

punând în balanţă pierderile şi câştigurile transferului dintr-o 

sonoritate în alta, echivalarea semantică până la similitudine 

prin folosirea etimoanelor aglutinante ale limbii maghiare, care 

atenuează sau accentuează ori devin purtătoare ale sensurilor 

figurate, traducerile au remarcabila calitate de a fi „gemenele“ 

originalului. Printr-un efort demn de laudă, reuşesc să redea 

ritmul intern şi tonalitatea poemelor, aria de sugestii ori 

concreteţea nudă, recurgând la expresii care acoperă aproximativ 

aceeaşi dimensiune semantică, tălmăcind mesajul liric şi 

reconstruind în limba adoptivă construcţiile metaforice. Dacă 

la conversia adjectivală dificultăţile întâmpinate au fost, se 

pare, nesemnificative, în cazul construcţiilor şi imaginilor care 

se leagă de un fond cultural vechi – anume cele care nu sunt 

comune ambelor popoare – şi care au modelat în timp nuanţe 

ale sensibilităţii, echivalarea s-a putut realiza doar printr-un 

considerabil efort cultural, prin găsirea acelor schiţe imagistice 

care facilitează asimilarea sensurilor şi subînţelesurilor, şi au 

reuşit cu multă abilitate să se achite de această dificilă misiune. 

Un exemplu de traducere desăvârşită, căreia ni i se mai 

poate adăuga nimic, nu i se poate nici lua ceva, o mică bijuterie 

e poemul care dă titlul volumului, Inima sună undeva sus, cu 

memorabilul final, care în maghiară beneficiază de un plus de 

forţă prin folosirea unei expresii care pe lângă concretul spaţial, 

determinabil, sugerează şi o dimensiune imaginară, chiar planul 

reveriei. Şi nicidecum nu se poate vorbi de o derogare sau 

deviere de sens, pur şi simplu, limba maghiară are, pentru 

construcţia acestei imagini, expresii cu un conţinut mai generos. 

Dar traduceri foarte bune se regăsesc în multe pagini, iar micile 

scăderi sunt compensate merituos de reuşite de excepţie. 

Comentând această carte a lui Vasile Dan, m-am 

întrebat dacă va exista, şi cât de repede, un gest de răspuns 

din partea noastră, care sper să se producă, după care să 

vină altele şi altele. Ar fi extraordinar dacă am reuşi să ajungem 

măcar la primelor decenii ale perioadei de „înfrăţire a 

popoarelor“ noastre, când s-au tradus, în ambele ţări, operele 

fundamentale ale celor două literaturi. Schimbul ar trebui 

reluat din punctul în care s-a întrerupt. Două decenii de 

traduceri ar face mai mult decât un secol de convenţii politice 

mai mult sau mai puţin ipocrite.

Gheorghe GRIGURCU 

Fişele unui memorialist 

Aparenta neglijenţă a vieţii, aerul său de veşmînt 

cu nasturii descheiaţi şi cu pulpanele fluturînd în vînt. 

Cochetăria cu care îşi ascunde structurile ordonatoare, 

recurgînd la improvizaţie, aproximaţie, imprevizibil. 

 

Ceea ce apreciem drept comportament „natural” 

nu e îndeobşte decît un artificiu, o dibace stilizare a 

manifestărilor unor persoane care trec drept carismatice. 

Pentru a fermeca prin „naturaleţe”, îţi trebuie o aptitudine 

anume, ca şi pentru muzică sau sport. 

 

Destinul neîmplinirii e singurul care are demnitatea 

de-a vorbi. Cel al împlinirii e fără grai, îmbuibat, cu gura 

plină… 

 

Moment negru: orice subtilitate e un delir pe 

fundalul brut al existenţei. 

 

Frigul oboseşte trupul. Frigul moral osteneşte 

sufletul. 

 

„Învăţătorii şi profesorii nu formează indivizi, ci doar 

specii” (G. C. Lichtenberg). 

 

Existenţialul tinde spre transcendenţă la cele două 

extreme ale sale, amintirea şi aşteptarea. Se produce astfel 

o „mîntuire” a sa, spontană. Tensiunea divină conţinută 

în existenţialul ce aspiră a se elibera de sine, a se transpune 

în ficţiunea trecutului şi în virtualitatea viitorului. 

 

Există două feluri de autori izolaţi. Unii printr-un 

voluntariat al neintegrării în formulele date, printr-un 

inconformism nu o dată incomod pentru contemporani 

precum Alexandru George sau – caz extrem! – 

„înspăimântătorul” Paul Goma. Şi alţii, dimpotrivă, printrun 

exces de conformism, printr-un oportunism cras, care 

ducînd la adularea puternicilor zilei, în scopul mai mult 

decît bătător la ochi al intereselor de carieră, duce şi la 

compromitere. Stau faţă-n faţă, aşadar, autoizolarea şi 

izolarea, ultima ca rezultat al reacţiei igienice a mediului. 

Adrian Păunescu sau Mihai Ungheanu sînt exemple 

frapante ale compromisului drastic ce duce la 

compromitere. Nu întîmplător, lumea literară ce se respectă 

nu-i mai ia în serios. În această clasă intră, în bună măsură, 

şi Eugen Simion. Fără a fi izbit chiar de discreditul total de 

care au parte bardul de la Bîrca sau liderul protocroniştilor, 

e totuşi tratat cu rezervă de majoritatea oamenilor de litere, 

chiar dacă mulţi nu-şi exprimă opinia în scris. Bastionul dsale 

publicistic, Caiete critice, e apărat în mare parte de 

numele unor tineri (?) încă departe de celebritate, precum 

(în nr.200/2004) Bogdan Popescu, Oana Soare, Alexandra 

Crăciun, Andrei Milca, Aluniţa Cofa, Vasile Bardan. Noroc 

că dl. Octavian Paler execută o partitură admirativă: „Aş 

fragmentarium 

137 

mai vrea să spun ceva în acest moment aniversar, în afară 

de faptul că şi eu socot «spiritul critic», sub semnul căruia 

stă revista, esenţial pentru igiena unei culturi. (…) Admir 

sincer încăpăţînarea cu care el (dl. Eugen Simion) s-a 

străduit – şi a reuşit – să strîngă în jurul Caietelor critice 

o echipă de intelectuali de primă mărime (sic!), ceea ce a 

ajutat revista să reziste vrăjmăşiei vremurilor”. Chiar aşa! 

 

Cu cîţiva ani în urmă, acelaşi Octavian Paler a găsit 

de cuviinţă a aplauda impresionanta „rectitudine morală” 

a lui Marin Preda. Să recunoaştem că un asemenea joc dea 

ştacheta nu se prea potriveşte persoanelor foarte grave, 

cu o ţinută ce se vrea inflexibilă. Aceasta riscă a părea 

drept doar o poză, chiar şi atunci cînd e placată pe cauze 

juste, pe adevăruri imbatabile… 

 

„De îndată ce am ieşit din copilărie, această vîrstă 

după care mereu tînjim, mi-am închipuit, ba chiar am simţit 

o viaţă reală; dar n-am avut decît senzaţii fantastice: 

vedeam nişte fiinţe, şi sînt doar umbre; voiam armonie, şi 

am aflat doar contrarii. Atunci am devenit sumbru; golul 

săpa în inima mea; nevoi fără margini mă roaseră tăcut şi 

plictiseala de viaţă fu singurul meu sentiment încă din 

clipa cînd abia începi să trăieşti. Totul îmi arăta acea fericire 

deplină, universală, a cărei imagine ideală este totuşi 

înscrisă în inima omului, însă care e greu de atins fiindcă 

mijloacele, căile atît de fireşti, parcă ar fi fost şterse din 

natură” (E. P. de Senancour). 

 

Prozatorul B.N., la telefon de la Paris: „Dl. Paler, la 

televizor, îşi dă atîta importanţă de parcă ar fi Goethe în 

persoană”. Mă întreb: i se trage numai din marea, 

copleşitoarea încredere ce-o are în opera d-sale sau şi din 

niscaiva reziduuri ale mentalităţii de „şef” (ce mai încoaceîncolo, 

nomenclaturist)? Am, din păcate, motive inclusiv 

personale de-a lua în considerare şi al doilea factor. Acest 

ardelean de-atîtea ori dîrz, cu verbul penetrant şi cu 

inconfundabil har, vădeşte anume reflexe de 

condescendenţă precum şi o strategie a intereselor 

condusă cu aer de mare expert, topită în inaparenţă. Morga 

d-sale e glacial-imperturbabilă, orgoliul acut i se drapează 

în faldurii unei impersonalităţi bovarice. Aparţine acelei 

categorii de persoane care îşi propun a face din marele lor 

“caracter”, din marea lor „conştiinţă” un continuu 

spectacol. Pururi solemn şi festiv, cu insinuări oraculare 

(aşa era, la un moment dat, Geo Bogza), pare că ne acordă 

o favoare adresîndu-ni-se ori pur şi simplu prin faptul că 

există într-un anume loc şi într-un anume timp. Mimează o 

“marginalitate” confortabilă, un comod destin de 

“neînţeles”, trăgînd cu ochiul la centru şi savurîndu-şi 

plenar succesul. E un taciturn locvace, un generos egotic, 

un modest prezumţios la culme. Extrem de calculat, se 

prezintă ca un maestru al disimulării mecanismelor afective, 

ca şi al jocului atent de relaţii din care i se ţese dinamica 

personalităţii, mergînd pînă la gestică siderantă prin 

exactitatea-i strict premeditată. Scrie foarte mult despre 

sine, dar nu are mult de mărturisit. Severa-i autocenzură îl 

duce la o epurare a omenescului indecis, dramatic, a 

prezumatelor slăbiciuni, în favoarea unor contururi atît de 

clare încît sub impecabila lor grafie constaţi că înfloreşte 

adesea generalitatea. Nu e un poet, ci un retor liric. Mai 

mult decît un moralist, e un judecător ce emite sentinţe. 

Nu cred că se simte bine într-o solitudine cu care se 

mulţumeşte doar a cocheta. Are perpetuă nevoie de un 

public amplu pe care să-l capteze şi să-l domine, chiar 

atunci cînd se află într-un cerc restrîns, cu o alură de

138 fragmentarium 

principe, dizgraţiat. Cînd stă de vorbă cu tine între patru 

ochi, priveşte dincolo de persoana ta, preparîndu-şi 

discursul de mîine, sonor, autoritar, infatigabil. Dar marile 

îndrăzneli nu-l prind. Inteligenţa i se consumă în zone 

tradiţionale, pe baza unor atitudini verificate, cu toate că 

un avînt comprimat (al vanităţii?) îl face să se crispeze, 

compunîndu-şi o mască patetică. Te gîndeşti la un actor 

antic, interpret de tragedii, cu mare efect în timpul 

spectacolului, dar pe care te jenezi să ţi-l închipui la finalul 

acestuia, după ce şi-a dat jos masca. A fost şi a rămas 

omul epocii sale pe care a tălmăcit-o nu o dată excelent şi 

ale cărei favoruri i-a fost dat a le dobîndi în etape atît de 

contradictorii încît un ins mai slab de înger n-ar fi reuşit a 

face joncţiunea între ele. Om al prezentului (fenomenul 

său originar e probabil gazetăria), nu poate amîna, dizloca, 

sacrifica nimic din ce ţine de prezent, vaticinînd în 

substanţa agitată a acestuia. Îngheaţă apa impură a clipei 

graţie stilului său de preciziuni analitice şi de patetisme 

învinse, o preface într-o substanţă cristalină în care se 

află fixate impurităţile precum insectele într-o bucată de 

chihlimbar. Aspiră la o atitudine de obiectivitate suverană, 

ar dori să plutească deasupra tuturor semenilor şi chiar 

deasupra lui Dumnezeu (în care de altfel nu pare a crede), 

dar îl trădează subiectivitatea sa rece, pe care calcă precum 

pe o gheaţă subţire care crapă, vai, sub paşii săi apăsaţi 

de apostol al unei egolatrii. 

 

A te detesta pe tine însuţi: drojdie demonică a virtuţii. 

Ultima ei drojdie. 

 

Proverb ipotetic: cel ce n-a suferit niciodată cumplit 

din dragoste, cel ce nu s-a îmbătat niciodată, cel ce n-a 

plîns niciodată nu e un bărbat adevărat. 

 

„Trebuie totuşi să ai ceva inteligenţă ca să te doară 

că n-ai destulă” (Gide). 

 

Visul: o confesiune nebună. 

 

„Femeile care miros a grepfrut par cu aproape şase 

ani mai tinere decît sînt în realitate, conform unui studiu 

privind mirosurile, elaborat de către Institutul de studiere 

a mirosului şi gustului din Chigago. Cercetătorii au 

parfumat mai multe femei de vîrstă mijlocie cu arome de 

broccoli, banană, mentă şi levănţică, însă nici una dintre 

aceste miresme nu a avut vreun efect anume asupra 

bărbaţilor. Parfumul de grepfrut a schimbat însă în mod 

considerabil datele problemei. Cînd voluntarii au fost 

rugaţi să estimeze vîrsta femeilor asupra cărora a fost 

aplicat acest parfum, aceasta a fost mult mai mică decît 

cea reală” (Adevărul, 2005). 

 

„Un om inteligent pe un plan poate fi prost pe altul” 

(Camus). Mă îndoiesc, întrucît omul inteligent se fereşte 

a se manifesta pe un plan pentru care nu este dotat. În 

largă măsură, inteligenţa e prevenire, evitare, retragere 

oportună în parametrii proprii. 

 

„Unii oameni te înşeală doar pentru a-ţi dovedi 

inteligenţa lor pe care n-o pot dovedi altfel”. (N. Iorga). 

 

Neîmplinirea ne păstrează intacţi în virtual, adică ne 

conservă aşa cum sarea sau gheaţa conservă alimentele. 

 

Efectul abject al neîmplinirii este invidia. Efectul său 

sublim nu e admiraţia (care nu e decît forma „purificată” a 

invidiei!), ci iubirea. 

 

Critică: te antrenezi să judeci un text nu fără 

îngrijorarea că textul va ajunge să te judece pe tine. 

 

Nu prăbuşirea te interesează (o ştii iminentă), ci 

rigoarea ori virtuozitatea ei. 

 

„Umorul este unul din elementele geniului, dar îndată 

ce predomină devine un simplu surogat. El însoţeşte arta 

în declin, distrugînd-o pînă la urmă şi nimicind-o” 

(Goethe). 

 

Inteligenţa tinde spre desfăşurare, înţelepciunea 

spre imobilitate. Inteligenţa este heracliteană, 

înţelepciunea este eleată. 

 

Zeii îşi însuşesc piscurile noastre, dar nu şi abisurile 

fără care aceste piscuri n-ar putea fi definite. 

 

Orice desăvîrşire tinde spre tăcere. Numai 

imperfecţiunea e guralivă. 

 

„Misterul înseamnă lumină, dar o lumină de o 

asemenea bogăţie încît cunoaşterea şi limba umană nu 

pot «să-i dea de fund». Mister nu înseamnă că strădania 

gîndirii se izbeşte ca de un zid, ci, dimpotrivă, că strădania 

ajunge în tărîmul neprevăzutului, în spaţiul neînchis în 

întindere şi adîncime al Creaţiei” (Josef Piper). 

 

Unele aforisme sînt constatative, altele, cum ar 

spune Blaga, revelatoare. 

 

Cele mai intense sentimente tind să adopte un aspect 

particular. Credinţa în Dumnezeu, dragostea pentru 

cei apropiaţi, durerea la pierderea lor capătă pentru cei ce 

le trăiesc profund un aer de unicat. Răspunzînd unor 

esenţe ale lumii, ele implică, paradoxal, prin cufundarea în 

adîncimile eului, şi o izolare de lume. 

 

„Supradimensiunea pe care ţi-o dă politica fără să ai 

în prealabil supradimensiunea umană este cea mai mare 

păgubire. Trebuie să căutăm să îndreptăm 

supradimensiunea politică. Să ne ruşinăm de puterea 

noastră” (Nietzsche). 

 

Nostalgia problemelor în faţa ideilor ferme. 

Asemenea idei n-au nostalgii, fiind suficiente lor însele. 

 

Trăind, nu putem descoperi moartea. De aceea 

sîntem nevoiţi mereu s-o inventăm.

Femeia din versuri 

Liei 

Adrian SUCIU 

Frumoase vizuini îşi săpau bolovanii, ca să le vezi 

treceai poduri de piatră şi-un munte. 

Să nu te opreşti; poate să mă preumblu pe-acolo rostind, 

ca din nebăgare de seamă, versuri şi-atunci 

ai fi silită să intri-n ele, neştiută 

ca fluturii vechi în chihlimbare... 

Vei veni să mă-ntrebi de-ale mele? 

Bufniţa, lupii. Şerpii morţi 

din vremea copilăriei, 

traşi pe uliţă, prin praf... 

Avem un salcîm 

şi, dacă vine iarna cît dorm, 

roagă-l tu să nu se teamă. Spune-i 

că din tristeţe se nasc copii frumoşi. 

Copii îngheţaţi 

lui Robert Şerban 

Cu o mînă uşoară ca o seceră 

a urcat moartea 

pe coşul pieptului, cu mîna uşoară. 

Cu buzele roşii, atît de roşii. Am tăcut, 

cu ţigarea strînsă-ntre buze, 

şi iar am tăcut. 

Am fost fiul unei femei frumoase 

şi-mpreună aveam oase neînchipuit de multe. 

Am tremurat din amîndoi genunchii 

şi-am aruncat în lume ferestre care dădeau 

înspre catifele negre. Mi-au plăcut 

sărbătorile cu miros de lumînări ieftine. 

Am secerat lanuri de copii îngheţaţi 

în anii mei tineri şi-am fost tînăr ca apa 

băută din palme. 

Şi-am văzut beţivi pescuind, pe furiş, 

printre sălcii... 

chintã servitã 

cumva 

lui Alexandru Uiuiu 

hienele rumegă miezul nopţii 

mă-njunghie fericirea 

cumva sîntem şi noi maidanezii Tăi 

lipăim sîngele boilor jertfiţi 

e vreme tîrzie 

e vreme tîrzie 

ne dezgropăm umbrele oraşul ne uită în grabă 

se pot rosti cuvinte să nu fim prea singuri 

139 

şi-apoi dintr-odată cu cîţiva pumni de nisip s-a făcut trupul 

tău 

apoi începea un război al scărilor lungi 

atît de multe cît nu puteau fi urcate la cer 

în vis am putea găsi 

strălucirea rece care ne dăltuieşte şi se desparte de noi 

leagănă-mă pînă se sfîrşeşte amăgirea aceasta 

pînă ies din foaia necitită şerpii 

credeam tot ce-ţi spuneam despre moarte şi trupul meu ars 

pradă vîntului nopţii 

acum nu mai vreau te-am chinuit destul 

plîngeai în hohote cînd îţi spuneam 

cum pot ispăşi 

îţi jur sîntem nemuritori deşi am văzut totul 

– cu nemurirea ne putem atinge unul pe altul 

dar nici aceste cuvinte nu vor fi spuse vreodată 

numai iluzia lor indiferentă ne-mpinge 

unul spre celălalt 

după ce fiecare cuvînt va fi numărat şi nu va mai fi 

Eu şi dumnezeul meu 

Mi-am întîlnit dumnezeul. Stătea pe bordură-ntre blocuri 

şi mirosea a cîine ud purtat, pe sub haină, la piept. 

„Eşti fraier”, mi-a spus, „tu tot iubeşti femei 

cu care alţii fac sex pe bani puţini”. Iar eu miroseam 

a trenuri de noapte cînd treceam prin privirile lui. 

M-am rugat lui pentru un început. 

A rîs. 

L-am înconjurat cu rugăciunea mea, l-am asediat. 

„Am încredere în tine”, i-am spus, mîngîindu-mi pielea 

genunchilor julită de-ngenunchiere. Stătea lîngă mine, 

puteam să-l scuip, să-l ling, să-l miros, 

să-i văd scînteierea tendoanelor. 

„Inima mea e-o cămară pustie, 

n-ai cum să te-ascunzi acolo”, 

i-am spus.

140 


IZSAK Martha 

procesul comunismului 

sau poem de tranziţie 

cum se simt vinovaţii ei sunt bine merci 

şi copiii lor toarnă ciment pe capul savanţilor 

am văzut un imens ecran pe care scria tranziţie 

ei nu ştiau că fruntea mea purta acelaşi însemn 

când nu aveam pâine mama spunea că e tranziţie 

nemţii n-au mai apucat să-l împuşte pe tata 

l-au lichidat ăştia cu sufixul iştii oricum ei 

au venit din sud şi în italia sudul e mult mai jegos 

m-am săturat de atâta tranziţie 

m-am înscris într-un partid ca să le dau în cap ăstora 

care m-au chinuit toată viaţa ei au venit naiba ştie 

de unde a doua zi aveau tot ce le trebuia bani limuzine 

şi frosele lor purtau pălării dichisite cu pene rococo 

tranziţia miroase a chiftele marinate din soia 

miroase a prostie am avut un iubit de tranziţie 

fără ştampilă l-a băgat în beciul tranziţiei 

o brunetă soioasă ce-l incita degeaba în fiecare seară 

politicieni imberbi bat din palme aleargă în haite 

scriu scrisori pe un email fără ortografie fara â din a 

fără liniuţe şi mai ales fără virgulă după ei nu va fi nimic 

după ei potopul comuniştii fac procesul comunismului ei au devenit 

democraţi de tranziţie sau aşa-zişi aşa zic şi fac cum vor 

ce mai faceţi voi ce aţi ales tăcerea 

cărţile voastre au fost prelucrate ca deşeuri 

la fabrica de hârtie a măriilor postdecembriste 

ce caut eu aici pe acest ecran din care 

personajele principale au plecat la plimbare 

vreau să vă spun că înaintea voastră a fost au fost şi după voi 

nu va mai fi nimeni şi nimic fiindcă şchiopătaţi în gropi săpate de alţii 

v-aţi pus acolo morţii pe ai noştri i-aţi scos din cripte 

aţi ars timpul pe rug cât e ceasul mă întrebă o carne plutitoare 

e ora şapte el nu ştie că întotdeauna este ora şapte

Petru SCUTELNICU 

Iubita mea cu piciorul trist 

cu numele rătăcit 

cu numele obosit 

cu iarna pe urmele noastre 

ni se tocea zăpada din privire 

numele în care nu încăpeam amândoi 

ne bucuram de câtă moarte ne-a mai rămas 

mi se întinde seara pe trup 

şi-mi leg o toamnă ghimpată în jurul casei 

Cântar 

mi-e toamnă acum până la glezne 

până la genunchi până la brâu 

i se oprise toamna şi n-a mai ştiut 

ora exactă până la următoarea crizantemă 

anotimpul cu gust de iasomie 

îmi strivea cuvîntul în uşă 

un cerşetor surpat de singurătate 

se răsuceşte iarna în mine 

duminicile în doze mici 

tatei de atâtea ori i-au rupt cerul din privire 

Ştiri 

printr-o revistă nervoasă şi tristă 

moartea se scurge încet 

se face iarnă în cărţile de liceu 

e ora dificil de îmblânzit 

şi străpunge ţipătul până pe partea cealaltă 

Proiect 

e anotimpul sălciu într-o haltă disperată 

cu melancolia însângerată 

pleacă taxiuri spre toate visele lumii 

gările adorm sau se rătăcesc 

voi coborî în iarna viitoare 

Vecinătate 

o iarnă grea ca un ţipăt 

seara roade temelia casei 

trăiam în poezia asta pe muchie de cuţit 

am tras semnalul de alarmă 

şi am coborât din poem 

mă-nvecinam cu privirea ta 

Concediu 

sâmbăta în averse coboară pe oraş 


la Santiago seara intră în metastază 

călăul decapitează arlechinul 

sângele lui are gust de vacanţă neterminată 

Portret 

pe inima limpede un şal de caşmir 

ochii bunicului se umplu de iarnă 

trecătorii admiră răsăritul de mileniu 

la fereastra ta se toceşte primăvara 

crizantemă 

anotimpul cu gust de iasomie 

îmi strivea cuvântul în uşă 

un cerşetor surpat de singurătate 

se răsuceşte iarna în mine 

duminicile în doze mici 

tatei de atâtea ori i-au rupt cerul din privire 

Vecinătate 

o iarnă grea ca un ţipăt 

seara roade temelia casei 

trăiam în poezia asta pe muchie de cuţit 

am tras semnalul de alarmă şi am coborât din poem 

mă-nvecinam cu privirea ta 

Penitenţă I 

Marian Nicolae TOMI 

El seniorial 

tăcând în dosul ceştii cu zaţ 

ei vasali 

îngenuncheaţi pe cuvintele lor colţuroase 

se târăsc zdrenţuiţi dar fericiţi 

că au genunchii atât de însângeraţi 

de ochii lor roşii şi urduroşi 

de gurile lor ştirbe şi puturoase 

(e mare victoria lor animalică) 

la o vreme nu se mai pot apropia 

dincolo de linia continuă 

e linişte: 

unde şi cum să-şi mai chinuie ei trupurile 

dacă şi el tace 

ghicindu-şi cu obstinaţie viitorul 

fără cuvintele lui el nici nu există 

doar sclavi pretutindeni şi ei tac acoperiţi 

de plăgi însângerate 

cu toate astea ei ştiu că într-o zi 

vor muri 

ucişi de cuvintele neştiute 

acum trece maşina salubrităţii care 

spală ubicuitatea lui sângele şi praful. 

141

142 

Penitenţă II 

Câinele nopţii latră noaptea 

noapte de noapte 

umbre închipuite i se strecoară 

pe sub pleoape 

Luna i se dublează’n ochii 

lăcrămoşi 

şi urlă la ele cu altă convingere 

convingerea câinelui nopţii 

că el mă păzeşte acum de mine însumi 

de cel ce mă colind din arteră în arteră 

din creierul mic până’n rinichi 

şi el mă latră la fiecare trecere 

degeaba îi strig că sunt eu 

şi să doarmă aşa cum fac semenii lui 

şi-ai mei deopotrivă 

noapte de noapte umbrele închipuite 

îi latră în minte câinelui nopţii. 

Un concert 

Orchestra aceasta pare singură 

şi părăsită în lumea surzilor 

şi totuşi ea este nimic 

altceva decât orchestra frustrărilor ei 

(ale noastre) 

O umbră trece şchiopătând peste clape 

se’mpiedică în coarde 

şi boncăne prin tobe: cine s-o audă? 

spectatorii cuminţi bine îmbrăcaţi 

au înţepenit în aşteptare 

(acum nu mai aud dar văd totul) 

Pe scenă o femeie goală 

transpiră horcăie masturbându-se 

Muzica sferelor nu mai interesează pe nimeni 

toţi vor să privească agitându-se 

dar să nu fie văzuţi 

(ei cred că dacă nu văd 

nici nu sunt văzuţi) 

cu câtă poftă animalică se dezbracă şi ei 

Instrumentele torturate de privirile lor 

sunt acum o biată orchestră de cartier 

frustră şi lipsită de orice inhibiţii. 

Despre sens 

Jucărele mii 

printre petele de cafea ale covorului 

erau bucăţele mici de hârtie 

pe care cineva scrisese cuvinte sau silabe 

apoi le împachetase cumva jucăuş şi patetic 

aşa cum ştiam s-o facem în copilărie: bărcuţe 

coifuri draci broscuţe pocnitori etc 

şi toate acum vorbeau între ele despre 

cafeaua neagră care se vărsase ca un ocean 

peste covorul roşu cu sori galbeni 

provocând dezordinea dezordinii 


spre disperarea poetului ludic 

înţepenit acum în cadrul uşii 

cu ceaşca goală în palmă. 

Afară copiii nu ştiu cui continuau joaca noastră… 

Soldaţii 

Plouă. 

Soldaţii stau pe raniţe 

zgâriind pământul cu baionetele 

se gândesc nemulţumiţi că azi nu va mai fi 

nici un atac 

din pământul mâlos iese un cap alb 

din marmură 

soldaţii excitaţi îşi trec femeia rece 

din mână în mână 

în mintea lor ei o iubesc aşa cum e 

care cum poate 

cu mâinile lor jegoase şi jupuite 

înnegresc pielea albă a femeii 

Continuă să plouă. 

Statuia zăcea aruncată 

în noroiul pustiu al tranşeei 

pete albe se dizolvau pe încetul 

iar de departe se mai auzeau 

rare împuşcături. 

Mal de vivre 

Frunza 

în liniştea acestui ascuns 

pare moartă 

dusă 

pe când alte frunze 

aşteaptă ’n pământ semnul 

ce nimeni nu l-a văzut 

nici auzit nu s-a făcut 

dar cât de puternic e el 

dacă mişcă din loc ce încă nu se vede 

pe scări de pământ sus spre cer 

păşind 

neştiut semnul frunzei 

care va fi 

care va şti 

să spargă liniştea 

acestui tărâm de neascuns. 

Cântecul lebedei 

Plictisit Dumnezeu a zis: 

„să fie ’ntuneric!” 

şi-a fost ultima zi 

pe drumuri prin case 

stârvuri de oameni 

de paseri 

de flori 

şi de animale fioroase

grămadă 

’nfrăţite 

şi albe 

zăceau luminând urduros 

noaptea eternă; 

muzica sferelor (sau un ecou 

universal?) ca un halou de sfânt 

plutea însingurată 

nici Dumnezeu cât e de Dumnezeu 

dar prea bătrân acum 

n-o auzea 

pentru că era 

cântecul lebedei care nu mai era. 

Bolnav de ziua care nu mi-a trecut 

Oricum ziua nu mi-a trecut 

o simt pe umeri grea ca o manta 

din mătasea broaştei 

o simt ca pe-o boală incurabilă 

aşa că mă întind în pat ca s-o 

visez 

poate’mi iese mai bine aşa 

chipul ei estompat de lumina 

care nu-i aparţine 

dar ştiu că se laudă cu el peste tot 

acum s-a pierdut 

a dispărut ca semnele de vărsat de vânt 

doar o mică zgrăbunţă pe frunte 

ca un semn aparte îmi aduce ziua 

pe buze 

şi-o vorbesc 

păcătuiesc – recunosc – cu noaptea ei 

care vine cuminte tiptil perversă 

în patul meu de ascet 

speriat 

mă vâr sub pătură ca să n-o mai văd 

eu sunt încă bolnav 

de ziua care nu mi-a trecut. 

Încă şi încă… 

Nimic de văzut acolo 

doar ochii tăi ficşi 

privesc şi aşteaptă să se petreacă 

apa în piatră şi piatra în floare 

şi omul plutind 

între vise şi ape 

tu mai crezi că’ n moarte viaţa te-aşteaptă 

şi-o priveşti în faţă 

chiar de eşti mort de la o vreme 

tu o priveşti curajos drept în faţă 

chiar de nu vezi încă nimica 

priveşte-o încă o viaţă. 


Nostalgii 

Tot mai aproape îmi pare 

ce-a fost 

cândva 

toate’ mi păreau depărtate 

de neatins 

născându-se din nimic erau 

de necuprins 

se mişcau care’ncotro fără lege 

de neoprit 

cândva toate-au pornit 

hoarde barbare 

ca să mă cucerească într-o zi 

tot mai departe îmi pare ce este 

ce pot să fac şi să fiu. 

debut 

Loredana BULGAR 

wunthering heights 

s-ar putea să mă încălzeazcă într-o zi 

grămăjoara de chibrituri 

de linii cu bulbi portocaliipentru 

că am părăsit totul 

din pricina unor iluzii. 

şi pentru că mi-am închipuit 

o seară învolburată 

prevestitoare de furtună 

cînd fluturii nopţii zboară 

printre ierburi şi clopoţei. 

şi mai ales pentru o mică amintire 

cît o gaură într-un bănuţ 

în care rămîn mereu singură 

în care mereu se întunecă. 

firimituri pentru pasăre 

ei încearcă să hrănească pasărea 

în fiecare zi şi în fiecare noapte 

o urmăresc apropiindu-se de ziduri 

unde şi-a făcut cuib. 

pasărea cît o femeie rea 

cu penele albe-albe 

şi cu un mort în cioc 

ce rîde. 

puţin 

mi-a spus să fiu foarte atentă 

la sunetul chimic din placentă 

şi la plapuma de satin 

sub care ne vom odihni puţin. 

143

144 

mi-a spus să-mi netezesc părul electrizat 

şi să-i citesc din Silvia Plath 

să mă întind puţin 

sub plapuma de satin. 

pînă s-a făcut noapte 

am vorbit la marginea trotuarului 

pînă s-a făcut noapte pe stradănu 

mai eram ca în copliărie 

să ne ţinem capul între mîini 

şi să ne uităm la babe cum sporovăiesc. 

acum lumina are consistenţa unei uscături 

pe care o loveşti cu piciorul din instinct 

iar carnea noastră consistenţa cărnii de mistreţdar 

am vorbit, totuşi, mult 

pînă a înnoptat de-a binelea: 

eu cu mişcări liniştite 

ca o fiinţă reală 

tu ca ceva ce n-are înţeles 

hotărît să nu laşi nicio urmă. 

scherzo 

azi am dus-o greu 

-deşi m-am trezit oarecum veselă- 

(pentru că nu-mi pot suporta vocea 

pentru că nu pot sta în aceeaşi încăpere cu mine 

pentru că în dulap locuieşte cineva.) 

oasele îmi devin umede şi grele 

ferestrele sunt găuri fără geamuri 

pe unde intră întunericul 

şi mă apasă pe tîmple. 

moleşeala 

în prima zi de muncă m-am îmbrăcat frumosi-a 

cuprins pe toţi moleşeala 

le simţeam respiraţiile calde 

în jurul sînilor 

transpiraţia, zgomotul şoselelor 

litri de apă minerală 

milioane de poziţii ale corpurilor 

într-o singură oră. 

uriaşele tonomate 

de beton 

micile tonomate de sînge. 

dintre toate 

gîndul că aş putea amuţi pentru totdeauna 

era cel mai important. 

poem de dragoste 

ca dintr-un somn lung şi greu 

mă trezesc şi mă uit în oglindă 

pe vîrful picioarelor. 

mucegaiul înfloreşte 

vin aversele de ploaie 

şi sunt încă în toate minţile 


sunt încă în toate minţile 

asta e bine 

pot să mă duc în bucătărie 

să beau o cafea. 

şi apoi să analizez în detaliu 

fiecare gol din gît 

şi din stomac. 

soldaţii de jucărie ai marelui război 

de parcă n-ai mai avea pentru ce să trăieşti 

în ziua cînd lucrurile se fac tot mai mari 

iar tu tot mai mică 

şi o răceală sterilă îţi amplifică gesturile. 

soldaţii de jucărie ai marelui război 

te admiră cu gurile căscateieşită 

devreme şi fără haină 

în dimineaţa glacială, lipsită de soare. 

somn fără vise 

mă trezeşti cu o atingere îngheţată 

după un somn fără vise 

îţi simt răsuflarea ca pe o jucărie cu arcmasa 

lungă, vaza cu trandafiri falşi 

urda proaspătă aşteaptă în castron. 

azi-noapte a plouat destul cît să se reverse rîul 

îmi spui muncit de gînduri negre 

şi încă mai plouă, am repetat mecanic 

cu ochii pironiţi în perdea. 

marii arbori umbroşi sunt întunecaţi-întunecaţi 

faţa de masă este întunecată-întunecată 

şi noi, cu feţele tulburi, luăm micul dejun 

ca pe un somn fără vise. 

____ 

Premiul revistei Vatra la Concursul de poezie „Aron Cotruş” 

de la Mediaş, 2007.

Octavian DOHOTARU 

Echinoxul din anii 1989-1990 fără 

„O, Dumnezeul meu, Cultura” 

La sfîrşitul anilor ‘80 România se izolase politic şi 

ideologic nu doar de statele occidentale, dar şi de ţările 

din spaţiul comunist datorită refuzului dictatorului 

Ceauşescu de a implementa reforme majore de sistem pe 

modelul perestroikăi şi glasnostului iniţiate de Gorbaciov. 

România se albanizase şi din punct de vedere cultural. 

Dacă economia românească avea pretenţia să devină una 

autosuficientă, cultura românească devenise (prin 

cenzură şi autocenzură) autarhică, în sensul în care rezista 

prin ea însăşi, fără a se lega de cotidian, de social, politic 

ori economic, altfel decît în binecunoscutul limbaj 

propagandistic, de lemn. 

Revista Echinox trecea în anul prăbuşirii regimului 

ceauşist prin momente grele. Nu servea propagandei 

regimului, în consecinţă nu i se alocau bani pentru a ieşi 

pe „piaţă”, iar tinerii redactori prea încercau să se strecoare 

prin furcile caudine ale cenzurii publicînd texte mai 

dezgheţate, renunţînd la lestul ideologic sufocant. De 

aceea, pînă la Revoluţia din Decembrie 1989, publicaţia 

apărută sub oblăduirea Consiliului UASC de la 

Universitatea din Cluj editează doar două numere, spre 

frustrarea echipei redacţionale formată din Aurel Codoban 

(redactor şef), Iulian Boldea, Nora Rebreanu, Mircea 

Ţicudean (red.-şefi adjuncţi) şi Dan Şăulean (secretar/ 

tehnoredactor). Pe prima pagină a nr. 1 din 1989, redactorii 

sunt nevoiţi să publice obişnuita gargară propagandistică: 

„Doctrina preşedintelui Ceauşescu – strategia dezvoltării 

multilaterale a ţării”. Textul aparţine binecunoscutului 

limbaj de lemn şi pare acum, dacă nu şi atunci, hilar prin 

grotescul laudelor debitate. Oricum, redactorii realizau 

intenţionat articolele de acest fel într-un stil ironico-bombastic: 

„Edificarea socialismului cu poporul şi pentru 

popor, aplicîndu-se creator principiile generale ale 

socialismului ştiinţific la condiţiile concret istorice ale 

României, presupune creşterea puternică a rolului ştiinţei, 

amplificarea substanţială a cercetării ştiinţifice, a 

creativităţii ştiinţifico-tehnice şi economice, înarmarea 

întregului popor cu cele mai noi cuceriri ale ştiinţei şi 

tehnicii, ale cunoaşterii în general”. Pentru a ilustra mai 

plastic rolul evazionist al Echinoxului dintr-o realitate 

politică extrem de îndoctrinată şi de refractară la schimbări, 

îmbin două tipuri de discursuri: cel ideologic şi cel poetic 

(citate din Florin Iaru din poemul La cea mai înaltă ficţiune 

din nr. 1-2 din 1989), procedeu extrem de răspîndit de pildă 

memoria 

145 

în scratch-urile dj-ilor de muzică electro, ce juxtapun uneori 

muzici complet diferite: 

Importanţa şi semnificaţia deosebită a activităţii de 

formare şi dezvoltare a conştiinţei revoluţionare, de 

afirmare la scara întregii societăţi a unui mod de a gîndi, 

trăi şi muncii decurg din… 

cea mai înaltă ficţiune 

rolul hotărîtor pe care factorul uman îl dobîndeşte 

în condiţiile edificării şi perfecţionării societăţii socialiste, 

ale… 

degete gri îmi intră în ochiul negru 

sporirii eforturilor pentru înfăptuirea unei calităţi noi 

în toate domeniile 

Dulceaţo, ce fel de sentiment să fie acesta / În 

secolul anexat sistemelor sociale? 

Proces complex , atotcuprinzător, edificarea societăţii 

socialiste multilateral dezvoltate se defineşte prin 

Capacul de bere visînd damigene 

amploarea şi profunzimea transformărilor calitative 

realizate în toate domeniile vieţii social-economice, politice 

Libidoul exact ca un cronometru te aştepta / să 

potoleşti Fabrica de absolut din inima mea 

cultural-educative, ideologice, aflate într-un 

bairam / de sensuri pictate pe geam 

într-o unitate şi interdependenţă 

- De ce nu te mai închei la pantaloni, iubite? / Sau 

încă pretinzi că scrii poezii?! 

Rezistenţa prin cultură la invazia politicului 

Ce mă interesează în rîndurile de mai jos e să arăt 

imposibilitatea rezistenţei prin cultură şi modul în care 

cenzura şi autocenzura funcţionau, făcînd ilizibile multe 

texte ale perioadei. Astfel, în primul număr al anului 1989 

apare pe prima pagină un portret imens al poetului 

„nepereche” Mihai Eminescu. Nora Rebreanu semnează 

articolul Reinstaurarea mitului în istorie, scris într-un 

limbaj literar de lemn care îi îndeamnă de multe pe micuţii 

de la orele de română să sforăie prematur. Textul începe 

astfel: „În Bogdan-Dragoş şi Mira, mitul şi istoria, ca vîrste 

ale omenirii, au semnificaţia unor categorii temporale…” 

şi continuă povestind despre „prototipul domnitorului 

mitic” şi despre „plafonul albastru de stele” care 

„dezvăluie deschiderea spre arhitectura cosmică şi 

posibilitatea comunicării între nivelele ontologice într-o 

vîrstă de aur a omenirii”. E interesantă recenzia Ioanei Bot 

în legătură cu cartea lui Augustin Buzura – Drumul 

cenuşii. Stilul autoarei e alert, direct, fără prea multe 

preţiozităţi literare, deşi judecă pieziş, autoarea 

neasumîndu-şi vreo judecată de valoare în legătura cu 

opera cunoscutului scriitor. Surprinde neplăcut tema 

aleasă de scriitorul Augustin Buzura: înstrăinarea 

personajului, ziaristul Adrian Coman, de lumea 

dezordonată în care trăieşte. De ce surprinde neplăcut? 

Pentru că dezordinea „lumii” are o cauză (politică) destul 

de precisă, nu e atît de opacă aşa cum e prezentată

146 

autocenzurat în roman: „Numele haosului e « frica, 

absurdă, fără nume, fără o cauză precisă »”. Unele 

adevăruri, pentru a fi spuse, trebuiau travestite, deghizate, 

însă astfel deveneau insignifiante. Astfel, Sorin Mitu 

publică o recenzie intitulată pompos şi totodată precaut, 

„Adevărul culturii naţionale”, a cărţii Maestrul şi iedera 

ce aparţine universitarului Achim Mihu. În pofida titlului 

ales, articolul se referă printre altele la polemicile civilizate 

ale profesorului Mihu cu alţi cercetători, dar şi la specificul 

ardelenesc, la „seriozitatea” pe care transilvănenii ar fi 

adus-o culturii naţionale. În ciuda acestor travestiuri, 

revista e relevantă prin calitatea colaboratorilor (Nicolae 

Steinhardt, Gheorghe Crăciun, Ion Bogdan Lefter, 

Alexandru Muşina, Virgil Mihaiu, Alexandru Pecican, 

Ovidiu Pecican etc), prin înalta ţinută a temelor alese. De 

pildă, în nr. 2 există un grupaj în legătură cu legăturile 

dintre istorie şi semiotică, între istoria factuală, pozitivistă, 

şi cea a structurilor de lungă durată, a arhetipurilor şi 

recurenţelor, ieşindu-se astfel din cadrul istoriografiei de 

tip marxist. 

În timpul revoluţiei apare Echinoxul, numerele 3- 

4, însă fără a se face referiri decît fugitive la evenimentele 

din stradă. Se pare că au intrat textele care n-au primit în 

timpul anului bunul de tipar din partea cenzurii din cauza 

unei optici politice „ce ne-a depăşit”, anunţă redactorii 

revistei. Redacţia propune cititorilor un număr tematic 

despre situaţia „actuală” a filmului şi a teatrului 

românesc, deşi datele se schimbaseră odată cu revoluţia. 

Evenimentele precipitate din stradă inspiră o atitudine 

patetică pe măsură: „acum la final de an, cînd liniştea 

sufletească a început să se instaleze în noi toţi, cînd 

începem să ne îndreptăm de pe străzi spre biblioteci, 

adică spre cultură, plini de speranţă în libertatea spiritului, 

pentru care am luptat şi am rezistat în faţa gloanţelor”. 

Datorită stilului un cititor neavizat ar crede că redactorii 

echinoxişti au ieşit din biblioteci, au luptat cu soldaţii şi 

cu teroriştii, iar acum se întorc din nou la tihna lecturii în 

biblioteci. Redactorii publicaţiei au certitudinea că 

paginile numărului „se constituie acum într-un document 

al onestităţii (dacă mai e nevoie!) cu care revista 

noastră a înţeles să prezinte adevărul întotdeauna, atît 

cît s-a putut”. Să înţelegem că atunci cînd nu se prezenta 

adevărul întotdeauna, se arătau, atît cît se putea, 

adevăruri trunchiate, jumătăţi de adevăruri sau, mai 

degrabă, adevăruri inofensive? 

Reforma universitară 

De-a lungul anului 1990 spaţiul public românesc 

devine efervescent, lucru care se percepe cu uşurinţă şi 

în paginile revistei clujene. Socialul, politicul 

„contaminează” spaţiul cultural, aseptic, de pînă atunci al 

publicaţiei. Redacţia trece printr-o seamă de prefaceri, se 

poate constata o relativă criză identitară legată de statutul 

ambiguu de revistă studenţească de cultură. De altfel, pe 

frontispiciu nu mai scrie revistă de cultură a studenţilor 

din UBB, ci revistă universitară de cultură. Însă, există o 

ambiguitate, căci sintagma revistă universitară (incluzîndu- 

memoria 

se astfel articolele unor profesori) e interşanjabilă în 

exprimarea redactorilor cu cea de revistă studenţească. În 

numărul 0 al publicaţiei de doar 8 pagini, din ianuarie 1990, 

se simte freamătul schimbărilor recente şi o atmosferă uşor 

hormonală într-o publicaţie cu o ţinută, de regulă, severă, 

cerebrală. Astfel, tinerii redactori ai Echinoxului se anunţă 

încrezători în continuitatea revistei care a fost un „punct 

de rezistenţă recunoscut, împotriva agresiunii ideologice”, 

o publicaţie care ar fi promovat de-a lungul timpului 

„adevărul, valorile autentice”. În acelaşi timp, sunt 

descrise luptele şi necazurile cu cenzura activiştilor 

comunişti ce doreau o publicaţie mai puţin elitistă, 

încadrabilă şi transpare neintenţionat atitudinea politică 

de non-combat a redactorilor Echinox, de neangajare 

socială din anii dictaturii ceauşiste: „Bineînţeles, în 

masivitatea lui, sistemul era inatacabil, supracontrolul 

asupra întregii vieţi funcţionînd metronomic şi 

reprimant”. Tinerii publicişti se bucură de faptul că cei 

care au scris la Echinox au fost în fruntea revoluţiei şi 

nu se îndoiesc că tot aceştia vor fi „în fruntea revoluţiei 

care urmează, cea culturală”. Apar şi primele critici timide 

în legătură cu universitatea românească înainte de 1989. 

Mariana Muller în articolul „Studentul şi cultura” 

deplînge sistemul bazat pe pile, pe îndoctrinare, repetiţie 

mecanică la cursuri, ce dădea naştere la o creativitate 

inhibată şi speră în promovarea la catedre a unor dascăli 

valoroşi: „vă mai amintiţi cîţi şefi de promoţie ai 

facultăţilor umaniste nu puteau să scrie liber un rînd sau 

să susţină o discuţie dezinhibată, originală, 

competentă?”. Membrii Echinox deplîng (în nr. 1-2) faptul 

că după ‘89 nu mai sunt fonduri pentru revistele 

studenţeşti din cauză că s-au dezmembrat organizaţiile 

studenţeşti, hîrtia e scumpă, iar universitatea nu 

finanţează astfel de publicaţii, în consecinţă revista se 

străduieşte să apară măcar o dată la două luni. Redactorii 

nu iau în considerare eventualii contribuabili din sfera 

privată sau fundaţiile străine sau româneşti: „Adevărata 

soluţie nu poate veni decît de aici, din partea organelor 

noastre politico-administrative”. 

Pe lîngă recenziile obişnuite (ale unor cărţi care au 

apărut chiar şi cu 10 ani în urmă), traduceri din autori de 

prestigiu din secolul XIX precum Edgar Allan Poe, dosare 

tematice (textualismul optzecist) cu care revista pare să 

sfideze timpul şi problemele actualităţii, apar şi teme mai 

„fierbinţi”, precum ancheta privind reforma 

învăţămîntului superior. În ciuda îndrăznelii tematicii, 

răspunsurile din nr. 1-2 ale universitarilor Traian Rotaru 

(filosofie), Horia Lazăr (filologie) şi Vasile Crişan (fizică) 

sunt timide. În general, există un consens în legătură cu 

două lucruri: 1. eliminarea din structurile universitare de 

conducere a foştilor secretari de partid şi 2. autonomie 

universitară (A doua intervenţie a dj-ului care scratchuieşte: 

un principiu benefic în fond, dar care aplicat 

necritic şi abuziv a condus la formarea în spaţiul românesc 

a unor adevărate feude universitare, permiţînd, de 

exemplu, instituţiilor de învăţămînt superior să umfle 

numărul de locuri la taxă disproporţionat în raport cu 

cererea de pe piaţă, fără impedimente din partea

autorităţilor centrale). Vasile Crişan dă dovadă de lipsă 

de viziune şi de un anume autism organizatoric atunci 

cînd răspunde de-a dreptul caragialesc la întrebarea 

„Aveţi în vedere un model concret pentru organizarea 

universităţii? Care ar fi acesta”, mimînd echilibrul: „Nu 

cred în modele străine transplantate la noi. Nici în 

experimente originale, chiar dacă sunt propuse de 

guvern. Cred că adevărul este undeva la mijloc”. Noroc 

cu răspunsurile antecesorilor din nr. 0 al revistei, printre 

care Nicolae Manolescu, Andrei Marga şi Mircea Muthu, 

care au fost mai răspicaţi în declaraţii. Nicolae 

Manolescu crede că nu există domenii prioritare care 

trebuie reformate, ci, pur şi simplu, totul trebuie schimbat, 

luat de la zero. Andrei Marga afirmă printre altele că e 

pentru un învăţămînt axat pe cercetare, iar ca model 

administrativ, cel puţin în cazul facultăţii de filozofie, 

propune democratic ca funcţiile administrative să fie 

„exercitate un an, colegial, printr-un fel de rotaţie, de 

către membrii corpului profesoral”. Mircea Muthu spune 

că e preferabil ca în curriculă să se pună accentul pe 

interdisciplinaritate (antropologie culturală, mitologie 

comparată etc.), dar şi că trebuie schimbat climatul 

universitar închistat de dinainte în special în relaţia dintre 

dascăl şi învăţăcel: „rolul determinant aici trebuie sa-l 

deţină dialogul dintre student şi profesor” ( a treia 

intervenţie a dj-ului: probabil pe modelul dezbaterii 

realizate de Echinox la sfîrşitul anului 2006 despre 

„Starea universităţii” la care a luat parte decanul Muthu). 

Cîteva luni mai tîrziu (în nr. 5), noul rector al Universităţii 

Babeş-Bolyai, Ionel Haiduc, reafirmă dezideratul 

autonomiei universitare care se oprea însă în 1990 „la 

poarta contabilităţii” şi se pronunţă pentru îndepărtarea 

vechilor aparatnici, deşi recunoaşte că „totuşi, de dat 

afară n-a fost dat nimeni din universitate”. Rectorul 

Haiduc crede că principalele schimbări universitare ţin 

de libertatea de mişcare (burse, simpozioane 

internaţionale), eliminarea cursurilor ideologice, 

promovarea a noi cadre după ani de blocaje instituţionale, 

înfiinţarea de noi facultăţi şi de biblioteci cu cărţi din 

străinătate şi, foarte important pentru studenţi, creşterea 

ponderii acestora în consiliile profesorale şi în senat 

„pînă la 30 la sută” (?!) în speranţa unei participări 

democratice, active a studenţilor la procesul de 

învăţămînt. Deşi rectorul Haiduc doreşte implicarea 

studenţilor în procesul decizional universitar şi 

recunoaşte că majoritatea contestaţiilor studenţeşti la 

adresa calităţii unor cursuri, conţinutului politic şi 

severităţii excesive a unor profesori au fost îndreptăţite, 

e de părere că au fost şi „exagerări”. De pildă, rectorul 

UBB îi spune intervievatorului Dan Şăulean că unii 

profesori contestaţi au fost propuşi de catedre pentru 

promovare, în timp ce studenţii din Senat nu au obiectat. 

Rezultă, în logica de mai sus, că studenţii nu au motive 

temeinice de a-i contesta pe profesorii care sunt validaţi 

profesional atît de colegii lor, cît şi de „reprezentanţii” 

studenţilor (aceeaşi despre care rectorul Haiduc afirmă 

că nu sunt reprezentativi 100%). Titlul interviului e 

excesiv de umil pentru o publicaţie studenţească, într-o 

memoria 

147 

tradiţie a obedienţei specifică spaţiului românesc: 

„Studenţii au renunţat la activismul şi virulenţa cererilor 

lor”. Se caută aşadar discreditarea grevelor chiar şi la 

nivel lingvistic prin apropierea unor practici precum 

contestaţiile de o zonă ideologică de stînga şi prin 

apropierea de defunctul regim comunist (activismul, 

virulenţa specifice anilor 1940-1950). Dacă revista e 

precaută într-o zonă, să-i spunem, sindicală sau a 

politicilor studenţeşti, ea e mult mai activă în ceea ce 

priveşte politica naţională, poate şi pentru că articolele 

acestea mai incisive despre guvernanţii de la Bucureşti 

îi afectau pe redactorii studenţi mai puţin decît dacă ar fi 

scris despre un profesor sau despre politicile manageriale 

din universitate. 

Explozia spaţiului public 

Spre deosebire de tonul avîntat şi romantic din 

primele zile ale revoluţiei, apar primele articole descurajate 

ce îndeamnă la luciditate şi demitizarea evenimentelor. Sunt 

publicate destule articole care nu au legatură doar cu zona 

culturală. Dan Şăulean radiografiază critic în editorialul 

Anti-Cronică Politică (nr. 3-4) noua societate mediaticoisterică, 

cu o presă a cărei fundaţie e putredă: bîrfe, zvonuri, 

jurnalism de opinie, manipulări (incidentele de la Tîrgu 

Mureş din primăvara anului 1990 instrumentate, spune 

autorul, de guvernul fesenist şi de securitate). De la 

societatea crispată, terorizată, de dinainte de 1989, România 

ar face trecerea spre o „perioadă caragialescă”. Remarci 

asemănătoare face Dan Necşa (nr. 6) în articolul Despre 

(in)utilitatea presei şi dovedeşte o distanţare lucidă de 

vertijul evenimentelor mediatice. Necşa e de părere că în 

România nu există o presă de informare, echilibrată, 

independentă şi din pricina „infantilismului politicoinformaţional” 

al receptorilor care, după ani buni de 

manipulări, nu au învăţat să nuanţeze, ci doar să opereze 

cu dihotomii largi: buni vs răi, adică FSN vs partidele 

istorice, însă această logică binară funcţionează şi în sens 

invers. Dan Necşa diagnostichează că societatea 

românească se îndreaptă spre o polarizare între puţinii, 

flexibili mintal, capabili să facă faţă fenomenelor de 

manipulare şi dezinformare şi cei îngustaţi politic. 

În editorialul Iliescu, dedublarea şi paradoxurile 

(nr. 5) Dan Şăulean comentează alegerile de la 20 mai, care 

ar trebui anulate, din cauza unor practici nedemocratice 

de votare, în special la sate, remarcate şi de observatorii 

străini. În opinia autorului televiziunea română 

manipulează telespectatorii prin prezentarea exagerată la 

emisiuni a FSN-ului şi a preşedintelui Iliescu şi că aceasta 

ar profita de reflexele anticapitaliste ale cetăţeanului de 

rînd, precum oroarea faţă de privatizarea industriei 

româneşti şi eventuala ei cumpărare de către occidentali 

(„Noi nu ne vindem ţara!”). Paradoxul alegerilor, crede 

Şăulean, constă în faptul că a cîştigat detaşat FSN-ul, 

adică organismul politic care a promis cel mai puţin. S-a 

oferit iluzia stabilităţii economice, a păstrării locurilor de 

muncă, încheierea agitaţiilor stradale, privatizări lente, cît 

mai puţin şocante. Din punct de vedere politic România a

148 

cunoscut un recul, după zilele înfierbîntate şi speranţele 

de la finele lui decembrie 1989: „Cert este că istoria nu 

face niciodată salturi, chiar dacă este vorba despre o 

revoluţie”. În urma editorialului, red.-şef Dan Şăulean 

primeşte scrisori de ameninţare pe model securist din 

partea unui aşa-zis grup de muncitori de la Tehnofrig care 

sunt revoltaţi de poziţia anti-FSN a celui care cere anularea 

alegerilor. Editorialistul e etichetat drept „un om de nimic, 

un nesimţit” care ar fi votat sigur cu UDMR (adică trădător 

de ţară) sau PNŢ (se fac referiri la Piaţa Universităţii: „ai 

văzut huliganii D-mitale de ce au fost în stare”). Dispreţul 

muncitorilor ar fi mai mare pentru editorialist în cazul în 

care e student, întrucît pe banii lor (ca cetăţeni care îşi 

plătesc impozitele) şi-ar face un rost în viaţă. „Muncitorii” 

spun că astfel de articole ireverenţioase cu votanţii FSN 

vor conduce la scăderea tirajului revistei, apoi scrisoarea 

se încheie apoteotic: „Acest ziar nu ar trebui să facă 

politică pentru că este al studenţilor”. Rezultă din 

această afirmaţie bizară că politica ar fi un domeniu 

murdar (o atitudine cu largă răspîndire în mentalul 

colectiv românesc), unde studenţii puri, inocenţi nu ar 

avea ce să căute, atitudinea acestora trebuind să fie 

neutră, să fie preocupaţi de studiu etc. O atitudine la 

polul opus şaizecismului occidental şi activismului 

studenţesc care afirma abrupt că „the personal is 

pollitical”. 1990 e un an plin de ultragieri morale, de 

fervori intelectuale ce se consumă stîngaci în spaţiul 

public, după zeci de ani de muţenie. Totuşi, există destui 

studenţi, intelectuali în formare, care preferă să stea pe 

tuşă. La aceştia face apel Cristina Felea în Dar noi, noi 

ce facem? (nr. 7-8). Autoarea îi acuză pe colegii ei literaţi 

că fac doar o opoziţie de cafenea. Constată ilegitimitatea 

puterii, lipsa dialogului social şi a unei societăţi civile 

bine articulate. Deplînge faptul că studenţii clujeni nu 

s-au solidarizat fără echivoc cu colegii bucureşteni în 

primăvara-vara anului 1990. Prescripţiile sale sunt prea 

puţin punctuale, mai curînd vagi: schimb de experienţă 

cu studenţi din alte centre universitare, informarea 

pasivilor politic în legătură cu lipsa crasă de credibilitate 

a regimului Iliescu. 

Interviul şi cultura dialogică 

Se pot găsi în paginile revistei mai multe interviuri 

decît înainte de 1989, ceea ce demonstrează că lucrurile 

se normalizează, că societatea românească se iniţiază 

treptat într-o cultură deschisă, dialogică, mai spontană. 

Interviul e un gen jurnalistic care poate să surprindă mai 

clar emoţia, directeţea unei persoane sau a unei situaţii 

în comparaţie cu unele analizele stufoase, scrobite care 

apăreau în Echinox. Atrage atenţia interviul lui Dan 

Şăulean cu angajata TVR Marilena Rotaru, care 

povesteşte despre cenzura din instituţia publică, despre 

manipulările de la ştiri şi despre lipsa de informaţii 

relevante. De exemplu, în seara eliberării din închisoare 

a lui Marian Munteanu actualităţile se deschid cu o ştire 

senzaţională: „O ştire internă de maximă importanţă – 

memoria 

laurus nobilis – dafinul va încununa fruntea 

gospodinelor din România. Se vor găsi în curînd în piaţa 

foi de dafin!”. Singura soluţie, observă corect Marilena 

Rotaru, pentru existenţa unui jurnalism tv independent 

ar fi înfiinţarea unei alte televiziuni, care să nu depindă 

de stat. Face referire la viitoarea Societate a Operatorilor 

de Televiziune Independenţi (SOTI). Un alt interviu relevant 

este cel realizat de Ovidiu Pecican cu academicianul 

Nicolae Şerban Tonaşoca, cercetător la Institutul de 

Studii Sud-Est Europene. Tonaşoca afirmă energic că 

Academia trebuie să se autodizolve deoarece e ocupată 

deloc merituos de oameni lipsiţi de caracter, aserviţi 

fostului regim, ajunşi în instituţie pe baza prieteniei cu 

potentaţi politici şi nu datorită performanţelor ştiinţifice. 

De asemenea, crede academicianul Nicolae Şerban 

Tonaşoca, intelectualul trebuie să se implice în politică 

şi în viaţa civică, el însuşi fiind membru PNL. 

Cum se coboară de pe soclu? 

Echinoxul trece printr-o perioadă de frămîntări: în 

ce direcţie să o apuce, care sunt paşii care trebuie făcuţi 

pentru a coborî din Turnul de Fildeş… par a fi întrebările 

redactorilor. Într-un „sondaj publicistic internaţional” 

prilejuit de o conferinţă a Grupului pentru Dialog Social 

echinoxiştii chestionează cîţiva invitaţi străini cu privire 

la posibilităţile presei culturale studenţeşti. Probabil spre 

surpriza redactorilor un student britanic la Oxford observă 

că în Marea Britanie nu există reviste studenţeşti exclusiv 

culturale, iar un invitat polonez arată o alternativă 

optzecistă la Echinox, adică publicaţiile underground, 

clandestine care apăreau ca răspuns la cenzura regimului 

comunist. Previziunile invitaţilor la sondaj în privinţa 

viitorului presei studenţeşti par cam sumbre, după cum 

declară Christopher Booker, co-fondator al revistei de 

satiră Private Eye, atîta timp cît presa studenţească în 

Anglia ar fi destul de slabă nu atît din cauza conţinutului 

articolelor, cît din pricina unui motiv mult mai simplu: 

instabilitatea redacţională care asigură un amatorism 

perpetuu. Booker le mai spune echinoxiştilor ca nu se 

poate „imagina o presă exclusiv culturală”. Şi pentru a 

preîntîmpina anumite reflexe de apărare ale studenţilor 

echinoxişti privind lipsa de abilitate de a scrie jurnalistic 

pe diverse teme, gazetarul englez declară că în Marea 

Britanie există doar două-trei facultăţi de jurnalism, toate 

private. Deopotrivă elita şi grosul ziariştilor provin din 

alte facultăţi: „În orice caz, jurnalismul nu e ceva care să 

fie necesar să fie studiat în facultăţi speciale. […] 

adevăratul ziarist, ca şi adevăratul scriitor, este cel care 

scrie din convingere despre ceea ce îl pasionează”. Fostul 

director al Europei Libere, George R. Urban, este 

intervievat de Liviu Matei în nr. 5. O întrebare oarecum 

emfatică vizează rolul presei culturale în societatea 

postdecembristă, dilemă recurentă în primii ani de după 

1989, cînd studenţii la facultăţile umaniste presimt că 

oarecum cultura e coborîtă de pe vechiul soclu, în sensul 

în care nu mai are rolul salvator de dinainte ori măcar

evazionist. Urban expediază rapid problema: „După 

părerea mea, presa culturală are numai un rol 

complementar”. 

Rubrica Echivox 

Spre deosebire de atmosfera universitară mai apatică 

din zilele noastre studenţii clujeni la care face referire 

revista urmau într-o anumită măsură în 1990 un model 

contestatar, revoluţionar pe modelul evenimentelor din 

decembrie 1989 şi din Piaţa Universităţii. Astfel, în rubrica 

Echivox se pomeneşte frecvent, însă extrem de expeditiv, 

de greve şi contestaţii ale studenţilor care refuză să 

urmeze cursuri cu vreun profesor anume şi fac petiţii la 

rectorat în legătură cu urmarea aceluiaşi curs cu un alt 

profesor, cerere refuzată de decanatul Facultăţii de 

Fizică. Însă, în urma boicotului orelor studenţii de la fizică 

obţin (puţin): neobligativitatea examenului în sesiunea 

de vară la cursul de „Fizică nucleară” aparţinînd 

conferenţiarului Vladimir Znamirovski, urmînd ca 

examenul să fie susţinut în sesiunea de iarnă, „cu 

posibilităţi de reluare a cursului în semestrul următor” 

(nr. 6). Autorul nesemnat al rubricii atrage atenţia asupra 

unui prof. univ, Nicolae Kallos, care în 1969 îi acuza pe 

redactorii Echinoxului că publicau traduceri din 

Heidegger, fără un comentariu critic din perspectivă 

marxistă, lucru care „se răsfrînge negativ asupra 

studenţilor”. Acelaşi profesor conduce în 1990 doctorate 

în filozofie. „Despre ce fel de « doctorate » va fi 

vorba?” se întreabă ironic autorul nesemnat (nr. 7-8). Un 

anunţ neinspirat, oarecum de mauvais gout, apare în nr. 

10 cînd o parte a redacţiei: Ioana Bot, Sanda Cordoş, 

Ariadna Ispravnicu, Laura Pavel, Antonela Pogăcean, 

viitoare profesoare universitare, se desolidarizează de 

afirmaţiile „neîntemeiate”, de „insinuările tendenţioase 

la adresa Facultăţii de Litere şi a unor profesori ai 

Universităţii clujene” din rubrica Echivox, nr. 5 şi 9, 

publicate fără ştirea lor. Despre ce este vorba? În nr. 5 

este comentată sarcastic vizita în UBB a lui Ion Iliescu 

din 28 aprilie ce viza o întîlnire cu studenţii şi universitarii 

clujeni, anunţată pentru ora 17.30. Însă întîlnirea s-a 

desfăşurat la ora 12.30, fără să fie anunţaţi studenţii de 

schimbarea orarului. Aşa că la întîlnire participă doar 

profesorii. Sunt menţionaţi fostul rector antedecembrist 

al universităţii, Aurel Negucioiu, Liviu Petrescu de la 

Litere, Grigore Zanc de la Filozofie, cu care preşedintele 

Iliescu s-ar fi întreţinut pe numele mic. La ieşirea din sală 

zeci de studenţi au scandat lozinci anti FSN şi anti Iliescu. 

Al doilea text din nr 9 e mult mai încifrat pentru cititorii 

din afara mediului universitar clujean: „O întrebare (pe 

adresa cui?): ce se mai aude despre sau (poate) în cele 

două camere de ascultare din subsolul Facultăţii de Litere 

din Cluj?”. Redactorul şef Dan Şăulean răspunde demn 

la acuzaţiile celorlalte colege, ce vin, bineînţeles, ca 

urmare a unor presiuni universitare. Iar textele, 

inofensive în fond şi scrise la modul haios, le pune pe 

seama libertăţii de conştiinţă şi de exprimare. În acelaşi 

memoria 

149 

timp e respectuos cu profesorii din UBB, spunînd că nu 

era în intenţia sa să îi jignească. Dacă chiar şi la cele mai 

mici aluzii în legătură cu conducerea universităţii, sunt 

publicate în revistă scrisori de desolidarizare, nu pare să 

fie de mirare că revista a pierdut pe teren după 1989 în 

spaţiul publicistic românesc… 

Intelectualii şi spaţiul public 

Excelent articolul intitulat Despre destinul unor 

cărţi, dintr-un volum în curs de apariţie la acea dată, de 

pe prima pagină a nr. 6 scris de I. Negoiţescu, text care 

se poate plia la fel de bine la numeroase articolele din 

Echinox şi din presa culturală antedecembristă. 

Negoiţescu face referire la marile romane cenzurate de 

regimurile comuniste din alte ţări (de exemplu: Doctor 

Jivago de B. Pasternak, O zi din viaţa lui Ivan Denisovici 

de A. Soljeniţîn, Băşcălia de M. Kundera ş.a), dar care 

nu prea s-au scris la noi (cu excepţia, afirmă Negoişescu, 

a doi autori politici mai curajoşi ca Paul Goma sau Herta 

Muller) din mai multe motive pe care le putem bănui: 

orgoliul publicării operei, nevoia de a supravieţui din 

punct de vedere financiar şi chiar binefacerile materiale 

ce reveneau scriitorilor talentaţi, dar servili, frica de 

organele represive etc: „Cînd libertatea interioară 

lipseşte sau e grevată de o ideologie impusă dinafară 

sub forma de autocenzură, opera devină precară, 

aproximativă. Cîtă risipă de talent, dar şi cîtă cenzură 

interioară în atîtea romane româneşti contemporane, 

însetate de adevăr şi tratate avar de autorii lor, care n-au 

tăria de a se devota integral propriei lor opere! Scriitori 

care nu-şi iubesc îndeajuns operele, care îşi supun la 

grele şi nefaste încercări talentul”. O iritaţie la politic, 

specifică literatului autonom cultural din perioada anilor 

‘70-‘80, se întrevede în articolul Sandei Cordoş intitulat 

Cum se „inventează” realitatea, în care e recenzat 

volumul de poeme Moartea citeşte ziarul aparţinînd lui 

Mircea Dinescu. Sanda Cordoş constată o „deviere de 

lectură” a publicului larg care ar citi poeziile lui Dinescu 

într-o cheie politică, deşi recunoaşte că versurile sunt o 

„mărturie admirabilă a dizidenţei”. Într-un mic excurs 

teoretic privind raportul realitate-ficţiune echinoxista 

afirmă că valoarea literară a unui text ar consta în altceva 

„decît cea de oglindă a unei realităţi brute sau de 

reflectare a curajului social. Îşi pune problema în ce 

măsură se poate citi volumul cu „instrumentul clasic al 

criticii literare” avînd în vedere „toată agresiunea 

prezentă a realului” politic şi social. I se explică pedant 

cititorului ce este un text literar. Acesta „nu transpune 

realul, nu îl transcrie la modul mecanic”. Poate folosi 

convenţia verosimilităţii, dar „fără a face din ea o miză a 

textului, ajungîndu-se în caz contrar, la o maculatură de 

tip documentar, mai mult sau mai puţin veristă, bine 

cunoscută nouă din deceniul VI”. Ca şi cum reportajele 

interbelice ale unor Brunea-Fox şi Geo Bogza sau, mai 

degrabă, scrierile americane şaizeciste ale adepţilor 

romanului non-ficţional (Truman Capote, Norman Mailer,

150 

Tom Wolfe) ar fi „maculatură”, scrieri lipsite de valoare, 

doar pentru că îşi propun să prezinte cît mai veridic 

evenimente şi întîmplări reale. În ciuda unor neajunsuri 

în plan teoretic tributare unor locuri comune optzeciste 

privind autonomia textului literar, Sanda Cordoş observă 

cu fineţe calităţile „literare” ale lui Dinescu: virulenţa 

tonului, ironia, parodia discursului politic dictatorial, 

stilul oratoric, tehnica dialogică… Poetul pare să-şi 

clameze versurile în piaţa publică, într-o modalitate 

specifică, persuasivă, extrem de exteriorizată, gestuală. 

Anii ‘80 ar aparţine unei istorii demonizate, unui univers 

thanatic: 

„Moartea în stradă citeşte ziarul 

aşezat pe faţa cerşetorului mort 

moartea în cîciumi-şi umple paharul 

moartea-i pe cîmpuri, moartea-i în cort”. 

De un patetism acceptabil, prizabil e articolul Urletul 

lui Caliban al Ruxandrei Ivăncescu (nr. 9) în care se face 

referire la ancheta ratată a Echinoxului din primăvară 

despre textualism, apărută cu o întîrziere foarte mare din 

cauza cenzurii comuniste. În faţa exploziei realului, ancheta 

pare fadă, anacronică, în dezacord cu noile vremuri 

pasionale, crede autoarea. Generaţia echinoxistă, în 

concepţia Ruxandrei Ivăncescu, ar fi una „întîrziată”, a 

„neconcordanţelor”, ce trăia din „pastişarea epigonică” a 

generaţiei ‘80. Manifestă o oarecare autoironie faţă de 

„strădaniile cărturăreşti” ale generaţiei sale „rarefiate de 

clişee livreşti şi teribil de obsedată de ele”. Vremea jocurilor 

livreşti a trecut, afirmă Ivăncescu, iar teoriile confuze ce 

proclamă demarcaţia între etic şi estetic sunt false 

probleme. Aplaudă apariţia unor „cărţi adevărate” nonficţionale 

sau de mărturii (precum Fenomenul Piteşti al 

lui Virgil Ierunca). După ani şi ani de muţenie şi de jonglări 

teoretice într-un aer rarefiat , generaţiei ei nu-i mai rămîne 

decît „libertatea de a striga”. Îndemnul tinerei furioase nu 

pare să fie dus mai departe de colegi… 

În nr. 7-8 Aurel Codoban anunţă că se desparte de 

Echinox şi rememorează pe scurt perioada anilor ‘80 cînd 

a avut orgoliul de a „manevra” revista într-o direcţie mai 

nonconformistă ideologic şi spune că unul dintre motivele 

pentru care se retrage e că publicaţia trebuie condusă de 

studenţi. Unul dintre puţinele articole scrise într-un stil 

ludic, dezinhibat, „studenţesc” e „relatarea” lui Mircea 

Ţicudean de la faţa locului a invaziei scriitorilor în 

Petroşani (Noaptea cuţitelor lungi), satiră scrisă în zilele 

imediat următoare Mineriadei din 13-15 iunie 1990. Scriitorii 

sunt, bineînţeles drogaţi, falsificatori de bani, iremediabil 

vînduţi Occidentului, într-o lume de-a-ndărătelea. Oamenii 

de cultură ameninţă paşnicii localnici cu DEX-uri, 

împroaşcă mulţimile cu cerneală, comandouri de poetese 

bîntuie serenele cartiere muncitoreşti, iar de la balcon 

Gabriel Liiceanu proclamă bezmetic „Arta pentru artă”: 

„Scene de groază. Ură, ţipăt şi vaiet. Căţărată triumfător 

pe soclul statuii minerului, Ana Blandiana puşcă dintr-un 

bici de fabricaţie străină. Din buzunare îi curg dolarii falşi 

şi adevăraţi, poartă papion şi pe fustă şi-a cusut săgeţi 

memoria 

liberale… «Îmi vînd ţara!» ţipă ea, de pălesc în rondou 

trandafirii”. Trădătorii de neam şi ţară precum Octavian 

Paler, Ileana Mălăncioiu, Marta Petreu, Al. Cistelecan 

(ortografiat Critelecan), Laurenţiu Ulici, Petre Mihai 

Băcanu sunt vampirii care sug sîngele boborului în această 

frescă suprarealistă. Satira lui Ţicudean e într-un contrast 

flagrant cu aerul solemn, lipsit de „frivolitate” al revistei. 

În general recenziile sunt de calitate, tinerii redactori dau 

dovadă de o stăpînire adecvată a arsenalelor criticii literare, 

maniera de exprimare e a unor viitori profesori universitari. 

Poate că uneori există o orientare prea tehnică a limbajului 

critic. Publicaţia e alteori încărcată de analize scorţoase, 

există un balast de sens, ochiul nu are timp să se 

odihnească pe paginile revistei, întrucît sunt publicate 

textele cearşaf, fără intertitluri şi există foarte puţine 

ilustraţii (oricum, calitatea proastă a hîrtiei nu permitea 

acest lucru). O ars critica neexplicită, ce denotă 

cantonarea într-un univers livresc sau o atitudine de 

valorizare în exces a textului literar, se resimte în textul lui 

Cornel Vîlcu: In Memoriam – Ioana Em. Petrescu – O 

cale neperisabilă: 

„O cale de apropiere de Doamna Ioana Petrescu vine 

dinspre cărţile ei; este o cale de aceea neperisabilă. 

Chestiune de axiologie, de forţă efectivă; opera scrisă a 

Doamnei s-a impus cu o prestanţă de neclintit; aici vom 

găsi mereu o anume imagine inalterabilă, statuară”.Vîlcu 

se întreabă cîţi cititori vor găsi omul Ioana Petrescu 

dindărătul paginilor. Crede că pentru cei care zăbovesc 

asupra cărţilor ei, acest lucru va fi un exerciţiu de utilitate 

sau chiar de admiraţie. Însă pentru cei care au 

cunoscut-o personal pe Doamnă la cursuri, ea este un 

„punct de dragoste”. Ne putem întreba la rîndul nostru 

ce se regăsea în plus la cursuri în relaţia dintre studenţi 

şi profesori faţă de cărţi? Poate o atmosferă specifică, 

o anumită lipsă de formalitate, un con-text, căldură şi 

empatie, emulaţie, emoţie, gest… Ei bine, exact aceleaşi 

lucruri par să lipsească în multe recenzii şi analize pline 

de acribie din revista Echinox în cei doi ani studiaţi 

(1989-1990).

Nichita DANILOV 

Despre o întâlnire cu Guillaume 

De fiecare dată cînd, răsfoind un album sau o revistă 

literară, descoper în paginile ei o fotografie a poetului 

Virgil Mazilescu, nu ştiu de ce, îmi apare în faţa ochilor 

cunoscutul tablou al lui Leonardo da Vinci, Cina cea de 

taină. L-am întîlnit la începutul anilor optzeci, imediat după 

debutul meu editorial, la restaurantul Uniunii. 

Ca orice tînăr dornic de afirmare, cînd descindeam 

la Bucureşti, după un scurt periplu prin redacţiile revistelor 

Luceafărul, Amfiteatru, SLAST şi România literară, 

făceam un „scurt” popas şi la localul „patronat” de doamna 

Mitzi. Acolo am avut ocazia să-i văd îndeaproape pe Eugen 

Jebeleanu, Marin Preda, Nichita Stănescu, Emil Botta, 

Ileana Mălăncioiu, Ana Blandiana, pe Adrian Păunescu, 

încă tînăr şi ferice, pe Mihai Beniuc, ajuns la dimensiunea 

unui gnom, pe neuitatul Pucă, şi, bineînţeles, pe Virgil 

Mazilescu şi toată pleiada generaţiei optzeci. Mi-l amintesc 

şezând pe terasă, înconjurat de tineri, cărora le expunea, 

oare pentru a câta oară?, viziunea sa depre literatură. În 

discuţie se revenea mereu la cunoscutul eseu al Ion Barbu 

despre „obezitatea” poeziei lui Tudor Arghezi. Virgil 

Mazilescu era adeptul unei arte concise, de sorgintă 

brâncuşiană, fiind de părere că adevărul, pentru a putea 

fi perceput, trebuie redus la esenţă. Demonstraţiile sale 

de elocinţă erau deseori ilustrate cu versuri din Bacovia, 

pentru care Mazilescu avea un adevărat cult, şi Eminescu. 

Nu erau trecuţi, desigur, cu vederea nici poeţii 

contemporani, orice grupaj care apărea în Luceafărul sau 

în România Literară era disecat silabă cu silabă, punct 

cu punct şi virgulă cu virgulă, fiind întors pe toate părţile, 

la sfârşitul festinului se dădea verdictul: aici avem de-a 

face cu poezie, iar aici e vorba de simplă făcătură. Poetul 

era pe cât de exigent, pe atât de generos şi cu prietenii, 

dar şi cu adversarii săi din viaţa literară. La drept vorbind, 

avea un singur adversar, din care făcuse o obsesie: Nichita 

Stănescu, căruia îi aplica eticheta de poet “umflat”. 

Deseori se întâmpla ca poeţii să se întâlnească în incinta 

restaurantului. Fiecare avea masa şi fanii săi. Desigur, mai 

existau şi dezertori, cei care, dintr-un motiv sau altul, 

treceau de linia invizibilă a graniţei trasată între cele două 

mese. Nichita Stănescu avea şi el carisma sa, fiind privit 

de unii ca un Crist, care se răstigneşte pe crucea cuvintelor 

limbii române, iar de alţii ca un Anticrist, ce propagă o 

ideologie falsă, nocivă în esenţa ei. Masa lui era mai 

animată, mai gălăgioasă. Adulatorii întotdeauna înfocaţi. 

Virgil Mazilescu stătea ceva mai retras. Aura pe care o 

memoria 

151 

făcea să strălucească în jurul lui îl împiedica să se aşeze la 

aceeaşi masă cu rivalul său Nichita. Adulatorii săi erau 

mai puţini, dar mai tineri şi mai consecvenţi. Detractorii, 

nu prea mulţi (Nichita Stănescu, în generozitatea sa, îl 

considera pe autorul lui Guillaume un mare poet şi un 

bun prieten), proveneau mai degrabă din mediul politic, 

decât literar. (În paranteză trebuie spus că Virgil Mazilescu 

nu se sfiia să-şi exprime despre Ceauşescu şi Elena opiniile 

în gura mare, intrând astfel în colimatorul organelor 

securităţii...) Îl văd parcă şi acum stând în capul mesei, 

înconjurat de tinerii „învăţăcei”, şi declamând câte ceva 

din Mica istorie sumbră (şi aproape neglijent redactată) 

cu personaje şi întâmplări destul de improvizate: “trece 

în goană un pâlc de călăreţi, copitele cailor lor fumurii/ 

povestesc despre tine şi despre mine zice guillaume dus 

pe gânduri/ când mă trezesc dimineaţa mai arunc afară 

două-trei lopeţi/ de pământ reavăn dar tu cum îţi începi 

activitatea prietene// vrem pinteni de aur pentru călăreţii 

care se-ntorc pâlcuri-pâlcuri/ un grajd mai curat şi mai 

bine luminat pentru caii lor fumurii...” Fiecare întâlnire cu 

Virgil Mazilescu era pentru mine, ca şi pentru mulţi tineri, 

o sărbătoare şi o lecţie de viaţă. Despărţindu-te de el, te 

întorceai acasă cu ferma convingere că poezia e cel mai 

important lucru de pe lume, pentru care merită să-ţi sacrifici 

existenţa. Prin urmare, simţeai că nu scrii şi nu trăieşti în 

zadar. Că acolo sus, cineva te ocroteşte. Totul era să nu 

accepţi nici un compromis. Altfel, mai devreme sau mai 

târziu, va veni scadenţa. 

Acesta era şi punctul nodal din care izvorau 

disputele cu Nichita Stănescu. Mazilescu era adversarul 

înverşunat al oricărei forme de colaborare cu regimul, pe 

care-l cataloga, în gura mare, drept criminal. Nichita 

Stănescu, în expansiunea sa lirică, comisese versuri care 

puteau fi interpretate şi aşa, şi aşa. Virgil Mazilescu nu 

putea ierta faptul că Nichita, în plină eră ceauşistă, Roşul 

vertical. Privită acum din perspectiva timpului, nu putem 

spune că Nichita Stănescu a făcut cine ştie ce concesii 

regimului. Dimpotrivă, poezia sa exaltă primordialitatea 

ideii şi a spiritului în faţa materiei. În ceea ce-l priveşte pe 

Virgil Mazilescu, el a fost consecvent principiilor sale, 

atât în viaţa cea de toate zilele, cât şi prin opera pe care 

ne-a lăsat-o. Şi totuşi între cei doi exista, probabil, la nivelul 

subconştientului o afectivitate nemărturisită. Nichita 

Stănescu, ca şi Virgil Mazilescu, de altfel, a fost un risipitor. 

El s-a călăuzit după principiul după care se călăuzesc cei 

care încearcă experimentând să descopere forme noi de 

existenţă a materiei combinând în laborator mereu alte 

elemente şi imagini, explorând mai mult exteriorul, decât 

lumea dinlăuntrul lor. Virgil Mazilescu, experimentând şi 

el, a căutat, călăuzindu-se după principiile promulgate de 

vechii alchimişti, să reducă lumea la esenţă, căutând să 

ajungă la formula ideală, prin care plumbul putea fi 

convertit în aur pur şi zgomotul din jur în tăcere absolută. 

Primul şi-a desfăcut deasupra lumii stufoasa sa coadă de 

cometă, îmbibată cu particule radioactive, ce ne „iradiază” 

şi acum, celălalt s-a adâncit în el însuşi, transformându-se 

în crisalidă. S-au stins unul după altul, Mai întâi Nichita 

Stănescu, în 1983, apoi, la nici un an după, în august 1984, 

Virgil Mazilescu, lăsând un gol imens în viaţa noastră 

literară.

152 

După plecare în neant a lui Nichita, Virgil Mazilescu 

s-a schimbat. Pârghiile nevăzute care-i menţinea voinţa 

trează au cedat. Poetul s-a cufundat din ce în ce mai mult 

într-o boemă al cărei final era previzibil pentru toţi. Drama 

sa existenţială s-a suprapus cu una literară. Poate că lupta 

cu îngerul poeziei lui Nichita constituia pentru el colacul 

de salvare de care Mazilescu se agăţase ca să se salveze 

de la înec. Poetul a luptat cu Nichita, dar acum trebuia să 

lupte cu un alt Nichita, trecut dincolo de Stix. Era prea 

mult pentru un om obosit de existenţă. Nichita devenise o 

legendă. Ce sens mai avea să lupţi aici cu el!? Virgil 

Mazilescu n-a cedat, a mers până la capăt. A mutat lupta 

pe un alt tărâm, cel al umbrelor, devenit el însuşi o legendă 

după sfârşitul său... 

Ţin şi acum foarte bine minte una din aceste 

întâlniri, când mi s-a relevat “un alt Mazilescu.” Era în 

’82, pe la sfârşitul unui septembrie strălucitor, nostalgic. 

Lumea revenise din concediu, începuse şcoala. Aleile 

parcurilor se umpluseră de paşi tineri ce tânjeau după 

vara dusă. Îmi apăruse tocmai, la Cartea Românească, 

cel de-al doilea volum de versuri, Câmp negru. Redactorul 

meu de carte, poetul Florin Mugur, un om extrem de rafinat, 

un adevărat degustător de poezie, trecut şi el, ca şi 

Mazilescu şi mulţi alţii, de mult în lumea drepţilor, îmi telefonă 

într-o seară, zicându-mi să vin de urgenţă la Bucureşti, să 

ridic semnalul. L-am întrebat, eram şomer, dacă pot lua şi 

drepturile de autor. Poetul m-a asigurat că da. Puteam să 

vin a doua zi? Florin Mugur a stat o clipă pe gânduri şi a 

răspuns afirmativ. În aceeaşi seară, m-am urcat în trenul de 

noapte şi a doua zi dimineaţă am descins la Bucureşti. Era 

la mijlocul săptămânii, într-o joi. O zi în care se aduna multe 

lume la bomba Uniunii. Eram dornic să “iau” pulsul capitalei. 

În fond, acolo se făceau cărţile. Trăiam într-un oraş paşnic, 

patriarhal, unde, în afara unor mici can-can-uri literare, nu 

se întâmpla nimic demn de consemnat. Un timp viaţa literară 

fusese animată de prezenţa lui Mihai Ursachi. Dar Mihai 

plecase în exilul său american, astfel că Iaşul nostru se 

cufundase şi mai mult în lentoarea sa. Abia pe la mijlocul 

anilor optzeci, ca o reminiscenţă a magistrului, începuse să 

se închege, în jurul lui Dan Petrescu, disidenţa ieşeană. 

Prin urmare, contactul cu Bucureştii însemna o gură de 

oxigen proaspăt, necesară pentru a te trezi, fie şi pentru o 

clipă, din lunga şi disperata agonie. 

Am petrecut noaptea stând mai mult pe culoar şi 

scrutând prin fereastră bezna atotstăpânitoare. Din când 

în când, trenul oprea în câte o staţie mai mult sau mai 

puţin obscură. Deschideam geamul, respiram adânc, 

priveam peronul pustiu, prost luminat, plin de chiştoace 

şi cocoloaşe de hârtie, şi pe urmă o luam din loc. Lăsam în 

urmă stâlpi de telegraf, copaci ce începeau să ruginească, 

păduri, dealuri, câmpii, drumuri, râuri şi poduri. Cu fruntea 

lipită de geam, visam la gloria mea literară. Treceam dintro 

stare în alta, alternând bucuria cu tristeţea, speranţa cu 

depresia. Ba mi se părea că mi se deschide în faţă un viitor 

luminos, în care steaua mea va străluci alături de Luceafăr, 

ba, aducându-mi aminte de nişte cronici nu tocmai 

măgulitoare care-mi fuseseră dedicate, mi se părea că toată 

întreprinderea mea e sortită eşecului şi că tot ce voi face 

va însemna doar o pierdere de timp. Noaptea trecu destul 

de uşor. Reuşisem să aţipesc spre dimineaţă, aşa că la 

memoria 

coborâre mă simţeam destul de odihnit. Trenul, ajunsese 

prea devreme în capitală. Era cinci şi ceva. O oră mult 

prea matinală pentru a hălădui prin Bucureşti. Am stat un 

timp pe peron, citind o carte. Localurile se deschideau 

abia la opt, timpul se scurgea greu, iar nerăbdarea mea dea 

ajunge la redacţie îmi amplifica senzaţia că ceasul s-a 

oprit în loc. Când s-a crăpat de ziuă, am luat-o încet-încet 

hai-hui pe străzi, având drept reper linia de tramvai; am 

trecut pe Griviţei, pe lângă Hotelul Nord, cotind la dreapta, 

pe Polizu, am ajuns la intersecţia cu Berzei, apoi am 

traversat din nou Griviţa, pierzându-mă pur şi simplu întrun 

păienjeniş de străduţe ce se învârteau în cerc. Ţin 

minte că am reperat din mers casa Blandianei, ieşind apoi 

pe Nuferilor, am trecut pe lângă clădirea Editurii Cartea 

Românească, aţintindu-mi pentru o clipă ochii spre pălăria 

de bronz a lui nea Iancu, năpădită de frunze galbene şi 

melci, şi după viraje şi coturi nesfârşite am ajuns, în sfârşit, 

la poarta laterală a Cişmigiului. Intrând în parc, am hălăduit 

o vreme pe alei. Mă mutam de pe o bancă pe alta, citind 

din scoarţă în scoarţă revista SLAST, apărută sub 

oblăduirea lui Ion Cristoiu. În sfârşit, soarele iţit printre 

frunziş se mişcă o dată cu acele ceasului Pobeda, se făcu 

astfel ora nouă, apoi zece. La zece am căutat o masă 

retrasă pe terasa restaurantului aflat în incinta parcului, 

am privit bărcile pustii, am contemplat apa, am băut o 

cafea şi am calculat în minte traseul de întoarcere, în aşa 

fel încât la unsprezece punct să fiu la poarta editurii. Dacă 

în viaţa cea de toate zilele punctualitatea mea lasă de dorit, 

la astfel de “întâlniri” soseam întotdeauna la ora potrivită. 

Nici de data asta n-am întârziat. Păşind în incinta editurii, 

întâi m-am dus la secretariat, după care am coborât la 

subsol, unde se afla depozitul de carte. Iar de aici am 

urcat pe o altă scară la casierie. Aveam de încasat, pentru 

drepturi de autor, o sumă ce reprezenta salariul meu pentru 

doi ani de zile. La ora 12,00 m-am întâlnit cu Florin Mugur, 

pe care l-am invitat la restaurantul Uniunii. Mugur însă 

călca pe acolo destul de rar. Fauna scriitoricească îi făcea 

rău. Trecut prin ciur şi prin dârmon, Florin Mugur, văzuse 

în viaţa lui cum se ridică şi se prăbuşesc glorii literare 

după glorii. Nu frecventa localul, fiindcă avea oroare de 

ratare. El îi admira pe scriitorii de la distanţă. Neaşteptata 

moarte a lui Marin Preda îl îndemna să se ferească de 

excese. I-am strâns mâna şi punând banii în plic, m-am 

îndreptat spre locul pierzaniei. Ieşind pe poarta editurii, 

am întors privirea: Florin Mugur stătea la capătul scării şi 

clătina din cap. I-am auzit din urmă glasul povăţuindu-mă 

să nu beau fără să mănânc. Bineînţeles că nu l-am ascultat. 

Cum am ajuns la restaurantul Uniunii, m-am îndreptat spre 

locul de pe terasă unde stătea Mazilescu. În curând, masa 

se umplu de colegi de breaslă, mai tineri şi mai bătrâiori, 

devenind neîncăpătoare. S-au perindat pe-acolo şi 

Mariana Marin, şi Dan Arsenie, poetul Eugen Suciu, Elena 

Ştefoi, Florin Iaru, Train T. Coşovei, Ştefan Agopian, 

Bogdan Ghiu, Daniela Crăsnaru, Nae Prelipceanu, Denisa 

Comănescu, Radu Călin Cristea, Romoşan, Mihai Şora, 

Ion Drăgănoiu, Al. Paleologu, Petre Stoica, cu care 

Mazilescu se lua mereu la harţă, Magda Cârneci, o întreagă 

şleahtă. Masa a devenit neîncăpătoare, astfel că am rugato 

pe doamna Mitzi să mai punem una alături. Până la urmă 

am pus două...

Îmi sărbătoream “succesul”. Am comandat coniac, 

şi vin, şi bere. Şi fripturi. Şi cafea şi tot ce era mai bun. 

Mazilescu a luat cartea în mâinile sale şi a recitat aproape 

jumătate din ea. Trăiam o adevărată sărbătoare. Eram 

nestăpânit, dar şi lucid. Atât de lucid, încât am refuzat să 

mănânc friptura pe care-o comandasem. N-am refuzat însă 

şi vinul. Pe la şase după-amiază, asistenţa dădu semne de 

oboseală. Chiar şi autorul lui Guillaume poetul şi 

administratorul, altădată rezistent la sindrofii, începu să 

se pleoştească. De altfel, poetul nu prea părea să fie în 

apele sale. Ridicându-se de la masă Mazilescu recită drept 

încheiere: “cineva de pe lume are nevoie de mine/ 

dragostea mea dacă ai nevoie de mine/ o dragostea mea 

dacă ai nevoie de mine/ gândeşte-te la mine/ în spaţiul cel 

mai umilit/ te-am sărutat eu mortul....” Ascultându-l, am 

tresărit. Vocea lui Mazilescu trăda o emoţie profundă. Pe 

moment nu l-am înţeles. Dar mai târziu, după vizita pe care 

i-am făcut-o în acea seară acasă, mi-am dat seama că poetul 

trăia o mare dramă. Relaţia sa cu “minunata” lui Rodică 

scârţâia din toate încheieturile. Ca să uite de problemele 

ce-l frământau, Mazilescu se cufunda în poezie şi-n 

alcool... 

Fiind uşor ameţit, poetul m-a întrebat dacă fusesem 

vreodată pe la el. Nu, nu avusesem ocazia. La ce oră avem 

trenul spre Iaşi. La 23. Deci, aveam timp suficient pentru o 

vizită. La început m-am eschivat. Eram, de altfel, şi eu 

destul de obosit. Virgil însă a insistat. Tocmai se mutase 

într-un nou apartament, pe Calea Moşilor. Nu eram curios 

să văd cât de confortabil locuieşte un reprezentat de seamă 

al generaţiei onirice? Nu vroiam să deranjez. Nu era nici 

un deranj. Cu ocazia aceasta voi avea, mi-a spus, ocazia 

s-o cunosc şi pe Rodica... N-o cunoscusem încă? Am 

mărturisit că nu. Rodica ne va pregăti o cină pe cinste, ma 

îmbiat Virgil. Puteai să i te împotriveşti? 

Ne-am luat rămas bun strângând la piept pe fiecare 

din veselii şi, totodată, sumbri noştri comeseni. La 

despărţire, Ion Drăgănoiu mi-a întins o carte de vizită. Nu 

prea eram obişnuit cu ele. “Mâine, dacă mai eşti pe aici, 

te-aş ruga să treci pe la mine. Mai stăm şi noi la un pahar 

de vorbă...” Văzând că tac, insistă: “Îmi promiţi?” I-am 

spus că am tren în noaptea asta. “Poate te mai răzgândeşti, 

surâse el cu dublu înţeles. Oricum invitaţia rămâne valabilă 

şi pentru altădată. Oricând treci prin Bucureşti, la ceas de 

zi sau de noapte, nu mă ocoli...” I-am promis că îl voi 

căuta. “Atunci, pe mâine sau dacă nu, pe altădată...” Şi 

Drăgănoiu schiţă acelaşi surâs pe jumătate ironic, pe 

jumătate înţelegător. Ceva din felul meu de-a fi îi dădea de 

bănuit că “aventura” mea bucureşteană n-o să se termine 

în seara aceea. Şi aşa a fost. Îi sunt recunoscător şi acum 

pentru cartea de vizită pe care mi-a înmânat-o. M-a salvat, 

în acea noapte, după cum veţi vedea mai târziu, dintr-o 

mare încurcătură. În sfârşit, am pornit-o spre poartă. Ieşind 

de la bodega Uniunii, am traversat Calea Victoriei, am trecut 

prin Piaţa Amzei, oprindu-ne o clipă în preajma blocului 

unde stătea Nichita. În dreptul celebrului plop Gică, ne 

ieşi în faţă un câine negru. “Cânii negri sunt de bun augur,” 

murmură poetul. “Atunci se cuvine să-l cinstim”, 

am zis, şi scoţând din buzunar o bancnotă de o sută, l-am 

momit să vină la mine. Dând din coadă, câinele se apropie. 

Am umezit bancnota şi i-am lipit-o pe frunte, ca la 

memoria 

153 

muzicanţi. “În noaptea asta, i-am spus, nu uita să cânţi la 

violoncel.” Câinele dădu din coadă ascultător. “Poate ai 

să găseşti şi vreo căţea să-ţi ţină isonul...” Bravam. 

Încercam să mă comport, cum se spune, cât mai şocant. 

Chiar dacă veneam din provincie, aveam şi eu, totuşi, 

“ticurile” mele. Memoria confraţilor din capitală trebuia 

bruiată cu o poveste insolită. Mazilescu dădu din cap 

destul de înţelegător, dar nu intră în jocul meu. Vecinătatea 

casei lui Nichita îl îndemna să adopte o atitudine rezervată. 

Am plusat, mângâind maidanezul pe creştet şi întrebândul: 

„Tu cunoşti versurile astea: privesc la nenăscuţii câini, 

cum pe nenăscuţii oameni îi latră? Le-ai putea intona, 

pentru noi, în noaptea asta?! Javra dădu ascultătoare din 

coadă. Drept răsplată, i-am lipit încă o bancnotă cu 

Bălcescu. Mazilescu îmi făcu semn s-o luăm din loc. Nu 

m-am putut despărţi de prietenul meu din Piaţa Amzei fără 

să-i strâng lăbuţa ridicată cu o oreşicare gingăşie: „Dacă 

erai o doamnă, îţi sărutam mânuţa. Aşa, trebuie să ne 

despărţim ca nişte bărbaţi... Rămâi cu bine amice şi nu 

încurca versurile la concert...” Văzând că i-am acordat 

„credit”, câinele se ţinea după noi scai. În sfârşit, iată, îşi 

găsise şi el nişte stăpâni. M-am întors, şi l-am alungat, 

bătând cu piciorul în asfalt. Câinele se îndepărtă cu câţiva 

paşi de noi. Bancnotele se dezlipiseră una după alta de 

pe creştetul lui, zburând în zig-zag pe trotuar. Nu m-am 

obosit să le culeg, lăsându-le pradă vântului. Până la urmă 

mi s-a făcut milă de el şi înainte de a-l pune pe fugă, am 

intrat într-un magazin din Piaţa Amzei, de unde am 

cumpărat o jumătate de kilogram de salam de soia şi o 

sticlă de votcă vietnameză. Salamul l-am aruncat câinelui, 

iar votca am băgat-o în geanta verde. Eram stăpânit de o 

bucurie aducătoare de pagubă. Priveam în vitrină şi 

izbucneam în râs de la orice. Intuiam, pe undeva, că ziua o 

să sfârşească prost. Râzând, stârneam curiozitatea şi 

indignarea trecătorilor, care se uitau la noi, la mine, cu un 

ochi compătimitor. Câinele care hăpăise salamul ne dădea 

din nou târcoale. Simţise însă că ceva era în neregulă cu 

noi. Râsul meu îl sperie. Ţin minte că la un moment dat, lam 

arătat cu degetul, iar câinele o luă schelălăind din loc. 

În timp ce hohoteam îndoindu-mă de râs, mi-am adus 

aminte de cuvintele mamei, care atunci când mă apuca 

astfel de accese, îşi făcea cruce, rugându-se de Dumnezeu 

să alunge necuratul din sufletul meu. Căutam să mă 

opresc, dar nu reuşeam să-mi stăvilesc râsul. Cu barba 

înfundată-n piept, Virgil Mazilescu păşea alături cufundat 

în gânduri. L-am întrebat dacă nu cumva l-au deranjat 

cele două versuri pe care le-am recitat din Nichita. Nu, 

nici într-un caz. Imaginile cu necunoscuţii câini care-i 

latră pe nenăscuţii oameni erau admirabile. Nu împotriva 

unor astfel de poezii lupta Mazilescu. Aici era vorba de 

un alt Nichita, cu adevărat inspirat. Pe acest Nichita 

Mazilescu îl admira. Nu eram sigur dacă reţinusem corect 

versurile. În poezia lui Nichita, nu mai ştiam cine lătra pe 

cine. Nenăscuţii câini pe nenăscuţii oameni, sau invers. 

Virgil mi-a spus că, după opinai lui, erau valabile ambele 

variante. Ambele îşi aveau absurdul şi tragismul lor. Din 

Piaţa Amzei, am cotit pe nişte străduţe şi am ieşit în Piaţa 

Romană. De acolo, am luat-o în sus, spre Calea Moşilor. 

Drumul mi s-a părut nespus de lung. Ne opream la câte o 

răspântie la un pahar de vorbă. Am mers un timp având în

154 

stânga noastră linia de tramvai. La o bifurcaţie ne-am oprit. 

Poetul era de părere să luam un taxi sau să urcăm în primul 

vehicul care se va opri în staţie. Aşa am făcut. Am luat un 

tramvai. Am mai mers două staţii. Coborând, am traversat 

şoseaua şi am cotit-o printre blocuri. Cartierul se afla în 

plină expansiune. Peste tot dădeai de scânduri, cărămizi, 

moloz, var, carton, bitum şi tot felul de fiare. Călcam cu 

grijă, ca să nu nimerim în gropi sau să nu ne împiedicăm 

de sârme. Deşi era o oră destul de târzie, cartierul forfotea 

de lume. În sfârşit am ajuns şi în faţa blocului unde locuia 

poetul. Uşa de al casa scării era larg deschisă. Liftul încă 

nu funcţiona, aşa că am început să urcăm, strecurândune 

printre muncitorii care cărau mobilier, opintindu-se din 

greu, şi oprindu-se să se odihnească între etaje. Atmosfera 

părea destul de deprimantă. Teama de necunoscut 

începuse să pună stăpânire pe mine. Mă mutasem şi eu 

de nenumărate ori, cărasem eu însumi de atâtea dăţi 

mobilier pe scări, încât percepeam această forfotă ca peun 

coşmar. Mazilescu urca însă destul de liniştit, salutânduşi 

politicos vecinii. Nu mai ţin minte exact la ce etaj ne-am 

oprit. Parca la cinci sau la şase. Au trecut de atunci atâţia 

ani încât am uitat. Mi s-a întipărit însă minte atmosfera 

generală. Aveam impresia că am pătruns în Turnul Babel 

sau în Hotelul Occidental descris în America lui Kafka. 

Decorurile erau într-o continuă mişcare. Nimerisem parcă 

într-un furnicar. Se cărau dulapuri, paturi, haine, mese, 

scaune şi cărţi. Locatarii şi salahorii alergau continuu pe 

scări. Se auzeau icnente, gâfâieli, râsete înfundate şi 

înjurături. Mirosul de sudoare era anihilat în aer de mirosul 

de mâncare (cartofi prăjiţi cu peşte congelat) şi de băutură 

ieftină. Urcând treptele, îmi imaginam că în curând ne 

vom trezi în faţa unei uşi în spatele căreia ne va întâmpina 

misterioasa Rodica, despre care îmi vorbise de atâtea ori 

poetul, dar pe care n-o văzusem în carne şi oase niciodată. 

Urcând, o asemănam când cu capricioasa Klara Pollunder, 

când cu micuţa dactilografă Teresa Berkhtold, de care se 

îndrăgosteşte rând pe rând Karl Rossmann, eroul din 

America lui Kafka. “Te pomeneşti, mi-am zis, că poate în 

loc de Teresa, o să-mi apară în faţa ochilor Brunelda, 

înarmată cu o mătură şi-un microfon.” Nu ne-a întâmpinat 

nici una şi nici alta. Ne-am oprit în faţa unei uşi 

confecţionate ca multe altele din carton presat sunând de 

zor fără să ne răspundă cineva. “Probabil Rodica s-a dus 

la o vecină sau a coborât să facă nişte cumpărături... Să 

văd dacă mai am cheia, dacă nu va trebui s-o aşteptăm,” 

se pleoşti Mazilescu. Am lăsat geanta jos şi m-am aşezat 

pe ea. “Uite că am găsit-o...” Poetul vâră cheia în yală şi 

uşa se deschise scârţâind în întuneric. Mi-am luat bagajul 

şi am intrat. Mazilescu aprinse lumină şi mă invită într-o 

bucătărie care mi s-a părut a fi destul de spaţioasă, poate 

şi din pricina faptului că nu se afla înăuntru nici un fel de 

mobilier. Ne-am aşezat direct pe linoleum, îndepărtând din 

calea noastră mulţimea de borcane şi de sticle goale 

abandonate pe podea. Am dat să desfac sticla de votcă 

vietnameză, dar Mazilescu îmi spuse să mai aştept o clipă. 

Înainte de a ne apuca de treabă, era bine să îmbucăm 

ceva. Poetul puse reşoul în priză şi făcu nişte ochiuri. Mai 

desfăcurăm şi câte o conservă de peşte. Mâncarăm pe 

săturatelea. După care Virgil puse şi de-o cafea. Cafeaua 

ne învioră. Ne turnarăm, totuşi, şi câte un pahar de votcă. 

memoria 

Virgil aduse din camera de-alături Cartea de iarnă a lui 

Mureşan şi începu să citească din ea. Era unul din poeţii 

săi de suflet. Apoi îmi recită un poem de-al său mai nou, 

Administratorul explică în ce constă de fapt viaţa lui, 

care se potrivea cu decorul şi forfota kafkiana de pe scara 

blocului: “de ce mă frământă/ atât de mult - doar 

prevăzusem totul/ până în cele mai mici amănunte/ 

transportul unui dulap vechi din sufragerie pe terasă/ viaţa 

mea// o să-mi ard hainele din nou o să-mi schimb 

identitatea/ câtă cinste şi câtă glorie - am prevăzut totul/ 

odihnească-/se în pace dumnezeu să-l odihnească în pace/ 

poate vom avea şi noi de pe urma lui ceva de câştigat”. 

Virgil îşi strivi ţigara în farfurie şi se ridică. Mă 

invită să-i vizitez acum “vastul său apartament” pe care-l 

împărţea cu mândra sa Rodică. Am deschis uşa sufrageriei 

unde se aflau doar pachete de cărţi, legate cu sfoară şi 

puse unele peste altele. Apoi am intrat şi în dormitor, unde 

se afla un pat imens, acoperit cu un cearşaf roz. Un sul de 

hârtie atârna ca un afiş agăţat de tăblia patului. Era un 

mesaj de la Rodica. Mazilescu se apropie şi-l silabisi cu 

voce tare, apoi începu să-l recite ca pe o poezie. Buna lui 

Rodică îl înştiinţa, pe această cale, să n-o aştepte “în 

noaptea asta”, căci va dormi la o prietenă. Mazilescu a 

citit de câteva ori mesajul, cu o voce din ce în ce mai 

ameninţătoare. Pe măsură ce citea chipul i se făcea alb ca 

varul. Apoi poetul se întinse pe podea şi bătu cu disperare 

cu pumnii şi fruntea în parchet. “De ce tocmai mie mi-e dat 

să mi se întâmple asta!?” l-am auzi gemând. L-am lăsat 

întins acolo, lângă obiectul suferinţei lui, şi m-am întors în 

bucătărie. “Ieşirea” lui m-a impresionat profund. Aveam 

să trec şi eu, în curând, printr-o criză similară. Era multă 

dezordine şi-n viaţa mea. Mi-am turnat un pahar şi l-am 

golit, privind cu resemnare la dezordinea din jur. După un 

timp, reveni şi Mazilescu, cu faţa proaspăt răcorită la 

robinetul de la baie. Am tăcut o vreme amândoi, sorbind 

din pahare. Apoi eu m-am ridicat şi am dat să plec. Se 

făcuse deja ora nouă. Virgil a încercat să mă reţină. 

“Înnoptează la mine, şi mâine iei trenul de amiază şi te 

duci... Eşti obosit, de ce atâta grabă?” Eu însă m-am 

încăpăţânat să plec şi n-am cedat. Poetul vru să mă 

conducă până la tramvai, dar eu am zis că nu e cazul. 

Staţia se afla în apropiere. Virgil a insistat să mai stau o

clipă, să-mi facă o cafea, care să mă întremeze. Am susţinut 

că nu sunt obosit de fel, deşi îmi simţeam picioarele 

îngreunate. Ne-am îmbrăţişat bărbăteşte şi am ieşit. În 

urma mea, am auzit glasul lui Virgil, răsunând în ecouri pe 

scara scării care era acum pustie: “Ai grijă cum te urci în 

tren...” Am părăsit blocul cu un sentiment apăsător în 

suflet. Poate că nu trebuia să plec. Poate că în acea noapte 

Mazilescu avea nevoie în preajma lui de un prieten?! Ce 

mă mâna spre gară, nu ştiu. Acasă nu mă aştepta nimic 

deosebit. Ci dimpotrivă: atmosfera în care trăiam devenea 

din ce în ce mai greu de suportat. Nu ar fi fost mai bine să 

mai pierd o zi sau două cu prietenii mei din Bucureşti?! 

Glasul lăuntric, îmi spunea să mă întorc. Nu l-am ascultat. 

Târând geanta după mine, am pornit înainte. Oboseala ma 

ajuns pe drum. Noaptea petrecută în tren şi ziua agită şiau 

spus cuvântul. Am ajuns în staţie şi am aşteptat 

tramvaiul. Ţin minte că m-am urcat şi am găsit un loc pe 

scaun lângă geamul din dreapta. Apoi firul s-a rupt. Am 

aţipit şi m-am trezit abia la ora unu, umblând de unul singur 

printr-un Bucureşti pustiu. Eram totuşi undeva în centru, 

pe Magheru. Cu greu m-am orientat în spaţiu. M-am gândit 

să caut un hotel. Am ajuns la Lido. Abia la recepţie mi-am 

dat seama că nu aveam nici buletin, nici geantă. M-am 

căutat prin buzunare. Am dat doar de mărunţiş. Ce ar fi de 

făcut? Am ieşit din hotel şi am pornit-o hai-hui pe străzi, 

încercând să-mi dau seama ce s-a întâmplat cu mine. 

Avusesem la mine bani şi vreo două zeci de volume din 

Câmp negru. Geanta rămăsese probabil în tramvai. Sau 

poate am coborât cu ea şi am pierdut-o pe drum. Sau 

poate mi-o furase cineva. Eram într-o stare jalnică, de 

nedescris. Cum renunţasem pentru o perioadă la serviciu, 

banii îmi erau necesari pentru a supravieţui. Dacă-i 

drămuiam bine, puteam rezista cu ei şi un an. Da, râsul 

meu, nu fusese un semn de bun augur. Tot căutându-mă 

prin buzunare, am dat peste cartea de vizită pe care mi-o 

înmânase Drăgănoiu şi deodată în sufletul meu s-a aprins 

un licăr de speranţă. Nu cumva puteam să înnoptez la el?! 

În fond, poetul îmi spusese că-l pot suna la orice oră. 

Acum era trecut de unu. “Fie ce-o fi, mi-am zis, am să 

încerc. Mi-a zis că e nocturn...” Cum aveam mărunţiş în 

buzunar, m-am dus la un telefon public şi am format cu 

grijă numărul. Telefonul sună îndelung, strident. Întâi am 

vrut să pun receptorul în furcă şi să plec. Dar am aşteptat. 

După un timp mi-a răspuns o voce de femeie, somnoroasă. 

Am spus pe scurt cine sunt şi cerând mii de scuze, am 

rugat-o să mi-l dea la telefon pe domnul Drăgănoiu. Vocea 

de femeie mi-a răspuns cu amabilitate că soţul ei nu e 

acasă, că e plecat, aceasta pur şi simplu m-a şocat, să 

înnopteze la amanta lui. Atunci i-am explicat, precipitat, 

cerându-mi din nou iertare, ce păţisem. Soţia lui Drăgănoiu 

nu mă cunoştea personal, dar auzise de mine. Înainte de 

de-a pleca, soţul ei i-a arătat volumul meu de versuri apărut 

la Cartea Românească. Vocea ei era amabilă. Femeii i se 

făcuse, probabil, milă de un poet venit din provincie, care 

rătăcea pe străzi, pierdut, prin Bucureşti. M-a invitat să 

vin să dorm la ei, indicându-mi şi adresa, care, de altfel, 

era trecută şi pe cartea de vizită ce o ţineam cu sfinţenie în 

mână. Locuiau undeva vis-a-vis de Cişmigiu. În apropiere 

de Agenţia de voiaj. Imobilul nu era chiar atât de greu de 

reperat. 

memoria 

155 

...Am sunat şi mi s-a deschis. Soţia lui Dărăgănoiu 

m-a condus mai întâi la bucătărie şi m-a întrebat dacă nu 

vreau să gust ceva. Numai de mâncare nu-mi ardea. Eram 

în stare să mă ascund sub preş de ruşine ce-mi era. Doamna 

m-a condus în dormitor şi mi-a arătat un pat cu lenjerie 

curată, care mirosea frumos. Mă simţeam ca o jivină. O 

perioadă am stat cu ochii deschişi în întuneric, încercând 

să derulez înapoi şi înainte filmul amintirilor. Totul se bloca 

la secvenţa din tramvai. Îmi aminteam scaunul, fereastra 

ce luneca în noapte, geanta aşezată între picioare. Şi apoi 

recepţia hotelului unde mă căutam disperat de acte. Prin 

urmare, pierdusem totul. Şi banii, şi cărţile. Trebuia să mă 

împrumut de un bilet ca să mă întorc acasă. Cum aveam 

să-mi arăt mutra în lumea literară? Mă culcasem, fără să 

mă mai dezbrac, nu pe pat, ci pe o canapea, care se afla 

acolo, într-un colţ, tocmai ca să nu murdăresc aşternuturile. 

Am stat mult timp cu mâinile sub cap şi ochii aţintiţi în 

gol. Apoi am adormit. M-am trezit pe la cinci jumătate sau 

pe la şase. Călcând pe vârfuri, am ieşit pe hol şi am căutat 

toaleta. Acolo am stat şi m-am uit cu nedumerire în oglindă. 

Îmi era pur şi simplu greaţă să mă privesc în ochi... Totuşi, 

nu arătam chiar rău. Mi-am făcut retuşurile de rigoare. Şi 

apoi am început să mă dezbrac, cu gândul să fac un duş 

rece, cum eram obişnuit, care să mă pună pe picioare. 

Atunci s-a produs minunea. Plicul în care îmi vârâsem 

banii, mi-am adus aminte, în timp ce petreceam la 

restaurantul Uniunii, a căzut din căptuşeală pe podea, la 

picioarele mele. L-am ridicat de jos şi m-am uita înăuntru. 

Bancnotele se aflau acolo, legate în banderole. M-am 

aşezat pe marginea căzii şi am început să râd. Dumnezeu 

ţinuse cu mine. Veselia mea bezmetică nu-i îndepărtase 

mâna ocrotitoare de pe creştetul meu. M-am vârât sub 

duş şi în timp ce apa curgea în voie m-am rugat, rostind 

toate rugăciunile pe care le învăţase în copilărie. M-am 

şters cu un prosop curat, pregătit parcă pentru mine 

dinainte, şi am ieşit din baie cu forţe refăcute. Pe la şapte, 

am auzi zgomote de uşi prin casă şi am ieşit din dormitor, 

cu bagajul pregătit, gata de plecare. Doamna Drăgănoiu 

îmi ură, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, bună dimineaţa 

şi mă pofti la micul dejun. Era deja prea mult. Am băut 

totuşi o cafea şi cerându-mi încă o dată scuze, am plecat. 

Afară, am răsuflat uşurat. Era o dimineaţă splendidă de 

toamnă. Am traversat bulevardul şi am intrat în Grădina 

Cişmigiu. M-am aşezat pe o bancă, încercând să-mi pun 

gândurile în ordine. Întoarcerea acasă nu mai era o 

problemă. Banii îi găsisem. Din suma pe care o încasasem, 

cheltuisem vreo două mii. Îmi mai rămăsese o sumă 

frumuşică pentru “anotimpul rece”. Mi-am făcut un plan 

pentru ziua pe care urma s-o petrec în capitală. M-am 

gândit să plec cu trenul de la ora patru după-amiaza. Aveam, 

deci, câteva ore de hălăduit prin Bucureşti. Mă gândeam 

să mă abat mai întâi pe la librăria editurii, ca să-mi cumpăr 

nişte cărţi pentru prietenii de-acasă. Era însă prea devreme. 

Librăria se deschidea abia la zece. Stând pe bancă, m-am 

gândit că poate geanta nu era chiar cu totul pierdută. 

Poate că n-o luasem cu mine. Nu cumva o uitasem la Virgil” 

Şi deşi imaginea cu mine stând pe scaun în tramvai îmi 

reveni în minte, mi-am zis că totuşi s-ar putea să mă înşel. 

Poate că totul era doar un simplu vis. M-am gândit atunci 

că n-ar fi rău să ajung din nou la Mazilescu şi să-l întreb

156 

de cărţi. Nu cunoşteam însă adresa la care locuieşte. Chiar 

şi numele cartierului în care mă purtaseră paşii îmi era 

necunoscut. Vedeam însă foarte clar drumul. Am închis 

ochii şi am apelat la memorie. Ţineam minte aproape orice 

amănunt, începând cu momentul în care ne ridicasem de 

la masă (scena cu câinele din Piaţa Amzei m-a făcut să 

zâmbesc) şi până în momentul în care m-am urcat în 

nefastul tramvai cu gândul să ajung în Gara de Nord. 

Aveam oareşicare dubii asupra blocului. Dar mă puteam 

baza pe intuiţie şi pe orientarea mea în spaţiu care nu mă 

înşelau prea des. M-am ridicat de pe bancă şi am luat-o 

spre ieşirea din parc, pe Bd-ul Schitu Măgureanu, am cotit 

apoi pe Ştirbei Vodă, ieşind pe Calea Victoriei, în apropierea 

sediului Uniunii. Am mers până la poartă, pe care am luato 

drept punctul de pornire. Traseul meu era destul de 

întortocheat. L-am refăcut bucată cu bucată. M-am oprit 

în locurile în care făcusem câte un popas cu o zi mai înainte. 

Îmi era încă vie în memorie conversaţia pe care o purtasem 

cu Mazilescu pe drumul lung ce ducea spre locuinţa lui. 

Replicile, mimica, gesturile şi intonaţia vocii poetului îmi 

revenea mereu în minte. Am mers o bună bucată de drum, 

fiind atent la orice amănunt. Mai perindă şi azi prin faţa 

ochilor imagini şi oameni care atunci mi-au ieşit în cale, iar 

memoria mea a păstrat numele unor străzi: C.A. Rosetti, 

Batiştei, Arghezi, Galaţi, Popa Petre, Armenească, prin care 

mi-au trecut atunci paşii... M-am oprit în staţia în care ne 

oprisem cu o zi mai înainte şi am aşteptat tramvaiul, 

blestematul de tramvai. Am coborât unde coborâsem cu o 

seara trecută. După ce tramvaiul s-a mişcat din loc, privind 

în dreapta şi în stânga, m-am orientat încotro s-o iau. 

Ajunsesem pe alee. Mă uitam la blocuri. Căutam să reperez 

scara. Ţineam minte că acolo era un geam spart. Simţurile 

mele erau încordate la maximum. Aş fi fost în stare, pentru 

a ajunge la destinaţie, să mă folosesc nu numai de văz şi 

de auz, ci şi de organul olfactiv. Pe casa scării era linişte. 

Probabil mutatul începea la oră ceva mai rezonabilă. Era 

abia opt şi un sfert. Am început să urc. Număram palierele. 

Mă ghidam după zgârieturi. Ştiam cum era orientată uşa. 

Doar numărul etajului îmi era neclar. Paşii mei sunau în 

gol. Rezonanţa pereţilor noi de beton le amplifica 

amploarea. Îmi auzeam până şi răsuflarea şi bătaia ritmică 

a sângelui în tâmple. În sfârşit, m-am oprit în faţa unui 

dreptunghi de carton presat de culoare bej şi am ascultat. 

Dinăuntru nu răzbătea nici un zgomot. Am sunat la uşă de 

trei ori. M-a gândit: oare nu cumva am nimerit într-un 

moment nepotrivit?! Poate între timp se întorsese, din 

vizita-i nocturnă, iubita lui Virgil... Nu ştiu de ce nu mi-am 

pus întrebarea că s-ar putea să fi sunat la o altă uşă. Poate 

nu nimerisem apartamentul, poate ajunsesem într-un alt 

imobil. S-a auzit un hârşâit de paşi pe ciment şi apoi uşa 

se deschise. Mă întâmpină un Mazilescu proaspăt 

îmbrăcat şi pieptănat, gata pentru promenadă. Poetul mă 

măsură cu atenţie din cap până-n picioare... “Ce-ai păţit?” 

m-a întrebat zâmbind, după ce mă pofti în casă. “Eşti 

singur?” l-am chestionat la rândul meu. Mi-a răspuns cu 

un citat bacovian: “Singur, singur, singur... Într-un han 

departe. Străzile-s pustii. Doarme şi hangiul, toate sunt 

deşarte....” Versurile ne-au făcut să izbucnim în râs. Deşi 

Rodica nu se întorsese încă, Guillaume, cum îi spuneam în 

taină, era într-o dispoziţie bună. M-a întrebat încă odată 

memoria 

ce-am păţit. I-am relatat, cu lux de amănunte toată 

tărăşenia, apoi l-am întrebat, dacă nu cumva, din 

întâmplare, geanta mea s-a rătăcit la el. Poetul mă văzuse 

coborând scările cu ea pe umăr. Totuşi, pentru siguranţă, 

ne-am dus s-o căutăm. Am căutat-o pe hol. În sufragerie, 

în dormitor, unde se afla acelaşi pat, de care rămăsese 

atârnat mesajul bunei Rodica. Văzându-l agăţat acolo, 

Mazilescu făcu o grimasă. Am ieşit apoi să căutăm geanta 

şi la baie şi-n balcon. Mazilescu m-a întrebat dacă nu am 

pierdut şi banii. I-am povestit cum i-am recuperat. Între 

timp se făcuse aproape zece. Nu avea rost să mai zăbovim 

prin casă. Am ieşit. Ne-am dus la un expres, ce se afla în 

apropiere. Acolo am mâncat câte o ciorbă de burtă şi neam 

dres cu bere Zimbru. În timp ce beam, poetul începu 

să-şi aducă aminte de Rodica. Scrisoarea ei îi revenea 

mereu în minte. “Am s-o caut azi la bibliotecă,” îmi spuse. 

Am căutat să abat discuţia spre un alt subiect, însă 

conversaţia nu se prea lega. Până la urmă, am achitat nota 

de plată şi am luat-o perpedes spre Uniune, aşezându-ne 

la aceeaşi masă unde stătusem cu o seară mai înainte. 

Curând, în jurul nostru s-a adunat o parte din vechiul 

grup. Animat de atmosfera generală, Mazilescu se antrena 

în discuţie, trecând de la ironie la sarcasm. La ora două, 

mi-am luat rămas bun de la toţi şi am plecat spre gară. 

L-am revăzut, dacă nu mă-nşel, după un an. 

Mazilescu se schimbase. Era din ce în ce mai greu de 

“stăpânit”. Venise la Iaşi în compania lui Mihai Şora, Dan 

Arsene şi a lui Petre Stoica, cu care se afla mereu în 

dispută. Am reuşit să schimbăm câteva vorbe la o masă. 

Apoi, din Bucureşti, o dată cu apariţia volumului 

Guillaume poetul şi administratorul, au început să 

sosească zvonuri din ce în ce mai alarmante. Rodica-l 

părăsise. Poetul suferea cumplit. Pentru ca, pe 11 august 

1984, să vină şi vestea finală. Întors de la 2 Mai, unde 

făcuse “un marş de forţă”, poetul şi-a găsit sfârşitul, întrun 

mod tragic şi grotesc, citind în baie. 

De multe ori îmi vine în minte acea seară de la 

Uniune. Îl văd parcă şi acum şezând acolo, în mijlocul 

gălăgioasei noastre cete. Virgil Mazilescu a fost şi a rămas 

pentru mine o prezenţă “mereu vie” care-mi bântuie şi 

acum conştiinţa. Am căutat să-i înţeleg drama. Am înţeleso 

doar în parte. Pentru mine, dragostea lui Virgil faţă de 

“frumoasa lui Rodică” va rămâne o enigmă. Nu am avut 

şansa s-o întâlnesc ca să-mi dau seama ce-l lega atât de 

puternic de această fiinţă pe cât de gingaşă (îmi zic şi eu!), 

pe atât de capricioasă... O cunosc doar din jurnalul publicat 

postum, în volumul Virgil Mazilescu - Opere, apărut în 

anul 2003, la Editura Muzeului Literaturii Române din 

Bucureşti, sub îndrumarea lui Alexandru Condeescu. 

Laconicele pagini sunt zguduitoare prin 

dramatismul lor subsidiar. Citindu-le şi recitindu-le, m-am 

întrebat de ce totuşi un bărbat cu şarm, admirat în cercul 

lui, care ar fi putut avea, cel puţin teoretic, la picioarele 

sale cele mai râvnite femei din lumea culturală, s-a agăţat 

de-o singură iubire şi a sfârşit tragic. Era ceva don quijotesc 

în toată această dragoste neîmpărtăşită a lui Virgil, al cărei 

deznodământ îl cunoaştem cu toţii. 

Lectura jurnalului ne spune câte ceva despre 

calvarul prin care a trecut poetul în ultimele luni ale

existenţei sale. Iată câteva fragmente: “Luni 6 februarie: 

“Trezit la 13 1/2 p.m. Spălat zdravăn. Trec sau nu pe la 

Rodica?... Au venit Madi şi Bogdan Ghiu. În final (ceartă 

cu Udrişte), Johny(i)? Răducanu. Întors acasă. Animal. 

Toată vremea gânduri la Rodica.” Miercuri 8 martie (1984): 

“Trezit pe la 2 1/2 p.m., după un somn de peste 10 ore... 

Azi e ziua de naştere a lui Madi. Probabil vom cina la 

Casă... Gânduri peste gânduri. Magda mi-a dat din nou 

curaj. De fapt, cred că îşi exploatează propria ei stare în 

legătură cu Dan. Ajută-mă Doamne...” 

Şi totuşi, Virgil Mazilescu a încercat să se “agaţe” 

de poalele altor iubiri. Dar ceva a scârţâit întotdeauna: 

“Duminică 19 martie. La 8 dim., anesteziat de votcă, 

fireşte, telefon la Mihaela. Ne-am întâlnit la Palace. I-am 

spus că m-am îndrăgostit de ea (în clipa aceea semiadevăr, 

căci eram beat!). Încerc cu disperare să-mi trec 

iubirea asupra altei femei, să mă iluzionez cumva, doar 

să scap.” 

Drumul pe care pornise Mazilescu era fără scăpare. 

Nu exista cale de întoarcere. După fiecare escapadă 

sentimentală, urma eşecul mai mult sau mai puţin vizibil, 

mustrările de conştiinţă şi ştergerea memoriei prin doze 

din ce în ce mai mare de calmante şi alcool. “Luni 20 - Joi 

23 martie: Lăuntric, nimic nou. Aproape 2 sticle de votcă, 

zilnic. Mereu la Casă. Un telefon Mihaelei, bolnavă, 

reumatism(?!)” Şi mai jos mărturisirea: “Joi, la cenaclul 

Rapid. A citit versuri... Magda.... Rodica, s-o spun încă o 

dată, mi-a smuls în doar două săptămâni, primele trei lucruri 

esenţiale: pe ea însăşi, curajul de-a mai iubi o femeie - 

sunt bătrân (poetul urma să împlinească abia 42 de ani!, 

n.n) şi bucuria apariţiei unei cărţi pe care am aşteptato 

atât de mult. Să n-o urăsc? După cenaclul, la Casă. 

Mihaela rece, distantă. Şi asta vrea să mă joace? Chiar să 

nu mă pricep deloc la femei?” 

Să fi fost acesta adevărul mărturisit, aşa, în treacăt, 

de poet? N-ar fi fost primul nici ultimul caz din istoria 

noastră literară care a avut de pătimit de pe urma unor 

himere. Dacă stăm să ne gândim mai bine, nici Eminescu 

nu fusese mai breaz. Şi el fusese jucat pe degete de către 

Veronica şi prietenii săi... “Hai să lăsăm asta, continuă să 

se confeseze Mazilescu, mutând raza de lumină într-un alt 

plan: “În ultimele zile: sentimentul că îmi zgândăr rana ca 

un masochist, pe de o parte, pe de alta (deh! înger şi 

animal!), semne, avertismente grave în picioare (labe) de 

la alcool şi de la tutun. Ajută-mă, Doamne!” 

Ruptura definitivă cu Rodica avusese deja loc, 

pe 18 martie. Mazilescu încerca să iasă la suprafaţă, 

plutind în derivă şi agăţându-se de tot ce-i ieşea în cale. 

Acest lucru nu era însă posibil. Intrase într-un cerc 

vicios, într-un vertij existenţial care îl trăgea la fund. 

Gesturile de-a se agăţa de o altă iubire semănau cu 

încercările unui înecat ce încearcă să se salveze 

încârligându-şi degetele de bulele de aer ce ies la 

suprafaţă din însăşi respiraţia sa: “Este 1 1/2 (vineri spre 

sâmbătă). Azi o văd pe Rodica, la 4 (azi sâmbătă). Urmează 

întâlnirea de pe 18 şi concluziile: “DEZASTRU. Am fost. 

Cu flori şi o sticlă de vin (dar eu am băut votcă). Urma să 

cumpărăm două discuri - magazinul din cartier închis 

(deci o interesa ideea), s-a uitat în prealabil şi a văzut că 

e închis. I-am citit câteva pagini din jurnal, o formă 

memoria 

157 

subtilă de-a-i cerşi dragostea (s.n.), dar nu se ştie cum, 

din vorbă în vorbă, şi foarte repede, ne-am certat violent, 

a adus vorba despre celălalt, mi-a spus că trebuie 

să facă un duş şi apoi să se ducă la el, pare-se că i-am 

aruncat vorbele: aha, domnul este servit la domiciliu 

(trivial, dar de-o trivialitate din nesfârşită suferinţă), m-a 

alungat, pe loc, afară, cu ură...” După acest episod, 

Mazilescu notează: “Am impresia că există, într-adevăr, 

un altul...” Desigur, altul exista. Probabil de mult timp. 

Chiar mesajul atârnat pe pat, pe care l-am văzut şi eu cu 

ochii mei, indica faptul că în ecuaţia sentimentală a lui 

Mazilescu pătrunsese un necunoscut. În ultima 

însemnare, datată pe 25 aprilie (în Săptămâna Luminată), 

bănuiala devine certitudine. De aici şi strigătul care ne 

trimite cu gândul la răstignire: “Vândut sticle, completat 

bani pentru votcă, din care şi beau /ora 11 fără 10). Să 

mă duc la expoziţia lui Octav G., la Romoşan sau la Suciu? 

Aş trece diseară, după meci (Dinamo-Liverpool, pe la 

Rodica., însă mi-e o frică nebună. Să se fi vârât, întradevăr, 

Dragomir pe fir. RODICA, RODICA. de ce m-ai 

părăsit?” 

Recitind Jurnalul lui Mazilescu, am încercat să 

reconstitui, pe baza frazelor laconice, imaginea 

“misterioasei” Rodica. Mi-am închipuit-o în fel şi chip. 

Nu apare nicăieri nici o descriere a portretului ei fizic. 

Cum arăta? Era blondă? Brunetă? Înaltă, subţire? 

Desigur, aş fi putut afla aceste amănunte şi multe altele, 

consultându-i pe cei care au cunoscut-o şi au păstrat 

sau mai păstrează încă o oareşicare relaţie cu ea. Am 

preferat însă să n-o întâlnesc în carne şi oase. Chiar şi 

relatările prietenilor ar fi putut turna gaz pe foc. N-am 

vrut în nici un fel să schimb în vreun fel imaginea 

Rodicăi sedimentată în jurnal. Lumea noastră literară e 

mică. De multe ori iubirile şi dramele se consumă în 

acelaşi cerc, iar victimele şi călăii convieţuiesc sub 

cupola “sacră” a aceluiaşi acoperiş. Iar când schimbă 

aşternuturile, caută să inverseze rolurile. Vorbind totuşi 

cu unul şi cu altul, am aflat câteva amănunte despre 

sfârşitul său. Mai bine zis despre perioada petrecută la 

2 Mai. În ciuda durerilor şi-a plăgilor de la picioare, 

Virgil Mazilescu îşi continuă degringolada. Altădată, 

înota câte cinci kilometri în mare. Acum se mulţumea să 

bea votcă “fiartă în nisip”. Şi ca să-şi scurteze calvarul, 

combina băutura cu pastile de diazepam. “Dureri, 

amorţeli în picioare. Semne semne.” Semnele 

prevestitoare ale sfârşitului apăruseră cu mult timp în 

urmă. Pe 21 martie 1984, poetul consemna în caiet: 

“Acum e vreo 7 1/2 dimineaţa. Îmi simt moartea.” 

Şi, în toată această degringoladă, conştiinţa-i era 

răvăşită de un ultim gând înşelător: “Nu vreau să mor ca 

s-o tulbur pe Rodica cu moartea mea...” 

A tulburat-o oare?

158 

Alin CRISTEA 

Cazul Richard Wurmbrand 

“Dorinţa de senzaţional ieftin şi speculativ a produs 

una dintre cele mai mari aberaţii apărute în presa noastră, 

pătînd memoria unui mare creştin, cel mai tradus autor 

român în lume (în peste 85 de limbi ale pămîntului), evaluat 

pe plan mondial ca fiind între primii 10 mari predicatori ai 

creştinismului contemporan.” (România Liberă, 3 

septembrie 2005) 

Lupta împotriva terorismului dăunează grav 

sănătăţii (mintale) 

Aşa ar trebui să se specifice de acum înainte în 

dreptul aberaţiilor de genul celor apărute în Ziua de Iaşi, 

24 august, sub titlul “Profeţii terorismului”, continuate în 

acelaşi cotidian în 25 şi 28 august. În primul articol se 

afirmă că “anumiţi prozeliţi din Iaşi (...) propovăduiesc 

idei precum faptul că terorismul este un lucru benefic 

pentru societate” şi că “autorul găseşte ‘sprijin’ în Biblie 

pentru a argumenta că teroriştii aduc o slujbă lui 

Dumnezeu”. 

Autorul la care se face referire este Richard 

Wurmbrand, iar cartea în discuţie are titlul în româneşte 

“Isus – prietenul teroriştilor”, un titlu neinspirat, avînd în 

vedere nu numai contextul mondial al începutului de secol 

XXI, dar şi titlul în engleză: “Jesus – Friend to the Terorists” 

(şi nu “of the Terorists”), care ar fi trebuit tradus (după 

cum menţiona Mihai Wurmbrand, fiul autorului, într-o 

mesaj adresat unor prieteni din Iaşi): “Chiar şi pentru 

terorişti Isus rămîne un prieten”. 

Nu este intenţia acestui articol de a prezenta cartea, 

ci de a arăta spre plaja mare de eroare şi stupiditate pe 

care o generează estuarul unor efluvii jurnalistice de tipul 

celui menţionat mai sus, pe care nu îl putem considera un 

document raţional alcătuit şi nu putem înţelege al cui 

interes slujeşte. 

Jurnalismul second-hand subminează siguranţa 

naţională (a informaţiilor) 

„Profeţii terorismului” nu constituie un articol 

despre cartea amintită sau despre autorul ei, ci amestecă 

diferite subiecte, referindu-se la colegiul din Iaşi care 

poartă numelui celui mai tradus autor român şi la Biserica 

Evanghelică. 

memoria 

În ceea ce priveşte ultima denumire, aceasta este 

total neinspirat folosită, neînţelegîndu-se dacă autorul 

articolului se referă la Biserica Evanghelică (care are la 

bază învăţătura lui Martin Luther şi care face parte din 

Federaţia Mondială Lutherană) încadrată pe site-ul 

Ministerului Culturii şi al Cultelor la secţiunea: Cultele 

protestante sau la Biserica Evanghelică (născută pe 

pămîntul României în anii 1920-1924 prin tinerii teologi 

ortodocşi Dumitru Cornilescu, traducătorul Bibliei folosită 

de cultele neo-protestante, şi Teodor Popescu, fost preot 

la biserica “Sfîntul Ştefan” din Bucureşti) încadrată la 

Cultele neo-protestante. 

Ba mai mult, la un moment dat, citim: “Această carte 

arată afilierea cultului creştinilor după evanghelie la 

misiunea pe care o au teroriştii”. Înclin să cred că de fapt 

de acest cult neo-protestant este vorba, deşi este 

menţionat doar o dată, pe cînd Biserica Evanghelică este 

menţionată de 6 ori. 

Cu neplăcere îmi aduc aminte de alte două erori de 

amploare ale jurnaliştilor români: În Dilema, Nr. 698, 27 

sept. – 3 oct. 2002, Lucian Mîndruţă făcea afirmaţia 

‘generoasă’: “Mai mult de jumătate dintre preşedinţii SUA 

din secolul acesta au fost, dacă nu mă înşel, baptişti.” 

Domnul Lucian Mîndruţă se înşela, ba mai mult, era departe 

de a aproxima răspunsul. Din cei 43 de preşedinţi americani, 

doar 4 au fost baptişti: Warren G. Harding, Harry S. 

Truman, Jimmy Carter, Bill Clinton. Cca 10%, deci. Dacă 

se iau în considerare numai preşedinţii SUA din secolul 

XX, atunci cei 4 reprezintă cca 20%. 

În Capital, Nr. 19 din 8 mai 2003, în articolul “Averea 

bisericii, o taină bine păzită” de Răzvan Amariei, 

penticostalii sînt amintiţi de 4 ori: de două ori ca donînd 

10% din venituri, o dată ca virînd 20% din taxele şi 

profiturile obţinute din activităţile economice (nu ştiu cum 

ar putea specifica autorul articolului care sînt acestea, 

întrucît lumînările, cruciuliţele şi pădurile nu constituie 

obiectul de activitate al neo-protestanţilor organizaţi 

confesional, şi, deci, acel procent de 20% e un alt element 

ezoteric care blamează revista Capital) şi ca avînd 2.311 

de lăcaşuri de cult faţă de 1.343 în 1995. Este surprinzător 

faptul că adventiştii nu au fost menţionaţi deloc, mai ales 

dacă avem în vedere celebra butadă conform căreia cea 

mai eficientă formulă confesională neo-protestantă ar 

însemna doctrina baptiştilor, rîvna penticostalilor şi banii 

adventiştilor. 

Ignoranţa creează dependenţă de senzaţional (ieftin) 

Al doilea articol – “Autorităţile sînt şocate de 

existenţa cărţii care promovează terorismul” (cu supratitlul 

“În urma dezvăluirilor ZIUA de Iaşi”), din 25 august, 

amestecă, într-un spaţiu jurnalistic mai redus, alte elemente 

de genul: “Serviciul Român de Informaţii (SRI) a dispus 

efectuarea de cercetări în cazul acestei cărţi”, 

“Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Iaşi va dispune o

anchetă, pentru a vedea dacă existenţa acestei cărţi încalcă 

legesa sau nu”, “atît reprezentanţii Bisericii Ortodoxe, cît 

şi ai Bisericii Catolice sînt muţi de uimire în faţa acestei 

cărţi, care susţine cauza teroriştilor”, precum şi “ameninţări 

la adresa ZIUA de Iaşi”. 

Nu ştiu ce ar putea considera autorul articolului 

“ameninţări”: faptul că credinciosul evanghelic Bogdan 

Ionescu (aşa cum e menţionat în articol) a spus “O să am 

grijă să vă raportez superiorilor”, ceea ce am fi spus 

probabil oricare dintre noi într-o astfel de situaţie, sau 

faptul că acesta pretindea următoarele: “Pot desface şi 

demonta fiecare bucăţică din articolul publicat de 

dumneavoastră.” 

Cît despre... cît de “muţi de uimire” au rămas 

reprezentanţii bisericilor, mai jos se poate vedea că pîna la 

urmă e vorba de uimire în faţa “invenţiei” şi “acuzaţiilor 

nefondate” pe care le proferează al doilea articol, din 25 

august. 

Astfel, în Lumina din 29 august 2005 (Nr. 173, anul 

I), pagina 11, Consilierul sectorului “Biserica şi Societatea” 

din cadrul Arhiepiscopiei Iaşilor face următoarea precizare: 

“În numărul din 25 august a.c., un cotidian din Iaşi 

a publicat o anchetă pe marginea cărtii ‘Isus, prietenul 

teroriştilor’; scrisă de Richard Wurmbrand. Într-o discuţie 

pe marginea acestui subiect cu autorul articolului, Cezar 

Elisei, acesta a consemnat şi cîteva dintre afirmaţiile mele 

referitoare la faptul că, sub nici o formă, creştinismul nu 

încurajează violenţa (mai ales terorismul). Următoarele 

afirmaţii mi se atribuie însă pe nedrept: 

‚Este specific ca cei din Biserica Evanghelică să 

scoată texte din context şi apoi să le folosească pentru a 

converti persoanele. De obicei aceste mijloace de 

convertire merg la persoanele care au o mai slabă pregatire 

teologică şi sînt de o condiţie mai modestă. Pe lîngă aceste 

lucruri, nimeni din Biserica Evanghelică nu are studii 

teologice pentru a ţine slujbe sau predici în biserică. 

Presbiterii sînt aleşi din rîndul comunităţii, de obicei fiind 

aleşi cei cu experienţă’. 

Ceea ce am remarcat, de fapt, a fost (într-un context 

mai larg al discuţiei şi fără a nominaliza pe cineva) că 

există, din păcate, un prozelitism agresiv din partea unor 

persoane care abordează credincioşi ortodocşi şi care 

folosesc chiar interpretări eronate ale unor versete biblice 

scoase din context pentru a-şi susţine punctele de vedere. 

Restul citatului este pură invenţie, exprimînd probabil 

opinia autorului articolului.” 

Răspunsul Pr. Cornel Cadar, purtător de cuvînt al 

Episcopiei Romano-Catolice din Iaşi (Nr. 32/31.08.2005) este 

mult mai amplu, aşa că o să apelez doar la cîteva citate: 

Iaşi 

“Domnului Alin Tocan, director al ziarului Ziua de 

memoria 

Domnule Director, 

159 

Vă scriu pentru a-mi exprima dezacordul şi 

nemulţumirea faţă de modul în care dl Cezar Elisei a redactat 

articolul ‘Autorităţile sînt şocate de existenţa cărţii care 

promovează terorismul’ publicat în Ziua de Iaşi la 25 august 

2005. 

Din păcate articolul în cauză nu respectă cele 

declarate de mine, numele meu şi al instituţiei pe care o 

reprezint fiind asociate cu denigrarea autorului şi a cărţii 

‘Isus, prietenul teroriştilor’. 

Vă exprim şi în scris ceea ce i-am spus verbal 

autorului articolului: R. Wurmbrand şi cartea scrisă de el 

nu susţin terorismul. Iată argumentele pe care mă bazez: 

1. Richard Wurmbrand este o persoană respectabilă 

care a făcut mulţi ani de închisoare şi a denunţat atrocităţile 

şi suferinţele oamenilor nevinovaţi. Nu este posibil ca el 

să fie asociat cu teroriştii, să fie ponegrit şi batjocorit din 

nou, de data aceasta după căderea comunismului. […] 

2. Cartea ‘Isus, prietenul teroriştilor’ nu promovează 

terorismul. Ea porneşte de la principiul present în Sfînta 

Scriptură şi în toate bisericile creştine: urăşte păcatul şi 

iubeşte-l pe păcătos! În carte, autorul nu scrie niciodată 

că e de acord cu crimele teroriştilor, cu violenţa, dimpotrivă, 

le detestă. […] Din prima pagină pînă la ultima carte se 

militează pentru iubirea teroriştilor (şi nu a terorismului) 

tocmai cu scopul de a-i face sa înceteze cu violenţa şi 

crimele. Oare nu aşa a făcut şi Isus? Un tîlhar pe cruce, 

obişnuit cu nelegiuirile, a primit iertarea pentru că s-a căit 

de toate faptele lui. […] 

Este regretabil că dl Cezar Elisei nu realizează faptul 

că printr-o astfel de atitudine, neconformă cu deontologia 

profesiei de jurnalist, poate aduce daune irecuperabile nu 

numai în sufletele oamenilor, ci şi publicaţiei la care 

lucrează.” 

Terorism, dar să-l ştim şi noi 

Ca şi cînd nu produsese destulă iritare, dl Cezar 

Elisei (eliseicezar@yahoo.com) a avut impertinenţa să 

intervină (în 2 septembrie 2005) pe lista de protest care sa 

alcătuit pe portalul Biserici.ro (www.biserici.ro/ 

messageboard.php?type=2) 

“Mă bucur pentru cei care ţin cu mentorul Richard 

Wurmbrand. NU am avut şi nici nu am nimic cu acest om. 

Problema mare era că această carte a apărut într-un liceu 

în care învaţă şi elevi de şcoală primară. Această carte 

oricît de binevoitoare ar fi nu poate fi înţeleasă în această 

manieră şi de puşti pînă în 10 ani. Dacă mare parte din cei 

care au scris aici văd că mă compătimesc în sensul că nu- 

L cunosc pe Isus, îi asigur pe aceia că ÎL ştiu. Problema 

apare atunci cînd mă gîndesc dacă copiii mei ar fi citit

160 

această carte şi ar fi abandonat-o după numai cîteva 

pagini, citind faptul că Isus este prietenul celor care fac 

adulter sau cei care omoară. NU mi-ar fi plăcut ca micuţul 

meu să mă omoare pt faptul că aşa ar fi citit în această 

carte. 

Dacă Richard Wurmbrand a scris cartea şi ea se 

adresează teroriştilor... de ce a ajuns această carte la 

publicul larg? Sîntem oare cu toţii terorişti (în sensul de 

criminali)? 

De ce a fost pusă această carte într-o şcoală? Sînt oare 

copiii noştri criminali? Sau sînt aceştia capabili să-l 

iubească pe un terorist care îi omoară mama? 

Eu nu cred şi de aceea am şi scris şi îmi asum TOT ceea ce 

am scris. 

Nu am nimic de împărţit cu Biserica Creştină după 

Evanghelie şi cu nici un alt cult protestant sau neo-protestant 

atîta timp cît nu încalcă legile ţării. 

Cu respect, semnatarul articolului din ZIUA de Iaşi” 

După cum am amintit încă de la începutul acestui 

demers, este vorba nu doar de un articol, ci de 3 articole. 

În al doilea rind, deşi ele au fost semnate de dl. 

Cezar Elisei, în două dintre ele există menţiuni despre un 

grup de reporteri implicaţi: “ Reporterii ZIUA au descoperit 

(…) cartea…” (24 august); “Reporterii ZIUA au înmînat 

personal atît procurorilor, cît şi poliţistilor informaţiile 

necesare demarării unei anchete în acest caz.” (28 august); 

“Reporterii cotidianului ZIUA de Iaşi vor urmări 

desfăşurarea anchetei şi vom reveni cu amănunte despre 

acest caz de instigare la acţiuni teroriste” (28 august). 

În al treilea rînd, avînd în vedere scrisoarea adresată 

directorului ziarului de către purtătorul de cuvînt al 

Episcopiei Romano-Catolice din Iaşi în 31 august, este 

cel puţin bizară încăpăţînarea cu care, în 2 septembrie, dl 

Cezar Elisei consideră în continuare cartea “demnă” de a 

fi păstrată în discuţie. 

În al patrulea rînd, pretenţia de a se respecta legile 

ţării este aiuritor folosită tocmai de către cel care nu a 

respectat un cod deontologic minim (fapt argumentat de 

replicile celor doi reprezentanţi ai Bisericilor). 

În al cincilea rînd, la fel de aiuritor (probabil chiar 

minciună) este afirmaţia din 25 august: “Reprezentanţii 

Bisericii Evanghelice au început cu ameninţări la adresa 

cotidianului ZIUA de Iaşi”. Parcă era vorba doar de un 

credincios evanghelic. 

În al şaselea rînd, gîndul care nu-mi dă pace este 

acesta: cum se poate ca o astfel de carte (probabil o 

cărticică, dacă costa doar 2 lei jumate) nu a fost dibuită 

memoria 

pînă acum de serviciile de informaţii, celebrele instrumente 

ale celulei de criză formată taman de tătucul patriei 

(Băsescu, cel cu “Să trăiţi bine!”, dar şi întîul podar al 

ţării). 

Şi-apoi, în al şaptelea rînd, cum se poate ca o astfel 

de carte, scrisă de un autor lutheran (protestant), să 

exprime poziţia unui alt cult (neo-protestant), precum 

precizează articolul din 28 august: “La pagina 10 a acestei 

cărţi, autorul precizează faptul că reprezentanţii Cultului 

Creştin după Evanghelie sînt uniţi cu teroriştii în 

idealurile lor şi că le împărtăşesc ura pentru structurile 

nedrepte.” 

Dar, mai mult, în al optulea rînd, chiar există această 

frază în cartea autorului luteran? Cristian Lucaci, profesor 

la Colegiul Wurmbrad, afirmă că dl Cezar Elisei este cel 

care a adăugat numele cultului pe care îl denigrează cu 

multă generozitate. 

În al nouălea rînd, aşadar, e suspectă obsesia 

autorului ieşean pentru Cultul Creştin după Evanghelie. 

În articolul care anunţă existenţa profeţilor terorismului în 

România, este menţionat la început Mihai Vasilache (din 

Biserica I Evanghelică), mai apoi Victor Romaniuc (din 

Biserica II Evanghelică) şi librăria... Bisericii III 

Evanghelice: “Cartea a fost prezentă în librăria Bisericii III 

Evanghelice, care se află pe holul de la intrare în unitatea 

de învăţămînt, timp de cel puţin doi ani.” 

Ei bine, punctul 10 devine cel mai important. Conform 

declaraţiilor lui Cristian Lucaci, cartea nu există în 

acea librărie. De fapt, reporterul de la Ziua de Iaşi s-a 

interesat acolo dacă cartea poate fi comandată pentru a fi 

cumpărată. Iar scurtul paragraful “Cum poate fi cartea” 

nu aminteşte că se poate cumpăra de la librăria incriminată, 

ci de la o altă librărie, de lîngă Palatul Culturii, Librăria 

Emanuel, o afacere privată a unui… baptist. 

Să observăm încă o dată hotărîrea cu care dl Cezar 

Elisei se avîntă în speculaţii superkalifragilistice: 

“Fiecare dintre cei peste 200 de copii care învăţă la 

această şcoală au avut acces la cartea ‘Isus, prietenul 

teroriştilor’.” 

Explicaţie necesară: cursurile claselor 1-8 ale 

Colegiului Richard Wurmbrand au loc în clădirea Fundaţiei 

Filocalia, la parterul căreia se află librăria pe care a ochito 

reporterul de la Ziua de Iaşi. 

Cartea nu numai că nu se găseşte la librărie, dar nu 

se găseşte nici în biblioteca Colegiului Richard 

Wurmbrand, aflată în grija unui bibliotecar cu masterat în 

biblioteconomie obţinut în SUA. 

Profesorul Cristian Lucaci a coordonat acţiunile de 

protest, întocmind comunicatul de presă (afişat pe

www.biserici.ro) prin care Colegiul Wurmbrand îşi exprimă 

protestul faţă de acuzaţiile aduse la adresa lui Richard 

Wurmbrand şi trimiţîndu-l la zeci de organizaţii, ziare, 

reţele de anunţuri sau liste de discuţii. De asemenea, 

varianta în limba engleză a fost trimisă unor asociaţii ale 

jurnaliştilor, organizaţii religioase şi ziare din străinătate. 

Vor urma probabil alte acţiuni care vor continua să aducă 

în atenţia publică cazul Richard Wurmbrand. 

Richard Wurmbrand – Un C.S. Lewis al României 

Însă, în ultima instanţă, nu e vorba doar de vreo 

obsesie anticonfesională a unui ziarist, nu e vorba doar 

de Colegiul care poartă numele unei personalităţi 

româneşti de excepţie (prima şcoală privată de cultură 

generală – clasele 1-12 – din România postcomunistă) , 

nu e vorba doar de Iaşi, e vorba de noi toţi. De România. 

Şi de faptul pe care îl remarca Cristian Teodorescu la 

moartea lui Radu Anton Roman: 

“Sînt atîţia oameni de valoare la noi despre care nu 

se ştie mai nimic, încît Radu-Anton Roman ar putea fi 

considerat un norocos.” (Cotidianul, 1 septembrie 2005) 

Richard Wurmbrand a fost un om de valoare despre 

care la noi nu se ştie prea multe. Cred că acest moment 

penibil în istoria jurnalismului postdecembrist din România 

poate fi răscumpărat prin recuperarea personalităţii şi 

operei acestui martir al secolului XX de către cultura 

română. 

Îmi aduc aminte de un alt exemplu: deşi editura 

Logos din Cluj a tradus în anii ’90 cărţi de-ale lui C.S. 

Lewis, de-abia în ultimii ani cultura română l-a recuperat, 

prin traducerile de la editura Humanitas, pe celebrul 

cărturar european, despre care Virgil Nemoianu spunea: 

“Scrierile sale pot fi citite cu egală plăcere şi aprobare 

de către neoprotestanţi şi evanghelici, ca şi de către 

catolici şi ortodocşi. În zilele noastre se vorbeşte mult 

despre ecumenism; eu însumi am judecăţi şi păreri împărţite 

în privinţa asta; dar cred că dacă am putea găsi un numitor 

comun pentru creştinism, scrierile lui C.S. Lewis ar putea 

destul de bine contribui la această bază comună.” 

(Jocurile divinităţii, Editura Fundaţiei Culturale Române, 

1997) 

Păstrînd proporţiile, putem afirma că Richard 

Wurmbrand este un C.S. Lewis al României. Scrierile lui 

contribuie la o bază comună a mai multor confesiuni 

creştine din România (şi din străinătate). Este trist că Ziua 

de Iaşi nu a găsit cu cale să amintească acest lucru, ba 

dimpotrivă, după cum menţiona Pr. Cornel Cadar, “articole 

ca acelea menţionate duc la învrăjbire, la intoleranţă, la 

ură, la batjocorirea creştinilor din diverse Bisericii, la 

crearea sentimentului de vinovăţie că aparţin unei Biserici 

sau alteia, la disoluţia valorilor morale”. 

memoria 

161 

În biblioteca Congresului American există 20 de cărţi 

scrise de Richard Wurmbrand, precum şi 18 documente 

care fac referire la el. În Biblioteca Naţională a României 

se găsesc aproape 50 de titluri în limba română şi în alte 

limbi. Pe www.clcromania.ro se pot comanda 17 cărţi. 

Spirit tolerant şi ecumenic, Richard Wurmbrand 

(1909-2001) a petrecut 14 ani în închisorile comuniste, fiind 

răscumpărat – în momentul în care dictatura comunistă 

începuse să-şi vândă prizonierii politici – de către 

comunitatea creştină din Norvegia în anul 1964. Este una 

dintre primele victime ale comunismului care, asemenea 

lui Soljeniţîn, depune o mărturie împotriva abuzurilor din 

închisorile comuniste – în mai 1966 a denunţat regimul 

comunist în faţa Senatului american, datorită acestei 

atitudini fiind supranumit „Pavel de după Cortina de Fier“. 

Şi dacă nu ar fi scris nici o carte, Richard Wurbrand 

rămînea o personalitate a României, respectată în întreaga 

lume, “înzestrat cu o forţă spirituală excepţională”, 

“marcantă figură de misionar creştin” şi “duhovnic atipic” 

(spune Dinu Gherman în Steaua, Nr. 1-2 / 2005, menţionînd 

despre o carte a lui Richar Wurmbrand: “Cu Dumnezeu în 

subterană lasă impresia de Pateric”). 

Consider cuvintele lui Leonard Oprea (Meditaţiile 

lui Theophil Magus sau Simple Cugetări Creştine la 

Început de Mileniu III, Editura LiterNet, 2004), potrivite 

pentru a surpinde la final chintesenţa spirituală a celui 

care, precum Răstignitul altă dată, a fost în stare să-i 

iubească chiar şi pe torţionari: 

“Richard Wurmbrand este un Sfînt. 

Şi, ca orice Sfînt al mileniului III, n-a înfăptuit decît 

un miracol: 

L-a iubit pe Domnul Dumnezeu Iisus Christos cu 

toată inima, sufletul, mintea şi puterea lui, iubindu-şi astfel 

aproapele ca pe sine-însuşi. 

Este acesta singurul miracol posibil şi suficient, în 

această lume a anului 2001, pentru a deveni un Sfînt? 

Eu zic că da. [...] 

Poate că, într-o bună zi, măcar românii îl vor sfinţi pe 

Richard Wurmbrand, precum şi pe celălalt Sfînt autentic 

al acestor timpuri şi al lor, Nicolae Steinhardt. 

Poate.”

162 

Remo GUIDIERI 

„D’ailleurs, ce sont toujours les 

autres qui meurent”. 

Portret al lui André Scrima în Occident (1) 

Când ne-am întâlnit la New York, oraşul trăia din 

amintirea Vietnam-ului şi a lui Che. Delicvescentă pentru 

unii, transgresivă pentru alţii, clima te ducea cu gândul 

mai degrabă la un film în care te scufunzi, ştiind, totuşi, 

că se va sfârşi, decât la anotimpurile calde şi umede, 

sufocant de gălăgioase, care revin în acel oraş între iunie 

şi octombrie. „Poate ultimul sfânt”, avea să-mi spună, 

surâzând, mai târziu. Che tocmai fusese ucis iar serviciile 

americane au vrut să facă publică imaginea lui El 

Commandante din sala în care era depus corpul său, 

înainte de a-i îndepărta falangele pentru „confirmarea 

legală” în vreun birou însărcinat cu această treabă în 

SUA. Văzusem această imagine într-un ziar, în timp ce ne 

aflam într-un hotel din cartierele selecte ale oraşului. Lam 

întrebat ce vrea să spună. „Sfântul este, din punctul 

de vedere al experienţei, un martor, tot aşa cum, din 

punct de vedere etimologic, este martirul”, mi-a 

răspuns. Vorbea o italiană curată, precisă, fără înflorituri. 

Un accent indefinibil. Vocea i se îndulcea atunci când 

pronunţa fraze antice sau din timpuri de demult, o 

chansonetă de după război, un terţet de Dante sau 

declaraţiile aparţinând unei figuri trecute din istorie, 

poet, filosof, papă. Apoi, în franceză: „L’apparence est 

rarement trompeuse. On le savait bien avant Lavater. 

C’est une question que la foi et la tradition 

théologique traitent très sérieusement. Elle éduque à 

voir et à sonder la grâce que le voir porte en luimême”. 

„La fel şi Indienii de-aici”, a adăugat. „Cine 

vede, vede dincolo, şi era numit de către ei doctor: dr. 

’He owns shining’, am citit undeva”. „Dacă ar trebui 

să vă spun ce anume au scris ceilalţi indieni, cei din 

India – şi râse cu graţie – ar trebui, fără îndoială în 

mod nedrept, să-i uităm pe acei aimables sauvages ai 

dumneavoastră”. A citat din Machado cu eleganţa 

stângace, pompoasă, a unuia care iubeşte o limbă de 

care nu se serveşte prea des (dar din mulţimea de limbi 

pe care le cunoştea Părintele, exista oare vreuna pe 

care să n-o iubească?). Un fragment dintr-un poem în 

care era vorba despre sete şi pe care l-am transcris 

astfel: „Mejor se guarda / que ceniza en candela / mi 

memoria 

sed en agua, / que es el agua que bebo / sed de 

manana...”. A râs într-un fel care amintea de anumite 

gesturi ale eliberatorului José Marti (un alt nefericit, ca 

mulţi alţii), copie nu tocmai conformă acelor barbudos 

de mai târziu care şi-au făcut din el propriul patron, în 

acea insulă destinată să fie un bordel cosmopolit, cu 

ajutor mafiot şi gringo, deja cu o jumătate de secol 

înainte, pătrunsă de santeria, în van reprimată în acele 

timpuri de regimul popular y desarrolado. 

În tea-room totul părea absorbit de covoare iar 

muzica pianului de alături răzbătea, din când în când, ca 

sunetele unui disc ascultat discret într-o altă cameră. 

Chelneri serveau doamne cu copii care-şi terminau 

gustarea. Voci dulci infantile şi materne. I-am spus că e 

oarecum nepotrivit să vorbim despre Che în acele locuri. 

A fost de acord, adăugând o observaţie care, acum că 

mi-o reamintesc, pare să rezume unele dintre trăsăturile 

felului său de a fi, irepetabil, impregnat fiind de vaste 

contradicţii existenţiale, de confruntări care se zbat între 

incomparabilul sacerdot şi pedagog care era, neam din 

Babel, iniţiind şi iniţiat, nomad prin vocaţie, baladin 

d’Occident (sau mai degrabă din Orient, fiind născut 

român, dintr-un vechi trunchi macedonean şi grec), 

insidios şi deschis, niciodată indiferent, încercat şi obosit 

de ani, niciodată întunecat, plictisit probabil de o sănătate 

în declin care s-a înrăutăţit în timpul războiului civil din 

Liban, însă întotdeauna senin: „Timpurile sunt 

nepotrivite, nu putem să le scăpăm. Chiar dacă ne-am 

ascunde în beci, aşa cum cred unii că sunt mănăstirile. 

Imaginea celor două lumi, cea bună şi cealaltă, nu e 

gnostică, ci burgheză. Gnoza şi ceea ce ne este dat să 

ştim au fost întotdeauna conştiente de 

complementaritatea lor teologică. Altfel, de ce am numio 

gnoză? Lumea a fost creată ambiguă pentru a-i 

pregăti iniţiatic pe unii. Sunt de acord că cea în care 

ne e dat să trăim şi care ne vine în întâmpinare este, 

poate, încă şi mai mult. Dar o spun fără să fiu foarte 

sigur”. „D’une seule chose on peut être certains, a 

adăugat, c’est que le bourgeois a toujours tort”. Câteva 

luni după aceea, în Europa, mi-a oferit „Dicţionarul lui 

Leon Bloy”, în amintirea primei noastre conversaţii 

americane. Gândindu-mă la ea, retrăind ceasurile care mau 

introdus în lumea al cărui martor inspirat şi discret 

era el şi în care asuma funcţii diplomatice de prim plan, 

aşa cum a fost cazul cu ocazia întâlnirii din Ţara Sfântă 

dintre Paul al VI-lea şi Athenagoras (funcţii pe care le-a 

abandonat oficial odată cu moartea acelui Papă), întrevăd 

un prim, posibil, cod existenţial (în parte izvorând dintro 

apofantică al cărei mesaj şi mesager a fost el, rugător 

şi gata să renunţe: aşa, conform tradiţiei, trebuie să fie 

omul lui Dumnezeu) care ar putea închide itinerariul în 

care mi-a fost dat să-l întâlnesc şi să-l cunosc. Nu o 

piatră funerară, ci un portret. 

Simbolul, stema sau grapheîn-ul pe care vreau să 

i le aplic sugerează trimiteri în parte accesibile, în parte 

străine simbolisticii pe care Părintele o cunoştea. Dar, 

odată evocate, ele evidenţiază sensul prim al termenului 

gnoză, care orientează timpul spre trăire, empatizându-i 

ocaziile, dăruite în mod generos spiritelor care îi sunt

înrudite în mod destinal; epifanii care sunt şi nu sunt, 

sau devin teofanii (sacrul şi profanul aşa cum au fost 

întotdeauna pentru credincios, indiferent de religia sa: 

vase comunicante, şi nu doar în sens cristic), şi care, la 

rândul lor, deschid gândirii care le ia în primire alte afinităţi 

care se succed în asceză, ca înflorirea fără anotimpuri 

descrisă în textele iniţiatice şi în anumite viziuni mistice 

(şi apocaliptice), care, pentru o gândire devotată în toate 

sensurile deplierii lor, nu cunosc zăbavă şi pe care 

Părintele, adesea, mai târziu, le-a evocat vorbind despre 

„frumoasa suferinţă” a Inimii care sângerează (sau chiar 

Coeur enflammé, simbol creştin şi cosmic, lipsit de 

trimiteri psihologice şi banal emotive). 

Această manieră de a se deschide pare să nu 

cunoască declin. Ea nu separă clipa de eternitate. Doar 

aşteptarea ultimei metanoia (pe care unii o prevăd ca 

epilog) le disociază, chiar dacă aceasta din urmă 

funcţionează ca un magnet – vegheată fiind de Fiinţa 

„care pe toate le mişcă” – şi ne orientează către 

momentul său, căruia nimeni nu i se sustrage şi care 

culminează în depăşire. Modul de a se manifesta al 

Părintelui era unul baroc (în sensul acelui Eugenio 

D’Ors pe care îl admira), în care diferenţa, repetânduse 

pentru a fi ulterior integrată, construia, adăugînd un 

fald după altul, o identitate arhitectonică: omogenitatea 

la care se pliază contrastele cuprinde, ba chiar implică, 

golul ca interval, pentru a relansa forme faţă de care 

gândirea abilă, asemeni arhitectului baroc ce foloseşte 

cărămizi şi marmură, trebuie să fie în concordanţă pentru 

a ajunge dincolo, pentru a se împlini. „Stilul este un 

cuvânt gol şi el e folosit tocmai din acest motiv”; se 

discuta în acele zile despre templele hinduse şi atunci 

am auzit pentru prima dată numele lui Stella Kramish şi 

a remarcabilei sale cărţi pe acest subiect, „ar fi mai 

bine să vorbim de unitate. Astfel, extinderea 

labirintică şi împlinită a acestor edificii în care 

ansamblul poate fi descompus în detalii, motive, 

figură şi îmbinare volumetrică a celor două, se impune 

întotdeauna ca totalitate. La rândul ei, aceasta din 

urmă n-ar fi decât carapace dacă nu ar include textele 

sacre la care trimite şi riturile care se desfăşoară 

acolo. Stilul este, probabil, doar un cuvânt al 

istoriografiei muzeale. Un casse-tête pentru o gândire 

trunchiată. On n’en vient jamais à bout et les séries ou 

séquences qu’on propose en son nom sont soit des 

litotes soit un non-sens, volontaire ou involontaire je 

ne saurais pas dire”. 

Blazonul Părintelui ar putea fi un volum mare şi 

dens a cărui semnătură exoterică ar fi o gură, iar cea 

ezoteriză – o poartă. Ele deschid şi închid două momente: 

una desemnează ceea ce lipseşte, cealaltă – ceea ce e 

deja, dar nu se vede. Gura primeşte aer, mâncare, otrăvuri, 

remedii, fragmente care trebuie să-şi primească fiecare 

locul său, care au avut aşa ceva acolo unde au apărut şi 

care îl vor avea din nou, corelate unele cu altele; poarta, 

închisă, păzeşte comorile ce compun Misterul. Ceea ce 

poate atrage este specificul său indefinit din punct de 

vedere ontologic. De-aici emană ceea ce ulterior va fi 

destin şi caracter. O urmă care se lasă abordată şi al cărei 

memoria 

163 

parcurs este dens şi impalpabil. Nici cuvântul şi nici 

prezenţa nu pot da altceva. Opacitatea fiinţei umane în 

cazul său devenea prezenţă de netrecut tocmai datorită 

cordialităţii sale spontane. Din contră, aş risca să spun 

că modul în care se încarnau în el personalitatea şi 

cultura, în aşa fel încât compuneau rigoare chiar şi în 

prezenţa sa fizică (îi identificam adesea priviri, profil, 

ceremoniozităţi antice şi sacerdotale doar din greşeală: 

purta aceste atribute ca un patrician care nu mai are nici 

blazon, nici adăpost; nu renegate, ci doar purtate cu 

sine prin sunetul vocii sale), era un ecou al marii tradiţii 

alexandrine adunată sub numele lui Plotin. Unicul, de 

parcurs în toate meandrele sale, pentru a fi glorificat 

(rută sinuoasă în care se întâlnesc cunoştinţe eterogene 

accesibile pentru că exoterice, şi acel trobar clus cu 

trimiteri de cu totul alt fel, odată ce şi-au dobândit 

coerenţa ezoterică atât de dezorientantă). Coexistenţa 

filosofiei şi a credinţei, setea de cunoaştere pentru o ars 

aedificatoria care să ilustreze completitudinea 

imposibilă altfel decât în sens demonstrativ (îmi amintesc 

unele din meditaţiile sale asupra lui Leibniz, a căror 

fidelitate faţă de Monadologie consta în a „face dreptate 

raţiunii umane atunci când ea rămâne în mod fericit 

slujnica Atotputernicului”) dădea mărturiei sale un 

caracter heterodox din punct de vedere ecumenic; tot ea 

luminează, poate, acum că încerc să o descriu, acea 

detaşare a sa, în viaţa de zi cu zi, faţă de exemplaritatea 

sacerdotală, detaşare ce putea să-i înfurie pe cei ce-l 

întâlneau. 

Însă cunoaşterea e acumulare; la fel ca viaţa care, 

în orice caz, e şi ea o acumulare fatală? E un singur lanţ 

de descoperiri rostite atunci când sunt culese (odată 

apucate, se veştejesc); o bibliotecă, aranjată pentru a se 

găsi în mod fatal adiacentă unei măgure, o capelă funebră, 

şi care se deschide în Wunderkammern, în curiozitatea 

insaţiabilă a incontinentului, o lăcomie decisă în dorinţa 

de a adăuga încă o piesă celorlalte, şi al cărei destin, mai 

devreme sau mai târziu, este de a nu mai avea spaţiu şi 

de a se transforma în fresca balzaciană din Chef d’oeuvre 

inconnu: „un zid plin de culori şi linii”? Eşec sau victorie? 

Memoria e oare dublă, o parte întoarsă către stele şi 

ideai (două nume pentru a spune acelaşi lucru) iar 

cealaltă, rămasă jos, înfăşurată în materia rizomatică în 

care aşteaptă labirintul alchimic şi sinteza de negăsit? A 

le desfăşura pe amândouă conduce oare la exces sau la 

schizofrenie (ştiut fiind faptul că aceasta din urmă, trăită 

patologic, e tot o formă de exces, chiar mai comună decât 

se crede îndeobşte)? Sau la histrionism, adică la 

prefăcătoria pusă în scenă, fără să mai ştii care e drumul 

drept, tot aşa cum actorul, invadat de rolurile pe care le 

încarnează, nu mai ştie cine e? E oare posibil să-i aplici 

memoriei, atunci când ea păşeşte solemn în cele două 

sensuri, depăşind pozitivitatea bergsoniană ce-i este 

atribuită şi anume creativitatea ei inepuizabilă, acel 

patologic pe care Nietzsche îl atribuia creştinismului („Il 

faut toujours faire une prière à notre frère Nietzsche”, 

îi plăcea să repete)? Am discutat despre asta în 

nenumărate rânduri, prin referinţe care nu priveau 

persoana sa (dintr-o sfială mai degrabă iniţiatică decât

164 

psihologică, despre el – nume, identitate, evenimente 

private – am ştiut, ca şi alţii, mereu foarte puţin: rătăcirea 

unui călugăr itinerant, „nomad aşa cum au fost miticii 

Daci, Hiperboreii”, a spus, face să se dizolve aparentele 

certitudini, tot aşa cum emigrantul care-şi schimbă ţara 

îşi schimbă şi numele), privilegiind mai degrabă 

simbologia familiară lui, răspândită în varii experienţe 

atât mistice şi teologice, cât şi matematice („une męme 

rigueur”, obişnuia să spună). 

Părintele a comentat adesea reprezentarea 

învelişului care conţine figurile Scripturii şi care dorm 

şi visează sau figuri frecvente în iconografia bizantină 

şi italică de până în secolul al XIII-lea, precum Fecioara 

după naştere sau coborîrea lui Christos în Limb. A făcut 

aluzii la rolul aureolei în aceste imagini (şi la frecvenţa 

cu care ea este arătată în picturile toscano-umbroromane 

de până la Cavallini şi Giotto), aluzii despre 

care nu mai am decât vagi amintiri (sarcina mea de a le 

transcrie de-a lungul anilor n-a fost nicicând exemplar 

urmată). A insistat asupra ideii acelui interval transparent, 

ogiva, acea formă migdalată, care separă, dar care 

rămâne vizibilă: „Reîntoarcere la matrice? Cu 

siguranţă nu atât de simplu; chiar dacă multe din 

cultele mariane ale primului creştinism şi cele care le 

precedă trimit la asta. Dacă tot veni vorba, involucrum-ul 

nu doar separă şi protejează, ci expune o viaţă 

pe care aş numi-o acvatică şi primordială. E valabil 

şi pentru oniric. Multe călătorii în ale căror relatări 

răsună rătăcirea odiseică se învârt în jurul acestei 

idei. Este fiinţa însăşi, acel en grec, ca să rămânem la 

noi şi ca să amintesc tradiţia de care aparţin, cea 

care trebuie să se arate doar sub forma unei figuri, 

făcută accesibilă în abundenţa („inlassablement” a 

fost cuvântul pe care l-a folosit) percepţiei noastre şi 

care îi dă acesteia înţelegerea care recunoaşte şi nu 

uită (a urmat o glosă la Heidegger). Fiinţa e astfel 

pentru că e ascunsă. Sălbaticii dumneavoastră nu se 

referă oare tot la asta? (îi vorbisem într-o zi despre 

australieni, amintind remarcabila sinteză pe care a dato 

prietenul său Eliade). Ar trebui insistat mai mult pe 

fluiditate. Să o considerăm materie demnă de reflectat 

asupră-i, la egalitate cu geometria euclideană, care 

numai fluidă nu e. Chiar dacă... Teoria catastrofelor 

ar putea fi o ilustrare. Dacă aţi şti cât de fascinantă 

şi instructivă este mecanica fluidelor”. Aceste amintiri, 

fragmente pe care le transcriu aici, îmbogăţesc blazonul 

care recompune amintirea pe care o am despre el. Mă 

conduc asemeni unui motiv muzical. Poarta are alte 

implicaţii. Dar e o Poartă care nu se poate deschide. De 

la Părinte puteam primi doar ceea ce gura sa îmi dădea 

să înţeleg. Expresiile pe care le enunţa, mai involuntar 

decât ar fi crezut, puteau să ofere, prin aluzii, partea 

accesibilă. Intervalul iconografic, poate, a fost un 

compromis între gură şi poartă, figură geometrică pe 

care pictura, atunci când, mai târziu, trimite la ea, o 

numeşte anamorfoză. A-i recunoaşte figura înseamnă a 

o descompune şi a o recompune ulterior. 

memoria 

* 

În cursul celor douăzeci de ani care au urmat ne-am 

revăzut adesea între Europa şi America. Un point d’orgue, 

cel puţin astfel am trăit acele săptămâni. A fost în Orientul 

Mijlociu la câteva luni după invazia israeliană în Liban 

unde, timp de câţiva ani, a predat teologia icoanei la 

universitatea iezuită din St. Joseph şi a fundat o mică 

mănăstire ortodoxă la Deir-el-Harf, unde obişnuia să se 

retragă pe perioada Săptămânii Sfinte, compunînd predici 

în arabă (păstrez în continuare comentariul său la 

Evanghelia lui Ioan, tradus ulterior în franceză de către 

prieteni, în care am regăsit întotdeauna, recitindu-l, acea 

compasiune pe care Părintele o putea avea atunci când se 

ocupa cu un text sau cu jocurile copiilor), predici pe care 

călugării au trebuit să le răspândească atunci când s-a 

fromat l’enclave de la Jumblatt, odată cu prelungirea 

războiului. După anii petrecuţi în India, a rămas o perioadă 

pe urmele trasate de întâlnirile „pe care textele le anunţau 

atunci când le-am descoperit şi pe care le-aş putea 

asocia, pentru a vă oferi măcar o idee aproximativă, 

dumneavoastră care nu le cunoaşteţi, cu acele 

Correspondances pe care Baudelaire ne-a făcut să le 

învăţăm pe de rost”; după ce a părăsit România, la puţin 

timp după 1950, a găsit în acea lume zguduită de războaie 

atroce – poate şi pentru că pacea divină, sakhinah, este o 

sarcină (o promisiune?) mesianică în acele pământuri ce 

rămân biblice, „solemne chiar şi atunci când, aşezaţi pe 

marginea străzii, privim către văile pietroase” – un loc 

în care vocaţia sa de a se măsura cu Babelul idiomurilor şi 

semnelor s-a îmbogăţit cu araba, deja practicată ca lectură, 

limba în care s-au scufundat spirite ca Massignon şi 

Corbin, un român, traducător al Coranului între cele două 

războaie şi căruia i-am uitat numele, şi mai ales al Sheik 

Akba, Guénon, a cărui operă o cunoscuse de tânăr, la 

Bucureşti, prin intermediul maestrului său Iliescu, 

matematician şi mistic (a fost un asistent foarte tânăr la 

catedra de matematică, înainte să-l cunoască pe călugărul 

rus Ivan, care l-a făcut să se călugărească) şi în cercul 

Rugului aprins de la Bucureşti. 

România a fost în secolul trecut un creuzet mistic şi 

erudit de întâlniri şi de personalităţi cu totul excepţionale. 

Iar legăturile cu Islamul, în aspectele sale iniţiatice, erau 

tot atât de intense şi splendid sinuoase pe cât sunt cele 

care întreţes ortodoxia şi Roma în aria română, în timp ce 

calvinismul maghiar era şi el aproape, la nord. Părintele a 

fost întotdeauna discret în privinţa acestor informaţii, şi 

pentru că dialogul nostru, în care, la începuturi, dominau 

lungile sale monologuri (care m-au învăţat ceva extrem de 

rar şi preţios: ştiinţa ascultării), dădea acelor ani şi acelor 

locuri un caracter pe care îl asociam cu Mitteleuropa: o 

lume îndepărtată, o trecere miraculoasă către alte lumi, 

dar care se pierduse. La mijloc era un regim comunist 

despre care am vorbit înainte şi după întoarcerea sa în 

România, unde s-a stins, cred, cu mai multă seninătate 

decât dacă ar fi rămas în Occident. 

În Liban îl regăseam încă şi mai volubil decât era în 

Paris sau New York. Cruzimea timpurilor părea să-i producă 

o manieră de a compătimi în multe moduri, ca sacerdot şi 

prieten, martor şi tovarăş, cu cei care sufereau în prima

linie, shiiţi şi palestinieni (care, la rândul lor, au devenit 

duşmani). Nu doar cu rugăciuni ci, aşa cum am aflat mai 

târziu, şi cu generozitate în situaţiile mai dificile. 

Seninătatea era modul său de a se simţi mai disponibil. Nam 

reuşit să-l văd decât în spital, printre victime. „Les 

gens ont ici une volonté de vivre bien plus gaillarde 

qu’à Paris. La souffrance et la mort y sont pour quelque 

chose. Mais il y a aussi quelque chose d’autre”, a spus 

într-o seară, în timp ce traversam cartierele bombardate, 

părăsind hotelul corespondenţilor de presă în care 

locuiam, la puţină distanţă de litoralul dominat de roata 

luminoasă a unui parc de distracţii rămas intact în timp ce, 

în radă, patrula o navă nord-americană (poate israeliană, 

nu-mi amintesc prea bine). „Cunosc India şi Asia. Viaţa, 

acolo, e diferită, pentru că scurtă. Vorbesc despre aceea 

pe care o cunoaşteţi. Dar ăsta e doar învelişul. Europenii 

par să nu mai cunoască altceva şi se agaţă de asta ca 

naufragiaţii de colacul de salvare”. În oraş se dăduse 

stingerea, cu Tsahal la puţini kilometri desfăşurat de-a 

lungul străzii către Damasc şi puncte de barieră la mică 

distanţă de Beirut, pe versantul sirian. În maşină, 

traversând dărâmături ce păreau columbarii, din loc în loc 

iluminate de supravieţuitorii ce locuiau aici în corturi 

improvizate, a adăugat: „Nu s-ar putea înţelege ce 

înseamnă martirologia pe celălalt mal al Mediteranei. 

E ceva antic, care continuă să circule în Orient şi pare 

să învingă chiar şi enorma masă de ciment care i-a 

desfigurat oraşele. Are ceva de-a face cu tratamentul 

rezervat morţilor. Atunci când regele Feisal din Ryad a 

fost asasinat, corpul neînsufleţit înfăşurat în linţoliu a 

dispărut în groapă fără urmă. E ceva ce priveşte un mod 

de a considera acel sfârşit pământesc fără nici o 

complicaţie („joliesses” a fost cuvântul pe care l-a 

folosit)”. Am ajuns la nişte prieteni de-ai săi. Era luna 

Ramadanului. L-am văzut revărsând poante care păreau 

să-i distreze. „Domnul în vârstă care ne priveşte este un 

muftiu din Iordania. Întreabă dacă nu vrem să mergem 

la nişte prieteni spitalizaţi, nu departe de-aici. Shiiţi. Îi 

cunosc de când a început războiul, din 75”. Am intrat 

într-o sală de şedinţe, m-am gândit la un club; am aflat 

apoi că era o casă privată, în care am întâlnit libanezi şi 

palestinieni, unii înarmaţi, alţii îmbrăcaţi cu veşminte 

religioase. A râs. „La Roma sau la Paris militarii sunt 

jandarmi iar religioşii sunt preoţi. Ar trebui să citiţi 

într-o zi acele texte din vremea lui Dante pentru a 

înţelege mai bine oficialitatea acestor două funcţii, cum 

le numeşte Dumézil”. Din amabilitate faţă de mine, s-a 

vorbit franceză şi engleză. Ştiind că urma să plec spre 

Cairo, mi-au adus aminte de nopţile de-acolo din perioada 

Ramadanului, când am uitat ceea ce am văzut printre vocile 

muezinilor care anunţau în fiecare seară sfârşitul postului, 

mulţimea enormă care se revărsa pe străzi şi în cafenele şi 

prietena care mă găzduia şi mă conducea. Au rămas vocea 

ei, care pronunţa fraze în arabă, şi nopţile de după stingere 

când, întorcându-mă la hotel, Părintele părea fericit că mă 

revăzuse în acele circumstanţe; ca şi cum, mai mult decât 

oriunde altundeva, ar fi dorit ca eu să văd acel oraş, ruinele, 

ireala subzistenţă cotidiană, bombele care explodau la 

întâmplare, intensitatea acelor vieţi ameninţate, atunci 

memoria 

165 

când tranziturile dintr-un cartier în celălalt erau în mâinile 

lunetiştilor iar hazardul părea suveranul acelor locuri. De 

puţini ani, Khomeini strălucea deasupra lumii arabe şi 

moartea regelui Feisal, câţiva ani mai devreme, a marcat 

începutul războiului civil în Liban (moarte pe care Părintele 

o corela cu vizita pe care Kissinger a făcut-o în Ryad 

pentru a-l convinge, în van, pe Feisal să se implice în 

noul mapping american de atunci, şi care s-a petrecut 

cu mai puţin de douăzeci de ani înainte de primul război 

din Irak). Din ultima conversaţie, pe aeroportul din Beirut, 

nu îmi rămân decât fragmente. Exista entuziasm în 

cuvintele sale despre Iran (era la Teheran când Khomeini 

a revenit). Am aflat mai târziu că a avut contacte la Paris 

– cu sarcini, presupun, fie de la Vatican, fie ortodoxe – 

cu noul prim-ministru, aflat în exil de ani buni în Europa 

şi care a fost lichidat, la puţin timp după aceea, de către 

regim. Islamul militant din acei ani, acea credinţă 

concomitentă în celelalte două Revelaţii, îl atrăgea şi-l 

făcea să-i atribuie, în cheie, cred, escatologică, roluri de 

clarificare (apokalypteîn: termen pe care părea să-l 

prefere lui Aufklärung) care îl făceau să regăsească un 

fel de reluare a prevestirilor biblice în locuri în care a 

activat pe vremea întâlnirii dintre Athenagoras şi Paul al 

VI-lea, şi de care dau mărturie unele reflecţii publicate 

după sfîrşitul celui de-al patrulea război israeliano-arab 

în paginile revistei Concilium, pe marginea celor două 

„izvoare de lumină”, Ierusalim şi Roma (concomitente? 

complementare? conflictuale?) implicate în deriva pe care 

el o imputa Americii, avangarda nihilismului matur, „paradox, 

nu mister; un incident de parcurs, chiar dacă 

extragerea petrolului e un altul, şi încă în ţara 

Profetului; poate modernitatea le-a separat, provizoriu; 

mi-am dat seama în timpul crizei rachetelor din Cuba, 

descoperind ulterior că, din moment ce întrevăzusem 

sensul acelui grav moment, a trebuit să admit că lumea 

a devenit un creier care gândeşte de la sine, iar 

încercările noastre de a-i înţelege vicisitudinile sunt 

destinate rătăcirii şi eşecului”. Au fost ani cu o empatie 

declarată faţă de Islam, însă păstrând mereu faţă de 

acesta o rezervă discretă, ale cărei baze erau teologice, 

şi în legătură cu care unele din textele sale despre 

Guénon, convertit la islamism, dau mărturie. Ca şi cum 

acea întrerupere violentă în istorie, „deja împlinită”, ar 

fi putut să o mute din loc, acordându-i un viraj dincolo 

de cel pe care tehno-ştiinţa, de sorginte occidentală, îl 

planifică inexorabil. Un mod de a simpatiza cu ineditul 

cu toate simţurile, sau cel puţin cu ceea ce ne e accesibil, 

„şi care, a adăugat la un moment dat, este ceea ce ne e 

dat întotdeauna pentru a recunoaşte teodiceea 

insuperabilă”. 

În timp ce poliţiştii libanezi mă supuneau la plecare 

unei control lung şi plictisitor, l-am văzut salutându-mă 

de departe şi râzând din toată inima de încurcătura în care 

intrasem, ca şi cum despărţirea de acele locuri ar fi trebuit 

să comporte ceva ridicol ca să se încheie cu bine. Farsa, 

celălalt versant al acelei serenităţi pe care credinţa sa o 

saluta recunoscând-o. 

Traducere din italiană de Alex. Cistelecan

166 crispãri 

Liviu Ioan STOICIU 

Vasele comunicante ale literaturii 

I. Ne dăm şi noi cu părerea 

Singuratic fiind, nu-mi mai fac demult nici o iluzie 

legată de bunăvoinţa scriitorului bucureştean. Totuşi... 

În toamna acestui an îl întâlnesc la chioşcul de reviste 

literare şi cărţi al Muzeului Naţional al Literaturii Române 

pe poetul Laurian Stănchescu, care a reintrat în atenţia 

“breslei noastre nesimţitoare” de când l-a adus 

vicepreşedintele Uniunii Scriitorilor din România (USR), 

Varujan Vosganian, de anul trecut, pe post de secretar, la 

biroul lui din sediul USR (fiind prieteni vechi): salut, salut. 

M-a întrebat cum se întreabă: ce mai faci? Am ridicat, cum 

fac de obicei, din umeri şi am răspuns: rău (cum alţii 

răspund “bine” şi încheie discuţia). Nu vrei să bem o 

cafea împreună “La scriitori” (adică la grădina-terasa 

Muzeului, sau la subsol, “la beci”, la restaurant, patronate 

de poetul Eugen Suciu)? Nu, mulţumesc, nu calc pe acolo 

din principiu, îmi ajung scriitorii de care mă lovesc fără să 

vreau mereu (locuiesc pe o scară de bloc plină de scriitori, 

muncesc la o redacţie cu scriitori, la masa de scris şi de 

citit mă învârt inevitabil numai între scriitor). Atunci hai 

să facem o plimbare. Cu plimbarea am fost de acord, îmi 

place discreţia lui Laurian Stănchescu. Era prima oară când 

aflam că el e bucureştean (eu îl credeam din Turnu Severin), 

că vine din neam macedonean-grecesc şi că e depresiv, 

cum sunt şi eu (punându-şi inima şi sufletul la încercare, 

n-am să dau amănunte), dar nu într-atât încât să se 

gândească la sinucidere. Nici n-ar avea cum, fiindcă e la 

un pas să dea lovitura, să primească zeci de hectare de 

pădure (venit cum e dintr-o familie înstărită), care după 

evaluările lui le-ar vinde cu zece miliarde de lei vechi. I-am 

spus că ăsta e un motiv să trăiască măcar o sută de ani, să 

se bucure de viaţă. Vei intra în tagma poeţilor bogaţi, 

felicitări! Deschid aici o paranteză. Mi-am amintit că întrun 

interviu cu Al. Deşliu, apărut în revista “Pro Saeculum”, 

întrebat despre condiţia poetului de azi, am răspuns sincer 

ce ştiu, fie şi din legende, în acest sens, dând nume şi 

prenume. Urmarea? C. Stănescu a publicat (la “revista 

revistelor”, în săptămânalul “Cultura”) un text pe seama 

acestui răspuns al meu scos din interviu, intitulat “Lista 

lui Stoiciu”, care a făcut valuri, fiindcă a introdus termeni 

pe care eu nu i-am folosit, de genul “noi ciocoi”, o prostie. 

Urmarea? M-am trezit “înjurat” de poetul Petre Stoica “din 

Jimbolia”, care citise ce scrisese C. Stănescu, nu şi 

răspunsul din interviul meu, că de ce l-am trecut în lista 

poeţilor... bogaţi, că el e muritor de foame, “trăiam mai 

bine în comunism decât acum”. I-am spus iubitului poet 

că ştiam chiar de la domnia sa că a primit o moştenire la 

Bulbucata, de care era extrem de mândru (exact asta am 

spus în interviu, că a primit o moştenire şi că e dintre 

poeţii care primesc indemnizaţia de merit, pe lângă pensie, 

care nu înseamnă mare lucru, e adevărat, dar sunt alţi o 

mie de poeţi, pe puţin, care nu o primesc) – “a, demult am 

lichidat moştenirea”. Mai ştiam, din ce am citit din presă, 

că la Jimbolia faceţi un festival original de poezie, cu poeţi 

plimbaţi cu trăsuri şi mi-am imaginat că sunteţi prosper – 

“a, tot ce fac, fac pe banii primăriei Jimbolia, acum fac un 

muzeu al presei acolo”... Culmea, apoi, Adrian Alui 

Gheroghe (pomenit între poeţii care, conform meritelor, 

are un standard de viaţă mai ridicat) a avut şi el o reacţie 

nepotrivită, că numai comuniştii mai întocmeau asemenea 

liste cu boieri. Aş putea să reacţionez şi aici dur la 

indignarea lui, dar mă abţin iar (mereu mă abţin când e 

vorba de el, fiindcă mi-a fost ca un frate până prin anul 

2000, păcat că s-a schimbat după aceea). M-am plictisit să 

tot dau socoteală pentru ce spun eu şi ce înţeleg ei (sau 

cum interpretează C. Stănescu, în acest caz), simţindu-se 

fiecare cu cine ştie ce muscă pe căciulă... Pe de altă parte, 

e curios că nu-şi asumă condiţia de poeţi care merită să fie 

evidenţiaţi că le merge bine. Închid aici paranteza. Eu nici 

n-aş şti ce să fac azi cu atâţia bani, i-am mai spus lui 

Laurian Stănchescu, probabil că eşti cel mai bogat scriitor 

român, ai un destin norocos. “Mă mai gândesc, poate fac 

o casă de odihnă şi de creaţie pentru scriitorii români la o 

margine de pădure, fără nici o obligaţie din partea lor”... 

Frumos. Miliardele de lei îţi dau o seninătate permanentă 

de invidiat, pe care eu n-am să pot niciodată să o am nici 

măcar o secundă, amărât cum sunt. Am promis să ne mai 

reîntâlnim, să continuăm plimbarea. Şi am reluat plimbarea: 

în vis? “Vis după vis”). Am improvizat: vedeţi mai jos 

dialogul nostru, Laurian Stănchescu pune întrebările (e 

un joc; s-a gândit să scoată o carte, când o fi, cu aceste 

răspunsuri la ele, întrebări puse celor pe care el îi simte 

mai apropiaţi: “să vorbim despre critica literară”) şi eu 

răspund, am intrat în joc. Totul e joc? Fiindcă el îşi permite 

să pună întrebări, atât de destins – pe când eu nu mai am 

de dat răspunsuri nici măcar în faţa întrebărilor proprii. 

– Critica literară înseamnă, la urma urmelor, o 

părere sugerată de lectura unei cărţi, criticul nefiind 

decât un simplu cititor. De ce părerea lui trebuie sa fie 

suverană? 

– E o întrebare fără răspuns. “Iubeşte părerea cea 

adevărată”, spunea Platon. Criticul îşi dă şi el cu părerea: 

dacă e sau nu “cea adevărată” părerea lui, află 

posteritatea... Mulţi s-au înşelat! Puţini au avut dreptate... 

Criticul trebuie că a apărut după creator-scriitor 

(reconsiderat “dumnezeu”, creând prin Cuvânt), după ce 

a citit-descoperit opera scriitorului. Acolo unde e scriitor,

e normal să fie şi cititor-receptor-critic. Sigur, critic pot fi 

şi eu cu propria-mi operă (sau cu opera unui coleg poet, 

prozator, dramaturg), dar cum eu nu am decât îndoieli 

(îndoiala face bine autoperfecţionării în plan creator), prefer 

să-l ascult pe critic. Criticul trebuie să aibă tupeu, să 

aibă certitudini... Fiind cu ştiinţă de carte, criticul (critica 

literară e o meserie, dacă nu e chiar o ştiinţă umanistă; 

criticul are sau nu are şi el talent, cum are sau nu are talent 

scriitorul) poate să discearnă mai acatării valoarea, chiar 

dacă dă adesea verdicte “din burtă” (nu “din cap”; n-are 

legătură cu faptul că literatura trece prin burtă). În timp, 

criticul îşi formează un stil, o grilă de apreciere critică, 

devine o autoritate morală. Păcatul întârzierii apariţiei 

literaturii “culte” originale la noi, la începutul secolului al 

XIX-lea, nu o dată m-am întrebat de ce, a fost că n-am 

avut critici de anvergură, care să grăbească sincronizarea 

cu marile literaturi europene (nu numai cu cea franceză, 

pe când limba franceză domina elita intelectuală a secolului 

al XIX-lea). “În jurul lui 1800, când înflorea al doilea 

romantism european, noi ne aflam abia în zorii literaturii 

artistice şi estetica dominantă rămâne cea neoclasică”, ne 

spune explicit criticul N. Manolescu. Scrisul intuitivingenuu, 

fără bibliotecă de literatură universală în spate, 

se stinge de la un moment dat – e valabil şi azi, la nivelul 

generaţiei literare postcomuniste milenariste, care-şi 

imaginează că a început literatura română originală cu ei 

şi ignoră marea literatură scrisă până în anii 2000. Marii 

noştri poeţi au crescut prin conştientizarea actului artistic 

şi asimilarea inconştientă a unor opere ale înaintaşilor, 

acumulând de la sine creşterile şi descreşterile literare de 

până la ei la masa de scris, într-o continuitate naturală. Iar 

înaintaşii n-au fost numai poeţi români, ci şi străini... Dacă 

vreţi, în poezie se descoperă din când în când paradigme 

inconfundabile, cum se fac descoperiri în ştiinţă: aproape 

în acelaşi timp, creatori din diferite ţări (sau în cadrul 

aceleiaşi ţări, fără să ştie unul de altul) sau diferite 

continente se concentrează pe aceeaşi idee şi reuşesc să 

aducă pe tapet o noutate absolută, dar care are legătură 

cu ce s-a asimilat până în acel moment... De ce trebuie să 

fie suverană părerea criticului? Fiindcă el asigură protecţie 

exemplară – la nivel liberal sau conservator, criticul îl face 

pe scriitor să creadă că “în univers totul este unul”, că 

oricât ai multiplica o operă literară, ea e una, “urmare a 

unui îndemn divin”. În timp ce creatorul-scriitor original e 

bântuit de nebunie (având comportament ieşit din comun, 

crispãri 

167 

iraţional, nu numai la nivel lexical; e instabil, neliniştit), 

criticul se consideră “sănătos la cap”, rece, raţional, 

“calculat”, calm, stăpân pe propriile unelte critice. Ştiţi 

cum e cu nebunia, conform filosofului pomenit: “Nebunia 

e de două feluri: una pricinuită de bolile omeneşti şi alta 

de părăsirea rosturilor obişnuite, urmare a unui îndemn 

divin”... Scriitorul trebuie să-şi asume această condiţie: 

să fie judecat de cititori-critici. 

– Nenumăraţi cititori înţeleg mai bine si mai 

repede decât critica literară operele scriitorilor. Cel 

mai bun exemplu este Istoria literaturii… a lui George 

Călinescu. Acolo unde iubitorii de literatură din 

perioada interbelică au înţeles cărţile, criticul s-a 

înşelat. Este posibil ca peste 100 de ani sa fie invers. 

Cui foloseşte această roată a valorilor instabile: criticii 

literare sau cititorilor? 

– Aşa cum se schimbă periodic gustul sensibilităţii 

creatoare, aşa se schimbă şi gustul de receptare critică. 

Din când în când e bine să mai facă ordine criticul de 

autoritate (autoritate câştigată între confraţi, recunoscută) 

în “jungla literară”, să diferenţieze scriitorii, să inventeze 

ierarhii. Că poate “cădea de caraghios”, în timp, în faţa 

scriitorilor (mai rău, vezi exemplul lui Alex Ştefănescu cu 

“Istoria...” lui, ridiculizată şi de critici din start, repet, de 

critici), e pariul lui pierdut... Altfel, nu vă iluzionaţi, nu 

avem cititori care înţeleg mai bine şi mai repede decât 

criticii operele scriitorilor – oricât de avizat ar fi, cititorul 

în general (includ în rândul lor şi criticul) e depăşit de 

“viteza de reacţie” a scriitorului, care e mereu cu un pas 

înainte. Sigur înţeleg mai bine operele scriitorilor, colegii 

lor de generaţie, tot scriitori deci, cu care împart aceleaşi 

sensibilităţi mereu în schimbare. E o cursă de urmărire, 

dar cititorul-critic e spectator, nu competitor. Limitele 

criticului în a recepta o operă literară sunt subînţelese, cu 

atât mai mult cu cât el îşi ia măsuri preventive în faţa 

schimbării gustului estetic, creaţia originală literară având 

autonomie totală, cu vectori imposibil de stăpânit... Numai 

acomodarea criticii la poezia optzecistă, să vă dau un 

exemplu, a durat cinci-zece ani (sunt critici care 

desconsideră / contestă şi azi contribuţia canonică a 

poeziei optzeciste în istoria poeziei române, gen Alex 

Ştefănescu sau Marin Mincu). Mă uitam deunăzi pe o 

listă a premiaţilor Editurii Albatros începând cu anul 1975 

(editură la care am debutat şi eu, în 1980, după ce am tot 

trimis manuscrise de volume cinci ani la rând fără să fiu 

băgat în seamă de juriul concursului de debut, în frunte 

cu Laurenţiu Ulici şi Ştefan Aug. Doinaş), au fost premiaţi 

poeţi de care azi nu mai ştie nimeni nimic, dar au fost lăsaţi 

la o parte poeţi care azi ocupă locuri de onoare... Asta e 

situaţia, criticul încearcă profesional să-l prindă din urmă 

pe poet, să-i înţeleagă discursul – uneori reuşeşte, alteori 

nu. Personal, nu am cu ce să mă mândresc în acest sens, 

n-am un critic devotat, care să mă fi citit şi înţeles în 

amănunt şi care să mă susţină moral până în pânzele albe 

(cum au, de exemplu, “cenacliştii de luni” în mentorul lor, 

N. Manolescu, sau un Ion Mureşan în critica ardeleană, 

în frunte cu Al. Cistelecan). Cu toate acestea, datorită 

criticii literare sunt ceea ce sunt, mulţumit că n-am fost

168 crispãri 

ignorat. E posibil să nu merit să ocup locuri la vârf în 

piramida actuală a poeziei române şi pe drept să fiu ţinut 

cu capul la cutie, “outsider”. Abia peste cincizeci de ani 

se va şti dacă în cazul meu critica a avut dreptate – cum 

atunci sunt pe cealaltă lume, nu mă va mai interesa acest 

subiect (din acest motiv nu mă interesează dacă am sau 

nu posteritate literară)... Cui foloseşte “roata valorilor 

instabile”? Nu contează decât valorile estetice în care crezi 

tu, la nivel individual (ele te ajută să te compari, să fii 

viabil în competiţie la masa de scris). La nivel colectiv, 

dacă valorile estetice sunt viciate de conjunctură (inclusiv 

a celor cuprinse în manualele şcolare, devenite o afacere 

de tip mafiot), ele vor fi amendate în timp, dar vor lăsa 

sechele la nivel de mentalitate a cititorului... Azi e valabilă 

reţeta succesului la nivelul cititorului, a literaturii de 

consum, care în istoria literaturii nu va însemna nimic sau 

nu va însemna mare lucru. Aici se desparte cititorul de 

critic, literatura de consum, de succes, n-are decât 

acoperire estetică de suprafaţă, nu de profunzime. Criticul 

poate salva o literatură originală făcând distincţia netă 

între literatura de consum, de succes trecător şi aceea 

autentică, a “îndemnului divin”, care dă sens şi care e 

inaccesibilă cititorului de rând. 

– Părerea mea este că ceea ce noi numim critică 

literară seamănă cu o forţa de asediu care nu ajunge 

niciodată în interiorul unor scrieri, pe lângă altele trece, 

iar la multe nici nu ajunge. Nu este critica doar o forţă 

cu percepţiile spre interior? 

– Trebuie relativizat totul: dacă nici eu, scriitorul, 

nu pot să pătrund în interiorul creaţiei, să-i înţeleg 

“bucătăria”, “metabolismul cultural”, cum se obţine esenţa 

literară, cum aş putea să-i cer criticului să o facă? Totul e 

interpretare la nivel de literatură. Criticul se poate sau nu 

adecva la o operă literară, dar sublimarea literară îi aparţine 

numai scriitorului, criticul n-are cum să intre în pielea 

creatorului original. “Iluminarea” nu e universală, ci 

individuală – a intra în opera unui scriitor pentru a te 

ilumina, e o chestiune de credinţă. Dacă “transa creatoare” 

are legătură cu Dumnezeu, atunci noul are legătură cu 

tradiţia. Crede criticul în ceea ce scrii, te gustă estetic, 

“are organ” pentru poezia ta, intră în acord cu sensibilitatea 

ta? Atunci poţi să fii fericit, ai găsit cititorul ideal în critic 

– dar atât, percepţiile lui spre interiorul operei originale se 

întorc reflectate în oglindă, sunt reflexive, nu pătrund 

înlăuntrul misterului. Critica se bazează pe o “hermeneutică 

a nedeterminării”, dar jonglează cu “imanenţa”, nu cu 

“transcendenţa”. 

– De ce crezi ca nu au existat niciodată întâlniri 

ale criticilor cu cititorii în care să se vorbească despre 

o carte de literatură? Şi cum ar fi in viziunea ta acest 

dialog? 

– Niciodată? Dar întâlniri ale criticilor cu cititorii 

există permanent, criticii fiind invitaţi să prezinte o carte 

de literatură, de regulă... Eu aş întoarce această întrebare 

pe cealaltă faţă şi aş observa: de ce cititorii nu le cer criticilor 

să scrie o carte originală de literatură, dacă tot dau lecţii 

despre ce e o valoare estetică? Fiindcă şi la scriitor şi la 

critic funcţionează aceeaşi minte care are capacitatea de a 

crea simboluri... Talentul e comun amândurora. Dar nu are 

nici un haz să continui pe această temă, cu atât mai mult 

cu cât se acceptă formula răutăcioasă că scriitorul adevărat 

“se naşte” scriitor (e autodidact, nu au importanţă studiile, 

nu se acordă atestat în meseria de scriitor), pe când criticul 

“se face” critic (prin educaţie profesională, prin lectură 

de performanţă, inclusiv de carte de critică, hermeneutică 

şi teorie literară sau estetică, sau mai ales). Azi, unii critici 

literari postmoderni au făcut un pas înainte – ignoră opera 

literară originală a scriitorului! Criticul se scrie pe el 

însuşi, se descrie în amănunt “ca animal critic”, se exhibă, 

divaghează pe diferite teme eseistice, ţine jurnal de idei, 

se consideră discriminat în raport cu scriitorul la masa de 

scris, recuperează şi riscă, pervertind creaţia pură, neavând 

nimic de pierdut, din contră, criticul-creator e o curiozitate 

pentru cititor. Bineînţeles, trebuie să subliniez măcar acum, 

ajuns la această întrebare, că sunt mulţi scriitori români 

care se respectă şi scriu şi critică literară credibilă aplicată, 

remarcabilă, neocazională despre opera colegilor lor 

scriitori (de la Ion Pop şi Marin Mincu la Gh. Grigurcu şi 

Octavian Soviany, să mă refer la cei în viaţă) – în cazul lor 

se complică şi mai mult întrebarea ta, dându-se de gol că 

nu există un progres literar al criticii, după cum nu există 

un progres critic al literaturii. Sau există? 

Ajunşi aici, atât de serioşi în a pune întrebări şi a 

răspunde, facem o pauză. Intervine uitarea de sine, “pe 

care o cere creaţia”... E târziu. Ne revedem, nu? Ne 

strângem mâna.

Dorin ŞTEFĂNESCU 

Spiritul de fineţe (6) 

Pur-şi-simplu sau despre excelenţele fragile 

„Puritatea nu există – şi totuşi puritatea ne defineşte 

vocaţia”, iată paradoxul cu care ne vom confrunta în 

paginile următoare, încercând să dezvăluim strania 

alcătuire a unui aproape-nimic ori a unui nu-ştiu-ce, aşa 

cum apare în fulguranţa meditaţiei lui Vladimir 

Jankélévitch din Le Pur et l’Impur (Flammarion, Paris, 

1960). Pe de o parte, aşadar, inexistenţa purităţii, 

imposibilitatea sa de a exista într-un spaţiu şi într-un timp 

determinate, căci orice determinare – orice existenţă în 

cutare loc şi în cutare timp – ar transforma-o deja în 

impuritate. Pe de altă parte, totuşi, doar ceea ce există ne 

poate determina şi defini existenţa. Mai mult, ceva de 

ordinul purităţii absolute ar fi însăşi esenţa care ne-ar 

susţine existenţa, astrul pur care ne-ar călăuzi. Cum se 

poate însă ca ceea ce nu este ca atare decât în quidditatea 

sa nepredicabilă – şi prin urmare este fără fiinţă sau 

quodditate – să definească o manifestare existenţială pe 

care nu o guvernează ? Să fie puritatea ceva de genul 

referenţilor abstracţi a căror absenţă fenomenală propriuzisă 

pune limbajul în dificultate ? Sau defineşte ea prin 

lipsă, pe cale apofatică, o prezenţă cu atât mai existentă 

cu cât esenţa sa se retrage mai mult dincolo de orice 

fiinţare, în adâncul insondabil al inexistenţei ? 

Dacă simpla puritate e de negăsit în cuprinsul 

existenţei date, precum orice inexistent ea e noninteligibilă, 

prin urmare indescriptibilă şi insesizabilă ca 

valoare apreciabilă. „Cel ce apreciază valoarea purităţii 

este el însuşi şi prin persoana lui ipso facto impur”. A 

aprecia valoarea unui lucru înseamnă a o spune; or 

spunerea urmează un traiect intelectiv în virtutea căruia 

lucrurile pot fi dicibile. Despre lucruri putem vorbi, iar 

identitatea lor dobândeşte o valoare în limbajul care le 

numeşte. În schimb, eul care vorbeşte despe sine nu e 

acelaşi cu cel ce vorbeşte; „niciodată cel ce este nu e 

identic cu cel ce o spune”, deoarece dacă ceva este pur, în 

nici un caz nu e cuvântul care o spune. Cel care spune 

despre sine „sunt pur” este – prin simplul fapt de a o 

spune – impur. Puritatea nu există decât în măsura în care 

nu e numită; intenţionalitatea limbajului îi distruge misterul, 

spirit 

169 

imediat ce cuvântul iese la existenţă, la fel cum lumea 

ascunsă a adâncurilor ar fi dintr-o dată adusă la lumina 

zilei. 

„Numai impurul este dicibil şi cognoscibil”; „doar 

ceea ce e impur (…) dă cunoaşterii noastre ceva de care 

să se prindă”. Ceea ce se rosteşte şi se cunoaşte în rostire 

nu poate fi decât lumea existenţei impure, căci odată cu 

primul cuvânt puritatea se retrage în inexistenţă, iar ceea 

ce mai poate fi prins în limbaj (şi în cunoaştere) este 

impuritatea rămasă în urma evanescenţei. Ceea ce rămâne 

în urmă şi poate fi luminat e o captură descompusă, fetidă, 

prada dezamăgitoare a unui exces. Fiinţa nu rămâne cu 

adevărat pură „decât în ignoranţa nefericită a purităţii ei”, 

în acel nescio quid fulgurant şi fragil care scapă printre 

degete. Ceea ce justifică tocmai calea negativă, superba 

ignoranţă a ceea ce este, neputinţa privirii în faţă, pentru 

ca – prin însăşi afirmarea a ceea ce nu este – prezenţa să 

fie. De aceea, puritatea ignorată „cere întrucâtva o privire 

oblică şi indirectă”; „lumina care nu e vizibilă în sine 

devine aşadar vizibilă indirect, în corpurile pe care le 

luminează”. Când spunem „s-a luminat”, nu lumina o 

vedem ci corpurile pe care ea le face vizibile. Dar când 

spunem că „ne-am luminat” (în sensul în care ceva „ne-a 

lămurit”), am făcut deja un pas pe drumul purificării, al 

restaurării integrităţii, deoarece lumina care ne face să 

vedem şi să înţelegem ne face totodată mai puţin opaci 

faţă de impuritatea lucrurilor, adică trezeşte în noi valoarea 

afirmativă a negativului. „Adevărata filosofie apofatică a 

purităţii va fi, în speţă, descrierea impurităţii 

contemporane”, singura manifestare vizibilă a 

invizibilului prin care se vede. Iar ceea ce se vede, dincolo 

de cuvântul care descrie, este un necuvântabil pur care 

izolează logosul şi îl reduce la tăcere. Aici, în această 

inefabilă transparenţă, cuvântul nu mai relaţionează, nu 

se mai naşte în chiar cuprinsul dialectic al relaţiei. Dacă 

totuşi o face, dacă – în pofida nereprezentabilului pur – el 

încearcă să-l numească, atunci nu puritatea o exprimă (căci 

ea e în sine inexprimabilă), ci un referent exterior impur 

despre care vorbeşte. 

Astfel încât această puritate neprevăzută se află pur 

şi simplu „în conştiinţa dureroasă de a fi non-pur”. În 

chiar miezul purităţii (sau în mulţumirea de sine) încolţeşte 

gândul ascuns impur, căci „conştientizarea sugrumă pe 

loc îngerul de-o clipă care şi-a dat seama de propria-i 

sfinţenie”. A fi conştient de propria puritate înseamnă de 

fapt a avea conştiinţa impurităţii, la fel cum cuvântul sau 

gândul nu sesizează decât ceea ce se vede în definitul 

existenţei. Conştiinţa purităţii e o conştiinţă impură, iar 

puritatea e întotdeauna inconştientă. „Conştiinţa alungă 

puritatea, iar puritatea dă afară conştiinţa”. Conştientizarea 

purităţii anihilează conţinutul însuşi al lui Purus sum; a fi 

pur are sens doar în absenţa lui a avea conştiinţa purităţii. 

Neputinţa lui a avea este ca atare condiţia de posibilitate 

a puterii lui a fi. Este o insuficienţă care, vom vedea, 

reprezintă o necesitate imperativă pentru ca prin ceea ce 

se vede să transpară puritatea nevăzută. 

Pentru a fi pur, eul nu se poate avea decât pe sine; 

acest sine ce renunţă în cele din urmă la condiţia de eu se

170 

desparte de orice apartenenţă ori dependenţă;. Este eul 

non-relaţional, nedeterminat şi transparent sieşi drept sine 

însuşi: inconfundabila ipseitate a purităţii. Cel pur este 

„cel ce nu e nimic altceva decât el însuşi”, în cel mai simplu 

mod cu putinţă, adică în absolut. Dar cel pur este eul în 

unicitatea sa radicală; renunţând la ceea ce este al eului, 

el există la limita dintre existenţă şi inexistenţă: el este 

doar în măsura în care tot ceea ce-l mărgineşte nu este. 

„Această unicitate supraacută a unei monade aproape 

inexistente (dar încă existente) şi, prin urmare, tangente la 

nefiinţă (pentru că ea este ultima fiinţă imediat înainte de 

nefiinţă) este poate un alt nume pentru puritate”. Or 

condiţia eului este aceea a haecceităţii; el ia fiinţă în acest 

context determinat în care aproape că îşi pierde esenţa, 

acea inocenţă invizibilă, inimă a purităţii înseşi (ipsa). Cum 

îşi poate el păstra puritatea în condiţiile în care nu se 

poate izola de contextul fiinţării sale, neputându-se ca 

atare păstra pe sine însuşi ? 

Am văzut că orice structură sesizantă alcătuită pe 

un model raţional – cunoaşterea, limbajul, conştiinţa – 

alterează puritatea în mod iremediabil. Aceasta din urmă 

nu există prin raportare la vreun complex al exteriorităţii, 

întrucât ea nu are exterior. Orice imixtiune a unui factor 

din afară reprezintă o survenire a alterităţii impure. Altul 

nu e doar străinul, cel neasemenea şi prin urmare sămânţă 

otrăvită a diferenţei, ci şi cel care murdăreşte pentru 

totdeauna, existenţa ilicită, compromiţătoare şi 

degradantă. În acelaşi timp, altul e obstacolul care 

mărgineşte, limita unei libertăţi cu atât mai fisurate cu cât 

raporturile cu ceilalţi sunt mai strânse şi – ca atare – mai 

constrângătoare. Or, trebuie adăugat, plierea conştiinţei 

pe ritmul neregulat al respiraţiei libertăţii (posibilitatea 

afirmării ori a negării, a acceptării ori a refuzului) creează 

pliul voinţei de creaţie, cuta unei lucrări intenţionale ce 

tulbură imperturbabilul. Opunându-i libertăţii un obstacol, 

ea îi oferă totodată putinţa de a fi eliberatoare, de a se 

depăşi pururi pe sine. Alteritatea nu trebuie purificată, 

adică înlăturată printr-o imorală „curăţire” care 

îndepărtează obstacolul şi neagă dificultatea, ci acceptată 

drept condiţie a libertăţii, a încercării ei lucrătoare. 

În relaţie cu altul, fiinţa se leapădă de puritatea ei 

absolută, intrând într-o dualitate cu propriul său celălalt 

relativ. Alteritatea alterează, introduce în lumea purităţii 

devenirea şi relativitatea. „Aşa cum alterarea îl aduce pe 

Celălalt ce rezultă din transformarea Aceluiaşi (…), tot 

aşa devenirea constă în a deveni ceva, una sau alta”. În 

orizontul de valori a celui care – pentru a-şi păzi puritatea 

– nu este altceva decât sine, fiinţarea-fără devine o virtute. 

Imperativul călăuzitor constă în „a prezerva, prin 

abţinere şi reţinere, singurătatea nerelativă a fiinţei 

noastre”, păstrarea diafaniei şi a purităţii prin reducerea 

la minimum a relativităţii, a relaţiei cu alteritatea. Dacă 

relativitatea e legată de relaţie, deci de impuritate, absenţa 

de relaţii este condiţia esenţială a purităţii. La fel cum 

ingerinţa celuilalt reprezintă principiul maculării prin 

excelenţă, fiinţa imaculată riscă să-şi piardă puritatea prin 

acţiune sau ieşire din sine: „a acţiona înseamnă a ieşi din 

sine pentru a intra în relaţie cu alteritatea şi, prin urmare, 

spirit 

înseamnă a deroga şi a decădea”. A poseda ori a fi posedat 

înseamnă acelaşi lucru: a atinge şi a fi atins, a întina şi a fi 

întinat prin voinţa de schimbare. 

„Ipseitatea, iată punctul de neatins”. Dacă 

neatingerea păstrează ipseitatea intactă, la adăpost de 

orice relaţionare, de orice degradare a lui a fi în a avea, 

înseamnă că ea se afirmă ca puritate esenţială a castităţii 

(şi, într-un sens, a castrării). Ceea ce apropie puritatea de 

castitate e impunerea distanţei; ambele există doar în 

virtutea distanţei impuse. Distanţă ce nu e o capcană a 

dorinţei; nu putem dori să fim puri decât cu riscul de a 

anula dintr-o dată distanţa dintre noi şi obiectul dorinţei 

noastre. Or puritatea există nu numai în absenţă, ci ea se 

pune ca absenţă a oricărui obiect care ar putea fi dorit. 

Lipsindu-se de tot, lepădându-se de viitor ca de o iluzie, 

fiinţa pură e prezentă în chiar această gratuitate negativă, 

în această moarte în care afirmarea ei respiră. De aceea, 

„complexul eului fratricid faţă de acest « tu » care este ca 

mine şi absolut altul decât mine” se pune nu doar ca 

distanţă ori diferenţă castă, castrată, ci şi ca „negaţie 

prescrisă de un « prohibitiv » sau de o interdicţie”. Dacă 

putem vorbi de graţia atingerii purităţii care converteşte 

impuritatea, în schimb tot ceea ce atinge este la rându-i 

atins: „o atingere superficială este de la bun început o 

impregnare profundă”. Ipseitatea este intangibilă, adică 

de neatins cu impuritatea, tocmai în virtutea afirmării ei ca 

prezenţă neştirbită, absolută întrucât intactă. Dar atingerea 

impură este reversul contactului mistic; aşa cum există o 

atingere degradantă, care este forma tactilă a contaminării, 

tot aşa „există o atingere ce zeifică, glorifică, beatifică, o 

imponderabilă tangenţă a culmii sufletului cu Dumnezeu, 

o atingere sublimă ce transsubstanţializează sau 

transfigurează fiinţa noastră întreagă şi o asimilează radical 

cu obiectul oricărei iubiri”. 

Refuzul atingerii însă ori teama de a atinge şi de a fi 

atins exprimă unul din postulatele esenţiale ale oricărui 

dogmatism purist: „Omul, spune Jankélévitch, este o fiinţă 

esenţial pură, care a devenit accidental impură”, 

impuritatea fiind resimţită ca o anomalie, o malformaţie 

sau un element exterior neesenţial, parazitar, incapabil să 

atingă profunzimea nealterabilă a esenţei. Pentru 

dogmatismul purist, orice impuritate este accidentală, o 

aparenţă nesubstanţială sau, altfel spus, o simplă formă 

ce nu poate corupe esenţa intimă a fiinţei. Întruparea face 

parte şi ea din acest adevărat complex ipohondru, căci a 

dobândi un trup înseamnă în acest context a fi decăzut 

din starea de goliciune originară de dinaintea păcatului. 

Omul eminamente pur este omul inocent care nu cunoaşte 

formula impurului şi, prin urmare, în originaritatea sa 

metaempirică, nu cunoaşte nici devenirea. Pentru puritan 

„totul este pierdut, în afară de ultima celulă a fiinţei pătate”, 

verbul purist prin excelenţă fiind a fugi, a te pune la 

adăpost de orice adiere venită din afară care ar putea 

modifica diafana alcătuire a fiinţei. Actele de purificare 

(de orice tip ar fi ele) nu sunt astfel decât încercări 

disperate de a corecta şi de a regla mecanismul parazitat 

de imixtiunile impurităţii. Coexistenţa cu impurul exclude 

din capul locului pe a fi-cu (coesse), ca pe o proastă

învecinare, degradantă în ordine ontologică şi neantizantă 

în ordine metafizică. Mai degrabă avem de a face cu a fi-în 

(inesse), cu o puritate în-castrată în impur, „aşa cum 

migdala este încastrată în sâmbure”. În acest caz, puritatea 

are ceva tainic, neprihănit şi originar, intangibil pentru că 

învăluit într-un ceva străin, într-o manifestare care nu îl 

dezvăluie. Această intimitate centrală a interiorităţii 

noastre este singura substanţială, în măsură să reitereze 

actul primordial al instaurării fiinţei, „singura donaţie 

absolut pură” întrucât ea dă neîncetat naştere unui originar 

preexistent, creează mereu, din propria substanţă, ex 

nihilo. 

De aici refuzul acţiunii, al mişcării şi al timpului, căci 

a acţiona, a te supune mişcării şi timpului înseamnă a 

deveni. Devenirea este o alterare neîntreruptă, nu doar 

un raport impur cu alteritatea care alterează, ci o macerare 

lăuntrică prin care fiinţa „îşi deflorează continuu propria 

neprihănire”. Fiinţa pură e fiinţa statică; refuzând 

devenirea, ea se închide în neantul propriei sale suspensii 

ontologice, în graţia imponderabilă a atemporalului. 

„Impuritatea e legată, într-adevăr, de devenire, pentru că 

ea este inerentă schimbării şi pentru că nu există devenire 

fără schimbare (…). Devenirea este alterare sau nu e nimic, 

şi prin urmare puritatea purissimă ce devine alta nu poate 

deveni decât impură”. Devenirea este principiu de 

impuritate, pentru că ea implică degradarea originarului în 

ulterior şi, prin urmare, degenerarea oricărui a priori. Dacă, 

pe de o parte, devenirea este singurul mod de a fi al fiinţei 

şi dacă, pe de altă parte, fiinţa refuză să devină, rezultă că 

„singurul nostru fel de a fi este de a fi nefiind”. Fiinţa 

devenindă este fiinţa echivocă, tulbure, confuză: „este 

ceea ce nu este: ceea ce este, nu este; este alta decât 

este”, un soi de „aproape-nimic”, „nefiinţarea lui Nu-încă 

sau a lui Deja-nu-mai”. Fiinţa ce devine se pune în ulterior 

ca într-un altul diferit de sine însăşi. Or punerea alteratoare 

în alteritatea impură se prăbuşeşte în de-punere, adică în 

mai mult decât într-o mai-puţin-fiinţare ce desface fiinţa: 

într-un a-nu-fi. Ea nu mai e nici ex-punere a fiinţei, ci 

expresia impură a inexistenţei, a lipsei de fiinţă. Ceea ce ar 

trebui să se im-pună şi să se ex-pună se de-pune acum 

într-un fel de absenţă a punerii înseşi. Încă-existentul deja 

nu mai există; nefiinţarea se pune în locul fiinţării, ba mai 

mult: ia chipul maltratat al acesteia. 

Apărarea disperată a purităţii nu înseamnă însă doar 

refuz al devenirii şi al trecerii, ci şi impunerea unui regim 

de carantină care să izoleze esenţa nealterată de orice 

confuzie contaminantă. Căci confuzia înseamnă amestec, 

indistincţie şi regresie, dezagregare a unei ipseităţi care, 

prin eludarea singularităţii sale particulare, se scufundă 

în anonimat, în vagul existenţei slabe. „Lumea «tulbure» 

pe care o caută omul este confuză şi impură totodată”, 

miza metafizică a acestei confuzii fiind indiferenţa faţă de 

bine şi de rău, relativizarea tuturor principiilor doar 

imanente, ca urmare a dorinţei de a tulbura transcendenţa. 

Paradoxal, confuzia este rodul otrăvitor al complexităţii, 

răul care ne face să renunţăm la simplitate şi să dorim 

diversitatea, pluralitatea, diferenţa, într-un cuvânt: relaţia. 

Locul originarului simplu îl ia un a priori confuzionist, un 

spirit 

171 

principiu de eroare, ce impune ilicit un handicap metafizic 

greu de surmontat. „Pe panta impurităţii, etapele unei 

agravări progresive ar fi reprezentate de cuvintele: simplu, 

complex, complicat, confuz. Sau, mai exact: impuritatea sar 

afla la cele două extreme, în dual şi în confuzie”. Fie că 

fiinţa cade între două principii antitetice a căror dualitate 

o striveşte în menghina ireductibilului, fie că este prada 

tulburării tuturor principiilor, ea nu numai că se ştie impură, 

dar doreşte impuritatea ca pe o soluţie extremă la 

degringolada produsă de amurgul zeilor. Extremismul este 

tocmai „spărtura aceasta aparentă prin zidurile de apărare 

ce înconjoară finitudinea noastră. Extremismul modernilor 

este un purism disperat”, dacă nu chiar antidotul violent 

la marea cochetărie a echivocului. Cine „va găsi un modus 

vivendi cu confuzia”, cu impuritatea unei lumi a cărei 

simplitate a devenit o amintire şi a cărei bunătate este mai 

mult decât suspectă ? 

Postularea impurităţii organice a lumii este un reflex 

vechi al meditaţiei filosofice. „Nu gustăm nimic pur”, spune 

Montaigne, căci datorită slăbiciunii condiţiei noastre nu 

putem dispune de lucruri „în simplitatea şi în puritatea lor 

naturală” (Essais, II, 20, Garnier-Flammarion, 1969, p. 334); 

„toate lucrurile pe lumea asta sunt amestecate şi muiate în 

opusul lor, adaugă Pierre Charron; totul e amestec, nimic 

nu e pur în mâinile noastre” (De la Sagesse, I, 38). Doar 

simplitatea e pură, acel diafan pur-şi-simplu necompus şi 

indivizibil, invulnerabil atât timp cât nu ştim mai nimic 

despre el. Nostalgia după inocenţa pierdută face corp 

comun cu un a priori co-prezent esenţei noastre care 

este păcatul originar, confuzia absolută în care respirăm. 

Această impuritate imposibil de purificat este, penru Pascal, 

o „cloacă de incertitudini şi de eroare”; „cine va lămuri 

această confuzie ?” (Pensées, I, édition de Michel Le 

Guern, Gallimard, 1988, fr.112, p.113). Cine va putea 

discerne lumina, dincolo de ceaţa falselor alternative, de 

ambivalenţa funestă şi de magia extremelor, depăşind 

violenţa gordiană întemeiată în dualitatea sfâşietoare a 

forţei slabe ? 

Parabola fiului risipitor ne va ajuta poate să schiţăm 

un răspuns. Fiul întors acasă din drumurile rătăcirii reface, 

pilduitor, calea convertirii. „Venindu-şi în sine”, el 

schimbă sensul morţii, aflând bucuria regăsirii de sine în 

noua viaţă. „Mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat” 

(Luca 15, 24; 15, 32). Purificarea nu e prin urmare o curăţire 

superficială, o remuşcare expiatorie şi literală, caz în care 

ea reprezintă o cale regresivă, dogmatică, înspre o puritate 

lipsită de chip şi de expresie, înspre o inocenţă imaculată 

dar aseptică. Atunci însă când remuşcarea e creatoare, 

renovatoare, ea presupune o transformare lăuntrică, o 

întoarcere căită la izbăvire şi iertare. Căinţa progresivă, cu 

adevărat purificatoare, dacă e întoarcere la sine, e în acelaşi 

timp reculegere şi jertfă. „Reculegerea este speranţa ce se 

ghemuieşte”, spune Jankélévitch, căci ea ne regăseşte 

nu în punctul plecării, în acel prim pas pe care l-am reatinge 

urmând un drum circular (ca întoarcere la acelaşi), ci în 

orizontul sosirii, pe care speranţa nu-l întrevede. Abia 

acum, din perspectiva acestui final ispăşitor, speranţa se 

topeşte în bucurie, în absolvirea primirii la sine şi a morţii

172 

păcatului. După cum păcatul nu e şters ci rămâne în faptul 

de a fi fost făcut, fiind însă transfigurat, purificat până în 

inima sa, la fel bucuria „nu ne dă înapoi ceea ce am pierdut, 

ci ne dă altceva, ceva cu totul nou”. Ea ne redă nouă în 

toată strălucirea ne(mai)văzută a diferenţei, a unui nou 

început care „este ca şi prima oară, dar nu mai este ea 

însăşi acea primă oară”. Este, de fiecare dată, o ultimă şi o 

primă oară, o spovedanie mereu reluată în care transpare 

caracterul sfâşietor al „primultimităţii”. Astfel încât învierea 

nu e doar singura cale a purificării, ci şi o nouă sinteză 

eshatologică prin care puritatea integrează impuritatea. 

Am văzut că devenirea este alterare, iar la originea 

alterării se află alterum; nu e de fapt, în orizontul 

eshatologiei puriste, decât o devenire a aceluiaşi într-un 

acelaşi degradat, proces ce e mai degrabă o epurare decât 

o purificare. Dar „Celălalt din alterare n-ar fi altul fără 

Acelaşi la care se referă. Purul care se alterează, după 

înţelesul comun, devine relativ altul, rămânând relativ 

identic cu sine – adică el nu devine niciodată « cu totul 

altul », nu accede niciodată la « Absolut altul »; devenirea 

presupune întotdeauna un subiect în curs de a deveni”. 

Subiectul care devine îşi pune ipseitatea în jocul 

deconcertant al alterităţii; în acelaşi timp îşi expune 

puritatea contiguităţii cu impurul, relaţiei alteratoare. 

Fecunditatea acestei purităţi „impuse” nu e asigurată atât 

de presupusa absoluitate a diferenţei (acel cu totul sau 

absolut altul al sacrului), cât mai degrabă de relativitatea 

aceluiaşi, totodată asemănător şi diferit. De aceea, 

purificarea apare odată cu impuritatea, în cuprinsul 

impurităţii înseşi pe care o cuprinde. Dar „cum poate 

Acelaşi să cuprindă şi să fie cuprins ?” La fel cum, 

pascalian vorbind, întrucât trăim şi respirăm într-un mediu 

divin, presimţim existenţa unui Dumnezeu ascuns fără să- 

I cunoaştem atributele, tot aşa „nu este vorba de o 

includere, ca în logica înglobării, ci de un inesse paradoxal 

reciproc”, de o compenetrare. Acest cuprinzător cuprins, 

de felul „omniprezenţei omniabsente a lui Dumnezeu”, 

punând paradoxul integrării reciproce, se afirmă ca mister 

al înţelegerii zeului nemanifestat şi totuşi pe deplin 

manifestat, aşa cum aflăm în hermetism: „el care este Unul 

(…) este totodată neînfăţişat şi nemanifest. Însă făcând 

toate lucrurile să apară, El se vădeşte prin sine în toate şi 

prin toate” (Corpus Hermeticum II, 7, 8). Capacitatea de 

sesizare a nemanifestului este, cu toate acestea, o calitate 

a com-prehensiunii clarvăzătoare (cu-prindere şi înţelegere 

laolaltă: comprehensio); „căci numai înţelegerea este ceea 

ce nu este manifestat ori aparent, căci ea însăşi este 

nemanifestată ori neaparentă” (ibid., 10). Aceeaşi viziune 

para-doxală la Plotin, pentru care Unul este cuprins în 

toate lucrurile dar le cuprinde pe toate, sau la Pascal: 

„Toată lumea văzută nu e decât un semn imperceptibil în 

sânul vast al naturii” (fr. 185, ed.cit., I, p.155), dar, la rândui, 

perceptibil la infinit în imperceptibilul infinitului. 

Deschiderea spre alteritate nu e astfel profanatoare, 

căci dacă impuritatea se află în puritate (dar nu ca „ţepuşa 

intrată în carne”, care e doar un obstacol ori un intrus ce 

trebuie îndepărtat, ci ca agonie, ca suferinţă a pângăririi şi 

a transmutării ei în neprihănire), ea este, în raport cu 

spirit 

ipseitatea, universul unui non-eu primit la sine, acel Tu- 

Celălalt drept prima ipseitate diferită de eu. Eul nu se mai 

roteşte în jurul propriului sine, pe o orbită egocentrică, ci 

– tocmai pentru a se confirma continuu pe sine în 

actualizarea purităţii – se deschide spre un orizont alterocentric. 

Această purificare reprezintă mai întâi o moarte 

izbăvitoare, o mortificare ce implică reculegerea şi 

concentrarea, drept corelate ale sărăcirii şi lepădării. 

Esenţa eului se manifestă nu în răspărul ipseităţii, printro 

devenire ontologică reductivă, ci în lucrarea vivificatoare 

a unei economii sacrificiale (în „această economie a marii 

voinţe translucide” care este chiar asceza). Eul se retrage 

din sine, din propria sa fiinţă non-esenţială, pentru a face 

loc altuia venit la sine, survenit în cuprinsul aceleiaşi unităţi 

cuprinzătoare. Acesta însă nu mai e neavenitul străin, 

celălalt impur al dogmatismului purist, ci aproapele-nimic 

al alterităţii, acel grăunte infinitezimal (discret) al diferenţei 

care aduce cu sine o altă formă a fiinţei, transformând-o 

instantaneu şi, totuşi, permanent. Resurecţia continuă a 

purificării este o transfigurare supranaturală, „misterul 

însuşi al supranaturalităţii noastre”, întrucât presupune 

un salt misterios într-o ordine cu totul alta, în momentul 

pozitiv al apariţiei unui ce strălucitor. Mutaţia 

transfigurantă – ieşirea eului din firea sa închisă în sine – 

nu este o mai-puţin-fiinţare, după cum nu e nici o eclipsare 

absolută a fiinţei neantizate. Dimpotrivă, doar în această 

trecere de la unul la altul puritatea poate fi creatoare, cu 

adevărat lucrătoare. „În deschiderea aceasta spre 

alteritate, puritatea-fulger, puritatea-scânteie îşi regăseşte 

amplitudinea şi strălucirea şi dilatarea generoasă pe care 

acel aproape-nimic al clipei părea să i le refuze”. Or, în 

orizont logico-natural, ca ceva să poată apare, altceva 

trebuie să dispară; pentru ca scânteia purităţii să se dea 

ca apariţie fulgurantă, eul trebuie să se lepede nu doar de 

sine însuşi, ci şi de tot ceea ce implică o alteritate impură. 

Dar aceasta ar însemna să rămânem în sistemul sterp al 

rigorismului purist. Ne putem întreba însă dacă, în orizont 

metaempiric şi supranatural, dispariţia – dincolo de orice 

notă particulară a ipseităţii şi chiar sub ea – nu este oare 

condiţie de posibilitate a unei nebănuite apariţii, la fel 

cum paroxismul disperării şi al pervertirii face cu putinţă 

ivirea speranţei şi pragul convertirii. Avem cumva de a 

face cu un eveniment care nu apare decât ca să dispară, 

ca în apariţia dispărândă a unei flăcări efemere ori în 

străfulgerarea unei lumini care pâlpâie fără a lumina ? Dar 

„apariţia, strălucirea şi dispariţia nu formează decât un 

singur fulger, o singură clipă în trei clipe”; înseamnă că 

ceea ce apare în orice dispariţie este cuprinsul ce cuprinde 

la rându-i pentru o clipă: strălucirea dispariţiei. Apariţia 

dispărândă şi dispariţia scăpărătoare nu sunt decât una 

şi aceeaşi clipă de maximă emergenţă, trecătoarea excelenţă 

fragilă a cărei efervescenţă nu poate fi posedată, ci doar 

intuită în puritatea ei. 

Puritatea nu poate fi însă experiată decât într-o 

intuiţie pură, într-o gnoză spontană sau într-o intelecţie 

fulgerătoare, precum într-un extaz a cărui evidenţă e de 

nedemonstrat, cu toate că de neocolit. Intuiţia e pură în 

măsura în care este „o extroversie excluzând orice

etrospecţie, o interviziune instantanee”, la limita actului 

pur gratuit. Dar această intuiţie inter-vizionară (fără să fie 

retroviziune ori previziune), dacă ea însăşi nu e mişcare 

ca atare, participă în schimb la pur-şi-simplul apariţiei pe 

care o surprinde în miezul luminos al dispariţiei. Prin urmare, 

atât purul cât şi impurul sunt direcţii ori unduiri abia 

perceptibile, cu alte cuvinte intenţii dinamice şi nu 

structuri statice. Puritatea este mişcare, şi doar în măsura 

în care e mişcare ea poate fi purificatoare, aşa cum 

libertatea e eliberatoare. A avea intuiţia unei intenţii 

reprezintă un act de în-drumare, în sensul în care fiinţa 

este numai în mişcarea către fiinţă. Astfel încât „mişcarea 

către puritate este puritatea însăşi”, drumul pur-şi-simplu. 

Chiar dacă „cel ce merge nu are timp să fie”, fiind totodată 

şi cel ce face, el însuşi este drumul, calea găsită şi imediat 

pierdută, „pierdută” şi „aflată”, regăsită în fiecare alterare 

sau, mai precis, abia în alteritatea către care îndrumă. Calea 

călăuzeşte, dar o face ca şi cum, străbătând impurul, l-ar 

aduce pe cale, convertindu-l imprevizibil. Într-un fel, 

suntem curaţi înainte de a ne curăţa, întrucât mergem spre 

curăţie cu inima curată, intuind calea „din cuget bun şi 

din credinţă nefăţarnică” (1 Tim. 1, 5). „Toate sunt curate 

pentru cei curaţi” (Tit. 1, 15), „o lumină fără pată, pentru 

că noi înşine eram fără de pată” (Platon, Phaidros 250 c). 

Calea aceasta, care se întinde între ceea ce apare 

dispărând şi ceea ce apare în dispariţie, este ea însăşi 

strălucirea intervalului, mediul de trecere, intermediarul. 

Puritatea fiind mişcare, călăuzire şi intenţie, ea nu se află 

ascunsă în sânul complexului impur, ci reprezintă o 

necurmată acţiune restauratoare ce, cuprinzând impurul, 

creează o sinteză calitativ originală, „o totalitate mereu 

nouă şi mereu simplă”. De aceea, puterea ei mobilizatoare, 

întregitoare, se sustrage oricărei analize. Cel „curat cu 

inima” (Ps. 23, 4) nu poate dori decât spălarea de păcate, 

deja înfăptuită în acest a priori al legăturii cu 

supranaturalul: „mă spală de fărădelegea mea şi de păcatul 

meu mă curăţeşte” (Ps. 50, 3), „inimă curată zideşte întru 

mine” (Ps. 50, 11). Această igienă spirituală are drept scop 

vederea fără pată, prin cufundarea inimii în Duhul luminii 

divine, ca în Predica de pe munte: „Fericiţi cei curaţi cu 

inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8). 

A fi între pur şi impur, a te situa într-un complex 

confuz, pe un drum nesigur, fără opţiuni clare, pare să 

sublinieze tocmai mediocritatea intermediarului. 

Intermediarul este mediocru prin condiţia sa de nici-nici; 

dar mijlocirea, condiţia de interval ? Aşa-zişii înţelepţi care 

„după unii, obţin de îndată nelimitatul, pe câtă vreme 

intermediarul le scapă” ilustrează, după Platon, deosebirea 

dintre „felul dialectic şi sfada curată” (Philebos 17 a). 

Dialectica intermediarului pune în joc nu cumpăna unei 

alegeri, ci direcţia cea bună a intenţiei; intuiţia acestei 

intenţii nu poate fi decât pură, chiar dacă ea află locul 

dintre pur şi impur, căci pune pe cale obligând eul să iasă 

din sine: „între preafericita inocenţă a unei purităţi care 

nici măcar nu-şi cunoaşte fericirea şi nefericita nepăsare a 

unei disperări care nici măcar nu-şi cunoaşte tragedia, 

există cel puţin loc pentru purgatoriul unei conştiinţe 

îngrijorate, al unei conştiinţe vinovate, mereu la jumătatea 

spirit 

173 

drumului dintre fericire şi nenorocire, dintre pur şi impur”. 

Mediocrul e static şi prin aceasta impur; el stă într-un loc 

al ezitării şi al limitării. Dimpotrivă, purificarea este mişcare, 

înaintare dincolo de presupusa impuritate a 

intermediarităţii. Fiinţa intermediară ţine de două lumi 

aflate într-un aparent conflict, dar pe care le cuprinde în 

acelaşi act regenerator, pentru care exteriorul şi interiorul 

nu mai sunt limite insurmontabile, ci vectori de sens, 

meridiane ontologice. 

În primul rând, intermediarul nu este ca atare o stare 

de mijloc, stagnantă, un mediu în care fiinţa s-ar putea 

aşeza; intermediarul nu stă la mijloc, ci „traversează un 

loc de trecere”, este acest loc de trecere prin care se urcă 

şi se coboară. Este o mişcare ce umple intervalul, legând 

între ele extremele şi abolind prin aceasta orice extremism: 

„tot ce e daimonic se află între zeu şi muritor”, spune 

Platon; „aflându-se între cele două lumi, Eros umple golul 

dintre ele şi le leagă într-un singur Tot, unindu-l pe sine 

cu sine” (Banchetul 202 e), între cele două lumi însemnând 

aici „între cunoaştere şi necunoaştere” (204 b). Sau la 

Pascal: „nu-ţi arăţi măreţia într-una din extremităţi, ci 

atingându-le pe ambele deodată şi umplând întregul interval 

(l’entre-deux)” (Pensées, fr.575, ed.cit., II, p.133). 

În al doilea rând, chiar dacă „natura acţionează prin 

progres”, observă Pascal, calea ei este „itus et reditus, ea 

trece şi se întoarce, apoi merge mai departe” (ibid., fr.646, 

ed.cit., II, p.157; cf. fr. 185). Prin urmare, „natura omului nu 

este să meargă mereu. Ea urmează o cale de du-te-vino” 

(fr. 25, ed.cit., I, p.73). „Lumea se duce şi vine, creşte şi 

descreşte”, constată şi Pierre Charron (Les Trois Vérités, 

I, 5, p.15). Drumul ce inter-mediază – şi care este prin 

excelenţă un drum al intervalului – oscilează mereu între, 

caută trecerea bună, înaintează şi revine, anticipă şi 

rememorează. Doar această permanentă mişcare, a 

drumului însuşi, poate cuprinde laolaltă purul şi impurul, 

integrându-le într-o nouă sinteză. De aceea, contrar celor 

afirmate de Baltasar Gracián, nu „stăm (s.n.) între două 

extreme [cerul şi infernul, n.n.] şi-astfel ne-mpărtăşim din 

ambele” (Oracolul manual, 211, în Cărţile omului 

desăvârşit, ED. Humanitas, Bucureşti, 1994, p.317); fiinţa 

intermediară se află între două infinituri – în termeni 

pascalieni – întrucât ea se mişcă într-un vast cuprinscuprinzător, 

în miezul diferenţei înseşi pentru care tot ce e 

finit e indiferent. 

În al treilea rând, trecerea intermediară, pentru a fi 

purificatoare, trebuie să urmeze – după cum spuneam – o 

intenţie pură, să se desfăşoare în sensul unei vocaţii 

ascendente. Dacă „puritatea trezeşte foarte firesc imaginea 

verticalei şi a poziţiei drepte, a înălţimii şi a levitaţiei”, 

aceasta pentru că drumul drept (via recta) este singurul 

înălţător. Trecerea dreaptă ridică la altitudinea unui altceva 

diferit, mereu nou în ivirea sa neaşteptată. Drumul oscilant 

se înalţă astfel drept, căci el îndreaptă spiritul, şerpuind 

pur prin in-diferenţa impurităţii. „Nimeni care pune mâna 

pe plug şi se uită îndărăt nu este potrivit pentru împărăţia 

lui Dumnezeu” (Luca 9, 62), pentru că a privi în urmă 

înseamnă a reveni pe drumul deja străbătut, a te întoarce 

în urma fără semnificaţie a unui finit deja depăşit. În acelaşi

174 

sens se îndreaptă îndemnurile teologilor: „Trebuie să 

mergem drept pe drumul nostru”, spune Fénelon într-o 

scrisoare către contesa de Montberon; „Nu trebuie să ne 

uităm în urmă”, îi scrie el Doamnei de Maintenon (Pages 

nouvelles, 1934, p.113). „Mergeţi, înaintaţi, ieşiţi din sinele 

vostru”, îi scrie la rândul său Bossuet călugăriţei Corunan 

de la Saint-Bénigne. 

În al patrulea rând, fiinţa intervalului e mereu în 

căutarea unui punct de maximă elevaţie, a unei cote pe 

care sufletul să o poată atinge în uşurătate, ca pe un dar 

imponderabil. „Dar poate – spune Pascal – nu e decât o 

bruscă mişcare a sufletului dintr-o extremă într-alta, iar el 

nu se află cu adevărat decât într-un punct, precum 

tăciunele înroşit. Fie, însă aceasta marchează cel puţin 

agilitatea sufletului, dacă nu şi întinderea” (Pensées, fr. 

575, ed.cit., II, p.133). Acolo, pe piscul suprem al 

„eminenţei” noastre spirituale, după expresia lui François 

de Sales (Traité de l’amour de Dieu, I, 12), sufletul „nu 

rămâne decât o clipă”, adaugă Pascal (fr. 677, ed.cit., II, p. 

176). Este vorba, după Montaigne, de o înălţare a sufletului 

„mult dincolo de natura sa”, mânat de „un soi de pasiune” 

care îl răpeşte din sine; dar „odată ce această tulburare a 

trecut fără măcar să ne gândim (s.n.), el se desface şi 

decade din sine însuşi”, pentru a reveni la starea iniţială 

(Essais, II, ed.cit., p.366). Moment extatic fulgurant, 

intervalul nu-şi oferă lumina decât în această trecere prin 

trecător. Sufletul concentrat într-un punct de maximă 

iradiere se află într-un echilibru fragil; acest singur punct 

de sprijin este o stare de vârf, o culme a instabilităţii, 

punctul paradisiac (apex mentis, după Sf. Bonaventura şi 

Tauler) care adăposteşte totodată „secretul sufletului”, 

fondul ascuns al gândirii (abditum mentis). Impuritatea 

nu este prin urmare niciodată o stare, sau, dacă totuşi 

este, e o stare precară, după cum puritatea, la rândul ei, 

apare şi dispare, ori mai exact apare în dispariţia însăşi, o 

apariţie dispărândă care este şi nu este, aproape invizibilă, 

abia vizibilă. 

„Trebuie căutat un intermediar, spune Platon, între 

ceea-ce-este şi ceea-ce-nu-este”, „între ceea-ce-este întru 

totul şi ceea-ce-nu-este deloc”, „ceva intermediar între 

ştiinţă şi neştiinţă”, un domeniu care participă la ambele, 

„domeniu care, pe drept, n-ar putea fi numit pur” (Republica 

477 b, 478 d). Dacă n-ar putea fi numit pur, în schimb 

nici întru totul impur n-ar fi ci, între pur şi impur, lucrarea 

care face să fie, iniţiativă creatoare şi intenţie de 

transcendere. Nu este aceasta însăşi mişcarea de iubire, 

ca limită şi normă a oricărei purităţi ? „Iubirea dă purităţii 

valoare şi raţiune de a fi; căci ea este mişcare, şi nu 

substanţă”, mişcare pură ce tinde spre simplitatea 

identificării cu altul. Aici e de întrevăzut, poate, principala 

diferenţă între purismul puritan, anaerob, steril şi închis în 

sine, în absenţa oricărui altul, şi puritatea iubirii deschise, 

luminoase, ce nu rodeşte decât în prezenţa altuia. Iubirea 

care iubeşte e iubirea pură, activă în lumina înaltă a piscului 

spiritual. Căci doar în acest maximum al împlinirii şi al 

privaţiunii se întâlnesc iubirea celui ce iubeşte şi iubirea 

celui iubit. „Eul nu mai are alt sine decât pe aproapele lui”, 

cuprinzând în sine alteritatea îndepărtată a non-eului: „eul 

spirit 

vrăjit transcende principiul identităţii”, sinele eului fiind 

altul îmbrăţişat al persoanei a doua. În iubire, „eul ieşit din 

fire coincide pe loc cu acel Tu şi se topeşte în el”, erosul, 

aşa cum zice Platon, umplând golul alterator, acţionând 

ca mişcare de întregire şi reînnoire. Iubirea are o direcţie, 

un orizont pe care îl deschide, sensul mersului 

confundându-se cu mersul însuşi. „Eu sunt Calea”, ar 

putea spune Iubirea asemenea lui Iisus, întrucât „cel ce 

merge şi înaintează în ziua plină de lumină” este cel în care 

iubirea îşi croieşte o cale, cel călăuzit de iubire ca şi cum ar 

fi luminat lăuntric de lumina spre care se îndreaptă. Nu e 

vorba însă aici de un abandon, de acel „pur amour”, la 

îndemâna câtorva „perfecţi” ce se lasă în voia contemplării 

pasive, aşa cum prezintă Fénelon doctrina în prima parte 

din L’Explication des Maximes des Saints, ci de ceea ce 

tot el numeşte amare amatum. Iubirea nu se iubeşte pe 

sine; ea e pură doar în abia-vizibilul purităţii ne(mai)văzute, 

imprevizibile. 

Dacă iubirea dă inocenţei luciditate, ea e expresia 

unei intenţii translucide, experienţă a unei transparenţe 

absolut diafane. „Acest izvor al izvorului ce dă lumină” 

este chiar transparenţa intermediarului, invizibilul prin care 

se vede. „Cel pur este nuditate perfectă şi absolută 

vacuitate şi transparenţă suverană”, aplecat spre ceva ce 

nu este încă, dar pe care îl pre-vede, pre-venindu-i apariţia. 

Transcenderea pe care o implică purificarea nu numai că 

deschide şi împlineşte, ci dăruieşte, oferă – în chiar miezul 

darului – excelenţa fragilă a purităţii. Fără a fiinţa ca atare, 

ea înfiinţează; fără a exista decât în quidditatea sa, ea ne 

defineşte existenţa. Primim cu adevărat darul abia atunci 

când îl dăruim. Şi atunci, „cum să nu fie creator acest dar 

al propriei fiinţe pe care o făptură îl face din iubire? Cum 

să nu se împlinească în bucurie această pierdere?” Cum 

să nu fie iubită iubirea, după expresia Sf. Bernard de 

Clairvaux, căci în ea fiinţa se pierde în bucuria regăsirii de 

sine în altul, dispare şi apare totodată, creându-se pururi 

pe sine în pura evanescenţă întemeietoare pe care nu o 

primeşte decât pentru a o dărui?

iblioteca babel 

Anne PERRIER 

Tradusă în germană, italiană, portugheză, norvegiană, vietnameză, apreciată de critica literară, poezia lui 

Anne Perrier şi-a câştigat deja notorietatea internaţională. Editura Gallimard o include astfel în antologia 

celor « 20 de poeţi pentru anul 2000 ». 

Anne Perrier s-a născut în 1922 la Lausanne unde continuă să ducă o existenţă discretă, dedicată celor 

două pasiuni de o viaţă : muzica şi poezia. Indisociabil legată de un parcurs spiritual marcat de convertirea la 

catolicism şi de întâlnirea cu filosoful Jacques Maritain, opera sa e expresia unei experienţe interioare dusă tot 

mai departe cu fiecare dintre cele cinsprezece plachete compuse între 1952 si 1999. Critica nu a întirziat de 

altfel să recunoască componenta mistică a acestei scriituri fine apropiată în acelaşi timp de lirica lui Emily 

Dickinson şi Rabindranath Tagore sau, dintre contemporani, de cea a lui Pierre-Albert Jourdan şi Philippe 

Jaccottet. 

Debutul poetic se situează sub semnul lecturilor decisive din Eluard, Aragon, Pierre Emmanuel, Milosz şi 

mai ales Rilke. « Aceste voci au început să circule într-a mea sau mai curând vocea mea într-ale lor », 

mărturiseşte autoarea. În ciuda aceastei viziuni a Poeziei ca un continuu şi natural acord al vocilor, timbrul său 

se distinge clar în poezia contemporană prin « acurateţe, sobrietate şi limpezime » după cum remarca Jean 

Starobinski. 

Aparenta simplitate a discursului său e de fapt rezultatul unui îndelung efort de a armoniza sunetele şi de a 

găsi tonul exact. Vorbind despre misteriosul proces al creaţiei, Anne Perrier preferă metaforele muzicale ceea ce 

aminteşte de pasiunea sa din tinereţe pentru pian. Poemul compus mai întii « în minte » capătă o formă scrisă 

numai în clipa în care a atins un echilibru sonor. Rarele sale manuscrise dăruite Centrului de Cercetare a 

Literaturii Romande (Centre de recherches sur les lettres romandes) al Bibliotecii Universitare din Lausanne 

stau mărturie în acest sens. 

Nostalgia unei limbi originare, unde sensul e legat în chip secret de semn, parcurge întreaga operă. 

Năzuinţa poetei spre armonia sonoră desăvârşită şi miracolul cuvântului perfect ales întrupează acest vis 

« cratylist ». Anne Perrier aminteşte adesea o frază din prefaţa lui Paul Valéry la traducerea în franceză a 

Cântarilor spirituale (Cantiques spirituelles) ale Sfântului Ioan al Crucii : « Poezia ar trebui să fie Paradisul 

limbajului ». 

Selecţia propusă aici reuneşte poeme din volumul Cântăreţul din fluier apărut la editura elveţiana 

Empreintes în 1995. Caracterul eliptic al frazei poetice lipsită de punctuatie, ritmată de asonante şi aliteratii, 

nu înlesneşte misiunea traducătorului. Versurile sunt scurte, neregulate. Materia verbală extrem de redusă 

încearcă să capteze imaginile fulgurante ale unei nebănuite realităţi. Pe acest fond se degajă motivul central al 

păsării ca mesager al veşniciei, în tradiţia lui Rilke, Gustave Roud sau Philippe Jaccottet. 

* * * 

În curând ultima pasăre 

Va veni să-mi bată la fereastră 

Cum o voi mai auzi nemaiavând urechi 

Şi cum o voi mai vedea nemaiavând ochi 

Pentru formele terestre 

Cu toate acestea voi şti că ea e aici 

Doar pentru mine lovind cristalul 

Etern al zilei 

*** 

Amintirea abia 

Şifonată de paşii timpului 

A unui mormânt însingurat undeva 

Şi adânc 

Unde am auzit cum eternitatea 

Îşi elibera colibrii 

Din ceasul acela am ştiut că moartea 

E un cânt de pasăre 

*** 

Se ascund se zice pentru a muri 

Eu zic 

Că nici o pasăre niciodată nu moare 

Ci că în înalt printre spuma 

Şi vârtejurile astrelor cânturile lor 

Saltă din planetă în planetă 

Înapoi spre izvor 

*** 

Înălţată 

De cariatidele zilei 

Pasărea depăşeşte linia 

Ultimă a ţipătului său 

*** 

Cu miile ascuţindu-şi 

Vocile pe zorile gri 

Atât de răbdătoare încât taie 

Strălucitor 

Diamantul albastru al zilei 

*** 

Irealizabila dorinţă 

De a urca mai sus decît azurul 

Ciocirlia îşi arde aripile în tărie 

Şi vocea-i mistuită 

Cade cenuşă în lanuri 

*** 

Mă sting de sete lângă apa cerului 

Sau poate e marea - tot acest albastru întrepătruns 

Îmi rătăceşte dorinţa 

Oh, spuneţi-mi voi, trestii plecate 

175

176 biblioteca babel 

Sub vântul Africii, 

Cum să beau fără să mă înşel 

Asupra potirului 

*** 

Câtă slavă şi orbitoare presimţiri 

Şi totuşi nici o poartă 

Doar sufletul nostru se învârte gemând 

Oh foşnitoare sarcofage 

Oh voci dintre flori 

Rătăcim în preajma intrării într-o obscură splendoare 

Umbre febrile 

Căutînd falia fanta infimă 

Care ar pătrunde hoţeşte în nepătrunsul 

Mister 

*** 

Insula la sfârşitul verii 

Arde flacără lină 

Ca o frumoasă bijuterie de ambra 

Pe care departe de mâinile oamenilor 

Şi-o dăruiesc veacurile 

*** 

Aici timpul 

S-a făcut lumină lină şi dans 

Copilăresc al zilei 

Pe sub profunzii măslini lari 

Pe care moartea i-a dat uitării 

*** 

Încununată cu păsări 

Moartea când va veni 

Să-mi întindă floarea de măceş 

Ora urcă spre zenit 

Cupa cu linişte e plină 

Abia mi se mai aude la tâmplă 

Zvâcnind sângele 

Acest călător care răreşte pasul 

Pe marginea inefabilului 

*** 

În van mă distraţi 

Cu ale voastre dansuri şi castaniete 

Vântul nu îmi aduce decât huruit de oseminte 

*** 

Aud câteodată în vis 

Cetele îngerilor cutremurându-se 

Într-un imens clinchet de stele 

Rugă 

Îngăduiţi-mi să plec acum 

Voi fi atât de uşoară pe ape 

Voi lua atât de puţin cu mine 

Câteva chipuri cerul de vară 

O roză deschisă. 

Râul e atât de răcoros 

Roua atât de arzătoare 

Îngăduiţi-mi să plec în ceasul fierbinte 

Când fiarele se strecoară 

Pe furiş în umbra ascunzişurilor 

Când fuiorul zilei 

Încetineşte 

M-aş întinde încet pe ape 

Aş asculta cum se scufundă 

Ca o piatră tristeţea mea 

Pe când vântul mi-ar ţese 

Printre sălcii cântul. 

Trecători, nu mă opriţi 

Plângeţi-mă 

Căci nu mai e loc pe pământ 

Pentru strania Ofelie 

I-a fost pecetluită vocea i-a fost sfărâmat vasul 

Gândirii 

Lumea mă ucide şi totuşi 

De ce ziua trebuie să fie atât de pură 

Pasărea atât de străvezie 

Şi de ce florile 

Se deschid cu fiece auroră mai candide 

O frumuseţe 

Să ne despărţim repede. 

Pe râu pe fluviu 

Lăsaţi-mă acum să plec 

Marea e aproape respir 

Deja sarea arzătoare 

A marilor adâncuri 

Cu ochii deschişi aş coborî în inima 

Nopţii tăcute 

Aş luneca printre arborii de coral 

Îndepărtând amforele albastre 

Atingând obrazul 

Cipilăresc al fusaiolelor 

Căci aici sălăşluiesc 

Morţii cei dragi 

Hrana lor e liniştea pacea 

Sunt prietenii peştilor luminoşi ai stelelor 

Marini trec 

Lin de la un veac la altul vorbesc 

Despre Dumnezeu fără sfârşit 

Sunt fericiţi 

O memorie sfărâmă-te 

Înainte de a merge să tulburi străfundul 

Eternitătii. 

Astfel vorbeşte Ofelia 

În grădina pustie 

Şi apoi orice durere tace 

Râul scânteiază şi alunecă 

Pe sub frunze 

Doar vântul 

Îi poartă plângerea spre mare. 

Cartea Ofeliei (1977-1979) 

Traducere ºi prezentare de Ana Ana Ana Ana Ana Maria Maria Maria Maria Maria GÎRLEANU GÎRLEANU GÎRLEANU 

GÎRLEANU GÎRLEANU

Virgil DIACONU 

Cultura în tenişi 

Cinci tipuri de cultură generate de puterea politică 

Fie că o recunoaştem sau nu, cultura s-a aflat 

întotdeauna într-un anume raport cu puterea politică. În 

ce sens? Ştim că opera de cultură, în genere, are o 

dimensiune materială, dată de calitatea ei de lucru, de 

obiect material, şi una spirituală, făcută de mesajul, de 

ideaţia sau „ideologia” pe care o transmite. Puterea politică 

întâlneşte opera de cultură exact în cele două dimensiuni 

ale ei, cea materială şi cea spirituală. 

Indiferent de valoarea sa, cartea are întotdeauna o 

postură materială: tipărirea şi distribuţia ei presupun nişte 

bani, iar autorul merită a fi răsplătit, nemernicul, pentru 

harul său, cel puţin la valoarea ghetelor pe care şi le permite 

vip-ul democraturii în care trăim, copilul minune al 

fotbalului românesc, Mutu. 

Orice stat din lume are o anumită “politică 

culturală”. El poate să favorizeze, prin legile lui, finanţarea 

şi dezvoltarea liberă a culturii, sau poate să impună o 

anumită direcţie în cultură. Atât editurile de stat, din trecut, 

cât şi editurile private, de acum, sunt consecinţa unor 

decizii politice, iar activitatea lor editorială are temeiul 

politic al constrângerilor sau al libertăţilor acordate. Atât 

posibilitatea editării unei anumite literaturi, cât şi 

posibilitatea distribuţiei cărţii sunt decizii, în cele din urmă, 

politice. Faptul că există sau că nu există legi care 

finanţează cultura oficială sau cultura liberă este un fapt 

politic. Puterea întâlneşte, aşadar, opera în dimensiunea 

ei material-economică, determinându-i existenţa. 

Determinându-i fie evoluţia, fie involuţia. 

Puterea poate decide ca această carte, operă sau 

bibliotecă să rămână în viaţă sau să fie arsă. Califul Omar, 

cel care a dat foc Bibliotecii din Alexandria, ne-a livrat 

chiar şi un argument totalitar, destul de bine meşteşugit, 

al gestului său incendiar: “Dacă în această bibliotecă se 

află altceva decât ce scrie în Coran, atunci ea trebuie arsă. 

Iar dacă în ea se află ce scrie în Coran este inutilă. Trebuie 

arsă.” 

Cel de al doilea punct de întâlnire al operei de 

cultură cu puterea politică este cel ideatic. Atâta vreme 

cât opera de artă este (de cele mai multe ori) şi o ideologie, 

aceasta se intersectează cu ideologia oficială... Aşa încât 

„ideologia” operei poate să convină sau să nu convină 

puterii şi, în consecinţă, opera poate să fie favorizată sau 

oprimată. Un stat poate să acorde sau să nu acorde 

indivizilor săi libertatea exprimării ideilor, libertatea de a 

se manifesta public prin presă sau prin opera de cultură. 

punctul pe i 

177 

Oricum, în binomul putere-cultură, puterea politică este 

termenul tare, de vreme ce, de cele mai multe ori, cultura 

este pusă la zid sau trăieşte în tenişi, în timp ce politicul îşi 

schimbă jeep-urile precum curvele chiloţii. Cu privire la 

termenul „putere politică” ar trebui spus că el subîntinde, 

de fapt, înţelesul a două tipuri de putere, cu obiective şi 

mai ales cu rezultate diferite şi contrare: puterea totalitară 

şi puterea democrată. În geografia carpatină noi am 

experimentat dictatura socialist-comunistă şi ne bucurăm 

de acea specie a democraţiei numită democratură. Pentru 

noi, democraţia este un obiectiv care urmează să fie atins… 

Comunismul mioritic, comunism care nu a fost 

nicidecum tocmai mioritic, a prins viaţă sub Secera şi 

Ciocanul Mamei Rusia, ţara prietenă care ne-a deschis 

drumul spre comunism, cu acte în regulă. Conferinţa de la 

Moscova, din decembrie 1945, a celor trei capete ale puterii 

mondiale la acea vreme – Roosevelt, Churchill şi Stalin – 

ne-a pus pe tavă coliva libertăţilor noastre legitime: 

Churchill îi propunea lui Stalin, pe un petic de hârtie, 

împărţirea politică a României: 90% din influenţa politică 

îi revenea victoriosului Partid Roşu, iar 10% Occidentului. 

Şi aşa a rămas! Ba între timp Mama Rusia a furat şi cele 

10% procente şi le-a băgat în buzunarele ei fără fund. În 

aceste buzunare România a intrat cu literatura ei cu tot, cu 

tezaur cu tot... Fapt pentru care fidelitatea noastră faţă de 

sora de la răsărit devenise un fel de prioritate naţională. 

Iată un fragment din 

Îndemnul adresat României de către Ana Pauker, 

la 25 noiembrie 1944: 

“Trăiască acea ordine democrată, care ne va duce la 

o Românie puternică, la o Românie independentă, la o 

Românie care, ducând războiul aşa cum trebuie, împlinind 

condiţiunile Armistiţiului cum trebuie, va ajunge o vecină 

liberă, puternică, independentă – şi nu numai o vecină, ci 

şi o prietenă a celei mai mari ţări democrate din lume, a 

Uniunii Sovietice. Pentru aceasta să muncim, să luptăm şi 

să învingem.” (Scânteia, nr. 214, din 1 mai 1945). 

Sub dictatură, aşadar sub influenţa directă a socialism-comunismului 

(1944-1989) s-au evidenţiat trei tipuri 

de cultură, care au existat în paralel: cultura „burgheză”, 

pusă la zid de puterea comunistă, cultura realismului 

socialist sau oficială, şi cultura neimplicată politic, 

neoficială sau tolerată. Despre acestea, dar şi despre 

cultura sponsorizată, generată de vremurile prezente ale 

democraturii, precum şi despre cultura liberă, din statele 

democrate, vom discuta, sumar, în cele de mai jos. De 

fapt, vom prezenta acele forme de cultură pe care le 

generează tipurile de putere politică. 

1. Cultura „burgheză” sau cultura după gratii 

Consecinţele pactului dintre puterile lumii, pact 

încheiat în anul 1945 peste capetele noastre, au fost 

imediate şi benefice: România a dobândit un partid unic, 

P.C.R., aşa, ca să nu mai fie discuţii politice şi pentru ca 

cineva să hotărască o dată pentru totdeauna ce e bine şi 

ce e rău pentru naţia română. Aşa că lumea a fost împărţită 

în două. Boierii, chiaburii, apărătorii credinţei şi oamenii 

de cultură au fost decretaţi duşmanii poporului, iar 

muncitorii şi ţăranii prietenii poporului. Al poporului de

178 punctul pe i 

pe ogoare, din fabrici şi uzine, fireşte, pentru că ceilalţi nu 

erau ai poporului… Şi pentru că oamenii de cultură sau 

din preajma culturii, adică profesorii, preoţii, ziariştii de 

dreapta, toate speciile de artişti şi mai cu seamă scriitorii 

erau duşmanii poporului, lor li s-a mutat domiciliul în 

camerele de oaspeţi din puşcăriile politice Jilava şi Piteşti 

sau de-a dreptul în ceruri. Canalul Dunăre-Marea Neagră 

a fost pus pe picioare cu cea mai ieftină mână de lucru: 

mâna scriitoare. Institutul de Reeducare Balta Albă şi-a 

deschis larg porţile pentru cultura română, producţia de 

bice şi bastoane de cauciuc a ajuns la apogeu, iar meseriile 

tradiţionale s-au diversificat: spartul pietrelor şi tăiatul la 

stuf în Insula Mare a Brăilei au pus în umbră îndeletnicirile 

mioritice, devenind peste noapte specificul nostru 

naţional… În fine, marele poet Radu Gyr se hotărăşte săşi 

scrie poeziile numai pe zidurile celulei, în speranţa că 

vom ţine minte… Numai că noi nu prea ţinem, şi după ce 

iertăm creştineşte partidul pentru „realizările” lui, îi 

păstrăm, în continuare, un loc în faţă. 

Dacă ne vom întoarce, acum, în păpuriş, vom 

constata că tăiatul la stuf şi primele grafitti poetice ale lui 

Radu Gyr sunt doar câteva dintre binefacerile politicii 

totalitare asupra culturii. Libertatea întrunirilor, libertatea 

de asociere, libertatea credinţei sunt şi ele suprimate. Să 

ieşi în piaţă şi să faci grevă? Să îţi manifeşti nemulţumirea? 

Să vrei să publici o carte, un articol sau o poezie cu dinţi? 

Nebunie curată, atâta vreme cât poliţia, judecătoriile, 

tribunalul şi Securitatea erau în permanentă veghe! Dreptul 

la opinie şi la manifestarea acestei opinii nu însemna, 

atunci, decât o adeziune în plus la cursul gândirii şi politicii 

oficiale. Cultura, aşa-zisa cultură burgheză, care a refuzat 

să fie o cultură-adeziune, o cultură vândută, s-a trezit 

după gratii. Pentru că specificul şi gloria politicii totalitare 

era de a nu admite şi favoriza decât o singură cultură, un 

singur punct de vedere, o singură ideologie, cea oficială. 

Ceea ce distruge mai întâi un cuceritor sunt zeii 

cetăţii. Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Radu Gyr, Mircea 

Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Voronca, Tzara sunt 

doar câţiva dintre scriitorii interzişi, urmăriţi de Securitate 

sau închişi. Cultura după gratii, cultura în spatele gratiilor 

este promovată de comunismul românesc, în prima lui 

fază, Tiranossaurus Rex, şi ea nu poate fi scoasă din istoria 

(memoria) noastră culturală numai pentru că unii dintre 

noi vrem să vedem specificul naţional românesc în dealulvalea, 

în sentimentul românesc al fiinţei, în Roşu vertical 

sau în cuburile de beton în care locuim. Jilava, Balta 

Albă, Piteşti, bicele şi bulanele de cauciuc fac şi ele parte 

din specificul (nostru) naţional. Canalul Dunăre-Marea 

Neagră şi Cântarea României Socialiste sunt şi ele 

manifestări naţionale. Şcoala “Ştefan Gheorghiu”, în care 

Partidul îşi pregătea pentru viitor cadrele, aşadar modelele 

noastre morale şi politice, Şcoala de Literatură din 

Bucureşti, Cenzura, Consiliul Culturii şi Educaţiei 

Socialiste, cenzurarea cu cerneală roşie a literaturii române, 

cenzurarea gândirii, formele aparatului represiv cunoscute 

sub numele de Miliţie, Securitate, Judecătorie, Tribunal, 

toate acestea s-au manifestat sub oblăduirea P.C.R. ani şi 

ani de-a rândul, la nivel naţional, făcând din manipulare 

şi frică specific naţional. Cultura din spatele gratiilor se 

alătură şi ea, cuminte, naţionalismelor noastre de epocă. 

Să mai amintim de mineriade? De lămpaşii Sfintei Varvara, 

care au făcut şi încă mai fac, pe alocuri, curăţenie în cultură? 

Un specific naţional românesc, sută la sută. 

2.0. Cultura realismului socialist sau cultura 

vândută 

În paralel cu ascunderea după gratii sau în păpuriş 

a culturii „burgheze”, „capitaliste”, partidul a dat viaţă 

propriei culturi – o cultură a „omului nou”, a muncitorului 

şi ţăranului: proletcultismul, oficializat de epocă ceva mai 

târziu sub numele de „realism socialist”. Pentru acest realism 

partidul şi-a format singur cadrele îndelung şi 

eficient scriitoare. Le-a formatat în instituţii specializate, 

ridicate după model stahanovist: vezi Şcoala de 

Literatură, de pe Kiseleff 10, Bucureşti, Republica 

Populară Română, unde s-au şcolit cei mai de seamă fii ai 

poporului. Aici s-au format doar o parte din cadrele 

scriitoare, o parte din dinozaurii literari, dintre cei care au 

făcut fruntea şi gloria literaturii române până la Revoluţie. 

2.1. Presa peceristă. 

1 Mai muncitoresc - ziua Uniformităţii Internaţionale 

Cel mai puternic semnal de afiliere al tuturor 

categoriilor sociale la politica Partidului l-a dat în acea 

vreme mass-media, care fiind finanţată de partid, era 

subordanată în mod direct… partidului. Să vedem ce putea 

să cuprindă Scânteia, nr. 214, organul Comitetului Central 

al P.C.R., care sărbătorea, la 1 mai 1945, primul 1 Mai 

liber! 

Cele 12 pagini format mare (tip Adevărul de azi) sunt 

de-a dreptul mobilizatoare! Iată câteva titluri ale articolelor, 

pe care le vom da în bumbi, pentru a nu fi cumva uitate de 

cititorul grăbit: 

· Lozincile Frontului Unic Muncitoresc; 

· Victoriosul 1 Mai 1945, editorial nesemnat; 

· Întâi Mai în literatura vechii mişcări, de Barbu 

Lăzăreanu; 

· 1 Mai - fragment din romanul «Mama», de Maxim 

Gorki; 

· Istoricul zilei de 1 Mai, de Andrei Vasiliu; 

· Trei ordine de zi, de 1 Mai, ale Mareşalului Stalin 

(1 Mai 1942, 1 Mai 1943 şi 1 Mai 1944); 

· Un 1 Mai în Uniunea Sovietică, de Elisabeta Luca; 

· Ţărănimea Română şi 1 Mai, de Pavel Chirtoacă; 

· 1 Mai şi mişcarea sindicală, de Alexandru 

Sencovici; 

· 1 Mai la Siguranţa Generală a Statului, de P. 

Samoilă; 

· 1 Mai la închisoarea din Râmnicul Sărat, de Liuba 

Chişinescaia; 

· Rolul istoric al Frontului Unic Muncitoresc, de 

Gh. Apostol; 

· Manifestul Frontului Unic Muncitoresc, de Gh. 

Apostol. 

Şi aşa mai departe... 

Lozincile Frontului Unic Muncitoresc 

·Trăiască România democrată!

·Trăiască Mareşalul eliberator, Iosif Visarionovici Stalin! 

·Trăiască unitatea de muncă şi luptă a muncitorimii, 

ţărănimii şi intelectualităţii pentru consolidarea democraţiei 

în ţara noastră. 

·Trăiască guvernul de concentrare democratică 

Petru Groza. 

·Trăiască glorioasa Armată Roşie eliberatoare şi 

străluciţii ei comandanţi. 

·Trăiască bravele trupe ale generalilor Dăscălescu 

şi Atanasiu, mândria naţiunii române. 

·Trăiască în veci prietenia dintre poporul român şi 

poporul sovietic. 

·Trăiască Uniunea Republicilor Sovietice 

Socialiste. 

·Trăiască România democrată, liberă şi 

independentă. 

· Moarte fasciştilor - libertate popoarelor. 

·Trăiască Comitetul Central al Partidului Comunist 

din România! 

”Cuvântul Partidului luminează calea pe care 

păşeşte poporul român“ 

O pagină întreagă din acest număr al Scânteii curge 

sub titlul de mai sus. Este vorba de o proză semnată de 

Silviu Bruncan. Povestirea este un fragment de viaţă 

proletară, împănată cu citate din gândirea progresistă a 

tovarăşilor Gheorghiu Dej, Teohari Georgescu, Vasile Luca 

şi a tovarăşei Ana Pauker. 

Bine poziţionat în nomenclatura comunistă, 

tovarăşul Silviu Brucan, ajuns după Revoluţia din 1989 

“analist politic”, îşi dădea seama că după atâtea lozinci 

cititorul are dreptul şi la puţină emoţie de Partid… Iată 

un fragment din… această emoţie. 

”20 septembrie 1944... 

Zi cu soare puternic, dogorind fierbinte caldarâmul 

străzilor Capitalei. Forfotă neobişnuită pe uliţele bătute 

de patru ori pe zi de paşii grei ai oamenilor muncii. Un 

freamăt de voioşie nestăpânită se dezlănţuie în atmosfera 

cenuşie de fum a unei uzine metalurgice: 

- «Tovarăşi, azi a apărut ziarul nostru, ziarul 

Comitetului Central – «Scânteia», tovarăşi! 

Se îngrămădesc toţi să-l copleşească pe cel cu 

vestea. E un muncitor în vârstă, cu faţa suptă de nevoi; 

brazde adânci îi crestează surâsul din obraji, în ochi, o 

sclipire tăioasă: dârzenie. 

Cu o voce aspră, care vrea să acopere emoţia adâncă, 

citeşte: 

«După două decenii de adâncă ilegalitate, după două 

decenii de terorizare crâncenă, de arestări de redactori, 

colaboratori şi difuzori, de schingiuiri, condamnări şi 

asasinări, apare «Scânteia». 

E o linişte adâncă. Au tăcut şi motoarele. Se aude 

doar glasul vechiului luptător, glasul Partidului: 

«Muncitori, vouă vă revine sarcina de a sta, ca forţă 

organizată, în fruntea acţiunii patriotice de susţinere a 

frontului, asigurând bunul mers al producţiei, împiedicând 

orice încercare de sabotaj, din partea oricui ar veni...» 

Se înăspresc figurile bravilor metalurgişti, căliţi în 

munca lor, grea, istovitoare. (...)” 

punctul pe i 

179 

Observaţii fugare sub drapelele roşii 

1) Oamenii politici, aşadar comuniştii de frunte erau 

citaţi, intervievaţi sau semnau articole. Prim-ministrul Petru 

Groza, tov. Gheorghiu Dej, Ana Pauker, Silviu Brucan, tov. 

Teohari Georgescu, tov. Vasile Luca, tov. Gheorghe 

Apostol, sunt prezenţi, spre pildă în acest număr al 

Scânteii. 

2) România se considera şi atunci, când nu exista 

decât un singur partid – P.C.R. –, democrată. Ca şi astăzi, 

când există mai multe partide şi, evident, mai multe opinii 

şi direcţii politice. 

3) Câtă «imaginaţie» trebuie să fi avut redactorii ca 

să umple, căci acesta este cuvântul!, cofrajele celor 12 

pagini cu articole despre 1 Mai, despre realizările şi 

proiectele partidului şi ale clasei muncitoare! Şi toate 

gândite şi scrise la fel, în acelaşi limbaj de esenţă lemnoasă, 

de către nişte oameni care trebuiau să formeze şi să impună 

modelul omului nou, al omului care simte şi gândeşte 

într-un singur fel şi care vede în culoarea roşu mântuirea 

sa. Muncitorul, ţăranul, intelectualul, membrul de partid 

nu erau decât denumirile diferite ale uneia şi aceleiaşi clone 

ideologice. Care a şi reuşit, o bună bucată de vreme. 

Trăiască 1 Mai, Ziua Uniformităţii Internaţionale! 

În entuziasmul general al celor 12 pagini scrise 

pentru furnici, cu corp 9 şi 10, abia scapă câteva rubrici: 

“Programul radio”, «Spectacole» şi «Sport». Rubrici care 

ocupă, împreună, mai puţin de un sfert de pagină. 

2.2. Cultura realismului socialist – o imagine 

mai bună pentru noi… 

Tonul patriotard în cele scrise, vorbite sau filmate 

(ne amintim de faimoasele jurnale care deschideau orice 

proiecţie cinematografică, precum şi jurnalele radio şi TV) 

a fost dat şi susţinut zi de zi de către presa P.C.R., care era 

de fapt singura presă a vremii. Atât scriitorii promovaţi în 

Şcoala de Literatură, cât şi acei scriitori care s-au aruncat 

de bună voie sub seceră aveau un model ideologic 

puternic, model pe care l-au aplicat fie în creaţiile lor 

literare, fie în articolele de presă. 

P.C.R. nu vedea în cultura pe care o promova şi 

finanţa decât un mod indirect de a se pune pe soclu, o 

modalitate de a omagia „epoca de împliniri măreţe” şi 

conducătorul ei. De fapt, P.C.R. folosea cultura ca pe un 

mijloc de propagandă şi manipulare. După crimele 

comise, mai în gura mare, mai în şoaptă, mai pe lumină, mai 

pe întuneric, partidul victorios, unicul partid şi-a dorit şi o 

răsplată: o imagine mai bună. O imagine mai bună pentru 

el însuşi, susţinută pe toate căile – presă scrisă, radio, TV, 

conferinţe, congrese şi literatură: 

Partidul e-n toate: e-n cele ce sunt 

Şi-n cele ce mâine vor râde la soare; 

E-n holda întreagă şi-n bobul mărunt, 

E-n pruncul din leagăn şi-n omul cărunt, 

E-n viaţa ce veşnic nu moare. 

(George Lesnea, Partidului, în antologia 

Vârstele patriei, 

întocmită de Emil Manu, Ed. Militară, 1967).

180 

Cenzura şi Securitatea – îngerii păzitori ai culturii 

Pentru crearea unei imagini favorabile şi pentru a 

confisca minţile de partea sa, Partidul şi-a făcut propria 

presă şi cultură, plătindu-şi regeşte slujitorii de cerneală. 

Numai că unii dintre actorii culturii, cei neangajaţi, 

erau cam năzdrăvani şi puteau scăpa oricând cu verbul 

pe lângă indicaţii şi directive, pe lângă planurile cincinale 

din literatură şi sarcinile de partid. Aşa că partidul a 

inventat un organism special numit Direcţia Presei. 

Aceasta era de fapt faimoasa Cenzură comunistă! Dovadă 

de câtă libertate de expresie exista! 

Nimic nu se tipărea, în acea vreme, fără ştampila 

cenzurii. Nici un articol, nici o carte, nici o poezie, nici o 

cumetrie sau anunţ mortuar. Puteai să baţi câmpii, dar nu 

să critici puterea şi „realizările” ei. Cenzura era la post. 

Fiecare cenzor cu ştampila lui, cu răspunderea lui (ierteni-se 

această curofonie involuntară). Un organism care 

funcţiona perfect, atât în sensul că rădea toate aluziile la 

rătăcirile puterii totalitare, cât şi în sensul că promova 

limbile şi lingăii în postura de ziarişti şi scriitori! Cenzura 

urmărea, în fond, realizarea unei imagini mai bune pentru 

noi, guvernanţii şi peceriştii, a unei unice şi de necontestat 

imagini favorabile. Ea veghea la buna imagine a puterii 

şi a statului socialist. În acest fel, ea propunea culturii, 

literaturii un anume conţinut şi o anume atitudine. Şi 

direcţiona oarecum literatura spre acel conţinut şi spre 

acea atitudine. 

Dar cenzura nu avea decât misiunea să urmărească 

şi să trieze doar ceea ce urma să intre în fluxul mediatic: 

presă, carte, programe şi jurnale radio şi TV etc. Ea nu se 

ocupa de viaţa scriitorului sau a ziaristului, care rămânea 

o necunoscută periculoasă. Aşa că Partidul le-a mai dat 

scriitorului şi ziaristului un înger păzitor: Securitatea. 

În probleme de cultură, Securitatea avea ca obiect 

“de studiu” instituţiile de cultură, creatorii şi legăturile 

acestora cu străinătatea. 

În instituţiile de cultură, redacţii, edituri, tipografii, 

Radio şi TV Securitatea îşi avea întotdeauna omul sau 

oamenii ei, care prezentau lunar rapoarte de activitate 

superiorilor. Cu acest control dinlăuntru al lucrurilor, 

conducerea instituţiilor în cauză nu putea fi decât de 

încredere şi îndatorată acelora care o puneau în fruntea 

bucatelor, a propagandei politice. De ce credeţi că atâţia 

directori şi foşti slujitori şi-au păstrat până astăzi posturile 

sau sunt activaţi şi folosiţi în continuare, sub diferite 

forme? 

Tot Securitatea, aşadar Securitatea Statului, avea 

grijă şi de omul de cultură. Ea îi urmărea scriitorului opera, 

comportamentul, relaţiile, călătoriile, prieteniile, iubirile, 

ieşirile în public. Era în vremea când Securitatea îi fişa pe 

scriitori şi întocmea rapoarte de activitate, în toată regula 

kaghebisto-maoistă, când racola informatori chiar din 

rândul acestora (Ion Caraion, Ştefan Augustin Doinaş, 

Al. Paleologu şi atâţia alţii, zeci şi sute), când întocmea 

dosare personale sau dosare ample de acţiune. Un astfel 

de dosar, numit “Artă şi cultură”, în mii de pagini, a fost 

întocmit în data de 17.01.1974 şi a fost distrus în data de 

22.12.1989, după cum ne informează Carmen Chivu, în 

articolul “Problema Arta – Cultura”, din Adevărul literar 

punctul pe i 

şi artistic (17 mai 2005). Un document-sinteză privitor la 

acest dosar precizează: 

“Organele de partid au aprobat ca Departamentul 

Securităţii Statului să desfăşoare activitate informativoperativă 

în sectoarele de artă şi cultură deoarece (…) 

unii oameni de litere şi artă dau dovadă de o insuficientă 

pregătire politico-ideologică. De aici (…) situarea lor pe o 

poziţie contrară politicii partidului şi statului nostru (…)”. 

Consideraţi a fi un fel de duşmani ai poporului, 

oamenii de cultură erau supravegheaţi de una dintre cele 

mai importante instituţii ale statului, care asigura 

securitatea naţiunii, a statului socialist: Departamentul 

Securităţii Statului. Ce mai, scriitorul era un adevărat 

pericol social… 

Presiunea exercitată de P.C.R., Cenzură, Securitate 

asupra omului de cultură a condus la naşterea, în acele 

vremuri, a două culturi paralele: o cultură vândută 

directivei politice, cultura realist-socialistă, oficială, şi o 

cultură neimplicată politic, neoficială, tolerată. 

Ştim foarte bine că unii scriitori au propagat din 

proprie iniţiativă doctrina peceristă şi au semnat statele 

de plată ale devotamentului de care au dat dovadă. Ştim 

foarte bine că aceia care trudeau la imaginea statului socialist 

şi a idealului comunist, creatorii operelor festivistpatriotarde 

nu erau nici cenzorii, nici angajaţii Securităţii, 

nici “cadrele de partid”, ci chiar unii dintre scriitori, şi mai 

cu seamă presa. Toţi aceştia au primit de bună voie oferta 

partidului de a lucra după modelul ideologic comunist. 

De bună-voie şi pentru avantaje materiale şi sociale 

considerabile. În acelaşi timp, fără avantaje şi angajamente 

directe, ci doar din „datorie patriotică”, tot pentru 

glorificarea realismului socialist, tot pentru imaginea şi 

gloria călăuzei numite P.C.R. au fost puse la lucru, în marea 

Orchestră Socialistă, Fanfara Depăşirilor Anuale de Plan, 

Toba Adeziunilor la Politica Oficială, Clavecinul Mamei 

Eroine, Flautul Pionierului, Ocarina Utecistului, 

Trombonul Omului Nou şi atâtea alte şi alte instrumente 

revoluţionare, pe care ceva mai târziu democratura avea 

să le sintetizeze în ceea ce numim azi imaginea partidului, 

bineînţeles a partidului aflat la guvernare. Pentru că 

democratura preia din mers de la diplodocii roşii cultul 

pentru propria imagine şi cheltuieşte cu el o halcă bună 

din bugetul ţării. După cum ne anunţă presa liberă, Partidul 

Trandafirilor a cheltuit în perioada 2001-2004 pentru 

imaginea sa (publicitate în mass-media) aproape 40.000 

de euro/zi, din banii publici, adică un Mercedes sau patru 

apartamente zilnic (Cotidianul, 10 martie 2005). Cât se 

mai vede din cultură în această cultură a imaginii este 

greu de spus. 

2.3. Cultura realismului socialist sau cultura de 

masă 

Cultura socialistă prezenta, în forme elevate, 

reflexele politicii şi ale doctrinei peceriste, o viziune 

totalitar-proletară asupra lumii. Dar pentru că viziunea 

politică trebuia să fie îmbrăţişată de masă, vehiculul 

acestei viziuni, cultura, nu putea fi decât de masă. Altfel 

spus, cultura se cerea a fi de masă, pentru că însuşi 

conţinutul ei era destinat masei.

Pentru propagarea culturii sale puterea comunistă 

s-a folosit atât de instituţiile de cultură, instituţii create 

chiar cu acest scop (unele dintre ele mai cred şi astăzi că 

opera de cultură este destinată gustului şi nivelului masei), 

cât şi de lipsa de caracter a creatorului, care a consimţit să 

se vândă ideologiei comuniste. Fireşte, performanţa în 

materie de cultură socialistă de masă nu s-a obţinut decât 

atunci când puterea, instituţiile “de cultură” şi creatorii 

şi-au dat mâna hărniciei lor doctrinare. 

Ce este cultura de masă promovată de comunism? 

Ea are cel puţin două caracteristici importante. Prima este 

aceea că dezvoltă un conţinut dogmatic (viziunea politică 

totalitară asupra lumii, dimpreună cu glorificarea “epocii 

de împliniri măreţe”), iar a doua caracteristică stă în 

destinaţia specială a culturii – masa de receptori, pe care 

trebuie să o manipuleze. Să urmărim, pe rând, conţinutul 

şi destinatarul operei socialiste de masă. 

1). Conţinutul culturii socialiste de masă 

Comunismul are darul de a oferi şi fixa în mod clar 

conţinutul noii arte. Forţele creatoare, artistice, şi alături 

de ele “noile talente”, cele ridicate “din rândul oamenilor 

muncii” sau specializate în Şcoala de Literatură şi 

promovate de Cântarea României, trebuiau să fie “capabile 

să oglindească prin arta lor, prin scrierile lor, preocupările, 

munca, lupta poporului nostru”, după cum cu atâta 

înţelepciune spunea tovarăşul Nicolae Ceauşescu, în 

cuvântarea rostită la întâlnirea cu activul de partid din 

regiunea Bacău, în acelaşi an cu istoricul Congres al IXlea 

(vezi volumul omagial Eroul, Editura Eminescu, 1989). 

Cultura nu căuta în sufletul omului, în suferinţele, visele 

şi revoltele lui, care oricum erau interzise, ci „oglindea” o 

singură dimensiune a vieţii, munca pentru noul sistem, 

glorificarea ei şi a epocii. Iată munca pe post de izvor al 

vieţii, în anul 1953 (antologia Vârstele patriei, citată anterior): 

O sondă de petrol vesteşte cum că 

Izvorul vieţii noastre e în muncă. 

(Mihai Beniuc, Stema ţării). 

Şi iată epoca de împliniri măreţe, “locomotiva 

zburătoare a istoriei mânată de cel mai roşu combustibil”, 

în poezia Erau oamenii viitorului, scrisă de Geo 

Dumitrescu, în 1963 (ib.): 

Erau oamenii viitorului, 

ingineri, meşteri, savanţi iscusiţi – 

toţi mecanici de noapte, încercaţi, 

ce pregăteau nu numai pâinea de a doua zi, 

ci noi motoare, puternice, hotărâtoare, 

ce aveau să urce, boltit, spre dunga zării, 

locomotiva zburătoare a istoriei 

mânată de cel mai roşu combustibil. 

Pentru ideologii partidului, omul nu avea alte 

preocupări decât cele proletare, umanitatea lui profundă 

nu trezea interes, iar opera de artă socialistă care îşi 

propunea să trateze totuşi această umanitate o făcea întrun 

mod deformat, într-o viziune partinic-patriotardă. Dacă 

opera socialistă avea ca temă dragostea, atunci ea se 

năştea între utecişti, muncitori şi muncitoare; dacă tânărul 

punctul pe i 

181 

avea vreun ideal, acesta era de fapt un ideal de tânăr 

muncitor sau ţăran, şi anume acela de a deveni utecist şi 

mai apoi membru de partid, de a munci mai bine, de a-şi 

depăşi planul şi de a fi premiat în întrecerea socialistă; 

dacă elevii aveau vise, atunci ei visau să fie cu toţii pionieri 

şi premianţi; profesorii visau alfabetizarea tuturor şi recolte 

peste recolte de premianţi şi de olimpici; mama visa să 

devină mamă eroină, pentru că de la al patrulea copil primea 

„indemnizaţia pentru mamă eroină”… Aşa se năşteau 

copiii cumpăraţi şi confiscaţi de partid, adică pionierii şi 

viitorii utecişti sau membri de partid. Suferinţele şi bucuriile 

nu erau ale omului pur şi simplu, ale omului din carne şi 

oase, ci ale omului deformat politic, care cunoştea foarte 

bine lista bucuriilor şi suferinţelor admise, a viselor, 

împlinirilor şi dezamăgirilor permise, precum şi lista celor 

interzise, atunci când securitatea îţi fotografia gândurile 

şi îţi număra bătăile inimii. În aceste condiţii, fericirea nu 

putea să vină decât pe filieră partinică şi să urmeze statutul, 

după cum atât de adânc scrie Ion Brad, în Sunt 

responsabilul cu fericirea (ib.): 

Ostaşul de rând al partidului mi se spune. 

Şi mi-i drag să aud. 

Sunt responsabil cu fericirea 

După prevederile din statut. 

Acesta este „omul nou”, conţinutul operei: un om 

fabricat, cu idealuri şi suferinţe induse, o imagine artificială, 

un surogat de om, imaginea socialistă a omului, iar nu 

omul însuşi. „Omul nou” este o viziune despre om indusă 

epocii şi creatorului de artă. Cultura socialistă de masă 

este una manipulată şi manipulantă. 

Atât conţinutul politizat (“omul nou”, realizările lui, 

P.C.R. pe post de mântuitor al omenirii) cât şi modelul 

proletar de gândire, în genere, au construit canonul socialist 

al literaturii de masă, elaborat de puterea totalitară. 

Scriitorul nu crea în marginea inspiraţiei sale, a libertăţii 

de creaţie, ci a canonului socialist-comunist, care, de 

vreme ce fusese deja elaborat în mod explicit şi păzit de 

bulanele de cauciuc, nu mai trebuia decât să fie pus în 

aplicare. În cultura, literatura de acest tip omul ajungea să 

fie o imagine fabricată după reţeta dogmatismului socialist-comunist, 

o imagine în serie, iar opera un mijloc de 

propagandă şi manipulare. „Omul nou” şi noua epocă, 

aceste surogate politice ridicate la nivel de model, care 

sunau bine în cutia de rezonanţă a dogmei, sunt proprii 

culturii de masă socialist-comuniste. Astfel de modele 

artificiale şi manipulante pot fi urmărite şi astăzi în fel de 

fel de produse “culturale”. În filmele indiene viaţa este 

plină de lux, farmec şi dans, când de fapt în India se moare 

de foame! Mai toate filmele americane sunt justiţiare prin 

excelenţă, când în America criminalitatea atinge cote 

maxime! O altă serie de filme de acţiune au de distrus 

duşmanii poporului american: Rusia şi ţările arabe. Când 

America va avea probleme în China, va trebui să ne pregătim 

pentru filmele în care chinezii sunt un pericol mondial… 

Modele existenţiale de masă aflăm în bâlciul bârfelor şi al 

bunului trai pe care ni-l vinde salba de telenovele; le aflăm 

în show-uri TV şi manele. Toate sunt opere care ne propun 

existenţe şi comportamente, visuri şi atitudini şablon,

182 

artificiale, facile. Toate propun modele existenţiale care 

uniformizează, care teşesc sau adorm gândirea şi spiritul 

critic, deci modele care manipulează masa într-o anume 

direcţie. Pentru că numai o masă controlată asigură puterii 

longevitate şi privilegii. 

2). Destinatarul culturii socialiste de masă 

De vreme ce culturii i se cerea un conţinut realistsocialist, 

ilustrarea vieţii şi a muncii pe ogoare, a muncii în 

fabrici şi uzine a “omului nou”, opera de cultură care purta 

acest conţinut trebuia să se întoarcă la „omul nou”, la 

făuritorul realism-socialismului…, aşadar la lucrătorii de 

pe ogoare, din fabrici şi uzine. Cultura epocii totalitare era 

şi se voia o cultură destinată masei. 

Câteva extrase din presa literară a vremurilor roşii 

ne vor convinge de faptul că în dealul-valea mioriţei 

noastre scriitorul ştia foarte bine, încă din anii ’50, care 

este şi trebuie să fie conţinutul artei sale şi mesajul pe 

care îl are de transmis masei. 

Maria Banuş. „Actualmente urmăresc activitatea 

unor mari întreprinderi industriale din Capitală pentru a 

cunoaşte cât mai adânc problemele ce se nasc, pe măsura 

dezvoltării conştiinţei oamenilor.” „Am de gând să scriu o 

piesă de teatru în care să se reflecte aspectele acestui 

proces”. „Tot în 1952 voi scrie o carte în versuri pentru 

copii despre «Expoziţia permanentă I.V. Stalin».” 

(Contemporanul, 11 ianuarie 1952). 

Radu Boureanu. „Lucrez la un roman în care voi 

încerca să reflect lupta poporului nostru muncitor 

împotriva agenţilor imperialismului, împotriva spionajului 

titoist, a sabotorilor diversionişti” (Contemporanul, 18 

ianuarie 1952). 

Eusebiu Camilar. „În primul rând vine un roman al 

vieţii gospodăriilor colective, un fel de continuare a 

Temeliei, cu alţi eroi, cu alte locuri, şi alte întâmplări.” “Un 

rol de seamă în acţiune îl va avea Hotărârea Partidului din 

Septembrie 1951, cu privire la gospodăriile agricole şi la 

întovărăşiri.” (ib.). 

Eugen Jebeleanu. „Voi lucra în 1957 la un poem 

închinat Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, cu 

prilejul celei de-a 40-a aniversări. Un altul, care este inspirat 

din cele văzute în Japonia şi care poartă provizoriu titlul 

Hiroşima, va apărea, cred, chiar la începutul anului.” 

(Gazeta literară, 3 ianuarie 1957). 

După cum se vede, scriitorul îşi accepta cu mândrie 

misia de propagandist cultural, el fiind conştient de sursa 

de inspiraţie „optimă”, conţinutul, problematica, 

mesajul şi destinatarul mesajului său artistic-revoluţionar. 

Atât prin conţinutul propagandistic cât şi prin 

destinaţia ei, cultura de masă exprimă un criteriu cantitativ: 

este cultura „tuturor”. Dar atunci când cultura este şi vrea 

să fie „a tuturor” ea este totodată a acelui nivel intelectual 

care este al tuturor. Distribuirea culturii în masa de 

receptori înseamnă coborârea ei la nivelul masei. Artistul 

înlocuieşte criteriile artistice şi propria lui viziune asupra 

lumii (în care ar trebui să căutăm fiinţa operei, a poeziei, a 

prozei etc.) cu cerinţa indusă masei: cu modelul „omului 

nou”. Cu un asemenea nivel valoric al destinatarului şi cu 

un asemenea conţinut impus, însă acceptat şi slujit cu 

punctul pe i 

osârdie de către culturnici, cultura de masă cerută şi 

favorizată de P.C.R. nu putea fi decât un fel de cultură de 

amatori şi pentru amatori. Cultura de masă este o cultură 

de amatori. Şi, după cât de bine era plătit gipsul literar, 

gipsul în care erau băgate vremurile şi omul sub forma 

unică a realismului socialist şi a „omului nou”, scriitorul 

vândut, scriitorul-doctrină nici nu avea pentru ce să îşi 

facă probleme de conştiinţă sau de conştiinţă artistică. El 

scria direct la nivelul directivei şi al masei, comunicarea 

dintre el şi masă era „perfectă”. Nici masa nu avea pentru 

ce să îşi pună problema ridicării ei la nivelul culturii, 

nici scriitorul nu cobora cultura la nivelul masei, de vreme 

ce el scria chiar la nivelul acesteia. Dar iată cultura de 

masă: Dan Deşliu, cu o parte a operei sale şi în special cu 

Lazăr de la Rusca. Romanul Mitrea Cocor, al marelui 

povestitor Marin Sadoveanu, Surâsul Hiroşimei, semnat 

de Eugen Jebeleanu, Desfăşurarea, nuvela 

propagandistică, a lui Marin Preda etc. Iată şi câteva 

frânturi de poeme, culese din volumul omagial Eroul, editat 

de Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, în anul 

Revoluţiei, 1989. 

Nina Cassian, Cântec. 

Aparţin Comunismului cu tot ce am mai bun, 

cu cele mai tinere idei ale mele, 

cu dragostea mea cea mai întemeiată, 

cu actele mele cele mai fecunde. 

Ion Crânguleanu, Un om, un timp, o ţară. 

Chipul României de azi 

Este chipul marelui întemeietor Ceauşescu, 

Demiurgul a toate gânditor, 

Şi-a toate visător, 

Apărător, vizionar, constructor, 

Erou cel dintâi al celei dintâi revoluţii. 

Radu Cârneci, poet căruia în luna mai 2005 revista 

Argeş i-a oferit Premiul Opera Omnia, Poem de slavă. 

Să fim! Şi să răsune peste vreme 

imensul cor din suflete-nălţat: 

Slăvit să fie-n suflet şi-n poeme 

El, Ceauşescu, marele bărbat! 

Dan Rotaru, Imn. 

Slavă acestei zile când ne cinstim Eroul! 

Slavă acestei patrii şi-acestui brav popor! 

E sărbătoare, prieteni, la noi în calendare, 

Când urcă naţiunea spre comunism în zbor. 

Cultura de amatori 

La râurile de poezii “profesioniste” se adăugau 

brigăzile artistice din fabrici şi uzine; se adăugau formaţiile 

de teatru, dansuri şi cântece patriotice ale căminelor 

culturale şi ale caselor de cultură, care dădeau spectacole 

gratuite pe scenele culturii comuniste, care umblau prin 

fabrici şi uzine, atunci când fabricile şi uzinele nu aveau 

propriile lor formaţii… 

Câtă atenţie a dat statul culturii de amatori? Cultura 

de amatori era promovată pentru că ea putea fi cu adevărat 

cultură la nivelul masei, dar şi pentru că ea nu opunea 

nici un fel de rezistenţă faţă de programele cultural-politice 

ale P.C.R. În dosarul de urmărire pe termen îndelungat a 

unei categorii profesionale, dosarul problemă numit

Activitate duşmănoasă desfăşurată de unele persoane 

în domeniile de artă şi cultură, întocmit de 

Departamentul Securităţii Statului în anul 1974, sunt 

inventariaţi, în afara scriitorilor profesionişti ai U.S.R., a 

artiştilor plastici profesionişti ai U.A.P. şi în afara 

profesioniştilor aparţinând Uniunii Compozitorilor, “cca. 

5.600 de persoane cu lucrări publicate şi peste 2.000 cu 

preocupări literare ce activează în cele peste 237 de 

cenacluri, (…) cca. 4.000 de artişti plastici amatori, care 

sunt cuprinşi în 105 cenacluri, (…), cca. 400.000 de 

persoane cuprinse în peste 30.000 de formaţii artistice 

de amatori.” (Carmen Chivu, ib.). O activitate culturală 

de masă destul de bogată, iniţiată şi aprobată (ca şi 

fiecare cenaclu…) de Partid, prestată de amatori uşor de 

manipulat, fericiţi că au fost scoşi pentru câteva zile din 

producţie… O activitate pentru educaţia socialistă a 

maselor, generată şi finanţată de P.C.R. De fapt, Partidul 

este acela care a propagat şi protejat cultura de masă 

sau de amatori, încercând să o substituie culturii. 

Toate acestea sunt manifestări cultural-ideologice 

care multiplică, în scopuri propagandistice, chiar modelul 

omului nou, care se întrec în omagii şi laude aduse noii 

epoci. Ehei, ce mai vremuri revoluţionare şi adânc 

patriotice! Ce de mai scriitori, care făceau de serviciu la 

aplauze! Ce mai extemporale literare cu secera la butonieră, 

de sărbători, de 1 Mai muncitoresc, de 23 August, de 30 

Decembrie, de 24 Ianuarie, ziua de naştere a tovarăşului, 

pe vremea când mergeam din sărbătoare în sărbătoare şi 

din realizare în realizare, din steag în steag şi din comision 

literar în comision literar! Ce mai vânzoleală prin Casa 

Scânteilor Literare şi prin redacţiile jurnalelor! Ce mai 

conferinţe cultural-educative şi sărbătoriri ale lui Mihai 

Eminescu, în care portretul (musai) de tinereţe al poetului 

era vegheat de secera şi ciocanul, de stema ţării sau de 

portretul tovarăşului! Ce mai expoziţii de împliniri şi 

realizări măreţe! Ce mai expoziţii de artă plastică, pline 

ochi cu portretele Cârmaciului şi ale tovarăşei sale de cârmă. 

Ce mai teatru de amatori şi concursuri literare de amatori 

pe teme patriotice: Tineret, mândria ţării, Cântec pentru 

patrie, Zorii noii epoci, Patria mea socialistă! Ce mai 

brigăzi şi chiote săteşti! Şi orăşeneşti-ostăşeşti. Ce mai 

cultură adânc patriotică, de masă, prin fabrici şi uzine, 

până la sinteza finală. Până la marea sinteză: Cântarea 

României Socialiste! Până la Daciada! Au pierit oare 

toate acestea? Manelele, telenovelele, show-urile sărăciei 

noastre color nu sunt ele fiicele, emanicipate, ale aceleiaşi 

culturi de masă? Nu sunt acestea modelele sărăciei noastre 

spirituale? Nu înlocuiesc ele atât de bine voma comunistă 

care, ca şi atunci, ni se serveşte pe post de delicatese 

culturală? 

2.4. Cultura realismului socialist sau cultura 

avantajelor 

Curios este totuşi faptul că Partidul nu a pus nici 

unui om de cultură pistolul la tâmplă pentru a-l înregimenta 

scopurilor sale. Nu vorbim de cei închişi pentru reeducare, 

ci vorbim de cei care având libertatea pe care o aveau, au 

optat ei înşişi pentru cultura de partid. Poetul să intren 

Partid nu era doar finalul, apoteotic, al unui poem 

punctul pe i 

183 

(Multe semne ai primit când trăiam la Copenhaga) scris 

în anul 1965, la Copenhaga, de către Ion Gheorghe, pe 

când acesta nu mai putea de grija Partidului şi a misiunii 

pe care trebuia să o aibă în acele vremuri poetul român, 

ci şi o tehnică pe care unii poeţi au urmat-o încă din anii 

’50: ei au intrat în Partid chiar cu opera lor! El, scriitorul, 

omul de cultură, a venit de cele mai multe ori de bună 

voie să ia lumină, să întâmpine partidul şi realizările lui 

cu talentul, cu arta sa. Aşa încât nobila încercare a lui 

Alex Ştefănescu (România literară, din 18-24 mai 2005) 

de a salva onoarea Uniunii Scriitorilor, de atâtea ori 

compromisă în epoca proletcultismului şi a “socialismului 

multilateral dezvoltat” prin literatura vândută a unora 

dintre membri ei este cam lipsită de argumente. Dar să-l 

ascultăm pe Alex Ştefănescu: 

“U.S.R. a fost, în timpul comunismului, un spaţiu în 

care se practica democraţia, promovându-se dezbaterile 

libere, polemicile, votul secret (care nu garanta 

unanimitatea), analiza critică a documentelor oficiale.” 

Faptul că U.S.R. a fost condusă de-a lungul timpului în 

mare parte de zeloşi slujitori ai P.C.R., faptul că până şi în 

democratură, în perioada iunie 2001-mai 2005, ea a avut în 

fruntea ei un scriitor acuzat de Doinea Cornea a fi fost 

informatorul Securităţii (cu numele de cod Udrea) nu îi 

face prea multă onoare. Mai mult de atât, după ce (în urma 

acuzaţiilor aduse) Eugen Uricaru şi-a dat demisia, nu am 

auzit ca U.S.R. să fi dat vreun comunicat care să 

limpezească lucrurile. Ceea ce înseamnă că U.S.R. nici nu 

recunoaşte nici nu respinge postura de informator al 

Securităţii a preşedintelui ei. U.S.R. nu riscă să fie nici de 

partea lui Uricaru, nici împotriva lui. Cine ştie cum se 

răsucesc vremurile în acest spaţiu unde “se practica 

democraţia”? 

Dar să revenim la scriitorul care a venit de bună 

voie să întâmpine partidul şi realizările lui cu arta sa. Ce îl 

va fi determinat să se vândă? Se ştie că el, ca slujitor şi 

funcţionar cultural, avea întotdeauna ceva de câştigat: 

bani grei pentru un articol, o proză sau o carte de poezie 

pe linie, posturi la revistele şi publicaţiile literar-socialiste, 

posturi în edituri, salarii grase pentru cenzura roşie, 

împrumuturi băneşti (adesea nerambursabile) de la 

Uniunea Scriitorilor din România, editarea cărţilor în tiraje 

mamut (vremea mamuţilor literari!), concedii gratuite, cazări 

ieftine “la mare şi la munte”, excursii „de calificare” în 

străinătate... De pildă, Nicolae Labiş primea pentru o poezie 

pe linie câteva sute de lei, când salariul unui muncitor era 

de 800 de lei. Datoriile lui Eugen Barbu la Fondul Literar al 

U.S.R. depăşeau în 1989 suma de 2.000.000 lei, când o 

maşină Dacia costa 75.000 lei… Dacă U.S.R. ar publica 

listele cu cei plătiţi de Fondul Literar al U.S.R., atunci s-ar 

vedea cine şi cu cât era răsplătit pentru serviciile ideologice 

aduse. Ce vremuri, tovarăşi! În România fricii a crescut, 

viguroasă, România confortabilă a slujitorilor 

recompensaţi pentru serviciile aduse statului socialist. 

Iată aşadar omul de cultură, care şi-a vândut sufletul 

şi libertatea artistică pentru câţiva arginţi, pentru câteva 

avantaje… Ce fel de cultură putea să fie am văzut în 

declaraţiile anterioare şi în cele câteva strofe deja citate. 

Să mai luăm un exemplu.

184 

Poporul simplu numele-i rosteşte 

Din mari oraşe-n cel mai mic cătun. 

Azi, Ceauşescu, spus pe româneşte, 

Înseamnă Cel Viteaz, Cel Drept, Cel Bun. 

Aşa scria Nicolae Dragoş, un poet comunist 

până-n celule, în volumul omagial Eroul, în anul 

Revoluţiei, 1989. Aşa scria poetul partidului şi directorul 

Scânteii, “organul Partidului”, alături de alţi 96 minunaţi 

poeţi, prozatori şi critici, dintre care îi amintim doar pe 

Mihai Beniuc, Radu Cârneci, Dan Rotaru, Ion 

Crânguleanu, Violeta Zamfirescu, Ion Segărceanu, 

Traian Inacu, Violeta Zamfirescu, Ion Brad, Ilarie 

Hinoveanu, D.R. Popescu, Al. Balaci, Ion Doru Bălan, 

Vasile Rebreanu, Eugen Barbu, Şerban Cioculescu, 

Mihai Ungheanu, George Lesnea, Nina Cassian… De 

fapt, aceştia erau prezenţi în mai toate publicaţiile 

literare ale vremii, făcând fruntea literaturii. Pe de altă 

parte, numai sutele de poezii şi articolele înflăcărate ale 

lui Adrian Păunescu, puteau alcătui, ele singure, un 

Omagiu pe cont propriu. 

Ne amintim că sobrul poet Doinaş era prezent în 

aproape toate numerele Secolului XX, şi destul de des în 

Luceafărul sau România literară. Nu se prostitua, 

asemenea curvelor literare, însă avea îndemânarea să 

mulgă, la rând, toate ţâţele Vacii Comuniste. 

Marin Sorescu, unul dintre scriitorii de succes 

(meritat) ai epocii trecute, trecea lejer şi cu acte în regulă 

(eliberate de…) graniţa socialistă, pentru a ne reprezenta, 

fără ca noi să ştim că suntem reprezentaţi, la toate întâlnirile 

culturale din ţările capitaliste (Franţa, Italia, Spania, 

America etc.) şi necapitaliste. Cum reuşea el, dintre toţi 

scriitorii, să treacă graniţa cel puţin de două ori pe an, nu 

se ştie. Cu o asemenea trecere, el a reuşit să pună mâna 

hărniciei şi devotamentului său tainic chiar şi pe Ministerul 

Relativei Culturi, după Revoluţie, până ce a fost dat jos 

chiar de colegii săi, scriitorii. De scriitorii necompromişi. 

Aceeaşi scriitori l-au scos în anii ’90, “cu consimţământul 

şi complicitatea conducerii de atunci a Uniunii Scriitorilor” 

(Eugen Simion, în revista Argeş, din martie 2005), până şi 

din conducerea revistei Ramuri, pe care i-o încredinţase 

Partidul. 

Ce a câştigat cultura română în urma excursiilor de 

documentare şi calificare soresciene este greu de spus. 

Ce a câştigat Sorescu este vizibil: 50 de cărţi editate şi 

reeditate în ţară, 51 de cărţi în afara ţării, sute de cronici 

omagiale la propria sa operă. O realizare mai mare ca a lui 

Mihai Beniuc, poet care în perioada proletcultism-realism 

socialist abia dacă a reuşit să publice 75 de cărţi! În medie, 

Sorescu publică pe parcursul a 34 de ani trei cărţi pe an, 

când în regim “normal” scriitorii români aşteptau ani întregi 

la editurile statului să publice o carte. Iată specificul 

naţional! Şi pentru că devotamentul poetului trebuia 

evidenţiat în toată măreţia sa, în anul 2005 i se dedică cea 

de a V-a ediţie a manifestărilor Zilele Marin Sorescu, unde 

prietenii, între care şi Adrian Păunescu, încearcă să îi 

recondiţioneze, post-mortem, imaginea. Imaginea socialliterară 

a unui poet compromis, dar fără scrieri 

compromiţătoare, Sorescu, este “salvată” de un poet 

compromis şi social şi prin propriile scrieri… Iată sub ce 

punctul pe i 

formă originală se poate manifesta, până şi astăzi, 

specificul naţional! 

Nichita Stănescu, poetul care ne-a creat iluzia 

libertăţii de expresie într-o epocă nu atât de liberă, şi care 

a practicat nu de puţine ori libertatea de expresie în afara 

poeziei, nu s-a sfiit în nici un fel să-şi înalţe postamentul 

statuii sale de poet liber şi „creator de limbaj poetic” pe 

două cărţi roşii, Un pământ numit România şi Roşu vertical, 

penibile valoric de la un capăt la altul; două cărţi 

ale adeziunii „inteligente”, mascate. La cărţile vândute 

ale scriitorilor oficiali vom mai adăuga atitudinile 

vândute, a căror căpetenie era, într-o vreme, Eugen 

Barbu, membru în Comitetul Central al Partidului, prozator 

care trebuia să-şi apere plagiatul din Paustovski cu 

ocarina articolelor scrise împotriva Europei Libere, în 

revista Luceafărul şi în Săptămâna, vreme de doi ani. 

Cultura ne apărea în acele vremuri, nu aşa depărtate, un 

troc reciproc avantajos: omul de cultură slujea puterea 

politică, iar puterea îşi răsplătea în diverse moduri 

slujitorii. Cultura-convenţie, cultura contract culturalpolitic, 

cultura realismului socialist, cultura vândută, 

cu scăpări valorice inevitabile prin fisurile sistemului, 

cultura avantajelor era în frunte: ea era în fond cultura 

oficială, iar purtătorii ei erau chiar gloriile literare ale 

vremii. Ei au “salvat” cultura română şi Uniunea 

Scriitorilor din care au făcut (fac) parte. Ei deţineau, 

atunci, puterea în cultură, pentru că ei conduceau 

majoritatea revistelor literare şi toate editurile. Ei erau 

scriitorii. Definiţia scriitorului de succes din acea vreme, 

deşi nerostită, era evidentă: Câtă limbă pe spatele 

puterii politice, tot atâta glorie literară! Iată de ce 

breasla a fost şi este scindată şi de ce revizuirile literare 

actuale nu sunt bine văzute de o parte a breslei 

scriitoriceşti… 

3. Cultura tolerată, din vremea dictaturii 

În vremea dictaturii comuniste, alături de cultura 

„burgheză” oprimată şi de cultura oficială favorizată, s-a 

strecurat o cultură paralelă, neoficială, neimplicată politic, 

o cultură căreia i s-a mai spus tolerată. Nu a fost o 

cultură protestatară, căci ar fi fost repede trimisă la stuf, 

dar a fost o cultură care îşi vedea de obiectivele ei fireşti, 

cele estetice, şi care uneori ne vorbea printre rânduri. Şi 

poate ar trebui să întărim faptul că după anii ’60 cultura 

neimplicată politic reţine de fapt atenţia lectorului 

inteligent şi a criticii. Cărţile lui Augustin Buzura, Marin 

Preda, Ştefan Bănulescu, Mircea Horia Simionescu ş.a. 

se epuizează, Cioran se vinde pe sub mână cu bileţel de la 

George Bălăiţă, directorul Editurii Cartea Românească, 

chiar în sediul editurii, iar Marin Sorescu şi Nichita 

Stănescu joacă rolul de poeţi liberi şi eliberatori, pentru 

inhibiţiile politice ale breslei. 

După „lichidarea” culturii „burgheze”, sub dictatura 

socialist-comunistă s-au dezvoltat aşadar două direcţii 

culturale contrare: cultura vândută, oficială, şi cultura 

nevândută politic, neoficială sau cultura tolerată. De o 

parte sunt scriitorii vânduţi de bună voie şi împovăraţi de 

arginţi şi de lauri, iar de cealaltă parte scriitorii care, cu 

sau fără glorie, au refuzat să se vândă puterii comuniste,

şi care au făcut literatură, pur şi simplu, aşadar în 

coordonatele estetice ale literaturii, iar nu ale modelului 

literar realist-socialist. Au fost scriitorii care, nederanjând 

politic sistemul, au putut scăpa printre degetele cenzurii: 

scriitorii tăcerii. Scriitorii toleraţi. 

Se uită adesea că scriitorul vremurilor proletarsocialiste, 

cel scăpat de prigoana roşie, a avut totuşi 

libertatea de a alege între două lucruri: între literatura 

oficială, vândută, şi literatura neimplicată politic. De fapt, 

aceste două direcţii au fost în viaţă, în ofensivă (deschisă 

sau tacită), cultura „burgheză” fiind strânsă, o perioadă, 

de gât. Dar, dacă scriitorul a ales de bună voie între cultura 

comunistă şi şansa de a face cultură, pur şi simplu, vina 

culturii/literaturii comuniste nu poate fi doar a vremurilor 

comuniste, ci şi a scriitorilor care au ales ei înşişi să facă 

o astfel de literatură. 

XXX 

Cele trei tipuri de cultură din comunism scindează 

pe bună dreptate conceptul de cultură şi pe cel de creator. 

Nu putem pune semnul egal între scriitorul „burghez” 

oprimat, scriitorul vândut comunismului şi scriitorul 

nevândut, neimplicat politic. Nu putem pune semnul egal 

între aceşti scriitori, pentru că operele lor au conţinuturi, 

atitudini şi ideologii diferite şi/sau contrare. Atunci când 

scriitorii au optat pentru o cultură/literatură sau alta ei au 

optat implicit pentru diferenţierea, scindarea operei lor 

din corpul mare, firesc, al culturii şi, mai departe, ei au 

optat pentru un anume loc în memoria (istoria) culturală a 

naţiei, pentru un anumit viitor sau destin cultural/literar. 

Scuza scriitorului comunist că a scris sub vremi, aşadar 

sub opresiunea vremurilor, este lipsită de temei, de vreme 

ce vremurile nu l-au forţat să scrie manifeste literarcomuniste, 

ci tocmai el a fost acela care a ales să slujească 

vremurile roşii. 

Cinstiţi fiind, va trebui să recunoaştem că pe aceste 

tărâmuri omul de cultură, artistul, a stat sub vremi în chipuri 

diferite. Decât să se vândă, unii au preferat să fie călcaţi în 

picioare şi chiar striviţi de vremi; alţii s-au vândut de bunăvoie 

necuratelor vremuri, slujindu-le cu osârdie, iar alţii, 

neconfiscaţi de vremuri, au mers în paralel cu ele, 

urmărindu-şi opera şi obiectivele artistice, atât cât a fost 

posibil. Vremurile nu reuşesc să-i teşească şi să-i egaleze 

pe toţi scriitorii, aşa după cum adesea se crede. Unii dintre 

ei chiar scapă nepervertiţi. Funcţionarii culturali, chibiţii 

şi mimozele literare care visează la un singur mod de a fi 

al culturii, la un singur tip de scriitor sau de destin literar 

şi, implicit, la o împăcare ecumenică merg prin cultură legaţi 

la ochi sau înlătură în mod deliberat realitatea culturală, 

evidenţele. 

4. Cultura sponsorizată şi vremurile democraturii 

Toate acestea sunt vestigii ale trecutului. Însă 

Muzeul de Diplodoci, Velociraptori şi Tiranossaurus 

culturali îşi mai trimite din când în când umbrele până în 

uşa noastră. Se aude că noul director al celei mai 

importante (pe vremuri) edituri, vindea în anii 2004-2005 

cu numai 200 $ sigla editurii pe care o conducea oricărui 

amator dispus să o cumpere. Remarcaţi: numai sigla! S-a 

punctul pe i 

185 

scris în presă că Ministerul Aproximativei Culturi a 

favorizat, până mai ieri, pe sub mână, o seamă de 

funcţionari culturali. O listă cu averile câtorva lucrători 

din Minister publicată în anul 2004 de un cotidian (de 

scandal, desigur) arată că şi pe burta culturii se joacă cu 

zaruri măsluite şi se câştigă bine de o parte a baricadei. De 

o singură parte. Care cu totul întâmplător este aceea a 

puterii. 

Care este acum raportul dintre puterea politică şi 

cultură? Are puterea cel puţin acum responsabilitatea 

culturii, aşa cum îşi închipuie vânătorii de fluturi? Acordă 

ea cel puţin acum libertate de mişcare culturii? 

Literatura şi viaţa noastră literară au cunoscut după 

1989 schimbări greu previzibile sub dictatură. Dispariţia 

cenzurii, a controlului şi dirijismului politic, aşadar 

libertatea de exprimare este fără îndoială bunul cel mai 

semnificativ câştigat. Dar libertatea de exprimare a trebuit 

să fie de îndată plătită cu lipsa mijloacelor financiare 

necesare editării şi distribuţiei cărţii, aşadar cu o altfel 

de piedică pusă de stat, de „noua putere” literaturii, în 

grija ei neţărmurită faţă de destinele şi cultura acestei 

naţii. 

Legea din care cultura ar putea să trăiască, prin 

care ea ar putea să rămână în viaţă este Legea mecenatului. 

Dar această lege nu îl favorizează financiar (prin reducerea 

impozitului pe venit) pe mecena, aşa cum se întâmplă 

oriunde în lume, şi de aceea sponsorul nu are nici o 

motivaţie să sponsorizeze cultura: în consecinţă, legea 

nu are nici pe departe eficienţa scontată. Avantajele 

financiare acordare sponsorului ar subţia de fapt 

contribuţia respectivului sponsor-patron la buget. Iar 

guvernul nu poate să subţieze bugetul din care trăieşte, 

adică bugetul din care îşi permite salarizări peste poate, 

laptop-uri, maşini de lux, conturi în valută sau piscină în 

marea Casă a Poporului… 

În mare vorbind, s-ar părea că în democratură 

cenzura politică este înlocuită cu cenzura financiară, în 

sensul că Legea mecenatului şi celelalte legi “culturale” 

sunt numai parţial eficiente şi puse pe rod. În aceste 

vremuri, cultura română este o cultură sponsorizară, 

şi vom înţelege, aici, că ea nu este sponsorizată de la 

sine, ci prin abilităţile creatorului pus să se descurce în 

hăţişul sponsorizării. Cultura română este de fapt o 

cultură care aleargă după sponsor, după mecena. 

Oricum, se vede că nici acum cultura nu poate să stea, 

financiar, pe propriile ei picioare şi că fără relativa 

dezlegare financiară a politicului am avea şi mai puţin 

decât puţinul pe care îl avem în prezent – parte din 

revistele de cultură şi din activităţile culturale, să 

spunem. Epoca în care trăim este aşadar aceea a culturii 

parţial şi pe sponci sponsorizate. 

O serie de alte împiedicări ale literaturii şi culturii, în 

genere, sunt observabile chiar dinlăuntrul fenomenului 

cultural postcomunist: invazia, în masă, a telenovelei, a 

show-ului tâmp şi a manelei politice televizate, preţurile 

enorme ale cărţilor, diminuarea interesului pentru lectură. 

Nu poate fi trecută cu vederea nici bogata/stufoasa ofertă 

literară, care pune pe tarabe carte de toate felurile.

186 

Literatura pornografică, literatura timpului liber, a oracolelor 

şi zodiilor, a ghicitului în palmă, în cafea şi în fese, sunt 

doar câteva manifestări ale recentei libertăţi culturale, 

libertate în care editurile văd ceea ce este de văzut: una 

dintre modalităţile de a face bani. Altfel, o altă literatură 

de masă. 

Uneori sunt observabile cu ochiul liber 

schimbări curioase şi „inexplicabile” chiar în sânul 

breslei scriitoriceşti. Scriitori care în regimul trecut 

erau citiţi pe sub mână aproape că au devenit acum 

reprezentanţii oficiali ai Puterii. Augustin Buzura, care 

sub dictatură a fost un model etic şi scriitoricesc, a 

jucat până nu de mult pe caii Preşedinţiei şi ai 

Institutului Cultural Român, iar Emil Hurezeanu, poetul 

care făcea gloria Europei Libere, reuşeşte performanţa 

de a-l consilia ani buni pe preşedintele iluziilor şi 

nefericirilor noastre. Mai nou, joacă un rol de analist 

politic, de nu se ştie cine plătit… 

Faţă de alte asemenea schimbări de direcţie sau de 

adaptări la noua Putere, ah, ispita puterii şi a arginţilor 

pe măsură!, pe care nu le mai contabilizăm, un Adrian 

Păunescu rămâne credincios aceloraşi principii proletare 

ca şi în trecut, bine apărat în faţa ideilor democrate de 

zidul său de cărţi şi de camerele TV, Corneliu Vadim îşi 

publică şi acum volumele în şapte limbi şi ruseşte; volume 

pe care şi le lansează împreună cu steguleţele şi 

broşurile de propagandă ale popularului său partid. D.R. 

Popescu, cel care nu a plătit în nici un fel acribia cu care 

a slujit Partidul Comunist în defavoarea breslei 

scriitoriceşti, iese nonşalant şi fără pată pe piaţa literară, 

în timp ce Mihai Ungheanu urcă în tăcere şi cu fruntea 

sus încă o treaptă a devenirii sale social-politice. Siberia 

spiritului din România totalitară este uitată şi mai ales 

negată de către aceia care au trăit în România 

confortabilă a slujitorilor plătiţi şi răsplătiţi pentru 

devotamentul lor. Savantul care ne-a pus pe masă 

„literatura dacă”, şi asta înainte ca vreun cărturar să fi 

descoperit cel puţin scrierea dacilor, Mihail Diaconescu 

(„Istoria literaturii daco-romane”), restaurat în anul 2001, 

vreme de doi ani, la revista „Argeş”, îşi duce mai departe 

programul naţionalist început în anul 1966, la numai 27 

de ani, când era, de asemenea, directorul acestei 

publicaţii, şi nu ratează prilejul să-l „desfiinţeze” en gros 

pe Eugen Lovinescu pentru ideile sincroniste ale 

acestuia. 

Curios este că în timp ce sumbrele călăuze în teritoriu 

ale fostei ideologii o duc bine şi-acum, subvenţionate 

cum au fost până mai ieri de Ministerul Culturii (o, 

democraţie!), în timp ce ele îşi continuă nestingherite opera 

şi tezele, cei marginalizaţi ieri preferă tăcerea sau gestica 

ineficace. În afara câtorva excepţii – Liviu Ioan Stoiciu şi 

Al. Cistelecan, spre pildă – se aude cumva răspicat, decis 

şi compact glasul optzeciştilor, care până mai ieri se văitau 

de chinga comunistă? O parte din ei s-au înşurubat bine 

în sistem ca directori de instituţii, reviste, edituri, sunt 

universitari ori membri ai unui partid sau altul, în timp ce 

alţii, pesemne puţini, acceptă tăcerea pentru beneficii 

conjucturale oferite de Putere. O parte din revoltaţii de 

ieri sunt slujitorii de azi. Ordinul Meritul Cultural şi 

punctul pe i 

indemnizaţiile de merit acordare de către un fost preşedinte 

şi de Academia Română câtorva scriitori au şi o altă 

semnificaţie decât cea lăudabilă şi la vedere. 

Altfel, marele critic Gheorghe Grigurcu îşi poate duce 

mai departe odiseea revoltei sale în Amarul Târg şi poate 

să accepte suspendarea revistei literare pe care o conduce, 

în timp ce responsabilitatea culturală a Ministerului Culturii 

şi Cultelor constă, ne anunţă presa, în acordarea vizelor 

pentru localurile de striptis. 

5. Cultura liberă 

Puterea comunistă şi democratura au făcut posibile 

patru tipuri de cultură distincte: cultura burgheză, 

aruncată în spatele gratiilor, cultura realismului socialist 

(vândută), cultura neimplicată politic, „liberă” sau 

tolerată a epocii totalitare, şi cultura 

(pseudo)sponsorizată. Cât priveşte puterea democrată cu 

adevărat ea este favorabilă culturii, de fapt favorabilă 

culturii libere. În ţările democrate cultura este sponsorizată 

de stat, există programe culturale, iar legea mecenatului 

este o lege care funcţionează. Cultura liberă este cel deal 

cincilea tip de cultură pe care puterea politică îl face 

posibil. 

Cu aceste cinci tipuri de cultură se va fi înţeles că 

schimbările din sânul puterii politice au consecinţe 

asupra culturii, fie în ceea ce priveşte intrarea ei în 

existenţă, fie a difuzării, fie a conţinutului şi libertăţii de 

manifestare a culturii, fie al fie al tuturor acestor aspecte. 

Puterea poate fi favorabilă sau ostilă culturii libere, după 

cum îşi poate crea cultura propagandistă de care are 

nevoie. 

Dacă într-un stat totalitar politicul îşi creează propria 

cultură şi îngăduie o cultură tăcută, în statul democrat 

politicul are responsabilităţi faţă de cultură. De fapt, 

în statele democrate puterea are responsabilităţi, de care 

se achită sau nu, în toate domeniile existenţei: economic, 

religios, politic, social, educaţional etc., prin legile pe care 

ea însăşi le mediază, le face posibile. Eschiva, în istorie, a 

puterii de la responsabilităţile sale este un lucru care ne 

priveşte pe toţi, iar eschiva culturală este una dintre ele, 

poate cea mai pregnantă. Procentul de 0,1% din buget 

alocat culturii, după Revoluţie, adică cel mai mic din 

procentele alocate, vorbeşte despre câtă atenţie i se dă 

culturii. Tacticele puterii având ca obiect cultura sunt deacum 

cunoscute, iar noi nu am făcut altceva decât să 

citim şi să recitim vremurile. 

Puterea politică, putere care le ţine pe toate sub 

cheile ei, (cine nu ştie asta?) se intersectează întotdeauna 

cu această fiinţă stranie, Cultura, iar urmările sunt atât de 

diferite: îi taie venele sau îi cumpără sufletul şi o pune, 

aşa, vândută şi penibilă pe soclu; o ţine în întuneric sau o 

lasă slobodă pe străzi; o leagă la gură sau o lasă să 

vorbească.

Gabriel CATALAN 

Un document al Securităţii despre starea cultelor din România în 1948 

Documentul de mai jos, pe care l-am găsit, la Arhivele Naţionale Istorice Centrale, « rătăcit » printre alte 

documente anoste şi fără legătură cu problema religioasă, în dosarul 36/1946 din Fondul Ministerului de Interne/ 

Direcţia Generală a Poliţiei, la filele 225-229, este un aşa zis “Buletin culte religioase” (f.224), referitor la evouţia 

situaţiei din sectorul religios în a doua săptămână a lunii noiembrie din anul 1948. Emitentul acestui document este 

Serviciul III Culte din cadrul Securităţii Statului. Conţinutul documentului trece în revistă noutăţile din cadrul 

confesiunilor ortodoxă, romano-catolică şi greco-catolică, adventistă de ziua a 7-a, adventistă reformistă, 

penticostală, a Martorilor lui Iehova, stiliştilor şi nazarinenilor, precum şi cele privind grupul evreilor trecuţi la 

creştinism prin Misiunea Norvegiană. 

Importanţa documentului constă în faptul că se confirmă supravegherea informativă intensă a cultelor de 

către Securitate şi, în cadrul acesteia, ponderea fiecărui cult, cel catolic de ambele rituri ocupând primul loc în 

atenţia organelor de represiune (i se alocă şi cel mai mare spaţiu), fiind urmat de cel ortodox, majoritar, apoi de cele 

neoprotestante şi protestante sau de alte religii decât cea creştină; aceste proporţii fiind coincidente cu structura 

Serviciului III Culte, împărţit în trei birouri, care răspundeau separat de cele trei mari probleme: -ortodoxă; -catolică; - 

protestantă, neoprotestantă şi secte, plus alte religii necreştine. Lectura textului ne permite să sesizăm atât 

principalele obiective ale puterii comuniste în plan religios, cât şi starea de spirit a credincioşilor (foarte mulţi laici 

de diverse credinţe sunt menţionaţi) şi a clericilor din România. 

Foarte interesante sunt detaliile privind vechile simpatii legionare sau antonesciene ale unor ierarhi ortodocşi, 

dar şi oportunismul acestora în raport cu unii simpli enoriaşi care încercau să protesteze sau să se alieze cu ierarhii 

catolici pe baza unor convingeri comune anticomuniste, organizarea rezistenţei greco-catolicilor, în fruntea căreia 

sunt remarcaţi episcopii Ioan Suciu, Iuliu Hossu şi Vasile Aftenie, şi a celei romano-catolice din Moldova 

coordonată de episcopul Anton Durcovici, evacuarea arhivelor Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti la 

Vatican şi situaţia Nunţiaturii Apostolice, cea financiară a catolicismului şi cea a învăţământului religios, calmul 

relativ din sânul cultelor istorice şi îngrijorarea şi pregătirea pentru activitatea ilegală a „sectelor”. 

Sper ca editarea documentului de mai jos să ajute cât de puţin la clarificarea şi îmbogăţirea discursului 

istoriografic privind cultele religioase din România în perioada comunistă. 

Gabriel Gabriel Gabriel Catalan Catalan 

Catalan 

NOTA 

“13/13 Noiembrie 1948 

Cu privire la evoluţia situaţiei în sectorul religios în 

săptămâna expirată, se semnalează următoarele: 

La mănăstirea Antim a călugărilor ortodocşi din 

Capitală domneşte o acută rivalitate între fostul stareţ 

GRIGORE DINCĂ, fost arhiereu vicar al Episcopiei din 

Vâlcea şi actualul stareţ ZAHARIA VALERIAN, fost inspector 

în Ministerul Cultelor. GRIGORE DINCĂ [îi] 

reproşează lui ZAHARIA VALERIAN trecutul său legionar, 

iar ZAHARIA VALERIAN lui GRIGORE DINCĂ 

colaborarea sa cu MIHAI ANTONESCU. În jurul acestei 

rivalităţi, călugării şi vizitatorii laici ai mănăstirii s-au 

împărţit în două tabere. 

În cercurile clerului ortodox se comentează cu 

ostilitate ridicarea din cimitire, cu ajutorul poliţiei, de către 

organele Patriarhiei, a preoţilor pensionari, în urma 

sugestiei preotului consilier IOAN HURDUC. În timp ce 

aceste măsuri sunt interpretate de cercurile reacţionare 

ca fiind începutul persecuţiei împotriva ortodocşilor, 

cercurile democratice socotesc că iniţiativa lui ION 

documenta 

187 

HURDUC este menită, prin brutalităţile la care s-a ajuns, 

să semene panica în rândurile cetăţenilor din Capitală, 

tocmai cu scopul de a servi intenţiile reacţiunii. 

Oportunismul preoţilor în ceea ce priveşte 

încadrarea lor în organizaţiile democratice a mai primit o 

confirmare în cazul preotului BORIS NEDU din Galaţi de 

la biserica Sft. Spiridon înscris în P.N.P., care sfătuieşte o 

cunoştinţă înscrisă în acelaşi partid să nu primească 

sarcini, să nu participe la discuţii, să nu facă donaţii şi să 

se ferească de prelucrări. 

În Oltenia a provocat rumoare faptul că Patriarhia 

a difuzat direct la parohii Prohoade, care aveau necorectat 

pasajul cu rugăciunea în favoarea fostului Rege. Cercurile 

Patriarhiei motivează această regretabilă omisiune cu 

menţiunea că prin ordine circulare anterioare s-au dat 

dispoziţiuni cu caracter permanent tuturor preoţilor să 

înlocuiască toate pomenirile pentru Rege cu pomenirea 

pentru Înaltul Prezidiu. Totuşi ar fi fost mult mai lesnicios 

să se lipească etichetă cu corectări peste locul incriminat.

188 

În judeţul Constanţa numita MARIA SOFLETE, 

cu aprobarea preotului ANTOHI IACOB de la biserica 

din Techirghiol şi în baza unei aprobări expirate pentru 

difuzarea de cărţi religioase, a vândut în public broşura 

“Munca şi lenea în lumina Evangheliei” de preotul TRIFA, 

decedat, cuprinzând atacuri împotriva Uniunii Sovietice. 

Pentru a creia o stare de spirit nefavorabilă în 

rândurile elevilor, învăţătorii GHEORGHE 

VICOVEANU şi PROFIRA VICOVEANU, liberali 

brătienişti, strecuraţi mai târziu prin P.S.D. în P.M.R., 

au pus copiii să dea jos icoanele de pe pereţi, spunândule: 

“aşa e acum, nu ne mai închinăm şi nici Tatăl Nostru 

nu-l mai spunem”. Soţii VICOVEANU posedă [5 ha.] de 

teren, pe care-l exploatează cu ajutorul familiilor 

elevilor şi în alegerile din 1946 au învăţat copiii să 

instruiască pe părinţii lor cum să voteze “ochiul”. 

În acelaşi fel brutal şi provocator a procedat şi 

învăţătorul IOAN VERDEŞ din com. Râşca jud. Baia, 

fost simpatizant legionar şi membru P.N.Ţ.-Maniu.* 

În cercurile greco-catolicilor rezistenţi se 

colportează ordinul fostului episcop SUCIU IOAN să se 

continue de la om la om cu propaganda religioasă, 

obţinându-se sub ameninţări spirituale revenirea unor 

credincioşi la greco-ortodoxie [greco-catolicism, de fapt 

– n.n.]. 

Astfel, în com. Miceştii de Câmpie un număr de 62 

[de] cetăţeni în frunte cu locuitorul SUCIU AVRAM au 

depus o listă la Primărie, prin care anunţă revenirea la 

greco-catolicism. Preotul LIVIU RUSU din aceeaşi 

comună, deşi a semnat trecerea la ortodoxie, afirmă faţă 

de populaţie că el ar fi rămas greco-catolic. 

De asemenea în comuna Vişuia, situată în judeţul 

Cluj, ca şi Miceştii de Câmpie, de unde preotul 

SĂRMĂŞEAN VASILE a fugit şi unde nu a fost numit 

încă preot ortodox, un număr de 83 de cetăţeni în frunte 

cu IOJA TEODOR au depus de asemenea [sic! – n.n.] o 

astfel de listă colectivă la Primărie. 

Foarte buni propagandişti sunt călugării şi 

călugăriţele greco-catolici evacuaţi din mânăstirile pe care 

le ocupau. Între aceşti[a] sunt semnalate cele 8 călugăriţe 

din claustrul Baia Sprie, în frunte cu supusa maghiară 

EDINA KEREKEŞ, care s-au adăpostit în comună, activând 

intens împotriva unificării. Călugăriţele evacuate din Blaj 

urmează a depune de asemenea activitate în acest sens. 

În comuna Lăpuşul Românesc jud. Someş, în urma 

instigaţiei preotului greco-catolic ONIGA ATANASIE, 

procentajul elevilor care frecventează şcoala nu trece de 

50% din numărul celor înscrişi. ONIGA ATANASIE 

pretinde că şcoala în care nu se învaţă religie “nu este de 

la Dumnezeu”. 

În toate cercurile greco-catolice se semnalează cu 

durere demiterea de către Guvern a ultimului lor 

reprezentant legal, episcopul IULIU HOSSU. Această 

demitere este considerată, laolaltă cu confiscarea tuturor 

bisericilor, drept o dovadă că se urmăreşte lichidarea 

acestei credinţe. Preotul NICULĂEŞ din Bucureşti, Obor, 

Str. Avrig Nr.20 pretinde că Guvernul intenţionează să 

documenta 

organizeze manifestaţiuni publice împotriva grecocatolicilor 

rămaşi credincioşi Papei. NICULĂEŞ crede că 

faptul că autorităţile nu au reuşit să convingă pe vicarul 

episcopal VASILE AFTENIE să treacă la ortodoxie, cu 

toate că este un caracter slab, un chefliu lipsit de caracter, 

este o mare victorie pentru catolicism. 

Arhiepiscopia romano-catolică de Bucureşti este 

asaltată în ultimul timp de cetăţeni care doresc să comunice 

anumite fapte Vaticanului, cu speranţa că în acest fel vor 

contribui la slăbirea regimului. Între aceştia se numără 

Gral. VASILESCU, prof. PARASCOVICI şi Dna. BURŞA. 

ALEXANDRU CIZAR [Cisar – n.n.] nu-şi face iluzii în 

ceea ce priveşte simpatiile celor mai sus menţionaţi pentru 

catolicism: ei sunt ţărănişti sau liberali, francmasoni şi 

adversari ai Papei, având însă în comun cu catolicii 

adversitatea faţă de actualul regim. 

Vicarul general al Arhiepiscopiei de Bucureşti 

EDMUND BARCIOVSKI a afirmat că Nunţiul Papal 

O’HARA este foarte şocat de arestarea prietenului său 

din vremea studenţiei de la Roma, canonicul Iuliu Raţiu. 

BARCIOVSKI a arătat că Nunţiul O’HARA este convins 

că mizeriile care i se fac lui personal şi prietenilor săi au 

drept scop să-l facă să-şi ceară rechemarea din R.P.R.. 

Însă el (O’HARA) ar fi primit dispoziţiuni precise de la 

Vatican să nu plece din R.P.R., oricâte neplăceri ar suferi, 

urmând ca Guvernul Român, dacă vrea să rupă relaţiile cu 

Roma, să ia măsuri violente pentru expulzarea sa. 

Pentru a pune la adăpost documentele 

Arhiepiscopiei s-au luat măsuri ca partea principală a 

arhivelor să fie evacuată prin Nunţiatura Papală, iar restul 

documentelor au fost adăpostite într-o cassă de fier din 

cancelaria Arhiepiscopiei, pentru care au chei numai 

EDMUND BARCIOVSCKI ŞI ALEXANDRU CIZAR. 

Pentru provincie a fost extins sistemul curierilor, dintre 

care au putut fi identificaţi preotul BACHMAIER pentru 

Iaşi şi LASZLO FERENCZI pentru Alba Iulia. 

Cercurile Arhiepiscopiei, ca şi cele a[le] 

episcopatelor din provincie sunt preocupate de 

înrăutăţirea situaţiei materiale în urma pierderii veniturilor 

şcolilor confesionale şi a suprimării “Ajutorului Catolic”. 

Romano-catolicii din Moldova de naţionalitate 

română se tem de eventualitatea unei acţiuni 

guvernamentale de convertire la ortodoxie. Instigaţi de 

episcopul ANTON DURCOVICI şi de preoţii lor, ei se 

dedau la manifestaţiuni violente, ca cele din com. Fărăoani, 

Cleja din jud. Bacău, cu orice ocazie: venirea unui delegat 

al Ministerului Cultelor în comună pentru a inventaria 

parohia romano-catolică, interpretată ca o confiscare a 

bisericii, sau lipsa voluntară a preoţilor din comună, 

interpretată drept o arestare a acestora. În spatele 

fiecărei[a] dintre acestea se întrevede instigaţia preoţilor 

respectivi, care caută a stabili de ce sprijin s-ar bucura în 

cazul unei rezistenţe împotriva unor eventuale măsuri 

edictate de autorităţi. 

În rândurile cultelor istorice domneşte calm[ul], ele 

aşteptând aprobarea statutelor depuse la Ministerul 

Cultelor.

În rândurile sectelor domneşte îngrijorare[a] în ceea 

ce priveşte posibilitatea ca statutele depuse spre aprobare 

să fie respinse. 

Astfel, adventiştii de ziua a 7-a sunt îngrijoraţi de 

faptul că adventiştii reformişti au depus şi ei un statut 

pentru aprobare şi se tem că în acest caz nu se va aproba 

nici unul. Adventiştii mai sunt preocupaţi de faptul că 

credincioşii lor au dat ocazie în ultimul timp la ciocniri cu 

autorităţile (cu ocazia campaniei de colectări şi 

însămânţări, cu ocazia instruirii recruţilor) în legătură cu 

respectarea în mod foarte strict a Sâmbetei. 

Tratativele care au avut loc între cele două grupări 

penticostaliste în legătură cu posibilitatea unei unificări 

chiar după depunerea statutelor, în vederea uşurării 

formalităţilor pentru obţinerea autorizaţiei de funcţionare, 

au fost întrerupte în 11 Noiembrie, în urma stăruinţei lui 

PANTELIMON COJOCARU, secretarul grupării 

Apostolice, care se teme că după reunire va pierde postul 

său de secretar general plătit. Penticostaliştii profitând 

de lipsa de organizare a unor comune greco-catolice 

trecute la ortodoxie şi-au extins mult propaganda în Ardeal, 

realizând câştiguri numerice considerabile. 

Adventiştii reformişti, după ce recruţii de credinţa 

lor nu s-au prezentat la încorporare, sunt convinşi că 

statutul lor nu se va aproba şi în consecinţă se pregătesc 

să activeze ilegal, fie în cadrul adventiştilor de ziua a 7-a, 

fie în bisericuţe clandestine. Pe această linie îşi dezvoltă 

propaganda în Capitală ELENA DINESCU, predicatoare a 

grupului extremist a[l] adventiştilor reformişti, numit “al 

rămăşiţelor”. 

Tot pentru activitate ilegală se pregătesc Martorii 

lui Iehova, stiliştii şi nazarenienii. Martorii stăruie ca 

credincioşii lor să treacă cu toţii la aconfesionalism, pentru 

a deruta controlul. 

Grupul evreilor trecuţi la creştinism prin Misiunea 

Norvegiană s-a încadrat definitiv în superintendenţa 

evanghelică luterană maghiară de la Arad, fiindu-le 

recunoscuţi 2 pastori în persoana numiţilor: DUŢU 

MOSCOVICI din Iaşi, la Bucureşti şi MILAN 

HAIMOVICI, în prezent reţinut, la Galaţi. 

În ceea ce priveşte învăţământul religios, el a 

început pe lângă 80% din parohiile greco şi romanocatolice 

şi în mod sporadic pe lângă parohiile celorlalte 

culte mari. Pe teritoriul rural procentajul elevilor care 

participă la aceste cursuri atinge 75%, iar pe teritoriul 

urban se menţine sub 50%. Până în prezent nu s-a putut 

demasca vreo propagandă anti-democratică dusă sub 

masca acestor cursuri.* * 

În regiunea D.R.S.P.-Arad s-au identificat afişe 

religioase, răspândite probabil de iehovişti şi a căror original 

face parte din materialul englezesc trimis în ţară de 

centrala din U.S.A., cu conţinut de reclamă şi alegoric 

prevestind sfârşitul lumii.” 

(Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fond 

Ministerul de Interne/Direcţia Generală a Poliţiei, dosar 

36/1946, ff.225-229) 

documenta 

Indice de antroponime 

Vasile Aftenie 

Mihai Antonescu 

Bachmaier 

Edmund Barciovski 

Dna. Burşa 

Alexandru Cisar 

Pantelimon Cojocaru 

Grigore Dincă 

Elena Dinescu 

Anton Durcovici 

Laszlo Ferenczi 

Milan Haimovici 

Iuliu Hossu 

Ion (Ioan) Hurduc 

Antohi Iacob 

Teodor Ioja 

Edina Kerekeş 

Iuliu Maniu 

Duţu Moscovici 

Boris Nedu 

Niculăeş 

O’Hara 

Atanasie Oniga 

Parascovici 

Iuliu Raţiu 

Avram Liviu Rusu 

Maria Soflete 

Ioan Suciu 

Vasile Sărmăşean 

Trifa 

Zaharia Valerian 

Vasilescu 

Ioan Verdeş 

Gheorghe Vicoveanu 

Profira Vicoveanu 

Indice de toponime 

Alba Iulia 

Arad 

Baia Sprie 

Blaj 

Bucureşti 

Cleja/Jud. Bacău 

Fărăoani/Jud. Bacău 

Galaţi 

Iaşi 

Lăpuşul Românesc/Jud. Someş 

Miceştii De Câmpie/Jud. Cluj 

Râşca/Jud. Baia 

Roma 

189

190 

Techirghiol 

Vatican 

Vâlcea 

Vişuia/Jud. Cluj 

Indice de materii 

aconfesionalism 

activitate religioasă ilegală 

adventişti de ziua a 7-a 

adventişti reformişti 

afişe religioase iehoviste cu conţinut de reclamă 

Arhiepiscopia romano-catolică de Bucureşti 

atacuri împotriva Uniunii Sovietice 

Biserica ortodoxă Sft. Spiridon din Galaţi 

Biserica ortodoxă din Techirghiol 

Capela greco-catolică din Obor, Str. Avrig Nr.20 

călugării şi călugăriţele greco-catolici evacuaţi din 

mânăstiri 

cercurile democratice 

cercurile reacţionare 

ciocniri ale adventiştilor cu autorităţile în legătură 

cu respectarea în mod foarte strict a Sâmbetei 

clerul ortodox 

confiscarea tuturor bisericilor greco-catolice 

cultele istorice 

demiterea de către Guvern a episcopilor grecocatolici 

difuzarea de cărţi religioase 

evacuarea arhivelor catolice din Bucureşti 

evanghelici luterani 

evrei 

francmasoni 

greco-catolici 

grupul evreilor trecuţi la creştinism prin Misiunea 

Norvegiană 

iehovişti (Martorii lui Iehova) 

instigaţie catolică 

înlocuirea pomenirii Regelui cu pomenirea pentru 

Înaltul Prezidiu 

învăţământul religios 

legionari 

liberalii brătienişti 

manifestaţiuni publice împotriva greco-catolicilor 

rămaşi credincioşi Papei 

Mănăstirea Antim din Bucureşti 

Ministerul Cultelor 

nazarenienii 

Nunţiatura Papală/Nunţiul Papal 

obţinerea autorizaţiei de funcţionare şi a statutelor 

depuse spre aprobare 

oportunismul preoţilor ortodocşi 

ortodocşi 

Patriarhia Ortodoxă Română 

penticostali (penticostalişti) 

pierderea veniturilor şcolilor confesionale catolice 

preoţi ortodocşi pensionari ridicaţi din cimitire 

documenta 

propagandă anti-democratică 

propaganda religioasă 

P.M.R. 

P.N.P. 

P.N.Ţ.-Maniu 

P.S.D. 

revenirea la greco-catolicism 

romano-catolici 

sistemul curierilor catolici 

sectele religioase 

stare de spirit nefavorabilă în rândurile elevilor 

stiliştii 

superintendenţa evanghelică luterană maghiară de 

la Arad 

suprimarea “Ajutorului Catolic” 

tratativele celor două grupări penticostaliste în 

legătură cu posibilitatea unei unificări 

trecerea la ortodoxie 

Vatican 

____ 

* Acest pasaj este subliniat în documentul original, 

iar deasupra sa şi în dreptul său, pe marginea din 

stânga a filei, sunt notate de mână următoarele: 

« S. III 

Daţi ordin în sensul de mai jos. 

J.71884 

[ss. indescifrabilă] 

OPERAT 

23 XI 948 Să fie puşi sub urmărire. 

D. O. [ss.] Mirică 

B. 1 conformare. [ss. indescifrabilă] 

B. 1 conformat înainte. [ss. indescifrabilă] » 

** Acest pasaj este încadrat pe partea stângă a filei de o 

paranteză dreaptă, scrisă cu cerneală, fiind astfel semnalată 

importanţa sa pentru Serviciul III Culte al Securităţii.

Despre plăcerea povestirii 

Revista Várad mi-a căzut de 

puţine ori în mână, am urmărit-o mai mult 

pe internet, cu inconsecvenţa celui care 

oricum nu poate citi tot ce ar dori, mai 

mult când căutam informaţii precis 

stabilite şi se întâmpla să fi fost publicate 

cu referire la tema care mă interesa anumite 

lucrări, articole ori bibliografii. Nu spun 

o noutate, e cu totul altceva să citeşti 

paginile pe monitor sau să le pipăi, în 

prima situaţie duiumul de cuvinte parcă 

trecând pe lângă tine ca o briză călduţă. În 

varianta tipărită, lucrurile au altă masă, 

altă densitate. Încă n-am reuşit să scap de 

acest handicap perceptiv al celui intrat în 

epoca electronică după ce a umplut sute 

de fişe de cititor la bibliotecă. 

Numărul 3/2007 al revistei, în 

tradiţia revistelor maghiare transilvănene, 

publică multă literatură, evocări, studii 

sociologice şi istorice şi mai puţină critică, 

lăsând impresia că politica editorială 

favorizează creaţia, dar în acelaşi timp se 

ştie că accesul în reviste se produce destul 

de greu, filtrele redacţionale fiind cele care 

preiau drastic rolul criticii de întâmpinare. 

Acest număr se deschide cu un pseudoeditorial 

cu cheie parabolică semnat de 

Molnár Judit, Chiftele din carne de gâscă, 

şi pune în discuţie un aspect 

proporţionalitate între categorii 

incompatibile, în linia anecdotei: două 

mere plus trei pere fac o lebeniţă. 

Reprezentarea proporţională promovată 

de comunişti (pe categorii sociale: ţărani, 

muncitori, intelectuali; sau profesionale: 

xyz + un activist) a supravieţuit în 

mentalităţi în forma „să nu supărăm pe 

nimeni“. Autoarea are dreptate când spune 

că a trecut vremea acestor simulacre de 

justeţe. Pe scurt, premiile şi titlurile să se 

acorde după merit, nu pe criteriul 

proporţionalităţii. De ce Chiftele...? Pentru 

că în timpul războiului, într-o vreme de 

foamete, familia autoarei a avut surpriza 

de a da peste un restaurant care oferea cu 

dărnicie aceste chiftele. Cum suspiciunea 

i-a pus pe cei trăitori în acea vreme să 

întrebe cum de..., răspunsul a fost că nus 

chiar de gâscă, ci în amestec cu ceva 

carne de cal... În ce proporţie? „Jumajuma“. 

Într-un oraş ca Oradea, cu 

comunităţi scriitoriceşti şi artistice de 

limbi diferite, proporţia valorilor aşa se 

stabileşte. Rămâne speranţa că uneori se 

răsplăteşte şi valoarea. 

Captivat am fost însă de şarmul 

narativ al invitatului revistei, scriitorul 

Závada Pál, un sociolog şi un etnograf 

care a înţeles că fixarea moştenirii culturale 

talmeº - balmeº 

ce scriu ungurii 

a unei comunităţi se poate face şi altfel 

decât prin lucrări de specialitate, ba poate 

chiar cu mai mult impact prin literatura 

de ficţiune (sau cu elemente de ficţiune, 

cum îi place lui să delimiteze coordonatele 

între care se mişcă evocarea unei realităţi 

istorice şi firul narativ ficţional care uneşte 

secvenţele). Závada Pál a întreprins 

cercetări etnografice în ţinutul din care se 

trage, locuit de slovaci, pe care le-a 

publicat într-o lucrare ştiinţifică în 1986, 

într-un număr limitat de exemplare, editată 

de institutul specializat al Ungariei, cu 

restricţiile bine cunoscute şi de noi. După 

revenirea la un regim democratic, scriitorul 

a reluat munca şi a ataşat un substanţial 

material iconografic. Pornind de aici, a 

început să scrie romanele a căror acţiune 

se derulează în spaţiul copilăriei şi 

tinereţii, croşetând pe marginea 

evenimentelor reale, plasându-le într-o 

aură narativă, punând accentul pe 

zugrăvirea unui mod tradiţional de viaţă, 

scriitura insistând asupra acelor elemente 

ale bogăţiei etno-culturale care riscă să fie 

înghiţite-anulate de formele agresive 

moderne de existenţă. După felul în care 

povesteşte, plăcerea cu care o face, 

zăbovirea asupra amănuntelor mă fac să 

mă gândesc la Sadoveanu. Nu i-am citit 

cărţile (poate o voi face cât de curând), 

însă cred că ele se plasează pe linia unui 

mascat neo-naturalism care se practică în 

literatura tinerilor maghiari (acest lucru 

îmi este familiar, am constatat şi în 

numeroasele traduceri pe care le-am 

realizat apetenţa pentru scenele 

cinematografice, fruste, de redare fidelă, 

mai ales prin dialoguri, unde limbajul 

stâlcit, contorsionat al tineretului citadin 

este redat fără nici o urmă de filtrare), şi 

aici mă gândesc la tehnica scriiturii. 

Oricum, după primele două pagini, în 

gândul meu s-a instalat expresia oameni 

şi locuri, prin aceasta nu înţeleg însă nimic 

peiorativ. 

La fel de interesant materialul 

semnat de Dánielisz Endre despre 

istoricul Muzeului memorial „Arany 

János“ din Salonta, oraşul marelui poet, 

despre avatarurile acestui spaţiu de mare 

răsunet în sensibilitatea maghiarilor. 

În celelalte pagini semnează 

poezie Balázs Imre József, Karácsonyi 

Zsolt, Fábián Sándor, Fecske Csaba, 

Korpa Tamás, Cotha Robert Milán, 

Mircea Cărtărescu [poemul Dă lăbuţa 

(vei da şi boticul), în traducerea poetei 

Kinde Annamária], iar proză extrem de 

prolificul Bogdán László (prezent în toate 

revistele, cu o frecvenţă de invidiat), acum 

cu un fragment, Visio beata, ce constituie 

191 

epilogul unui nou roman, Csibi István 

Levente, cu un fragment de roman şi el, 

Dansul morţii, mult prea lung, ocupând 

prea mult spaţiu. 

Numărul este ilustrat cu lucrări 

de Adriana Blendea, prezentată într-un 

medalion elogios de Aurel Chiriac. (K.F.) 

Trista faimă 

Săptămânalul Pagini braşovene 

(Brassói Lapok, nr. 902/3 mai 2007) are 

un sumar compozit, cu care ne-au obişnuit 

publicaţiile de gen, de la faptul cotidian 

comentat la evenimente şi comentarii 

culturale, sfaturi practice şi divertisment. 

Prima pagină găzduieşte o evocare a 

„Prinţului Boris“ (logica ingrată a celor 

care ţin cu dinţii să pună pete de culoare 

în vorbărie îşi dovedeşte şi aici carenţele, 

„prinţul“ fiind, prin naştere, un ţărănuş 

sadea; faptul că a dobândit puterea nu-i 

conferă şi titlul pe care adevăraţii „copii 

cu sânge albastru“ îl moştenesc; dar să 

lăsăm confuziile pentru cei ce le iubesc în 

stare pură), adică a lui Boris Elţîn, cel 

trecut la cele veşnice după ce a făcut câteva 

vânătăi pe obrazul naţiunii ruse. Să ne 

amintim numai de criza provocată de 

legislativ, când preşedintele a îndreptat 

ţevile tancurilor spre clădirea Dumei şi a 

dat ordinul de tragere. Şi astăzi cred că 

Elţîn a fost fericit când a avut ocazia de aşi 

dovedi vigoarea „democratică“ şi forţa 

de a arăta Mamei Rusii cine porunceşte. 

Istoria a dovedit în nenumărate rânduri 

că există momente când cineva trebuie săşi 

asume riscul de a porunci, există 

popoare care şi-au ratat şansele pentru 

că a lipsit personajul care să dea ordinul, 

sigur, nu-i totuna dacă porunceşti ca tiran 

sau democrat. Chiar dacă urma unui lung 

şir de monarhi absolutişti şi de dictatori 

comunişti, Elţîn a dat ordinul îngropării 

acestui mod de a guverna. A fost curaj 

nebun sau un procent consistent de 

inconştienţă, nu are importanţă. Ceea ce 

se întâmplă însă acum în Rusia, când 

Putin restaurează o autoritate cosmetizată 

de tip revolut, poate genera consecinţe la 

fel de drastice, şi nu numai pentru ruşi, ca 

şi liberalismul lui Elţîn. 

Reportajul lui Bakó Zoltán, 

Mesajul de pe uşă, face un scurt istoric al 

bisericii reformate din Suseni (Mureş), 

construită în sec. XIII-XIV, unde a slujit 

timp de şase ani preotul-poet Szabolcska 

Mihály, lăcaş care a intrat pe lista 

monumentelor ce vor fi conservate prin 

efortul autorităţilor judeţene, ecleziastice 

şi sprijinul material al unor fundaţii. 

Autorul descrie câteva episoade

192 talmeº - balmeº 

anecdotice din viaţa poetului, dintre care 

partea care dă titlul o condensăm şi aici în 

câteva cuvinte. Cunoscutul scriitor 

Gárdonyi Géza, l-a vizitat pe poet la 

Suseni, fără a-l găsi însă acasă şi fără a şti 

unde se află. Ca să-i aducă la cunoştinţă 

că a trecut pe la el, Gárdonyi a scos un 

creion şi pe tăblia albă a uşii a scris un 

scurt mesaj prin care-l anunţa că a sosit, 

fără a sta să-l aştepte, plecând într-o 

plimbare prin sat. Între timp, poetul ajunge 

acasă, ia act de mesaj, dar întrucât avea 

altceva urgent de făcut, a luat şi el un 

creion şi a scris sub mesajul lui Gárdonyi 

propriul mesaj, după care şi-a văzut de 

treabă. Acest original schimb de mesaje a 

ajuns însă sub straturile ulterioare de 

vopsea, iar acum restauratorii bisericii şi 

a clădirii parohiale vor să scoată la lumină 

cuvintele şi semnătura celebrului scriitor. 

Cu certitudine, dacă vor reuşi, mulţi se 

vor opri să le vadă. 

Editorialul lui Bíró Béla pune în 

discuţie o chestiune delicată pentru noi 

toţi, după ce paginile marilor cotidiane 

ale lumii şi paginile de ştiri de pe internet 

au vuit de ştirea crimei din Italia, fixată de 

camera de supraveghere. „Asemenea 

lucruri se petrec frecvent şi în alte staţii, 

pieţe sau străduţe ale Europei. Însă ceea 

ce în cazul dat e ieşit din comun e faptul 

că evenimentul a fost înregistrat şi că e 

vorba de români. În Italia, de un timp, 

ostilitatea e manifestă. De ce? Pentru că 

se găsesc români care încalcă legea. E 

posibil să fie mai numeroşi decât englezii, 

germanii, irlandezii sau finlandezii care 

trăiesc în Italia. Pentru că, e adevărat, sunt 

mulţi, căci unde să se ducă şomerii români 

care nu prea vorbesc limbi străine decât 

la fraţii italieni, spanioli, francezi, a căror 

limbă şi-o însuşesc relativ repede. Şi 

pentru că în Franţa – datorită cunoscutei 

intoleranţe galice – nu prea se pot duce, 

nu le rămâne decât Italia şi Spania. În 

amândouă ţările deja există comunităţi de 

ordinul milioanelor“. Ceea ce înseamnă 

că în marea masă a românilor cinstiţi şi 

muncitori se găsesc în număr mare şi 

escroci, hoţi şi inşi extrem de violenţi, care 

pătează şi compromit onoarea unei 

naţiuni. Ei sunt cei ce ne-au creat faima de 

mahala europeană. Timp de decenii n-am 

fost lăsaţi să ieşim din ţară, acum timp 

îndelungat occidentalii nu ne vor lăsa să 

intrăm în ţările lor decât cu spaimă. 

Avangarda românilor în Occident n-a fost, 

din păcate, compusă din elite, ci din hoţi, 

ticăloşi, pungaşi, cerşetori, ţigani agresivi 

şi mutilaţi expuşi în marile oraşe pentru 

câştigarea compasiunii, traficanţi de carne 

vie şi de copii, organizaţi deja în reţele 

care concurează toate mafiile naţionale. 

Tristeţea celor de acasă nu ajută la nimic, 

stigmatul pe care nu-l merită îi copleşeşte. 

A fi român este echivalent cu a fi suspectul 

numărul 1, cel căruia nu i se aplică 

prezumţia de nevinovăţie. În Europa 

egalilor, locul nostru e îngrădit cu sârmă 

ghimpată. 

După recitirea editorialului, parcă 

nici nu-mi vine să mai scriu ceva despre o 

pagină dedicată „civilizaţilor“, despre 

delicateţea cu care îşi îngrijesc copiii, 

despre casele lor cu mireasmă de „cămin“, 

intimitate. E vorba de lumi diferite. (K.F.) 

Cronica unui deces anunţat 

Săptămânalul despre care am mai 

scris, Jurnal transilvan (Erdélyi Napló, 

nr. 19/9 mai 2007), care apare la Cluj, 

pune pe prima pagină o întrebare: Va avea 

succes noul „avânt“ al lui Szász Jenő? 

Sigur, e vorba de primarul din Odorhei, 

cel ce „luptă“ pentru autonomia ţinutului 

secuiesc mai abitir decât alţii, avântat din 

nou în strângerea de semnături pentru 

înscrierea ca partid a Uniunii Civice 

Maghiare, acţiune începută în urmă cu mai 

bine de doi ani, pentru a cărei finalizare 

datele limită s-au tot amânat. Bagoly Zsolt 

pune o întrebare legitimă: de ce nu se 

reuşeşte atingerea ţelului propus? La 

această întrebare, cei întrebaţi dau 

explicaţii diverse, însă toate ocolesc miezul 

problemei, voit sau din naivitate. De ce? 

Din pricina greutăţilor întâmpinate în 

judeţele cu majoritate românească (nu se 

spune care: ostilitate, ameninţări, 

şantaje?), spun unii, lipsa voinţei politice, 

cred alţii, este explicaţia cea mai realistă a 

insucceselor repetate. Lipsa unei 

organizări eficiente, a comunicării clare, a 

argumentării ca alternativă politică viabilă 

şi nu ca alternativă de acces la privilegii 

sunt însă explicaţii mai decente. Autorul 

articolului citează dintr-un editorial 

semnat de Gazda Árpád în Cronica 

(Krónika): „Printr-o abordare cinică, am 

putea afirma că Szász Jenő, în calitate de 

preşedinte al Uniunii Civice Maghiare, a 

primit ce a semănat. Dacă organizaţia 

condusă de el n-a fost capabilă să adune 

timp de un an cele 25000 de semnături 

necesare pentru înscrierea partidului, e 

limpede că nici nu merită să fie considerată 

o concurentă reală“. Cum de a ajuns în 

situaţia aceasta iniţiativa pornită cu mare 

tam-tam, nici vicepreşedintele Tőkés 

András nu-şi poate explica, şi pentru el 

rămâne un mister. Numai orbii nu văd 

acolo unde totul este limpede. Ei credeau 

că decepţiile maghiarilor pot fi exploatate 

şi o tentativă de acaparare a încrederii lor 

prin înfiinţarea unui partid contracandidat 

se va lăsa cu un triumf. Dacă ar fi avut un 

real canal de comunicare cu oamenii, ar fi 

înţeles că ungurii mai dispuşi sunt să-şi 

păstreze decepţia dobândită decât să 

experimenteze o alta. Chiar dacă în pagina 

10 se bat în dungă clopotele ca să anunţe 

pericolul dispariţiei săptămânalului de 

care vorbim, chiar dacă au găsit şi în presa 

budapestană oameni care să deplângă 

acest deces anunţat (şi este trist când o 

publicaţie dispare, e un semnal care trebuie 

analizat în profunzime, pentru a-i desluşi 

explicaţiile sociale), argumentul că toate 

acestea se datorează ostilităţii UDMR este 

de-a dreptul futil. Poate se va gândi cineva 

şi la profesionalism, atractivitate, grupulţintă, 

conjuncturi economice şi multe altele 

care prin efecte conjugate duc la 

menţinerea sau dispariţia unei acţiuni, fie 

de presă sau din orice alt domeniu. 

Dacă lucrurile se vor petrece aşa 

sau e doar o strategie, vom afla în viitorul 

apropiat. Ar fi păcat, pentru că devenise 

o voce, alta decât monologul susţinut de 

cor, în paginile ei putându-se exprima şi 

păreri contrare celor „patentate“ de 

politicienii minoritari. (K.F.)

tolle lege - Vatra

Create successful ePaper yourself

Delete template?

Save as template?