Bálint Tibor Pelerinaj la Zidul plîngerii (Destine paralele) - Adatbank

Bálint Tibor Pelerinaj 

la Zidul 

plîngerii 

(Destine paralele) 

Roman 

EDITURA KRITERION 

Bucureşti, 1981 

În româneşte 

de Francisc 

Grünberg

Coperta : Done Stan 

Bálint Tibor 

Zarándoklás a panaszfalhoz 

Kriterion Könyvkiadó 

Bukarest 1978

Tablele legii şi viţelul de aur 

Se împliniseră o sută nouăzeci de zile de cînd, lepădat 

de Dumnezeu, Bárány Lajos îşi ducea traiul în schimnicia 

munţilor şi a copacilor, izolat printre turme de capre şi 

oameni scumpi la vorbă, ferecat în doliu şi neîncredere, cînd 

iată că i se înfăţişă îngerul Domnului, spre a-l reîntoarce 

pe calea credinţei. Chiar şi pe la mijlocul anilor ’50 Schitu 

mai servea încă de ascunzătoare celor certaţi cu legea. Se 

pripăşiseră pe-aici foşti puşcăriaşi şi tot felul de indivizi 

dubioşi la chip, căci vîntoasele defrişau ele singure coline 

întregi acoperite cu păduri, şi era mare trebuinţă de braţe 

de lucru. Nu era nimeni iscodit de unde vine, i se înscria, 

numele în catastif, doctorul îi vîra mîna în păr şi, dacă nu 

dădea peste lindini, omul se şi putea duce sus, la curături ; 

lîngă doctor stătea frizerul, gata să-i ia în primire pe cei 

asupra cărora s-a oprit privirea autorităţii sanitare : vagabonzi 

zdrenţăroşi ori muncitori peregrini îmbrăcaţi în sumane 

care, grămădindu-şi şapca-n pumn, înfruntau vreme 

de-o clipă cu priviri crunte gestul de refuz al medicului şi 

se trînteau apoi pe scaun, ca fierul maşinii de tuns numărul 

zero să le brăzduiască tîrîş-grăpiş ţestele. 

Bárány nimerise pe meleagul acesta după ce fiica lui 

cea mare se prăpădi de oftică ; simţise atunci că pămîntul 

îi fuge de sub picioare, nu se mai putea crampona nici măcar 

de mîna băieţelului său cu care pornise la drum, dar pe 

care i-l luaseră cu de-a sila pentru a-l duce îndărăt la 

maică-sa, deşi copilul se ţinea de furtişaguri şi fugise nu o 

dată de acasă. De cînd devenise apostat, nu spera să-şi 

mai afle alinare durerii decît în solitudine ; Istihaza, satul 

său de baştină, era aşezat în preajma şoselei, ştia prea bine 

că acolo credincioşii nu l-ar slăbi defel cu sîcîiala, i-ar 

împuia urechile cu vorbăria lor despre milostivenia Domnului 

; i-ar spune că Dumnezeu nu-l pedepseşte pe cel fără 

prihană, că fericirea renegaţilor e scurtă, dojenindu-l întocmai 

cum l-au dojenit Elifaz, Bildad şi Ţofar pe Iov. 

De Schitu auzise întîia dată pe cînd se afla la Braşov, 

5

într-una din călătoriile sale de mărturie a credinţei, reţinuse 

numele aşezării deşi era multă vreme de atunci, iar cînd 

simţi că totul i s-a prăpădit şi că nu doreşte să mai vadă 

nici chip de om, o porni într-acolo, asemeni lui Lot, care 

a auzit un glas la ceas de primejdie şi s-a refugiat pe munte. 

Se oploşi într-o colibă de jitar părăsită, a cărei fereastră 

dădea spre o mîncătură de pîrîu largă ; în bătaia soarelui 

bolovanii rotunzi şi alburii aduceau a cranii, iar pe podişul 

mititel din stînga se iţeau spre cer rădăcini negre, răsturnate 

din pămînt ; în spatele colibei, la piciorul colinei, curgea 

domol Văsica, deasupra-i pădurea mirosind a muşchi foşnea 

deasă ; nopţile, Bárány se tot trezea din somn, mai cu 

seamă de cînd i-au spart lacătul de la uşă şi i-au luat 

pînă şi bruma de îmbrăcăminte pe care o cărase cu sine 

aici, pe munte. 

Nu le-a rămas decît să-mi ia acum şi viaţa, care pentru 

mine tot e un chin şi o povară ! îşi zicea el. 

Dar noaptea, cînd pădurea îşi emana răsufletul îngheţat 

asupra magherniţei, vreun bulgăre se desprindea din povîrniş 

şi cădea în apă, ori auzea glas de sălbăticiuni, frigul îi 

pătrundea pînă şi ciolanele de sub pătură. Alteori, cînd 

i se năzărea că aude aievea vocea fiicei sale moarte, se 

ridica în capul oaselor pe priciul de lemn şi-şi încorda auzul, 

doar-doar se va repeta vaietul, ca să-i vină într-ajutor 

orfanei rătăcite în beznă. Dimineţile ieşea şontîc-şontîc în 

faţa colibei şi, slab, neras, clipea mărunt din ochi la lumina 

soarelui, minunîndu-se că toate tenebrele care-l torturaseră 

peste noapte, iată, s-au făcut nevăzute în pietre, s-au preschimbat 

în scînteiere de lumină ce umple acum împrejurimile 

cu aburi înmiresmaţi. Se simţea pătruns în acele clipe 

de un soi de recunoştinţă făr-de nume, faţă de cineva ori 

de ceva căruia, ostentativ, îi zicea mai nou Natură ; aşa 

cum se afla, doar în izmene, pornea spre runc, arătîndu-şi 

înspăimîntătoarea becisnicie, ca sfîntul Onofrei, şi culegea 

fragi dintre buturugile putregăite ; pe urmă o lua şchiopătînd 

spre pîrîu, îşi freca ochii cu degetele umezite în apă, 

pentru a şterge din ei urdoarea tulbure a somnului, iar în 

cele din urmă se îmbrăca şi, cu geanta cu scule în mînă, 

se îndrepta către cătun trăgîndu-şi piciorul drept. În piaţă 

patru-cinci olteni, vînzători ambulanţi, îşi etalau zarzavaturile 

pe mese înjghebate din crengi de mesteacăn, acolo 

6

îşi pierdea Bárány vremea cîte o jumătate de zi, şi se găsea 

mereu vreun tractorist buştenier afumat ori vreun paznic 

de noapte umblînd teleleu, pe care să-l tragă pe sfoară cu 

cîte un ceas de două parale, ori care-şi vindea ceasul său 

pe o nimica toată ; accepta şi reparaţii mărunte, dar numai 

dintr-acelea pe care le putea face pe loc, căci de cînd 

fusese prădat nu se mai încumeta să ţină acasă nici măcat 

o rablă de ceasornic, ca să nu fie nevoit să-i plătească 

preţul îndoit ori întreit, în caz că i l-ar fi furat. 

După atîta verzătură searbădă, poame ce-i strepeziseră 

gura şi fierturi chioare, în ziua ispitirii i se făcu poftă de 

o îmbucătură de carne. La Schitu, dacă erau tăieri în 

comună, măcelăria se deschidea de două ori pe săptămînă, 

iar acum se părea că va fi vreo tăiere, căci în faţa prăvăliei 

stăteau într-o tăcere şireată vreo zece femei şi bărbaţi : 

aşteptau, deşi uşa era încuiată şi zăbrelită de-a curmezişul, 

iar cînd Bárány se dădu mai aproape, văzu uimit că lîngă 

cei adunaţi, legat de zăplazul de lemn, stătea încă boul ce 

urma să fie tăiat. Era un animal mare, de culoare cenuşiugălbuie, 

îndesat la trup şi cu picioare scurte, puternice, 

aducea a zimbru ; în două locuri grumazul îi era crestat 

adînc, din răni sîngele curgea şiroi ; îşi şi pierduse mai 

toată vlaga pînă îl mînaseră aici, de-acum doar stătea 

liniştit, ochii întunecaţi i se umbriseră de cheagul resemnării 

; munteanul şi munteanca stăteau şi ei colo, cu capetele 

plecate, asemeni dobitocului de lîngă ei, dar privirile 

vioaie pe care le schimbau erau pline de viclenie, iscodeală 

şi frică. Măcelarul apăru într-un tîrziu, venea de-a dreptul 

de la cîrciumă, deasupra obrazului roşu ca para focului 

cozorocul boţit al şepcii se încreţise ca şoriciul. Nici n-ajunsese 

încă bine, dar şi rînjea către ei cu superioritatea trufaşă 

pe care i-o conferea experienţa de zi cu zi, aruncă apoi 

doar o privire fugară boului care moţăia de-a-npicioarelea. 

— Băi, treaba-i murdară rău ! îi strigă el perechii. Se 

cunoaşte cale de-o poştă ! I-aţi hîrşcîit grumazul cu secera 

de mai mare dragul, grijania mamii voastre ! zise, pe urmă 

se înturnă către cei adunaţi, îşi scoase şapca şi, făcînd pe 

cherchelitul, se lăsă mucalit în genunchi. Să-i mulţumim 

ursului că ne-a trimes cărniţă şi săptămîna asta !... 

Bárány se uită la rănile năpădite de muşte, arătau deja 

ca nişte suturi negricioase, privi la măcelar, apoi, şchio- 

7

pătînd, plecă scîrbit, de parcă i s-ar fi oferit să mănînce 

mortăciune. Ajuns acasă, horpăi tocana de post afumată 

cîtă-i mai rămăsese într-o farfurie, pe urmă se aşeză în 

faţa magherniţei să citească, înăuntru era cam întuneric 

şi în zăduf îl înăbuşea mirosul insecticidului Atom G. G. 

Tot avutul său îl formau sculele şi nişte cărţi pe care le 

strînsese de prin anticariate şi de la talcioc, în anii convertirii 

sale : Biblia, Confesiunile Sfîntului Augustin, Istoria 

creştinismului de Renan, Isus cel adevărat de Mereşkovski 

şi Moartea învinsă, după care, derutat de titlu, umblase 

pe-atunci cu lumînarea, ca să constate mai apoi dezamăgit 

că Bicsérdi Béla vedea posibilitatea extinderii limitelor vieţii 

în consumul de zarzavaturi, şi nu în jertfa zilnică a fiului 

Domnului. Jefuitorul îi împrăştiase cărţile peste tot şi le 

călcase în picioare, aşa că ceasornicarul fu nevoit să le 

lipească ; dar ce-i trebuise să care pînă aici sus aceste recipiente 

golite ale pioşeniei sale de odinioară ? Şi de ce se 

adîncea acum iar în ele, chiar mai avid decît înainte, de 

ce sublinia oare anumite rînduri febril, cu mîna tremurătoare 

şi trîntea pe marginea paginilor semne de exclamare cît ditamai 

ciomegele ? Bárány se războia şi polemiza cu forţe 

vizibile şi invizibile : nici în sînul comunităţii şi nici în 

acela al familiei sale n-o putuse face pînă acum. 

Cînd îşi înălţă ochii, ca să-şi lărgească oarecum orizontul 

gîndurilor măcar pînă unde putea străbate cu privirea, 

pe tăietura şeasă zări un om cu pantalonii suflecaţi : se 

apropia cu bocancii bălăngănindu-i-se pe umăr. Venea întins, 

deşi părea ostenit, iar cînd ajunse mai aproape, sihastrul îi 

văzu roşeaţa cărămizie a obrazului, a gîtului, a pieptului 

gol ; drumeţul se opri, buzele i se răsfrînseră dezgolindu-i 

gingiile mari, în vreme ce privea printre pleoapele mijite 

la Bárány şi la magherniţa acestuia, iar pe ceasornicar îl 

pătrunse atunci unda unei aduceri aminte, deşi n-ar fi putut 

spune dacă îl recunoscuse pe străin după nasul său coroiat 

ori după felul în care-şi întindea colţurile buzelor într-un 

zîmbet neîncrezător. 

— Lévi ! dădu Bárány din mînă într-o doară, mai 

degrabă neliniştit decît fericit, fiindcă îndărătul acestei vizite 

bănuia o intenţie ce-i tulbura solitudinea ; îi era teamă de 

mustrările stupide, de veştile bune şi de cele rele deopotrivă, 

îi era lehamite de învinuirile pe care el nu le-ar fi putut 

8

înfrunta decît prin alte învinuiri ; dar îşi birui sentimentele 

confuze care îl cuprinseseră şi îi făcu iar semn călătorului, 

acesta porni din nou, iar cînd ajunse la doi paşi, 

ochii săi ca nişte picături de argint viu înfundate în ceara 

moale a obrazului căutară cu nesaţ privirea pustnicului, 

cerîndu-i parcă socoteală ; Lévi păşi în cele din urmă spre 

el, îşi îmbrăţişă şi îşi sărută fostul coreligionar, dar se şi 

trase pe dată în lături şi îl privi, compătimitor, bănuitor. 

Zîmbea şi Bárány, în nări îi stăruia răsuflarea evreului, 

răsuflare de sugaci şi de om ştirb, căci acesta nu fuma şi 

nu bea ; mai simţea mirosul cămăşii jilăvite a drumeţului, 

şi cel al pielii cojite de soare. 

— Lajos, exclamă Lévi Áron. Să fie oare adevărat ce-am 

auzit, că în marea-ţi nevoinţă te hrăneşti cu lăcuste, precum 

Sfîntul Ioan Botezătorul înainte de a fi dus în patru 

vînturi vestea focului ? 

Evreul devenit sectant era cam dezamăgit, se trase îndărăt 

clătinînd din cap, în semn că nici nu vrea să audă 

vorbă de dezvinovăţire, ba îşi închise şi ochii, ca să nu 

poată; nici vedea vreun gest, într-atît îl cucerise propria 

idee ; căci ce putea exprima mai nimerit soarta ereticului 

care s-a lepădat de Dumnezeu decît faptul că trupul îi e 

năpădit de păr şi că se hrăneşte cu lăcuste în inima pustiei ? 

Nici nu putea duce ştire mai uluitoare, satisfacţie mai mîngîietoare 

decît cele ce s-au înfăţişat privirii sale ! Cotropit 

de bucuria sa, se aruncă la pămînt şi începu să se roage 

cu voce tare : j 

— Ferice de omul pe care îl dojeneşti, Doamne ! Căci 

Tu ne răneşti şi tot Tu ne oblojeşti... 

Bárány luă aminte la urechile clăpăuge ale lui Lévi cel 

prosternat pe jos, la roşeaţa gîtului sau care, deşi se lungise, 

rămăsese brăzdat de riduri, ca gîtul cocoşilor pleşuvi, îi 

privi tălpile goale, gîndindu-se că Áron, căruia, asemeni 

primilor creştini, nu-i trebuia mult pentru a fi cuprins de 

emoţie şi de înflăcărare, ajuns acasă va zugrăvi înlăcrimat 

cum îşi potoleşţe Bárány foamea cu lăcuste şi cum împrăştie 

în magherniţa sa praf contra puricilor, iar odată ce a 

început cu lăcustele, prins de propria-i istorisire, mai ştii 

cu ce exagerări e-n stare să-şi continue povestea ?... Gîndul 

acesta îi fu de ajuns ca să se simtă pornit împotriva vizi- 

9

tatorului, cu toate că Lévi îi era drag, doar el îl convertise 

îndată după ce acesta se întorsese din lagăr, convertirea asta 

fiind poate rodul cel mai de preţ al muncii sale de mărturie 

a credinţei : cîştigarea sufletului unui izraelit care şi-a 

ridicat ochii spre crucea Golgotei şi s-a identificat cu jertfa 

lui Isus Dumnezeul ; dar pînă unde poate merge oare iubirea 

faţă de un discipol, care ne înfruntă cu credinţa şi idealul 

pe care tocmai ni le-am renegat şi, fluturîndu-ne în faţă 

propriul destin, ne cere socoteală pentru rînduiala vieţii sale, 

de parcă ne-am fi legat să-i fim îndatoraţi pînă la sfîrşitul 

zilelor ? Chiar după ce-şi sfîrşise reculegerea, Lévi Áron 

mai rămase un timp îngenuncheat, ca şi cînd ruga i-ar fi 

amorţit mădularele, dar simţindu-l pe Bárány că i se fereşte 

din apropiere, se ridică anevoie şi-şi rostogoli o piatră în 

faţa celei pe care se aşezase ceasornicarul. Era liniştit acum, 

de parcă ar fi ieşit dintr-o baie ce-i alinase zbuciumul, 

ochii nu-i tăinuiau nici un dram de viclenie ori de suspiciune, 

încredinţat fiind că Sfîntul Duh îi va asculta ruga 

şi îl va ilumina, punîndu-i pe limbă cuvintele pe care 

trebuie să le rostească ; îl privi dar pe omul care-l convertise 

cu afecţiunea ataşamentului de odinioară şi se porni 

să zîmbească. 

— Nu-i seară să nu spun înainte de culcare rugăciunea 

pe care am învăţat-o de la tine cu prilejul drumeţiei tale 

de mărturie. Mai ţii minte cum băteam pe-atunci ca nişte 

apostoli ţinutul Erului ? Ştiam că la tot pasul ne pîndesc 

capcane, că în stufăriş lupii stau să ne atace, dar 

credinţa că fără ştirea şi vrerea lui Dumnezeu nu ni se 

poate clinti nici măcar un fir de păr din cap ne făcea 

fericiţi. Jandarmul te-a suspectat că tăinuieşti aur, dar 

cînd a dat cu mîna de sfînta Biblie l-a cuprins ruşinea şi 

ne-a slobozit... 

Fericit de aducerea sa aminte, Lévi urmă : 

— Poate de aceea am pornit la drum în căutarea ta. 

Că doar ai fost pentru noi ca Ioan Gură-de-Aur, şi inima-mi 

vroieşte să-ţi reîntoarcă inima către chipul Domnului şi 

privirea ta către privirea femeii tale. Căci, precum spune 

pilda : nebun e cel care-şi lasă casa şi-şi turbură căminul, 

şi vînt fi-va moştenirea sa ; să fie oare cu putinţă ca 

tocmai tu să te prăbuşeşti dintr-o dată, fiindcă Dumnezeu 

te-a pus la încercare şi a chemat-o pe fiica ta la corul 

10

îngerilor, tu, care i-ai fost orbului ochi şi şchiopului picior 

?... De ce nu gîndeşti la cei care trăiesc ?... Pînă şi balaurii 

îşi hrănesc puii, darămite omul... 

Tăcu o vreme, pe urmă întrebă : 

— De ce uiţi că te-ai legat în faţa Domnului să-i fii 

credincios soţiei tale ?... Ce-are a face că obrazul ţi-e 

năpădit de păr asemeni pietrelor acoperite de muşchi de 

pe marginea drumului ? Şi chiar de te hrăneşti cu lăcuste, 

ce folos ?... Cine te va ocroti de limba ademenitoare a 

muierii rele, dacă ţi s-a zdruncinat credinţa ?... Mai devreme 

sau mai tîrziu, ai să vezi, Satana îţi va da tîrcoale şi te 

va ademeni la pîntec de femeie, dar ia seama, Bárány, 

ia seama, îţi zic !... Fereşte-te, frate, că nimeni nu poate 

lua foc în sîn fără să i se aprindă hainele... 

Pînă acum Bárány ascultase dînd din cap, cu un zîmbet 

ironic pe buze ori legănîndu-se şi fredonînd un crîmpei 

de cîntec, dar cînd văzu că evreul amuţeşte, îl privi uimit, 

ca şi cînd ar fi aşteptat urmarea. 

— Aş putea vorbi şi eu întocmai ca voi şi aş putea 

ridica împotrivă-ţi bici împletit din cuvinte ! suspină el 

în cele din urmă cuprins de amărăciune. Ori văzut-ai 

măgar să zbiere pe pajiştea verde ?... Pînă şi să mă culc 

mi-e teamă !... Cînd să sper şi eu că-mi voi alina durerile 

în culcuşul meu aşternut cu paie, noaptea vine să mă 

turbure cu vise rele... O aud întruna pe biata orfană 

cum se zbate îndărătul întunericului şi nu-i pot alerga 

într-ajutor... Cu ce-am păcătuit de trebuie să sufăr atîta ?... 

Pe Cristos l-au răstignit o singură dată, pe mine însă 

durerea mă ţintuieşte zi de zi pe cruce... 

Lévi îl asculta înţelegător, dar plin de nădejde. 

— Cu toate că n-am alergat după femeia altuia, n-am 

pîndit la uşa semenului meu, urmă Bárány. M-am îngrijit 

de copiii mei chiar şi în zilele cînd oraşul era împresurat 

de trupe, culegeam bob cu bob fasolea din nisip... De sfădit 

nu m-am sfădit, deşi muierea cea fără de minte şi-a turburat 

cu adevărat casa, împreună cu maică-sa, a preschimbat-o 

în iad, nu alta : nu era zi să nu mă batjocorească, şi mai 

pretindea că-i credincioasă ca şi mine... Cu ce-am păcătuit 

dar ?... De-ar exista Dumnezeu, mi-ar fi cunoscut căile, 

ar fi numărat paşii mei... 

11

— Taci ! îl întrerupse Lévi Áron, cînd îşi dădu seama 

unde vrea să ajungă pustnicul. Vrei să adaugi păcatelor tale 

şi vorbe fără rost împotriva lui Dumnezeu ?... Cutezi a-ţi 

asemui soarta cu pătimirea lui Isus ?... Tu îţi aperi pricina 

aşa cum şi-a apărat-o Iov, iar eu îţi voi răspunde la fel 

precum i-au răspuns cei trei prieteni celui pus la încercare ; 

ba, mai mult, precum a izbucnit Elihu, cînd a'văzut neputinţa 

celor mai în vîrstă decît el !... Îţi spun dar : ia seama, 

Bárány, căci Dumnezeu vede purtarea tuturor, şi nu vei 

găsi nici beznă, nici umbră a morţii în care să te poţi 

ascunde din faţa Lui !... Ai grijă, căci veni-va vremea cînd 

vei striga şi îl vei căuta pe Dumnezeu, zicînd : Unde este 

Ziditorul meu, care ne învaţă mai mult decît pe dobitoacele 

pămîntului şi ne dă mai multă pricepere decît păsărilor 

cerului ?! Aşa vei striga atunci ! 

Ceasornicarul se porni să rîdă, cu glasul acela nechezat 

şi aţîţat cu care întîmpinase la început învinuirea că s-ar 

hrăni cu lăcuste, şi de-abia rîsul îi vădi adevărata sfîrşeală 

scoţîndu-i la iveală paloarea sordidă din mărăcinişul -obrazului, 

în vreme ce clipea mărunt din ochii injectaţi, rînjindu-şi 

dinţii stricaţi, cu tot trupul cuprins de convulsii, 

de parcă se scărpina. 

— Elihu, i-auzi cu cine-mi vine, cu Elihu ! chioti el strident. 

Îţi închipui că nu ştiu de-a fir a păr ce-a îndrugat ţicnitul 

ăla ?... Pilda ta nu e bună, Lévi, nu e bună defel !... 

Adu-ţi aminte că în zadar s-a năpustit cu surle şi tobe cel mai 

tînăr şi zvăpăiat asupra nefericitului năpăstuit înălţîndu-şi 

întruna vocea, căci Iov a mai găsit în sufletul său atîta 

vlagă să-l zvîrle pe mucos cît-colo, de s-a dus învîrtindu-se 

!... Şi mai aminteşte-ţi ce a spus bubosul cel ajuns 

la discordie cu ţine însuşi : s-ar putea zice, în adevăr, că 

neamul omenesc sînteţi voi, şi că odată cu voi va muri şi 

înţelepciunea !... Am şi eu minte ca şi voi, şi îmi voi apăra 

dreptatea pînă la cea din urmă suflare !... 

Gesticula ca un apucat. 

— N-aş fi crezut că gura ta din care am auzit graiul 

aurit al Sfîntului Duh mă va împroşca cu atîtea vorbe 

spurcate, zise Lévi trist, cu glas scăzut. Ştii bine că mi-am 

purtat crucea pînă la capăt, de familia mea s-a ales 

fumul şi cenuşa... Şi acum mi-e dat să aud că totul n-a fost 

decît amăgire, că împărăţia lui Dumnezeu nu-i nicăieri, 

12

că trupurile noastre nu vor mai învia. Şi cine mi-o spune ? 

Tocmai cel care mi-a călăuzit paşii la limanul liniştii, la 

crucea Golgotei !... 

Şedeau pe pietre faţă-n faţă. Se priviră acum vlăguiţi, 

În cele din urmă Bárány se sculă în picioare şi făcu un 

pas spre vizitatorul său. 

— Lévi, hai să ne descleştăm ghearele pe care ni le-am 

înfipt unul în sufletul celuilalt, zise împăciuitor. După 

cîte se pare, durerea ta nu-i durerea mea, chinul meu nu 

e chinul tău... Să ne alinăm măcar foamea. Hai să îmbucăm 

ceva... 

Dar n-avea acasă decît pîine, aşa că reteză nişte toiege, 

pentru el şi oaspele său, şi îl duse pe Lévi pînă la o fermă 

din apropiere, unde îi datorau preţul, unei reparaţii ; Bárány 

bătea cărarea cu fuscelul său, ca şă nu calce peste 

vreun şarpe, Lévi îl urma cu paşi cam scălîmbi : era moleşit, 

nu numai de foamea de care s-ar fi ruşinat şă pomenească, 

ci şi din pricina blasfemiilor ereticului ; se simţea pe deasupra 

şi ofensat, ca un apostol în legaţie ; care nu şi-a 

îndeplinit misiunea şi căruia, în ciuda promisiunii ce-o avea, 

nu i s-a dat de ştire ce trebuie să spună la ceasul sorocit. 

La fermă primiră o oală uriaşă cu lapte prins şi ceapă verde, 

apucară fiecare de cîte o toartă şi porniră îndărăt, spre 

colibă. Amîndoi erau acum tăcuţi, neştiind ce ar mai putea 

şpune pentru a relua discuţia ; în răstimpuri Lévi arunca 

priviri spre oloi şi-şi trecea limba peste buzele crăpate ; se 

traseră îndărătul coşmeliei, în umbra deasă a frunzarului 

de tufe şi aşezară oala pe jos, la fereală de priviri străine 

care le-ar fi putut tulbura ospăţul sărăcăcios. Bárány 

n-avea decît o farfurie turtită de aluminiu, aşa că luară 

cu lingurile de lemn de-a dreptul din dală, ceea ce îi făcu 

să-şi amintească de drumeţiile lor comune de convertire. 

Frîngeau pîinea, hîrşîiau muşcînd din ceapa verde şi, în 

ciuda posomorelii sale, pe gazdă mai că-l pufni rîsul 

văzîndu-l pe oaspele său cum mănîncă ceapa începînd cu 

coada şi o înghite apoi cu ochii holbaţi ; laptele prins era 

încă rece, pesemne că femeia îl ţinuse în pivniţă, încît se 

desprindea de lingură în bucăţi catifelate şi tremurătoare. 

13

— Arareori mi se întîmplă să mănînc lapte prins, dar 

pe cel de azi ştiu că nu-l voi uita cu una, cu două ! spuse 

Bárány. 

Lévi Áron îl privi bănuitor, de teama vreunei aluzii pe 

care ar putea-o ascunde aceste cuvinte ; colţurile gurii îi 

erau albe de lapte. 

— E ciudat, într-adevăr, că pînă şi trupul îşi aduce 

aminte multă vreme de bucuriile de care a avut parte, zise 

el gînditor. 

Fu rîndul lui Bárány să încerce a ghici unde bate călătorul. 

— Şi, dacă-i aşa, cu atît mai cu osebire îşi aminteşte 

sufletul, cel care a primit taina sacră. 

— Da, numai că sufletul e cu gîndul mai mult la trup 

decît la sine însuşi, şi acesta-i izvorul tuturor ispitelor ! 

Bárány zîmbi, bucuros că înţelepciunea l-a scos şi de 

astă dată din impas şi-şi sterse pe îndelete lingura cu un 

brusture ; Lévi cugetă un răstimp la cuvintele ereticului, 

pe urmă îşi scoase actele din buzunarul de la spate şi în 

livreţul militar dădu numaidecît peste foaia împăturită, 

umplută cu un scris de mînă, care vorbea tocmai despre 

deşertăciunea bucuriilor lumeşti : despături hîrtia şi, tîrîndu-şi 

arătătorul de-a lungul rîndurilor, începu să citească 

cu glas cîntător : 

— „Ce să gîndească omul despre cei care nu se îndură 

să cugete nici preţ de un minut la limanul oricărei vieţi... ?” 

În acest moment răzbătu pînă la ei tropotit şi zupăială 

de roţi de căruţă, ca un zgomot de bolovani prăvălindu-se 

într-o albie de rîu, iar Bárány băgă de seamă că îndărătul 

mîncăturii, la înălţimea tufişurilor, săltau apropiindu-se urechile 

roşcate, ca nişte pungi, ale unui cal pe care pustnicul 

îl ştia ; îl zări îndată şi pe Tropa, veterinarul cel mătăhălos : 

pe obrazu-i mare, de o albeaţă de cocă, buzele gurii sale 

mici se ţuguiau a amărăciune, ca ale unui copil răzgîiat ; 

şedea înfundat adînc îndărătul crupei calului, iar în coşul 

cotigii stătea tolănită o femeie blondă în costum de baie, 

tălpile goale şi le sprijinea de viţelul legat fedeleş ; era şi 

ea medic veterinar, oamenii de prin partea locului o vedeau 

cînd şi cînd, obişnuia să-i aducă lui Tropa seruri şi instrumente 

medicale de la raion. La vederea viţelului, Bárány 

îşi aduse aminte că nu de mult, să fi fost vreo două săptă- 

14

mîni de atunci, adierea vîntului purtase încoace duhoare 

de hoit din avalul pîrîului, el porni în căutare şi nu se 

lăsă pînă nu dădu într-adevăr de măruntaiele lungi de-un 

stînjen ce atîrnau agăţate de o creangă şi se legănau, la 

cheremul miilor de muşte. Lévi Áron îşi ridică privirea, 

apoi continuă să citească rîndurile scrise de mînă : 

— „Chiar şi cea mai frumoasă viaţă pămîntească are un 

sfîrşit ; nu ştiu cum am venit pe lume, nu ştiu ce e trupul 

meu şi ce sînt simţurile mele...” 

Atunci Bárány se sculă anevoie şi îi făcu semn lui Lévi 

să o pornească amîndoi în urma telegii ; era surescitat din 

cale-afară, evreul nici nu mai apucă să-l întrebe ceva că 

pustnicul îl şi tîrî după el cu o putere pe care trupu-i becisnic 

nu o lăsase să se ghicească, în vreme ce-şi dădea vînt cu 

rîvnă pe pietrele aducînd a ţeste ; intră apoi buzna sub 

saivanul pe care îl formau ramurile unei tufe. Îl sili şi 

pe Lévi să se aşeze şi rămase în aşteptare ; drumeţul îşi 

închipui că ereticul vrea să pîndească tăierea clandestină 

de care îi povestise ceva, socoti că treaba aceasta nu-l 

priveşte, aşa că deschise din nou foaia de caiet şi se aplecă 

asupra ei, morfolind din buze ori citind cîte o frază cu 

voce tare ; femeia se întinsese de-acum pe pătura galbenă 

ca sulful, la douăzeci de paşi de cotigă ; Tropa luă din 

coş viţelul cu picioare legate, îl puse jos, scoase de sub 

scaunul cotigii satîrul învelit în pînză de sac şi securea şi, 

dintr-o singură mişcare, reteză gîtul animalului : viţelul îşi 

încordă tot trupul, dar nu se putu elibera din strînsoarea 

legăturilor, îşi deschise larg ochii în vreme ce sîngele i se 

revărsa din beregată, mirat parcă de cele ce i se întîmplă 

după paşnica legănătură de adineaori. 

— Bebeloiule, mă crezi că mie mi-ar veni mai uşor să 

tai gîtiţa unui om decît a unui viţel ? întrebă femeia. 

— Asta rămîne de văzut, spuse Tropa rîzînd. În orice 

caz, pînă acum mai degrabă te-ai agăţat de gîtul bărbaţilor 

decît să li-l tai. Ia spune, mă ajuţi la tranşat ? 

— Să te ajute năbădaica ! Las’ c-o scoţi tu la capăt 

şi singur, doar ai nişte labe ca Popeye-marinarul. 

— Nu fă pe nebuna, Eva. Trebuie să crîmpoţesc animalul 

ăsta nenorocit în paişpe porţii, şi toată lumea îi vrea 

sufletul, nu alta ! 

— Da’ de ce eşti fraier c-o faci ? 

15

— Fiindcă n-am nici eu chef să putrezesc aici, în munţi, 

michiduţă, de-aia o fac. Şi, dacă vreau să şterg putina... 

Veterinarul scotea acum măruntaiele, cu şezutul ţuguiat 

într-afară, ca să-şi ferească pantalonii de intestinele cu 

reflexe sidefii ; femeia îşi închise ochii. 

— Pustnicul ăla, de care mi-ai povestit nu o dată, ce 

zici, ar fi dispus să-mi prezică viitorul ? întrebă ea. 

— Asta depinde de ce-ai vrea tu să afli. 

— Păi, aş vrea să ştiu dacă o să mă mărit vreodată, 

şi dacă da, ce-am să nasc, copil sau pisică de Angora. Nici 

n-ar fi de mirare să iasă o pisică de Angora cu fundă roşie 

la gît, după atîta plictis şi castitate cîtă am îndurat. Ce 

zici ? 

— Că eşti dusă cu sorcova ! zise bărbatul, despicînd 

pielea de pe piciorul stîng de dinapoi al viţelului agăţat 

în cîrlig. Cît priveşte însă castitatea ta, nu prea ai de ce 

te plînge. 

— Ce ştii tu ? Bîrfa, şi-atîta. Da’ nu-i totuna cum o 

fac : de urît ce mi-e, sau de plăcere. 

— Hm, ştiu că mie cel puţin nu mi-ai făcut zîmbre nici 

măcar de plictiseală. S-o iau drept un semn de preţuire din 

partea ta ? 

— Eh, cu tine-i altceva, cu tine m-am obişnuit. Sîntem 

gaşperi prea buni, şi-mi ziceam întotdeauna că m-ar pufni 

rîsul văzînd cum te prinde zelul deasupra mea. Ori ţi-ai 

rîde tu de mine, mai ştii ?... 

— Dar dacă am lua-o cum nu se poate mai serios ? 

Bărbatul cel mătăhălos îşi înălţă privirea din penumbra 

sîngerie a cavităţii abdominale şi regretă pe dată că a intrat 

în horă, dar era prea tîrziu ; femeia zîmbi cu ochii închişi, 

unghiile ei urcară ca nişte gîngănii lunguieţe şi roşii peste 

şolduri, de-a lungul celor două părţi ale petecului de slip, 

apoi, zburătăcind nervoase, începură să desfacă şireturile ; 

Tropa privi în jur cu un aer plîngăreţ. 

— Să mor eu dacă nu eşti sărită de pe fix ! se tîngui 

el. Aşteaptă măcar pînă mă spăl la pîrîu... 

Şi porni cu paşi şovăielnici spre sălcii, dar glasul poruncitor 

al femeii îl sili să şe întoarcă din drum : 

— Să vii cum eşti, ai auzit ?!... Ţie nu-ţi stă bine decît 

aşa, în costumul ăsta : nici nu te-aş accepta altfel !... 

16

La un moment dat Lévi avu impresia că pricina liniştii 

ce se înstăpînise sub umbrarul răcoros era pioşenia insuflată 

de cugetările înţelepte şi cucernice, şi urmă în şoaptă : 

— „De ce nu mi-a fost hărăzită o altă clipa din veşnicia 

trecutului şi a prezentului ?... Ştiu că mi-e dat să mor, 

dar moartea aceasta n-o cunosc cîtuşi de puţin...” 

Privi acum la Bárány, în nădejdea că va desluşi pe faţa 

acestuia o umbră de interes, dar pustnicul tocmai se ridica 

cu greu, scoţînd mici gemete, apoi începu să scheaune cu 

ochii dilataţi de pizmă şi încîntare. Gînd văzu scena cea 

deşucheată, Lévi rămase şi el cu gura căscată ; fauni uriaşi 

ce înlănţuie cu braţele însîngerate nimfe văzuse pînă acum 

doar în poze. 

— Să plecăm numaidecît! şopti el. M-ai adus cu de-a 

sila aici ca să-mi faci în necaz ?... 

Acum Lévi era cel care îl trăgea după sine pe sihastru, 

fără să-i pese de poticnelile sale îndurerate, ori că acesta 

se pune împotrivă gîfîind şi ocărîndu-l. Îl tîra neînduplecat, 

de parcă ar fi vrut să-l sfărîme trîntindu-l de pomii pe 

care îi întîlneau în cale, iar cînd Bárány se împiedică şi 

căzu în genunchi, îl smuci de la pămînt atît de mînios că-i 

smulse mîneca cămăşii ; dar nu se îndură, i-ar fi rupt pînă 

şi braţul din umăr, acum, că-l văzuse căzut în ispita sfredelitoare 

a dezmăţului. Se aflau de-acum din nou în faţa 

cocioabei şi se măsurau cu priviri duşmănoase. 

— Te-ai hrănit în zadar cu lăcuste, că tot n-ai reuşit 

să-ţi ogoieşti îndemnurile spurcate ale trupului, aşa-i ?! 

exclamă Lévi veninos. 

Bárány îşi ascunse la spate braţul dezgolit de mîneca 

ruptă, dădu să-i răspundă, dar se răzgîndi, scutură năucit 

din cap, căutînd cu privirea aţintită în gol spre năluca ce 

i se arătase în locul de taină ; era desperat şi revoltat, patima 

îi ardea parcă oasele cu un fier înroşit, apoi îl încercă o 

altă suferinţă şi-l făcu cît p-aci să-şi piardă cunoştinţa. 

În cele din urmă izbucni : 

— Pleacă de-aici cît mai degrabă, Lévi, atît îţi zic !... 

Noi doi nu mai avem nimic de-mpărţit, întinde-o ! 

Şi arătă în direcţia cărării ce şerpuia printre buturugile 

cu rădăcini răşchirate în aer, pe care se ivise pelerinul, 

17

Lévi intră în coşmelie, îşi anină bocancii pe umăr şi se 

opri după aceea în faţa lui Bárány cu un aer mîhnit şi 

mustrător. 

— Cîtă vreme am mai tras un dram de nădejde că-ţi 

vei da seama de nevolnicia ta, am ocolit vorbele ce te-ar 

fi putut depărta pentru totdeauna de Domnul... Dar acum 

am văzut cu ochii mei şi am auzit cu urechile mele că 

Dumnezeu te-a dat pe mîna Satanei, aşa că n-am de ce să-ţi 

mai ascund : înainte de a mă aşterne la drum, m-am adresat 

adunării bătrînilor şi i-am întrebat dacă se mai poate afla 

mîntuire pentru sufletul tău. 

— Se află, nu se află, tu cată-ţi de drumul tău ! făcu 

Bárány, însă Lévi se dădu şi mai aproape. 

— Dar, unul cîte unul, bătrînii şi-au deschis braţele a 

neputinţă şi mi-au răspuns precum stă scris în Epistola lui 

Pavel către evrei : cînd un pămînt este adăpat de ploaia 

care cade adesea pe el şi rodeşte o iarbă folositoare celor 

pentru care este lucrat, capătă binecuvîntare de la Dumnezeu 

; iar cel care aduce spini şi mărăcini este lepădat şi 

aproape să fie blestemat, şi sfîrşeşte prin a i se pune foc ! 

Bárány vru să trimită o vorbă de ocară soborului de 

bătrîni, acum chiar dacă ar fi fost ars pe rug prea puţin 

îi păsa, numai să poată vedea iar teleaga în care, alături de 

viţelul îmbucătăţit şi curăţat de măruntaie, străluce prea-frumosul 

idol al iubirii, zeiţa care a cerut să i se închine 

ofranda sîngeroasă în luminişul din inima pădurii. Iar cînd 

trăsura apăru într-adevăr, nici nu băgă de seamă că guriţa 

veterinarului exprimă o şi mai mare amărăciune, că femeia 

zace în coşul cotigii ca moartă, cu umbrele vineţii ale orbitelor 

prelinse pe obraz ; Bárány vedea numai un Adam şi 

o Evă, neprihăniţi şi sinceri în fericirea lor de dinaintea 

căderii în păcat...

Pe sub pietre, printre gîngănii 

Privite dinspre cocioaba lui Bárány Lajos, luminile cătunului 

parcă se leagănă pitulate printre ramuri, iţindu-se dindărătul 

lor doar ca nişte năluciri ori de cîte ori vreo 

garnitură de tren încărcată cu trunchiuri coboară în viteză, 

de vuieşte valea întreagă. Îţi vine a crede atunci că luminiţele-s 

scîntei scăpărate de pe şine care strălucesc vreme de-o 

clipă înainte de a pieri în întunecime. Pe calea ferată industrială 

se prăvălesc în afund buştihani enormi, gonesc apoi 

greoi şi ameninţători undeva în bezna din adînc, strîmtorîndu-se 

între ei şi trosnind, purtaţi de micuţa locomotivă care 

aleargă în faţa vagoanelor cu ochiul ei aprins, pentru a 

se opri apoi brusc în gară în scrîşnet şi hîrîit de frîne. 

Şeful de gară Baga Albert, un omuleţ bondoc, se şi află 

pe peron, se uită chiorîş la garnitura de tren. Ai venit, 

mînca-te-ar boala ! mormăie el, scociorînd cu limba prin 

gură în căutarea firimiturilor ultimului dumicat. Îl apucă 

ades bombăneala peste zi, mai cu seamă cînd trenuleţul local 

îl cheamă la datorie din toiul celor mai promiţătoare clipe 

ale îndeletnicirii sale, în momentul în care izbutise deja 

să prindă în mrejele vorbăriei şi să atragă spre sine cîte 

o femeie. Domnul Baga are burticică, mersul i-e scălîmb, oeea 

ce însă nu-l împiedică să aibă reputaţia unui curtezan înfocat, 

acesta fiind al patrulea loc unde e mutat din pricina 

vieţii imorale pe care o duce. Geme sub povara pensiilor 

de întreţinere pe care le plăteşte după vreo jumătate de 

duzină de copii, haine şi ghete în afara celor de serviciu 

nici că are, pesemne că ar suferi şi de foame dacă n-ar 

avea acces în cîteva case, la neveste de zidari ori de dulgheri 

care, însingurate cu lunile, nu se dau în lături să stea la 

taifas cu şeful de gară şi să-l omenească cu cîte o farfurie 

de mîncare caldă. Văzînd succesele sale, cei mai tineri clevetesc 

despre bărbăţia supradimensionată, de-a dreptul ridicolă 

a domnului Baga, deşi omuleţul ăsta ca un poloboc 

îşi atinge scopul cînd cu vorbele sale uşoare ca pana, cînd 

cu răsunetul grav şi plin de jale al glasului său. 

19

— Vezi, puicuţo — îi spune el bunăoară lui Pötyi Tonaj, 

o zdrahoancă de femeie cu o claie de păr în cap, nevasta 

bolnăviciosului calculator de lefuri, cînd aceasta vine în 

gară şi se aşează la locul ei obişnuit de sub ceas, stînd parcă 

în aşteptare, ciufulită, cu ţigara aprinsă îndreptată în sus —, 

vezi, dragă, dacă nu ajungeai prin coclaurile astea, ca şi 

mine, erai acum primadonă vestită la Cluj, sau la Bucureşti... 

Dar numai femeile au parte de amabilitatea domnului 

Baga, pe copii îi pune pe fugă, la muncitorii din gară se 

stropşeşte cu vorbe murdare, iar pe cîinii care nimeresc în 

sala de aşteptare îi îmbie cu ardei iute ascuns în miez de 

pîine, şi se strîmbă de rîs plesnindu-şi genunchii cu palmele 

ori se repede triumfător pe peron de fiecare dată cînd animalul, 

cuprins parcă de o spaimă ciudată, începe să tuşească 

şi să se zvîrcolească ; cei din cătun ghicesc atunci de la două 

poşte pricina, mereu aceeaşi, a bucuriei şefului de gară. 

Dar în după-amiezile de vară îmbîcsite de plictis, cînd trenurile 

sînt mai rare, el îşi trece vremea scuipînd în pîrîu 

de pe podeţul dindărătul magaziei. 

— Nu cumva pescuieşti, domnule Baga ?... 

La capătul dinspre gară al podeţului stă Pötyi Tonaj, 

cu veşnica ţigară fumegîndă între degete ; acum, că i s-a 

adresat şefului de gară, i se înfioară parcă fulgii din cap 

de bucurie. Domnul Baga îşi mută în grabă privirea de la 

cercurile care au şi şters din oglinda apei imaginea pantalonilor 

săi necălcaţi şi a chipiului roşu şi surîde la auzul 

glasului înecat în grăsime şi catran. 

— Nu dau eu cu băţu-n baltă, sărumînuşiţele, aice el 

cu falsă compătimire de sine. Dusu-i norocul meu de mult 

pe apa sîmbetei... 

Peste un sfert de ceas stau deja amîndoi la o turcească, 

pe colnicelul cît palma din curtea lui Pötyi, pe care abia 

încape masa de papură cu cele patru scaune. Din locul 

acesta şeful de gară poate ţine sub ochi tot terasamentul 

şi, la nevoie, poate coborî cît ai zice peşte pînă la birou, 

ca un poloboc dat de-a dura pe poteca abruptă, cînd impiegatul 

de mişcare începe să-i facă semne. 

— Ăsta-i un loc îngrozitor, sărumînuşiţele, zice el şi-şi 

pune chipiul impregnat de sudoare şi fum pe marginea mesei. 

Sodomă, nu alta... Cuibar de bîrfe sortit pieirii... Pînă 

20

şi mie mi-au scos nişte vorbe... Cică aş fi cocoşul cătunului, 

şi asta numai pentru că mai complemantez femeile cu 

cîte-o vorbuliţă dulce, ca să-mi treacă de urît, ş-apăi se 

plictisesc şi ele, sărăcuţele... Mătăluţă mă cunoşti doar... 

Da’ tovarăşul Zsákos, care se aburcă seara pe pervazurile 

geamurilor şi moare dacă nu ştie pînă şi ce-a mîncat şi ce-a 

vorbit fiecare, vezi Doamne, el e un sfînt... Deşi muierea 

pe care a pus el odată ochii nu mai are zile bune pînă nu... 

Pötyi Tonaj nu pare aţîţată de bîrfă, ea cunoaşte toate 

dedesubturile mai abitir decît oricine din cătun, aşa că preferă 

să-şi pună la bătaie glasul şi surîsul pentru evocarea 

propriilor amintiri : 

— Ţi-am vorbit vreodată de Gigli, Albert ? îl întreabă 

ea, iar faptul că i-a spus şefului de gară pe numele de botez 

o face să devină şi mai sentimentală faţă de trecutul ei. 

Ţi-am povestit vreodată că l-am văzut cu ochii mei pe cel 

mai mare cîntăreţ al tuturor timpurilor ?... 

Baga se proţăpeşte în scaun şi-şi înfoaie obrajii de parcă 

şi-ar frămînta creierii, dar numele ăsta nu-i aduce aminte 

de absolut nimic, şi se poate considera norocos dacă tocmai 

în astfel de momente telefonul de jos se pune pe sunat ori 

dacă impiegatul de mişcare începe să-l cheme fluturîndu-şi 

prin aer tăbliţa. 

Nevasta lui Tamás József, născută Hetesi Ilonka, a 

absolvit patru clase de şcoală medie, a luat ore particulare 

de canto, a făcut balet şi a urmat vreme de trei luni un 

curs de dactilografie la Tîrgu Mureş, dar pentru balet se 

îngrăşase înainte de vreme, dactilografia n-a exersat-o, iar 

cu cîntatul a dat greş de asemenea, din lipsă de auditoriu, 

căci în orăşelul acela nu se găsea amator nici măcar pentru 

cîte un roman de Jókai * ce se prăfuia luni de zile în vitrina 

cooperativei în vecinătatea foarfecelui de tuns iarba 

şi a canistrei de lapte ; multă vreme s-a amăgit cu gîndul că 

cei de prin partea locului o vor stima, ca pe o femeie cultivată 

şi cu experienţă, care a rămas de nevoie aici, printre 

munţi, dar sosiră apoi şi zilele deprimante în care toate 

deveneau jilave, lipicioase, mirosind a putregai, făcînd-o să 

se dezguste chiar şi de sine însăşi ; în astfel de zile nu-ţi 

* Jókai Mór (1825—1904) — scriitor maghiar, reprezentant al 

romantismului. 

21

ămînea decît să caşti, să caşti întruna şi să visezi la iluziile 

pierdute... Dar unde-i omul capabil să le priceapă pe toate 

acestea, printre urşii şi lupii de aici ?... Şeful de gara, el pare 

să fie singurul mai acătării, îşi zice Pötyi Tonaj, petrecînd 

cu privirea linia ferată îngustă ce se pierde pe sub ramuri, 

în drumul ei către zări îndepărtate, spre lumea largă, 

căci şinele ei sînt suratele celor mai late linii, care leagă 

oraşele, capitalele... Priveşte valea şi aşteaptă cu nerăbdare 

să zărească pe cărare chipiul roşu al lui Albi, care a devenit 

pentru ea un semn de bunăvestire, asemeni luciului sticlos al 

sîngelui roşu din visele ei... 

În dimineaţa în care Halmi Sándor, medicul comunei 

Schitu, a traversat şinele lîngă peron, pentru a se duce să-l 

examineze pe un bătrîn care suferise un atac de apoplexie, 

Baga, îmbrăcat în uniformă, dar desculţ, tocmai primea garnitura 

de tren, iar îndată ce-l zări pe bărbatul în balonzaid 

şi cu geanta de medic în mînă, începu să alerge zelos încoace 

şi încolo, strigînd de zor, cu intenţia de a se amăgi pe sine 

însuşi şi de a distrage atenţia doctorului de la situaţia sa 

absurdă şi ridicolă. Halmi ieşise cu cîteva minute înainte 

pe poarta fostului castel de vînătoare al lui Látó, un cherestegiu 

putred de bogat, în care acum îşi avea sediul dispensarul 

şi spitalul comunei. Ziua precedentă fusese pentru 

el grea : de la opt la zece examinase treizeci şi cinci de pacienţi, 

au urmat apoi vizitele la domiciliu, iar după prînz 

l-au chemat sus, la unul din punctele de defrişare, unde 

avusese loc un accident grav ; dar mai înainte fusese nevoit 

să alerge un ceas încheiat în susul şi în josul liniei, pînă 

a izbutit să găsească drezina sanitară, departe, în plin cîmp : 

locotenentul de pompieri al comunei încărca în ea coşuri 

cu ciuperci şi găleţi cu afine, iar şoferul îi dădea o mînă de 

ajutor. Medicul îi puse numaidecît să golească drezina, 

fără să bage în seamă sudalmele şi ameninţările ofiţerului : 

nici şoferului nu-i spuse nimic decît într-un tîrziu, cînd luaseră 

deja viteză şi meleagul prinse a răsuna în stînga şi 

în dreapta lor, iar soarele îi izbea în ochi cu razele ce pătrundeau 

printre ramurile copacilor. 

— Dacă rănitul a murit în urma hemoragiei, te trimit 

in faţa instanţei, Gebe !... Şi-ai să încasezi opt ani pe pu- 

22

ţin !... De cîte ori nu mi-am bătut gura că maşina salvării 

nu e cărucior de piaţă ? !... 

Era vorba de o fractură de tibie, pe care a trebuit s-o 

imobilizeze în atele, apoi îl luară pe rănit cu ei jos. Pînă 

isprăvi, se făcu ora cinci după-amiază, aşa că nici nu-şi mai 

încălzi mîncarea care-l aştepta de la prînz la bucătărie, luă 

doar cîteva îmbucături, în picioare, dar mai bine că nu se 

aşternu să manînce în tihnă, fiindcă nici nu trecură cîteva 

minute şi sosi cu sufletul la gură nevasta cîrciumarului 

anunţîndu-l printre gîfîieli că Vasi, plutonierul de miliţie, 

se zvîrcoleşte pe jos şi trage focuri cu arma, aşa ca Sándor 

să facă bine să-şi ia geanta şi să vină numaidecît... Dumnezeu 

ştie ce l-a apucat de zbiară întruna c-o să prăpădească 

cătunul pîn-la ultimul om, poate din pricină că mai demult 

s-a produs un scurtcircuit la sala de lectură, s-a stins lumina 

tocmai cînd urma să se voteze contribuţia obştească ; 

cei din vale au fost însă de părere că e vorba de o defecţiune 

pusă la cale, adică de un sabotaj, au ordonat instituirea 

unei anchete la faţa locului, iar timp de trei săptămîni 

Vasi a fost pus să dea în fiecare zi noi declaraţii 

despre locul în care se aflase în momentul atentatului ; 

în sfîrşit, după scrierea celei de a nouăsprezecea declaraţii, 

în care susţinea că acele minute nefaste le petrecuse la 

umblătoare făcîndu-şi nevoile, a tras zdravăn la măsea încă 

de acasă, l-a apucat apoi la circiumă un acces de furie 

şi a secerat cu o rafală sticlele de rom înşiruite îndărătul 

tejghelei. 

A trebuit să fie dezarmat cu forţa, potolit şi pus la 

pat sub supraveghere. Cînd Halmi a ajuns iar acasă, era 

şapte seara ; îşi făcu o cafea, deschise uşa dulapului vechi 

şi mare din camera de lucru, pe care erau aninate zeci de 

filme developate lucind stins ca nişte intestine puse la afumat. 

Nici nu ştia pe care să-l aleagă mai întâi. De ani de 

zile fotografia era unica lui pasiune, dar nu-i rămînea prea 

mult timp nici pentru asta. Pînă şi acum, cînd se hotărîse 

deja să caute în caiet grupajul clişeelor, veni din nou o 

femeie, nevasta fostului fochist, acum pensionat, şi-l chemă 

să vină îndată, pentru că pe bătrîn l-a lovit damblaua ; îl 

găsise prăbuşit în mijlocul camerei, nu mai putea nici să 

vorbească, îşi rotea doar ochii şi se scăpase pe el... 

23

Înainte de a veni la medic, nevasta lui Hétházi trecuse 

pe la preot ; părintele Köblös era un bărbat îndesat şi bondoc, 

cu obrajii rumeni şi cu picioarele încălţate în pantofi 

neverosimil de mici ; sosi în grabă, cu Biblia în mînă, salută 

în tăcere dînd din cap, pe urmă se plecă asupra bolnavului 

culcat în pat. Privirea bătrînului fochist era tulbure, îl 

chinuia setea, îşi ducea degetul încovoiat la gură, dar gîtlejul 

îi era anchilozat, cele cîteva picături pe care i le 

turnară cu linguriţa printre buze îl făcură să tuşească şi 

să se convulsioneze. Nu-l recunoscu imediat pe preot, îl 

privi pierdut, parcă de undeva de departe, dar pe urmă 

îşi veni în fire şi spuse cu buzele pe jumătate înţepenite : 

— Luaţi-mi melcii de pe spinare... melci lipicioşi, reci, 

dau să intre în mine... 

Preotul îl împărtăşi cu chiu cu vai, încheie ceremonia 

şi se întoarse apoi spre Halmi. 

— Sufletul e pregătit, dar trupul aparţine încă medicului 

curant ! zise el cu glas mieros, înclinîndu-şi capul 

spre. umăr. 

Se făcu seară tîrzie pînă ce Halmi isprăvi la familia 

Hétházi, iar cînd, ajuns acasă, îşi dezbrăcă în antreu pardesiul, 

simţi că nu-i arde nici de mîncare, nici de băutură, aşa 

că porni sleit de oboseală spre dormitor, cînd ceva îi trosni 

sub talpă. Se aplecă şi ridică de pe jos o autosanitară mititică, 

pe care o strivise sub greutatea sa. Privi mica. sfărîmătură, 

care pesemne că îi aminti de şoferul cel făţarnic 

şi de ofiţerul de pompieri, căci îl cuprinse iritarea 

şi se porni să suduie pe înfundate. Doar el a zis şi a răszis 

că n-are nici un rost să cumperi copiilor jucării cu ghiotura, 

că se plictisesc una-două de ele şi le împrăştie peste tot, 

de nu-i chip să mai faci un pas prin casă ! 

Auzind mormoroseala, Marika apăru din dormitor îmbrăcată 

în cămaşă de noapte, iar observaţia făcută în treacăt 

de Halmi degeneră într-un schimb amar de cuvinte. 

— Doar n-ăi fi vrînd să dezmierde cîtă-i ziua de lungă 

un cal de lemn puchinos, ca pe vremea ta ! 

— Şi de ce nu, mă rog ? .Numai de i-ar îmbucura tot 

aşa de mult cît mă îmbucura pe mine ! , . 

După o vreme se dezbrăcă şi, apăsat de liniştea care 

se cuibărise între ei, se băgă sub pătură. În ziua aceea 

Marika dăduse şi ea consultaţii, făcuse teren, ca şi el, iar 

24

cînd credea că, în sfîrşit, şi-a terminat îndatoririle de serviciu, 

trebui să asiste o naştere dificilă ; acum se baricadase 

îndărătul unui zid de tăcere, cu gîndurile rătăcindu-i în cine 

ştie ce depărtări. Sándor încercă să-şi afle consolare în speculaţii 

teoretice şi-şi zise că vocaţiei de medic ar trebui să i 

se consacre numai oameni neîncătuşaţi de obligaţii, aşa cum 

fuseseră odinioară artiştii, în rîndul cărora celibatarii erau 

atît de numeroşi, şi pe bună dreptate... Păi, chiar aşa ! Mai 

poate omul să-şi dedice măcar un ceas sieşi ori familiei 

sale, cîtă vreme i-e scris să trăiască pentru alţii ?... Iar în 

zilele noastre nici nu se mai cade să vorbeşti despre asta 

pe un ton patetic, ci uzînd, cel mult, de limbajul prozaic al 

faptelor... 

La ora unu şi jumătate noaptea se auzi de pe treptele 

de afară geamătul unui glas gros de bărbat, apoi cineva 

începu să rîcîie la uşă. Sándor se deşteptă, privi un răstimp 

umbra compactă şi masivă a candelabrului de fier forjat, 

pe urmă se sculă din pat, îşi tîrşîi picioarele pînă în cabinet 

şi privi într-o doară de la fereastră terenul dindărătul 

grădinii, pe care o fîşie îngustă şi buruienoasă era 

scăldată de lumina verzuie, ca de pucioasă, ce se prefira 

din vîrful unui şir de stîlpi electrici ; drumul fusese îndreptat 

de ani de zile, dar stîlpii rămăseseră înşiruiţi de-a 

lungul fostului meandru, iar medicul, în momentele sale 

de descurajare, avea impresia că lumina asta stranie îi înfăţişează 

vreun tărîm de pe lumea cealaltă. 

— Aoleu, mor, dom’ doctor ! gemu acum din nou bărbatul 

şi glasul i se înecă într-un horcăit. 

Halmi îl ştia : era Cucui, tîmplarul beţiv de la cooperativă, 

care nu-i săptămînă de la Dumnezeu să nu-şi burduşească 

măcar o dată stomacul ulceros cu merindele cele 

mai grele şi mai condimentate şi să se tîrască apoi în patru 

labe pînă aici, ca să-i trezească pe toţi în miez de noapte. 

Medicul se şi înfuriase la gîndul acesta, îl mai lăsă înadins 

să aştepte o vreme, pe urmă se repezi la uşă şi smuci 

zăvorul ; namila îngenuncheată în faţa uşii aproape că se 

prăbuşi pe covor. 

— Nu-ţi fie teamă, Cucui, că n-ai să mori ! zise Sándor 

şi, de mînie, ochii i se împăienjeniră de lacrimi. Mai degrabă 

am să crăp eu, de sătul ce sînt să fiu bătaia de joc 

a tuturor beţivanilor cu burţile ciuruite ! 

25

Dar tâmplarul nu era atent decît la propria-i durere 

şi, printre icnete, îşi debită dezvinovăţirile de rigoare : 

— Aseară, la cărţi, am dat pe gît cîteva păhărele de 

băuturică... Iar acasă am mai găsit niscai sarmale rămase de 

ieri... 

În lumina ce se prefira din antreu, capul său enorm, 

năduşit, strălucea de picăturile de sudoare ca un dovleac 

înrourat. Se făcu de două-jumătate pînă ce medicul îl ridică 

de pe jos, îl duse tîrîş-grăpiş înăuntru, îi administra 

digestive şi antispastice, pentru ca, în ultimă instanţă, să 

pună seringa la fiert ca să-i aline durerile cu o injecţie de 

novocaină. Se culcă apoi iar, dar nici nu mai încercă să 

adoarmă, ştia din experienţă că la ora asta Palika se trezeşte 

din somn şi începe să se vaiere, ca să fie scos din 

pătuţ şi culcat lîngă maică-sa. Era un obicei ciudat, care 

se repeta în fiecare noapte întocmai, la aceeaşi oră ; copilul 

trezit din somn căuta pe dibuite chiar din primele 

momente baticul roşu de-o palmă pe care trebuia să i-l 

aştearnă peste obraz la culcare ca sa adoarmă şi căruia el 

îi zicea „titi”. Sándor stătu culcat vreo douăzeci de minute, 

în aşteptare, atunci copilul începu într-adevăr să 

urle cu glasul său dezagreabil, răguşit şi bătrînicios, apoi se 

porni să se zbuciume şi să se zvîrcolească în neştire, se încleştă 

de el înspăimîntat cu toate cele zece unghii, pentru 

ca peste cîteva minute să doarmă din nou liniştit lîngă 

maică-sa, cu obrazul acoperit de baticul roşu... 

La cinci şi jumătate medicul se sculă, se bărbieri, bău 

două ceşti de ceai tare, neîndulcit şi se duse să-l viziteze 

pe bătrînul lovit de apoplexie. În drum dădu cu ochii de 

şeful de gară care, desculţ, se agita lîngă garnitura de tren 

sosită de curînd ; Baga se prefăcu că nu-l vede, dar în 

cele din urmă se apropie de el. 

— Uite-aşa trebuie să alerg întruna de colo pînă colo, 

că împieliţaţii ăştia de copii îs în stare să-mi pună peste 

noapte piroane pe şine... 

Halmi îl privi zîmbitor pe bondocelul care căta pe sus, 

de parcă linia ferată se întindea undeva la înălţime, iar 

craidonul ăsta încerca acum să descopere de aici de pe 

pămînt piroanele ascunse, apoi dădu din cap şi-şi văzu îndată 

de drum, fără să arate c-ar şti dincotro bate vîntul ; 

însă în dosul gării, acolo unde drumul o cotea spre celă- 

26

lalt capăt al cătunului, în faţa lui se ivi de undeva Zsákos, 

secretarul Sfatului popular, şi se hlizi la el atotştiutor 

: 

— L-aţi văzut pe piticul ăsta nemernic, tovarăşe doctor 

?... A sărit în zori din geamul lu’ Pötyi Tonaj, de grăbit 

ce era şi-a uitat acolo nu numai încălţările, dar şi izmenele... 

La familia Hétházi mirosul spirtului mentolat şi al medicamentelor 

se învîrtoşase cu exalaţiile trupului bolnav. 

Bătrînul le ceru prin gesturi să deschidă geamul, apoi îşi 

încovoie degetul şi-l duse la gură, cum făcuse şi ieri, în 

semn că i-e sete. Nu mai simţea nevoie decît de aer şi de 

apă, ca plantele lipsite de conştiinţă. Halmi verifică din 

nou gradul de paralizie, trecu vîrful acului peste talpa 

piciorului stîng, pe urmă peste degete şi privi cu interes 

petele negricioase care de ieri, cînd le văzuse prima dată, 

în loc să se fi extins, păreau pe cale de a da înapoi. Cu 

instinctul omului bolnav, bătrînul simţi că medicul e mulţumit 

de el şi întrebă căznit : 

— Dom’ doctor, o să mai pot umbla ?... Nu-mi trăbă 

mie horă, numa’ să pot ieşi cătinel ici, în faţa uşii, la lumină... 

În curtea dispensarului erau parcate două maşini cu numere 

de regiune, un Moscvici roşu şi un Wartburg de culoarea 

fildeşului. Halmi deduse că au sosit de la Tîrgu 

Mureş Fehérváry, ginecologul şi Veér Pista, inspectorul 

raional al Sanepidului, împreună cu familiile lor. În preajma 

dispensarului domnea liniştea, femeia de serviciu plecase 

pesemne şi ea pe undeva, dar, cînd păşi înăuntru, sub 

cuierul din stînga încăperii medicul observă trei străchini 

pline cu ouă lucind alburiu ca trei salbe însăilate din balonaşe. 

Puse geanta jos, deschise fereastra, aşeză cele trei 

străchini pe pervaz şi începu să zvîrle rînd pe rînd ouăle 

peste poartă, pe drumul acoperit cu zgură neagră. 

Societatea se ivi zgomotoasă. Fuseseră doar pe-aici prin 

împrejurimi, singur Veér Pista se răzleţise ceva mai mult, 

căci ar fi vrut să-l vadă pe Bárány, sihastrul pădurii, dar, 

ajuns la jumătatea drumului, făcu şi el cale-ntoarsă. Îşi 

primeniseră hainele de mirosul de benzină, iar acum veneau 

cu toţii, în frunte cu Pipe, actorul de comedie, încălecat 

pe o nuia de mesteacăn ; îşi legase cravata neagră fundă 

27

în jurul genunchiului şi maimuţărea tiradele poncişe ale 

lui Henric al V-lea, într-o limbă inexistentă aducînd a 

engleză ; îndărătul lui păşea Fehérváry alături de nevastă-sa, 

profesoara de desen blondă, zveltă, cu chip frumos ; 

apoi Halmi îl zări pe Kelemen, foiletonistul bondoc şi pe 

jumătate chel, care-şi aşezase pe creştet o cunună spinoasă 

de scaieţi, de parcă s-ar fi resemnat dintr-o dată să-şi ducă 

traiul de martir sub papucul soţiei sale mărunţele, oacheşe, 

purtînd în cap o claie de păr negru, ca de armeanca ; ginecologul 

se întoarse către nevastă-sa şi îi arătă hohotind 

ce soartă l-ar aştepta şi pe el dacă n-ar ţine piept samavolniciei 

feminine ; Juditei i se păru că prin aluzia asta soţul 

ei caută să-şi dea şi de astă dată aere de superioritate, trăsăturile 

chipului ei încîntător, ca ale unei statuete, deveniră 

şi mai imobile, buzele i se albiră. 

— La tine tocmai asta-i nenorocirea, că ţi s-a dat prea 

mult frîu liber ! zise ea. 

Mária îşi trecea privirea de la unul la celălalt cu voioasa 

lipsă de părtinire a unei gazde primitoare, iar societatea 

izbucni în strigăte de bucurie cînd îl zări pe 

Sándor care le ieşea în întîmpinare pe trepte. Azvîrlise 

toate ouăle, acum îi trecuseră năbădăile, se şi înviorase 

oarecît ; se porni să zîmbească, era deja fericit că foştii 

săi colegi veniseră să-l vadă la sfîrşit de săptămînă, îl 

bucura mai cu seamă vizita scriitorului şi a actorului, îşi 

zise numaidecît că în compania lor va respira şi el niţel 

aer proaspăt, de oraş, poate că o să audă de la ei chiar şi 

cîteva bancuri bune ori să afle niscai bîrfe de ultimă oră. 

Prezenţa ginecologului îl stînjenea de obicei, din pricina 

firii autoritare a acestuia, a sfaturilor sale pline de înfumurare 

şi a zelului său în a-i organiza lui Halmi munca 

şi viaţa după chipul şi asemănarea vieţii şi muncii sale ; 

cuvintele lui Fehérváry lăsau deseori să se ghicească impresia 

pe care acesta o nutrea despre el, şi anume că Halmi 

e un fel de mototol neîndemînatic şi inimos pe care bolnavii 

îl mînuiesc după bunul lor plac ; dar acum medicul 

de ţară le era atît de recunoscător pentru vizită încît îl 

accepta şi pe Fehérváry aşa cum era... 

Nu departe de dispensar se întindea o poieniţă înverzită, 

hotărnicită de clădirea castelului prin firul Văsicăi 

oare curgea strînsă între malurile-i strîmte. Peste apă era 

28

aruncat un podeţ, sub el boişteni de-un deget săgetau 

care-ncotro ori de cîte ori vreunul din grup călca pe trunchiurile 

de mesteacăn din care fusese înjghebată puntpa. 

Pînă la amiază pădurea răsună necontenit de hăuituri şi de 

chiote ; oaspeţii culegeau bureţi şi fragi, singur Halmi, 

despuiat pe jumătate, se zbuciuma bezmetic gonind peste 

cline şi hîrtoape, cu aparatul de fotografiat bălăngăindu-i-se 

pe şold, şi numai la gîndul că Veér Pista şi prietenii 

săi l-au smuls din corvoada lui cotidiană şi i-au dat prilejul 

să alerge acum încoace şi încolo şi să-şi tragă amicii 

în poze care de care mai senzaţionale se simţea pătruns de 

recunoştinţă. Marika stătu o vreme cu cei mici, ca să-i 

sorească, pe urmă porni cu ei în căutarea celorlalţi ; la 

amiază făcură focul şi fripseră nişte slănină, mai pe urmă 

adunară vreascuri pentru tocăniţa la ceaun. Actorul li se 

alătură ultimul, scoase din buzunar un şarpe de-o şchioapă, 

delicat şi îl aşeză pe pătură ; femeile săriră ţipînd ca muşcate, 

iar ginecologul, cu obrazul impasibil, îşi deschise briceagul 

ca să taie gîtul viperei, dar Sándor băgă de seamă 

că reptila îşi leagănă capul la stînga şi la dreapta în răstimpuri 

egale, ca mişcat de un resort, iar păcăleala pe cinste 

cu şarpele de cauciuc îl făcu să izbucnească în hohote de 

rîs. 

Se lăsă degrabă răcoarea, aşa că, de îndată ce căzu 

seara, începură să tragă cîte o duşcă din ţuica de prune ; 

mai tîrziu, poiana fu năpădită de petele mari şi roşietice 

aruncate de vîlvoarea focului de tabără, iar cînd se chercheliseră 

niţel, gazda fu rugată să cînte ceva, avea o voce 

minunată de bariton, nu degeaba tot încercaseră să-l momească 

cei de la ansamblul de muzică populară în ultimul 

an de medicină, ca să-l facă solist. Stînd în picioare lîngă 

rug, Halmi le cîntă aria regelui Filip şi, cu boneta de chirurg 

şi cu chipul său îngust şi viril, arăta ca un ascet hindus. 

Aerul se răcori aşa de tare pînă se fierse tocăniţa, că 

fură nevoiţi să aştearnă masa în casă, iar în chip de surpriză 

fiecare se trezi lîngă farfurie cu o invitaţie ilustrată ; 

Judit o prinsese cel mai bine pe Hajnal, soţia scriitorului, 

aceasta flutura două fanioane de circulaţie, strigînd : 

„Uite-aşa dirijez eu !” Halmi era înfăţişat aplecîndu-se din 

fereastra dispensarului şi zvîrlind cu ouă, în vreme ce, 

29

cîţiva paşi mai încolo, nevastă-sa se tîrguia cu o precupeaţă 

tot pentru ouă. 

— Ei, află, draga mea, că Miki nu-i nici pe departe aşa 

de ruşinos ! zise Judit tamponîndu-şi ochii cu o batistuţă, 

căci rîsese cu lacrimi. Cît ar fi legea avorturilor de severă, 

pentru nişte bani frumoşi individul ăsta al meu e-n stare 

să chiureteze cu uşile deschise... 

Fehérváry, căruia îi plăcea să se rezeme în coate în 

maniera lui Ady *, scoţîndu-şi la vedere butonul ce sclipea 

auriu pe albeaţa imaculată a manşetei, clipi acum demn din 

genele-i lungi ca de fată, aruncă o privire trufaşă şi dispreţuitoare 

spre soţioara lui şi zise : 

— Scumpa mea, n-ai vrea să te duci niţel în mămiţica 

?... Ştii bine că nu-mi place să-mi speli izmenele în 

văzul lumii !... 

— A fost doar în văzul amicilor... 

— N-are a face, mucles, acum eu glăsuiesc !... 

Fehérváry zîmbi, le făcu celorlalţi cu ochiul, bău o 

duşcă de vin şi urmă : 

— Eu am învăţat de mult lecţia, de la Edgar Poe în 

persoană : orice-ai face, nu trebuie să arborezi o mină prea 

misterioasă, pentru că prin asta trezeşti doar bănuiala celor 

din jur... De exemplu, dacă vrei să doseşti un document de 

valoare, cel mai nimerit e să-l arunci în portperie, ori în 

vaza de flori... 

Pe Halmi această siguranţă de sine îl uimi. Răspunse 

cam invidios : 

— Eu unul atîta ştiu, că numai pe chestia ambulanţei era 

cît pe-aci să-mi frîngă gîtul de vreo zece ori, pentru că 

nu-s de acord s-o transforme în budăraie. Cînd aici cineva 

şi-a pus în gînd să facă o treabă, apăi să nu fie nici 

şperţar, nici homo, să nu se mînjească nici preţ de-un ou, 

dacă-i pe-aşa... N-au decît să le dea bacşiş lăutarilor dacă 

vor, dar nu mie ! 

Îşi înhăţă paharul de pe masă şi dădu furios băutura 

pe gît. 

— N-a rezistat aici nici un medic mai mult de jumătate 

de an. Noi avem deja şapte de cînd am venit la Schitu. 

* Ady Endre (1877—1919) — unul din cei mai de seamă reprezentanţi 

ai liricii maghiare moderne. 

30

Domnul coleg de la care am preluat dispensarul pilea spirt 

diluat cot la cot cu asistenta lui, o fufă blondă, şi organiza 

orgii în văzul bolnavilor, însă de tavanul castelului 

prin care se infiltrează apa de ploaie nici că-i păsa... 

Veér Pista nu mai era atent decît la gesturile lor, îi 

contempla parcă de undeva de la distanţă, fără să-i audă. 

Aflase el destule cu ocazia deplasărilor sanitare, dacă evada 

însă din oraş cu puşca aninată pe umăr sau făcea cîte o 

escapadă, ca astăzi, se pricepea să tragă o linie de demarcaţie 

între problemele de serviciu şi viaţa de societate : 

dacă tot s-a nimerit să ai o zi liberă, n-are nici un sens 

s-o iroseşti apăsînd pe manetele care întredeschid tot felul 

de lăzi de gunoi, în loc să mănînci şi să bei pe săturate, 

să-i zici una de inimă albastră, să ţopăi pînă-ţi scuturi din 

mădulare toată încordarea adunată în timpul săptămînii. 

Altminteri ce rost ar mai avea ca oamenii să se adune 

laolaltă la cîte o petrecere, dacă folosesc prilejul ăsta 

pentru a se tracasa reciproc cu belele lor ?... 

— Ia mai beţi, măi ! se ridică el din nou în picioare 

cu ulcica de vin în mînă. De unde pînă unde atîta inteligenţă 

la alde voi ?!... 

Halmi se simţi stingherit că nu se ocupă îndeajuns de 

oaspeţii săi, tocmai se pregătea să le cînte ceva, cînd dinspre 

coridor răzbătu tîrşîit de paşi şi un geamăt de femeie 

şi în uşă apăru Madár Roza. Era o ţigancă trupeşă, zîmbea 

neajutorată, purtîndu-şi burta enormă ; din spatele ei un 

omuleţ oacheş ca şi ea arunca priviri furişe, aproape demascatoare. 

Marika sări de pe scaun şi le ieşi în întîmpinare. 

— Ce faceţi, oameni buni, aţi pornit-o aşa în lume, pe 

unde vedeţi cu ochii, ca Sfîntul Iosif şi Fecioara Maria ? 

o dojeni ea pe femeie, sora bună a lui Zsákos, secretarul 

Sfatului popular. De ce n-aţi cerut trăsura de la primărie ?... 

— Păi ăla nici că mai stă de vorbă cu noi, sărumîna ! 

zise bărbatul plin de zel, bucuros că-şi poate alina tulburarea 

jeluindu-se. Că bine-a zis tătînu-miu : ferească Dumnezeu 

de omu’ sirman cînd ajunge imperat !... 

Smiorcăind din nas a guturai şi zornăindu-şi cheile în 

drum spre cabinet, Marika doborî de pe o masă o tavă 

nichelată, zgomotul se repercută îndelung şi enervant de pereţii 

coridorului. Lui Hajnal, soţia scriitorului, i se făcu 

milă de gazda căreia obligaţiile de serviciu nu-i lăsau ră- 

31

gaz nici măcar în astfel de momente ; dornică să-i dea o 

mînă de ajutor, o luă cu sine şi pe doamna Fehérváry. 

Puseră de apă caldă, spintecară un cearşaf pentru scutece, 

pregătiră tifon la îndemînă, dezinfectară un foarfece. 

Madár Roza urmărea pregătirile zîmbind sfielnic a dezvinuire, 

ruşinîndu-se parcă de toată agitaţia asta pe care o 

provocase, deşi, pentru ea, după al cincilea plod, naşterile 

au fost floare la ureche... În prima cameră, Halmi simţi 

acum că a sosit momentul să discute cu actorul şi cu scriitorul 

şi despre lucruri mai importante : 

— Voi sînteţi de părere, fără îndoială, că muribunzii, 

în general, debitează platitudini crase, nu ? se întoarse el 

spre Kelemen. În multe cazuri, chiar aşa se şi întîmplă, dar 

eu cred că totuşi nu există două morţi la fel, după cum nu 

există nici două vieţi întru totul asemănătoare... 

Simţi că nu s-a exprimat îndeajuns de limpede, urmă 

deci : 

— Seneca spune că mulţi ne pretind să dispreţuim 

moartea, deşi nimeni nu pune la îndoială faptul că sentimentul 

acesta e pe undeva oribil, căci violentează însuşi 

sufletul nostru, zămislit pentru a ne nutri iubirea de sine... 

Nici n-ar mai trebui să ne străduim a deprinde pornirile 

spre care instinctul ne călăuzeşte oricum, spre autoconservarea 

la care tindem cu toţii... 

Scriitorul îl asculta cu cugetul îngreunat, ar fi vrut să 

polemizeze cu medicul, fie chiar şi din politeţe, intuia că 

acesta e însetat de discuţie, dar aburii vinului îi tulburaseră 

coerenţa ideilor, nu-l mai ţineau băierile decît cel mult 

pentru a face spirite. 

— Ai dreptate mie-n mie, bătrîne ! răspunse el cu limba 

împleticită. Dar Seneca mai spune că omul bun nu trebuie 

să trăiască cît i-ar fi lui pe plac, ci numai cîtă vreme mai 

e de trebuinţă... Aşa că noi n-o să murim în veci !... 

Şi, petrecîndu-şi braţul pe după umărul medicului, îl 

îmbrăţişă. 

— Măi, da’ cu voi nu te joci, sînteţi deştepţi nevoie 

mare, zise Veér Pista şi ridicîndu-se de pe scaun încercă 

să-şi toarne de la înălţime vin din ulcică, dar jetul nimeri 

alături de pahar. Din capătul coridorului se auzi acum plînset 

de prunc, iar curînd în faţa bărbaţilor dădu buzna 

32

Hajnal, ochii ei inteligenţi, de caniş, străluceau de bucurie 

şi de emoţie. 

— Atenţiune, atenţiune ! spuse ea şi bătu din palme. 

Un băieţel scump foc caută naş, care să-i dăruiască numaidecît 

numele său. Cine se înscrie pentru tragerea la 

sorţi ? 

— Unul îs eu, spuse Halmi şi, fără să ştie nici el de 

ce, i se înroşiră pînă şi urechile. 

— Dacă sorţii mă vor alege pe mine, îi cumpăr cărucior 

ştrengarului ăla ! îl prinse zelul şi pe Veér Pista. 

Singur Fehérváry şedea ţeapăn pe scaunul lui, de 

parcă-şi ţinea echilibrul pe o funie întinsă la înălţime ; 

Hajnal dispăru, dar reveni imediat, în halat alb de asistentă, 

în braţe cu micuţul care-şi mijea ochii îndureraţi de 

lumină. 

— Am onoarea să mă recomand : mă numesc Madár 

Sanyi ! îl ridică pe bebeluş soţia scriitorului, organizatoarea 

tragerii la sorţi. Am trei chile două sute şi sper să-i aduc 

naşului meu mult noroc ! 

Şi, zicînd acestea, puse fărîma de om în braţele lui 

Halmi Sándor ; medicul se ridică, obrajii îi erau împurpuraţi 

şi acum, rîdea. Hajnal i-o puse alături şi pe Mária, 

ca să fie trei, precum Sfînta Familie, iar Sándor ceru să 

fie adus aparatul de fotografiat cu bliţul. 

— Ori eu m-am scrîntit la cap, ori ăştia-s nebuni de-a 

binelea, una din două ! spuse Fehérváry privind stupefiat 

la cele ce se întîmplau. 

Mai pe urmă, după ce botezul de familie luase deja 

sfîrşit, cineva aduse ştirea că pe bariera dinspre Stejera 

încălţările şefului de gară se balăngăie în vînt dimpreună 

cu izmenele aceluiaşi ; se găsi un mucalit care să le atîrne 

şi un felinar în preajmă, ca să vadă lumea-ntreagă ce tărăşenii 

de amor se petrec în Schitu...

Deshumarea 

Zsákos János, secretarul Sfatului popular din Schitu, îl 

preveni pe preşedinte că a doua zi va pleca de acasă direct 

pe teren, fiindcă borfaşii ăştia, cîţi s-au pripăşit pe-aici, 

parcă s-au vorbit de i-a apucat sminteala pe toţi deodată ; 

căminele-s iar pline de purici şi de ploşniţe, sanitarul nu 

şi-a arătat mutra pe-acolo de săptămîni întregi, automagazinul 

nu e remorcat la punctele de defrişare, iar veterinarul 

comunei a eliberat în răstimp de o lună cinci aprobări 

de sacrificare pe motiv de forţă majoră şi nu se dă 

în lături să tranşeze el însuşi pe furiş cîte un viţel. 

Le înşiră pe toate acestea pe nerăsuflate, palid la faţă, 

vrînd să-şi înăbuşe mai degrabă propria tulburare, zbuciumul 

lăuntric, căci în vremea din urmă dăduseră peste el 

necazuri mai multe decît în toţi anii trecuţi la un loc. 

Încerca aşadar să-şi recîştige demnitatea ştirbită ; cam tot 

din aceeaşi pricină luase cu el în dimineaţa aceea şi cîinele-lup. 

— Janka, vin-aici ! striga întruna în urma căţelei, plesnindu-şi 

cu lesa cracul nădragilor vîrîţi în cizme. 

Se plimbau pe aleea mărginită de plopi, prin faţa dispensarului 

medical ; căţeaua reculă acum speriată, iscînd 

în zgura drumului un norişor de praf ; cînd privi îndărăt, 

îl văzu pe stăpîn că ridică lesa şi, supusă, veni tîrîş la 

picioarele lui. Zsákos îi prinse cu blîndeţe gîtul sub talpă. 

— Acum şi tu, şi tu ? o bombăni el cu duioşia stăpînilor 

care-şi mustră cîinii, deşi n-ar fi putut spune de cine 

anume îşi amintise în clipa asta, de ce ofensă mocnită în 

suflet, care îl înghimpase cu spinul ei ; poate zeflemeaua 

umilitoare a tovarăşului Oniga... L-a convocat la raion, era 

vorba să-l trimită iar pentru şase luni la şcoala de cadre, 

dar în dosarul lui era ceva în neregulă. Zsákos o pornise de 

jos, mai de jos nici că se putea porni. Acasă fuseseră şapte 

fraţi, pe el îl scoaseră din producţie de la întreprinderea de 

construcţii, unde cu puţin înainte îl aleseseră secretar de 

U.T.O. Şi uite că acum găsiseră totuşi în biografia sa cîteva 

rînduri bătătoare la ochi, în care declara că pe bătrînul 

34

Csocsuj, taică-său, primăria l-a vîrît în groapa comună fiindcă 

fusese în relaţii de prietenie cu o mulţime de ilegalişti, 

cărora obişnuia să le zică din scripcă, pe gratis, cîntece 

revoluţionare... Oniga se legase deja într-un rînd de afirmaţia 

asta, dar pînă la urmă a închis dosarul şi i-a spus : 

— Dacă ţii cu tot dinadinsul, treacă de la mine. Regimul 

burghezo-moşieresc chiar că era în stare de toate ticăloşiile 

! 

Însă de astă dată alineatul cu pricina fusese subliniat 

de către cei de la regiune şi, ceea ce era şi mai grav, Oniga 

dădu sarcină ca să se cerceteze la Uioara împrejurările neobişnuitei 

înmormîntări, şi nici nu intră bine Zsákos în biroul 

său că şi împunse iritat cu degetul spre frazele înrămate 

în roşu : a mirosit el că nu e curată chestia cu 

parastasul şi că tovarăşii de sus, oricum, n-o să înghită 

poveştile astea. Zsákos se aşeză în faţa lui şi se făcu că 

priveşte roiul de insigne colorate de pe pieptul lui Oniga, 

pe urmă întrebă cu uimire tîmpă : 

— Despre ce fel de parastas vorbeşti, tovarăşe secretar 

? 

Acesta nici măcar nu-şi înălţă privirea, porni doar să 

zîmbească. 

— Nu te mai ascunde după degete, János !... Am ajuns 

să ne manglim singuri căciula ?... Ce te mai prefaci, că 

ştii doar foarte bine cum s-a-ntîmplat... N-a fost de ajuns 

c-aţi pilit banii de înmormîntare, dar nu v-aţi lăsat pînă 

n-aţi tocat şi ultimul sfanţ din biştarii căciuliţi de surorile 

tale cu listă de subscripţie, ca să pună banii la loc... Ba 

v-aţi mai luat şi la păruială, şi-aţi tulit-o apoi care-ncotro... 

Iar a cincea zi, cînd vecinii au anunţat că trupul a prins 

deja miros, autorităţile au trimis un camion şi doi zilieri 

înarmaţi cu cleşti şi lopeţi... Ei, acum ce mai ai de spus, 

János ?... Hai să vorbim deschis, principial, să nu ne temem 

de critică, să nu încercăm să ne inducem în eroare, 

bată-te să te bată... E drept, pe vremea aia tu erai doar 

un mucos, dar ce rost mai are să îndrugi verzi şi uscate 

despre o dandana care e destul de împuţită şi-aşa ?... Compune 

mai bine o altă biografie, iar despre îngropăciunea 

aia să taci ca mortu-n păpuşoi, s-a-nţeles ?!... 

Îl petrecu pînă în coridor, dar nu-i întinse mîna ; pe 

Zsákos îl luă cu ameţeală, apoi începu să-şi pipăie şezutul 

35

şi coastele, de parcă „toaşu’ prim” de la raion l-ar fi izbit 

cu picioarele. Chiar şontîcăi o vreme, iar în faţa ochilor 

îi apărea necontenit maşina de gunoi : îi vedea aievea pe 

cei doi vagabonzi smulgîndu-l pe bătrîn din pat cu căngile 

şi răsturnîndu-l în lada aia mare, şi-i venea să se îmbete, 

dar nu luase bani la el, aşa că n-avu încotro şi trebui să 

îndure cu mintea trează realitatea neplăcută a celor întîmplate 

la raion. 

La Schitu fusese repartizată cu ani în urmă o învăţătoare 

frumoasă şi cuminţică, se numea Tenkei Lenke, o 

compătimeau cu toţii, fiindcă nu cunoşteau nici un bărbat 

de prin partea locului cu care să se fi potrivit. Scoica, 

dulgherul cel hîtru care trimitea versuri şi la ziarul din 

vale, spre a fi „evaluate”, o şi înţepa cu şuguiala : — Pe 

cînd, Lincuţa, pălincuţa ? —, iar alteori îi aţinea drumul 

pe-nserate : — Cin’ ţi-ogoaie-n noapte alean, Lino-lean ? —, 

deşi nimeni nu obişnuia s-o petreacă pînă acasă, nu-i dădea 

nimeni tîrcoale, şi lui Zsákos poate că tocmai blîndeţea şi 

independenţa fetei aflate între hotarele domeniului său îi 

era pe plac, îi stîrnea şi mai mult dorinţa, îşi închipuia că 

dacă acum, după muştruluiala pe care o încasase de la 

Oniga, micuţa învăţătoare l-ar primi în graţiile ei, ar 

creşte numaidecît în ochii lumii şi în propriii săi ochi ; oricît 

s-ar fi fălit el în stînga şi-n dreapta cu succesele sale, 

adevărul era că pînă acum nu se drăgostise decît cu fete 

de la bufet, cu văduve lălîi şi cu ţigănci mînjite de mortar. 

Se abătea cîteodată din drumul său şi pe la şcoală, chipurile 

în inspecţie de la Sfatul popular, iar cînd o întîlnea pe 

stradă, arunca în urma Lenkăi cîte-o vorbă, dar îndată ce 

ajungea în faţa ei devenea stînjenit şi-şi pierdea îndrăzneala. 

— Îşi văd copiii de carte, învaţă ? întreba el şi rămînea 

apoi ca bolovanul, zîmbind prosteşte. 

Învăţătoarea îi ghicise gîndul şi îl ocolea. Locuia la 

marginea cătunului, spre Stejera, în casa unei văduve care 

îi închiriase o cameră cu o sută de lei pe lună. Secretarul 

trecea uneori pe-acolo cu motocicleta după lăsarea întunericului, 

oprea peste drum de casă şi, sprijinindu-se de 

rezervorul de benzină, se uita lung la fereastra prin care se 

prefira o lumină slabă. În cele din urmă, într-o dimineaţă, 

îi făcu semn bătrînei care stătea în faţa măcelăriei, iar 

36

cînd aceasta veni într-o fugă, o privi ţintă în ochi şi 

spuse : 

— Cumătră Butuc, diseară n-aş vrea să te găsesc 

pe-acasă, ai priceput ? 

Văduva bănuia de mult ce-şi pusese Zsákos în minte şi, 

cu toate că îi era frică de gura cătunului, de secretar se 

temea şi mai tare ; gura-i ştirbă şi pungită se mişcă o vreme 

fără să poată scoate un sunet, apoi morfoli înspăimîntată : 

— Apăi, e drept că s-o găsi treabă destulă şi-n afara 

casei... 

În ziua aceea Zsákos dădea tîrcoale cîrciumei încă de 

la ora deschiderii, dar nu se aşeză le masă, umbla de colo 

pînă colo cu paharul în mînă, de parcă ar fi aşteptat pe 

cineva, rîdea în hohote şi îi bătea prieteneşte pe spate 

chiar şi pe cei despre care ştia că nu-l au la inimă ; în 

aşteptarea evenimentului pe care-l pusese la cale, se străduia 

să cîştige simpatia oamenilor, iar la lăsarea serii era 

deja cherchelit. Porni să colinde cătunul în lung şi-n lat, 

căutînd să fie văzut de cît mai mulţi săteni, ca să înşele 

vigilenţa celor bănuitori înainte de a merge „în vizită”, 

apoi o luă spre locuinţa învăţătoarei. Zări lumină la geam, 

intră în curte, trase un răstimp cu urechea dindărătul uşii, 

pe urmă ciocăni. Lenke era deja în cămaşă de noapte, tresări 

înspăimîntată, neputîndu-şi închipui cine o caută la ora 

asta. 

— Nu te speria, tanti învăţătoare, sînt eu... Am ceva 

foarte important să-ţi spun... 

Zsákos zîmbi în întuneric. Se făcu mai întîi linişte, pe 

urmă se auziră dinăuntru zgomote uşoare, foşnete, fata 

îmbrăcă iute un capot şi crăpă uşa de-un deget. 

— N-am putea amîna discuţia aceea importantă pe 

mîine, tovarăşe secretar ? întrebă ea ; din glas i se citea 

mai degrabă desfătuire decît refuz, însă Zsákos ştia că 

acum tocmeala nu-şi are rostul ; îşi vîrî brusc cizma în 

crăpătura uşii, apoi se îndesă cu tot trupul şi din doi paşi 

se şi afla în mijlocul camerei. Învăţătoarea se trase lîngă 

sobă, iar vizitatorul, înveselit, aruncă o privire deşucheată 

înspre patul desfăcut, adulmecînd mirosul aţîţător, de curăţenie, 

al camerei de fată. 

— De ce te fereşti de mine, scumpă tanti învăţătoare... 

Lenke dragă ?... Să ştii că n-am mîncat încă pe nimeni... Şi-ai 

37

ăgat de seamă, nu-i aşa, că de luni de zile tot caut să ne 

întîlnim, să fim împreună... Eu nu mă pricep să te curtez, 

ca alţii, nu-s intelectual, ca învăţătorii dumitale de la 

şcoală... dar pe mine te poţi bizui oricînd, în orice problemă... 

Chiar şi în problema locuinţei... Şi am şi niscai 

bănuţi puşi deoparte, cîteva mii de lei... Mai tîrziu, am 

putea pleca în circuit prin ţară, şi ţi-aş cumpăra tot ce ţi-ar 

pofti inimioara... 

Scoase din buzunar o sticlă teşită, cu vişinată, o puse 

pe masă, şi încredinţat parcă de faptul că după o asemenea 

declaraţie de dragoste nu mai poate fi poftit să 

plece, se aşeză. Consternată, fata pricepu abia acum că 

adineaori bărbatul îi oferise chiar şi bani, îşi strînse capotul 

la piept şi spuse cu glas rugător : 

— Vă implor, luaţi-vă sticla şi duceţi-vă acasă... Ce-or 

să zică oamenii dacă o să vă vadă aici la ora asta ?... Iar 

banii cheltuiţi-i pe cei patru copii ai dumneavoastră, ei au 

mai mare nevoie decît mine... 

Zsákos se chinuia să scoată dopul, nu izbutea defel, dar 

şi mai mult îl înfurie faptul că învăţătoarea îi amintise de 

familie, de copii. 

— Se prea poate că mătăluţă te pricepi să ţii lecţii, 

dar habar n-ai de ideologie, Lenke dragă... Marii noştri teoreticieni 

ne-au învăţat doar că în viitor familia va dispărea, 

întocmai ca şi banii, de care nu va mai fi nevoie... 

Amor liber, asta va fi, iar copiii vor fi crescuţi de stat... 

Reuşise în sfîrşit să vîre cu stiloul dopul în sticlă şi îi 

întinse învăţătoarei băutura, însă aceasta îi dădu mîna la 

o parte şi se strecură într-afară, cu gînd să se refugieze 

la bătrîna Butuc, dar găsi uşa văduvei încuiată, mătura era 

aşezată de-a curmezişul ; acum înţelese că îi întinseseră o 

cursă şi se uită deznădăjduită încotro ar putea să fugă, 

îmbrăcată doar în capot ; dincolo de capătul grădinilor 

se ghicea deja întunecimea pădurii, iar la uşa străinilor nu 

voia să bată, aceştia şi-ar fi închipuit pesemne că tocmai 

scăpase din îmbrăţişarea secretarului. Se întoarse deci, 

trînti uşa de perete şi îi strigă bărbatului să se care, că de 

nu, ţipă după ajutor. 

— Ei gata, gata, mă duc, dacă eşti chiar aşa de aprigă, 

bolmoji Zsákos clipind spăşit. Ai fi în stare să mă şi cro- 

38

ieşti cu nuiaua... Plec, dar numai dacă ne împăcăm... Dacă-l 

ierţi pe flăcăul ăsta oacheş... Ce zici, îl ierţi sau nu-l 

ierţi ?... 

În speranţa că va scăpa de el, învăţătoarea îi întinse 

în silă mîna, însă în clipa aceea secretarul o smuci de pe 

prag, o luă în braţe şi o aruncă pe pat. Devenise de-acum 

brutal, violent, sufla gîfîind duhoarea de ţuică în obrazul 

şi în gîtul fetei şi trecu triumfător de la drăgălăşenia de 

adineaori la vorbele fără perdea : 

— Tu-ţi dumnezeii tăi de muiere ! gemu el în focul 

luptei. Să ştiu că mor, dar acum tot te bumbăcesc ! Smulse 

cămaşa de pe ea, veni de-a-ndăratelea, iar cînd se prăvăli 

din nou înainte, genunchii strînşi ai fetei i se înfipseră cu 

putere în vintre, gemu de durere şi o plesni furios peste 

faţă ; de lovitură, pe învăţătoare o podidi sîngele pe nas, 

ceea ce avu darul să-l dezmeticească pe Zsákos, de-acum 

s-ar fi vrut la cale de-o poştă de locul acesta, dar vederea 

propriului ei sînge o înspăimîntă şi pe Lenke, începu să 

ţipe. Cineva bătu în fereastră, după care fugi, se mai auziră 

şi paşi grăbiţi, răsunară rîsete şi o chiuitură, apoi uşa se 

dădu de perete şi din mulţimea bulucită oamenii o îmbrînciră 

în faţă pe văduvă. Cumătra Butuc era în negru, se 

îmbrăcase de doliu în seara aceea, ceea ce îi scotea şi mai 

mult în evidenţă paloarea feţei. Se opri în prag mîhnită, 

cuprinsă de stinghereală, abia putu să articuleze : 

— Nu se cade una ca asta, tovarăşe secretar. Du-te cu 

Dumnezeu şi las-o-n pace, sărăcuţa. 

Zsákos se strecură într-afară. Simţea nevoia să tragă 

un fum şi-şi vîrî în gură o ţigară, dar aceasta i se frînse 

între dinţi. Îşi continuă goana şi în vreme ce fugea simţi 

că era urmărit de privirile furişate dindărătul perdelelor, 

din penumbra perfidă a lămpilor abia pîlpîinde şi ştia că 

mîine-zi ruşinoasa sa păţanie va fi deja pe buzele tuturor. 

Însetat de răzbunare, îşi zise că totul ar fi putut lua o altă 

întorsătură de nu era cotoroanţa aia să se ascundă în 

preajma casei şi să aducă norodul pe capul lui tocmai cînd 

era mai la ananghie... 

Într-o dimineaţă cumătra Butuc fu chemată la cantina 

şcolii forestiere, după nişte tocăniţă la ceaun rămasă de 

ieri, şi ea porni, ca-n alte dăţi, nu se dădea în lături cînd 

39

era rost de-un ajutor colea, că din partea copiilor ei, împrăştiaţi 

care-ncotro, slabă nădejde. Mergea, ducîndu-şi în 

sacoşă cratiţa cu email albastru, braţul stîng şi-l ţinea 

vîrît sub broboadă, păşea încrezătoare, iacătă, îşi zicea, 

pînă şi-un străin o omeneşte mai mult decît propriile odrasle... 

În cuptorul uriaş focul nu fusese încă aprins, aerul 

răcoros al bucătăriei mirosea a afumat, dar cel mai ciudat 

era că bucătăreasa cea grasă, cumătră Béluska, care trimisese 

vorbă după ea, nu se vedea pe nicăieri. Dezamăgită, 

bătrîna dădu să iasă din bucătărie, cînd în faţă-i se 

ivi, înaltă, umbra secretarului. 

— Ia spune, lele Butuc, mi-ai ţinut mata lumînarea ?... 

Apăi, dacă n-ai ţinut-o, de ce mi-ai scos vorbe în Schitu ?... 

De ce-ai spus c-am vrut s-o ţolesc pe paţachina aia domnească, 

şi că i-am oferit bani ?... 

Femeia se trase îndărăt clipind mărunt din ochi şi îşi 

ridică în faţa obrazului mîinile cu degete uscăţite ca nişte 

crengi. 

— De unde naiba te-ai ivit taman atunci ?... Ai fi venit 

călare pe-o coadă de mătură, mai ştii ? 

Cumătra Butuc se trase spăimîntată spre uşă ; ghicise 

de ce a momit-o bucătăreasa încoace. 

— Nu care cumva să dai în mine ! bolborosi ea. Aş 

putea să-ţi fiu mamă ! 

— Să dea nevoia-n mata, nu eu !... Ce crezi, că-mi 

mînjesc mîinile cu fitecine ? 

Dar îi venea femeii din ce în ce mai aproape, iar cînd 

aceasta dădu să treacă pragul sprijinindu-se de unul din 

uşori, îi trînti uşa peste mînă aşa de tare că nefericita 

scoase un ţipăt şi căzu grămadă. 

De-acum putea să se tîrşîie-ncoace liniştită şi grăsana de 

Béluska, ca s-o stropească cu apă pe nenorocita atrasă în 

capcană şi s-o ridice de pe jos. 

— De ce puşca lui Hector te-i fi pornit de-acasă, dacă 

nu te simţeai în putere ?... Şi despre ce secretar bolboroseşti 

întruna ?... Păi dacă era aici, tot aici ar fi şi-acum, 

blagoslovi-te-ar...! 

Şi, răscrăcărîndu-şi picioarele enorme, îşi ridică şorţul, 

ca să-i arate că nici vorbă să-l fi pitit ea pe Zsákos undeva. 

40

Pe cînd îşi chema cîinele îndărăt, în faţa dispensarului 

medical, fostul castel de vînătoare, o şi vedea în închipuire 

pe văduvă apropiindu-se cu o mînă proprită în cealaltă, 

de parcă ar fi purtat lăcrimînd o tipsioară cu cocă 

dospită ; şi-o imagina chiar intrînd pe poartă, şi tare ar fi 

vrut să ştie cine i-a deschis ochii bătrînei şi a învăţat-o 

să-şi scoată certificat medico-legal pentru mîna aia fracturată 

: te pomeneşti c-a fost ideea lui Halmi Sándor... Ei 

şi, mare brînză !... Martori tot n-are de unde să ia baba, 

iar dacă nu se potoleşte, poate s-o şi înfunde, pentru calomnie 

şi injurii la adresa organelor publice... 

Însă de la cumătra Butuc gîndul îl duse iar la Tenkei 

Lenke, iar dindărătul chipului învăţătoarei îi apăru zîmbetul 

lui Oniga, cuvintele sale, mai cu seamă acestea îl usturau, 

în neputinţa lui, Zsákos îl ura acum cu patimă ascunsă ; 

Cît ar fi el de secretar al Sfatului popular, în ochii învăţătoarei 

rămîne tot un cioroi, de care se fereşte ca de un 

mîncător de stîrv ; ei, asta mai treacă-meargă, dar că 

pînă şi şeful de raion îl tratează ca pe o zdreanţă, e prea 

mult, şi, apoi, nici nu e principial... Îşi coborî mîna cu 

cureaua pregătită să lovească, cîinele se repezi iar înainte, 

amuşină la rădăcina copacilor, pe urmă începu să rostogolească 

cu nasul cojile de ouă alburii ca nişte ciuperci de 

bălegar uscate, pe care nimeni nu le măturase. „Dac-aţi 

fi văzut, tovarăşe secretar, cum le zvîrlea unul cîte unul 

pe fereastră... A spart pe puţin o sută cincizeci de bucăţi !” 

Hm, doctorul nici nu visează că el are omul lui şi acolo, 

la dispensar, care îi raportează tot ce se întîmplă ; cînd 

va veni vremea, o să-l înfunde şi pe doctor, dar nu pentru 

ciubucăreală : o să-l dea în gît pentru că face pe domnosul, 

pentru că e singurul dintre toţi „intelectualii” care nu se 

coboară să se tutuiască cu el ; că i-a întocmit bătrînei certificat 

medico-legal pentru mîna fracturată, iar înainte de 

asta i-a botezat glodul lui Madár Róza, numai ca să-l 

facă pe el de ocara, fiindcă nu s-a învrednicit să-i găsească 

soră-si o trăsură şi a lăsat-o să se ducă pe jos la dispensar, 

ca să nască... 

Dădu ocol castelului, trecu puntea aruncată peste pîrîu 

şi o luă în sus, spre pădure ; de la o vreme nici nu se mai 

uită după cîinele care umbla acum brambura, nu-l mai 

interesa nici măcar încotro îl vor purta paşii, într-atît îl 

41

ăscolise tumultul evenimentelor ; învăţătoarea îşi făcuse bagajele 

încă din zorii cu pricina şi dispăruse din cătun, dar de 

cînd se dusese vestea că el a dat buzna peste ea şi a silnicit-o, 

după ce îi propusese să fugă împreună, Vilma dormea 

cu copiii. Umblă tăcută de colo-colo, cu uitătura fixă şi 

seacă, iar cînd dă să zică ceva, glasul i se frînge după 

două vorbe. Şi parcă s-a scrîntit la cap, se poartă ciufulită 

şi lălîie, se încalţă cu pantofi bărbăteşti scîlciaţi, ca să-i 

facă lehamite de ea, după păţania cea ruşinoasă. Iar serile, 

cei patru prichindei îşi răsucesc căpşoarele urmărindu-l cu 

priviri înstrăinate de sub plapumă şi încercînd să ghicească, 

cu o tristeţe precoce, ce-are de gînd cu ei... Uneori îl 

încearcă dorinţa să se arunce pe pat şi să-i strîngă la piept, 

dar alteori, cînd le vede feţele îngălate şi bleojdite, lumînăricile 

atîrnînde, îi vine mai degrabă să-i alunge cu parul... 

Îl tortura de-acum nu atît amintirea tărăşeniei, cît mai 

degrabă clevetirile, singurul mijloc de care se foloseau duşmanii 

lui, care căutau să-şi scoată pîrleala pentru toate 

ranchiunele din urmă. Se şuşotea deja că a pocnit-o pe 

învăţătoare de a lăsat-o lată, fiindcă aia i-ar fi spus verde-n 

faţă că mai bine moare decît să-i facă poftele unui cioroi 

ca el... Asta îi aminti iarăşi de bătrîna Butuc, apoi din nou 

de Oniga, iar gîndul următor îl făcu să se oprească locului, 

la marginea unei poieniţe luminate de razele piezişe ce se 

prefirau dindărătul pomilor şi peste care domnea o linişte 

sumbră : nu cumva Tenkei Lenke a fugit cu gînd să-l 

denunţe ?... Iar bucătăreasa te pomeneşti că nu şi-a putut 

ţine gura şi a trăncănit despre ajutorul pe care l-a dat la 

pedepsirea văduvei ?... Şi, mai ştii, dorind să se răzbune, 

Lenke umblă acum să găsească un sus-pus, şi i se oferă, 

numai ca să se cerceteze cazul, ca să i-o plătească... Dintre 

toate plăsmuirile pe care le însăila în minte, aceasta era 

cea mai cumplită, căci adăuga îngrijării sale şi sentimentul 

geloziei, parcă o şi vedea pe învăţătoare îmbrăţişîndu-se şi 

sărutîndu-se cu acela care urmează să sosească zilele astea, 

ca să vadă situaţia la faţa locului... Se întoarse din drum 

şi o porni îndărăt, spre cantina şcolii forestiere. Sosi 

tocmai la ora prînzului ; se aşternea masa pentru primul 

grup de muncitori, cumătra Béluska stătea lîngă cuptor, 

aburii de mîncare îi înceţoşau în răstimpuri obrajii roşii ca 

para focului, ca nişte nori ce acoperă uneori tipsia lunii ; 

42

cînd îl zări pe secretar intrînd pe uşă, începu să învîrtă 

de zor tocana într-o cratiţă uriaşă. Zsákos merse la ea, dar 

se strădui să-şi ascundă îngrijorarea. 

— Ce mai coaceţi acum contra oamenilor de treabă ?... 

Femeia trînti capacul înfuriată. 

— Las’ că nici mata nu eşti mai breaz cînd e vorba să le 

faci zile fripte ! zise ea cu familiaritate. 

Secretarul îşi încreţi nasul. 

— Vezi să n-o faci fiartă cu zilele alea fripte, c-atunci 

şi bucătăresele o s-o pună de mămăligă... 

— Mie n-are de ce să-mi fie frică ! se aprinse şi mai tare 

chipul femeii în valurile aburului. N-am păcate pe lumea 

asta nici cît negru sub unghie. Cel mult, fecioria pierdută ! 

Dar privea deja nesigură spre secretar, neştiind dincotro 

bate vîntul. Zsákos o întrebă întors într-o parte : 

— Ai vorbit cu cineva zilele astea ?... N-aş vrea să-ţi 

umble gura... 

— N-am vorbit cu nimeni, zise bucătăreasa cu zel convingător. 

Despre ce să fi vorbit ?... 

— Tocmai. Vezi, dacă încearcă să te tragă cineva de 

limbă, mata n-ai văzut, n-ai auzit nimic, e clar ?... Nici nu 

erai aici cînd i-a venit rău baborniţei, de-a căzut şi şi-a 

rupt mîna... 

Vreo treizeci de oameni luau prînzul înşiruiţi pe băncile 

sălii de mese, muncitori zdraveni, cu feţele aspre ca scoarţa 

de cer, sorbeau cu lăcomie supa, trosnind din fălci în vreme 

ce rupeau carnea zgîrciuroasă ; fîşii groase de riduri le brăzdau 

gîturile ca pielea încreţită a cizmelor de iuft. Zsákos 

nici n-ar fi putut spune de ce a venit aici, printre ei : poate, 

ca s-o bage pe bucătăreasă în sperieţi, să vadă că el controlează 

calitatea mîncării. Se plimbă printre mese, se opri 

apoi la una din ele, luă un polonic de zeamă lungă şi îl 

scurse de la înălţime îndărăt în castron. Era poşirca de 

fiecare zi, supă de ceapă ori de usturoi rîntăşită cu niscai 

făină, şi carne de ied, „ţîţuie”. Scroafa asta ar merita 

şi ea să fie biciuită, pînă i s-ar răsfrînge de sub pielea 

crăpată osînza prinsă din banii nădrăgarilor de aici ! îşi 

zise Zsákos cuprins de ură faţă de toată lumea. Nu se mai 

satură de carnea, făina şi zahărul cu care-şi burduşeşte sacoşa, 

o fi cărînd acasă mîncare furată pînă şi-n guşă, ca viezurele ! 

Ştia bine că deocamdată n-are cum să se lege de ea, dar 

43

pricină poate să-i găsească totuşi, las’ să tremure cocoloaşa 

aia clisoasă, aşa o să-şi ţină măcar pliscul... 

În vreme ce trecea agale printre mese cu mîinile la 

spate, îşi dădu seama că nu pe bucătăreasă se înfuriase, ci 

pe Oniga, mai cu seamă de el se temea. Şi iată că se ivise 

acum şi posibilitatea cu şcoala de cadre, i-ar fi venit la 

ţanc chestia asta în debandada de aici, cei din cătun ar fi 

amuţit şi ei văzîndu-l în continuare în graţiile ştabilor, iar 

la întoarcerea din Braşov sau din Bucureşti i-ar fi plătit 

fiecăruia după cum merita... Se prea poate însă că, după 

cele întîmplate, să se ducă de rîpă toată treaba, ori să fie 

trimis altcineva în locul său, îndeosebi asta îl mîhnea, de 

i se amărea gura şi i se împăienjeneau ochii ; dar chiar şi 

aşa, prin tulbureala privirii îl zări pe Bárány Lajos, care 

şedea pe prima bancă, de-a stînga, la perete şi se lupta să 

desfacă o căpăţînă fiartă de ied, hulpav şi temător parcă 

să nu-i fie smulsă din mînă înainte de a fi dezghiocat de 

sub oasele moi creierul cel roziu şi apetisant. Lui Zsákos mai 

întîi nu-i veni să-şi creadă ochilor că-l vede pe pustnic, 

dar cînd se convinse că e chiar el, mai că-l pufni rîsul, 

într-atît de impertinentă i se păru prezenţa acestuia. Se 

opri în faţa lui, îşi înfipse arătătorul în găvanul căpăţînii 

de ied şi, ridicînd-o în aer, începu să răcnească : 

— Ce cauţi aici, bă ?!... Şi cum se face c-ai primit 

bucata cea mai gustoasă ?!... După lăcuste, acum ai pohtit 

deodată la creier ?!... 

Şi trînti căpăţîna în farfurie. Bárány îşi duse mîinile 

la obraz, zeama îi şiroia de pe frunte şi din păr, firele 

de tarhon i se lipiseră de faţă ca nişte resturi de sprîncene 

opărite. Nu ştia cu ce a greşit, el primise bonul de masă 

de la un pădurar care căzuse bolnav ; zăngăneala lingurilor 

se domoli dintr-o dată, muncitorii priviră ameninţători spre 

Zsákos. Bárány porni şchiopătînd într-afară, lacrimile i se 

amestecară pe faţă cu supa, dar secretarul îl mai petrecu 

şi cu cîteva sudalme, ca să vadă oşenii ăştia cu cine au 

de-a face : 

— Nu-i de ajuns că-şi vîră mutra pe-aici, da’ se-nfige 

pe deasupra şi la masa muncitorilor fruntaşi !... Da’ ce, 

parcă el produce ceva ?!... Cel mult păduchi şi purici !... 

44

Şi băgă de seamă cu satisfacţie că patru sau cinci oameni 

cu feţele aspre, îmbrăcaţi în sumane, care îl aţintiseră mai 

înainte cu priviri crîncene, se porniră acum să rînjească, 

amuzaţi de ciudăţenia sihastrului, deşi le era milă de el. 

Dădu drumul cîinelui din lesă şi de la cantină porni 

de-a dreptul spre cîrciumă. Fu nevoit să treacă prin piaţă, 

printre tarabele cu zarzavaturi şi prin faţa magazinelor ; 

văzu ici-colo grupuri de oameni, dar acum nu mai intră 

în vorbă cu nimeni, evită „lepădăturile” astea care scheaună 

dacă-i calci pe bătătură, dar încep să şuşotească de îndată 

ce ai trecut de ei. Se aşeză la o masă din fund şi ceru o 

sută de şliboviţă, apoi încă una. Nici nu simţi tăria primelor 

înghiţituri, însă după trei-patru pahare cîrciuma începu 

parcă să se înalţe cu el ; le veni de hac tuturor duşmanilor, 

şi nu trebuia decît să întindă mîna pentru a-şi ajunge 

toate ţelurile. Zbuciumul său de peste zi, închipuirile, temerile 

care-l torturaseră de-l treceau cîteodată sudorile i se 

păreau acum fără temei ; doară nu s-a schimbat nimic, el 

e tot cel dinainte, aici toate-s încă la cheremul lui ! Se şi 

vedea în zilele astea convocat de Oniga la raion, acesta 

va scoate iar coniac din sertarul biroului, ca pe vremuri, 

cu ani în urmă, cînd veneau de pe teren, de la colectivizare, 

şi va ciocni cu el, zîmbindu-i cu prieteşugul de-atunci : 

— Măi, Ioane, tu nu mai ştii nici de şagă ?... Ce crezi 

că n-am ştiut că duşmanii au încercat să te înfunde numai 

din invidie şi că toată istoria aia cu înmormîntarea e o 

minciună sfruntată ?... 

Discuţia imaginară îi aduse aminte de vremurile cînd se 

ridicaseră aici pe munte halele fabricii de cherestea, el 

smulgea pe-atunci de sub malaxor roabele de fier umplute 

vîrf cu beton brut şi le opintea cu rîvnă pe elevator. Muncitorii 

necalificaţi erau plătiţi prost, dar n-o punea nimeni 

la inimă ; după schimb primeau pe gratis şi cîte o jumătate 

de jimblă, iar cînd celor de pe schele li se isprăveau ţigările, 

el le trimitea pe hîrtie de sac trabucuri întocmite din mahorcă 

de chiştoace, le mai şi aprindea, şi mijea din ochi 

fericit, privind în sus sub torentul de beton şi mortar prelins 

din înălţimi. Trăgea din greu zece ore, fără să crîcnească, 

ştia că aici e rost de învăţat meserie, că mecanicii, circu- 

45

lariştii, ba poate chiar şi funcţionarii, şefii de echipă vor 

fi recrutaţi din rîndul constructorilor... Cînd nu se agita pe 

lîngă malaxor, căra cărămizi cu targa, aşeza pe ea cîteodată 

şi patruzeci de bucăţi, şi rîdea de mototolul din faţă, 

căruia i se înmuiau picioarele sub povară, cu toate ca 

greul îi venea lui, în spate. La cotituri, cînd celuilalt 

mai că i se rupeau braţele din umeri, îl lăsa să-şi tragă 

sufletul şi, în răstimp, cu veşnica voie bună proprie neamului 

său, făcea giumbuşlucuri pe schelă, chiuia, ţopăia, ba 

îi ardea şi cîte o geampara cum scrie la carte, cu cizmele 

sale de cauciuc mînjite de var, cu clopul dat cînd pe frunte, 

cînd pe ceafă. Acelea au fost adevaratele sale vremuri de 

agitator, oamenilor care îl vedeau le venea cheful de lucru 

pe nemîncate ori pe nebăute, iar el se simţea pentru 

prima oară în viaţă egal cu maistrul zidar, cu inginerul, 

cu şeful de şantier. Îşi putea permite să ceară mai multe 

roabe, mîncare mai bună, echipament de protecţie, iar 

cînd l-au ales secretar de U.T.C., nu-l menaja nici pe 

inginerul-şef, îi dădea peste nas prin şedinţe că habar n-are 

pe ce lume e, deşi s-ar cuveni să ştie pînă şi ziua 

în care nevestelor de zidar le vine sorocul să nască, c-atunci 

omu’ se îmbată criţă şi nici nu mai dă pe la şantier... Lumea 

rîdea în hohote cînd lua el cuvîntul, îl şi aplaudau, 

iar Oniga, pe-atunci secretar de partid al şantierului, iar 

mai apoi instructor teritorial, îi făcea cu ochiul şi îl îndemna 

: — Zi-i ’nainte, nu-ţi fie teamă de nimeni ! —, 

şi îl trimise cu prima ocazie la Braşov, pentru un curs de 

opt luni ; acolo o cunoscu pe Vilma, fata de la fabrica de 

cărămizi, scoasă din producţie pe linie sindicală... Ce frumoasă 

era pe-atunci, chiar şi în lodenul ei modest... 

Astfel a început capitolul însorit al vieţii sale. În anii 

aceia lupta de clasă se ascuţise, nu se poate ca tovarăşul 

Oniga să nu-şi amintească de asta, el, mai ales el trebuie 

să-şi aducă aminte, iar cînd o să-l cheme mîine-poimîine, 

întîi şi întîi o să-i zică aşa : — Măi, Jancsi, măi, ce-ţi 

închipui, c-am uitat timpurile alea cînd aşezam cărămidă 

peste cărămidă, chit că ni se vedea fundul din nădragi, şi 

făceam ţigări din hîrtie de ziar, că ne pîrjolea pînă şi 

sprîncenele cînd le dădeam foc ?... Dă-te mă-n fasole... 

Iar cît priveşte povestea cu înmormîntarea, fii pe pace... 

Îl pătrunse din nou un val de căldură, trebui s-o stingă cu 

46

încă un pahar de ţuică. Cîinele-lup alerga pe-afară în susul 

şi-n josul drumului, iar pe obrajii şi pe fruntea secretarului 

se iviră pete roşii, gîndul îl duse la Csocsuj şi îl 

podidiră lacrimile. Da, de-acum o să-şi răscumpere el toate 

greşelile... Se va duce într-o zi la Comitetul regional şi va 

aranja ca bătrînul să fie deshumat şi îngropat din nou cu 

muzică militară, cu toate onorurile, la loc de cinste... Şi 

o să-i aşeze la căpătîi o piatră funerară cît turla bisericii, 

ca să vadă toată lumea că nu-i un fitecine cel care hodineşte 

acolo, ci tatăl lui ZSÁKOS JANOS...

Stafia cu briciul 

Zsákos se trezi mahmur şi, negăsindu-şi pantofii, ieşi 

în tindă desculţ, pliciuind din tălpi pe duşumea. Cînd lumina 

îl izbi în faţă, toată greaţa i se răscoli, de parcă 

razele se răsfrîngeau din oglinda unui lac de şliboviţă 

aburindă. Nu ştia nici măcar în ce stare a ajuns acasă, 

dar nu-i mirosea a bine că se culcase în pat îmbrăcat, cu 

cămaşa şi cu pantalonii pe el. Acum ar merge o halbă de 

bere, îşi zise, cu gînd să se îmbrace cît mai degrabă şi să-şi 

clătească lăuntrul de lehamitea asta, care nu numai că-i 

întorcea stomacul pe dos, dar îi trezea şi temerile adormite. 

În vremea din urmă îl fugăreau în vis fiare sălbatice, sau 

cîini care îi sfîşiau carnea, iar amintirea coşmarului era 

atît de vie că dimineţile simţea încă multă vreme arsura 

muşcăturilor şi-şi pipăia locurile dureroase. 

Cînd se încălţă şi luă un sacou pe el, auzi poarta 

trîntindu-se şi îl cuprinse enervarea din cauza zăbavei şi 

mocăielii sale mahmure. Vilma se şi întorcea încărcată de 

la cumpărături, arăta acum şi mai istovită, şi mai urîţită 

decît în zilele din urmă : nasul i se lungise în obrajii supţi, 

privirea îi devenise temătoare şi pierdută ; puse sacoşele 

jos smiorcăindu-se, plîngea parcă întruna, îşi feri chiar 

şi uitătura din faţa bărbatului, se înturnă după el doar cînd 

îl văzu pornind setos şi zorit către uşă. 

— Mie nici măcar o vorbă nu te-nvredniceşti să-mi 

spui, numai curvelor tale ?... Pînă şi cîinele ţi-l mîngîi cînd 

şi cînd, după ce-ai dat cu piciorul în el... Ori ai uitat ce 

minunăţii ai făcut azi-noapte ?... 

Vilma îşi ridică fusta, ca să-i arate vînătăile de pe 

gambă, apoi se aruncă în genunchi şi, cu mîinile împreunate, 

se rugă la Fecioara ca să-i plătească bărbatului ei pe potriva 

faptelor sale ; Zsákos scoase pe dibuite din buzunar 

o ţigară scuturată şi o aprinse, în nădejdea că gestul îl 

va ajuta oarecît să treacă cu bine scena penibilă, dar cînd 

se uită la femeie şi îi văzu nasul aţintit către tavan, 

ochii închişi şi zîmbetul dureros schimonosit în rînjet, simţi 

48

că dramul de compătimire i se preschimbă în ură, ieşi în 

fugă din casă ca să nu mai audă jelania, psalmodia de 

blesteme. 

La cîrciumă dădu pe gît două pahare de bere, iar cînd 

îi mai trecu din mahmureală, îl chemă printr-un semn pe 

cîrciumar, îi şopti ceva la ureche şi aştepta încordat ; Karácsony 

se întinse peste masă cu bustul său enorm, apoi se 

îndreptă din mijloc, dîndu-şi la iveală strălucirea dinţilor 

săi de metal care sclipeau acum tihnit şi liniştitor, ca 

nişte fondante învelite-n staniol. 

— Ce zurbă să fi fost, scumpe tovarăşe secretar ?... 

Şedeai acolo, pe locu’ matale dintotdeauna, de parcă nu vedeai 

şi n-auzeai nimic... Ş-apăi, de ce să fi auzit ?... Doar 

ai griji pe capu’ matale de n-ar dovedi nici zece dintr-ăştialalţi... 

Şi, zvîrlindu-şi cîrpa de şters pe braţ, o porni îndărăt 

spre tejghea cu trupul greoi ce se zguduia la fiecare pas, 

iar Zsákos îl petrecu cu privirea, oarecum uşurat. Scîrnăvie 

ce-mi eşti, îşi zise, îi sugi omului sîngele şi apoi îi lingi şi 

tălpile şi uite-aşa ai ajuns să-ţi faci deja a treia casă pe 

numele rubedeniilor !... Da’, las’ că-ţi scociorăsc eu într-o 

bună zi în bocceaua aia căptuşită cu sutare, şi-atunci tăiatul 

stufului te mănîncă !... 

Biserica reformată era mititică, doi colindători cu vicleimul 

mai că ar fi putut-o ridica de la pămînt ; prin 

uşa deschisă, glasul armoniului îmbia acum lumea la slujba 

de dimineaţă, iar deasupra pasajelor suitoare şi coborîtoare 

ale preludiului Zsákos şi-o închipui pe preoteasă, care făcea 

pe cantorul, cu pălăria ei turtită şi neagră ca un ochi 

de plită. Se opri din mers, fără să-şi dea seama ce îl făcuse 

să se oprească ; era poate o amintire, o amintire de 

demult, berea îi dizolvase parcă sedimentele otrăvite ale mahmurelii, 

acestea îi abureau acum ochii, dilatîndu-i cu strălucirea 

lor usturătoare. Se uită la bătrînele ce veneau două 

cîte două, la moşnegii singuratici apropiindu-se cu paşi 

nesiguri, se întoarse după cîte o fată care-şi mărunţea paşii 

cu privirea în pămînt, s-ar fi zis că zorea să ajungă la ibovnic 

ori la cărturăreasă şi nu în casa Domnului. După ce armoniul 

îşi conteni cîntarea, secretarul intră în biserică prin 

49

uşa laterală şi se opri lîngă o coloană. Se auzeau tusete 

aspre, reci, zbucneau parcă din nişte pietre pătrunse de 

frig, nu din piepturi omeneşti, apoi părintele Köblös se 

ivi în sfîrşit la amvon şi răsună psalmul 259 : 

Iată-mă, plin de păcate, 

Graiul Tău drum să-mi arate... 

Aruncînd priviri în stînga şi-n dreapta, preotul îmbărbăta 

cu glasul său de bariton vocile care dădeau să rămînă 

în urmă, iar Zsákos, strîngîndu-şi şapca la burtă, se străduia 

să-şi aţintească privirea pe ce se nimerea, ca să nu le dea 

credincioşilor impresia că ar fredona psalmul în gînd ; 

urmări umbra fugară a unui porumbel, apoi altarul acoperit 

cu o faţă de masă brodată în motive populare, luă 

pe urmă aminte la cutia de fier a milei, care se ridica mohorîtă 

în faţă-i purtînd asigurarea mîzgălită cu litere albe că 

lui Dumnezeu îi e drag cel ce dăruieşte cu inima uşoară ; 

psalmul îi înfiora însă din ce în ce mai mult nervii, abureala 

aceea acidă îi ardea mereu mai usturător ochii, de-acum 

se şi temea că i se va întîmpla un lucru neaşteptat, ce va 

produce consternare, încercă aşadar să se gîndească la 

tot felul de întîmplări hazlii, căută să-şi imagineze, disperat, 

pînă şi felul în care părintele se cocoşeşte cu preoteasa, 

dar nimic nu reuşi să-i stîrnească buna dispoziţie 

cu care să-şi înăbuşe emoţia, şi se urmărea pe sine însuşi 

din ce în ce mai îngrijorat ; mai apoi îi luă la ochi pe 

credincioşi, gîndindu-se cum ar putea să le caute pricină, 

să-i critice, îşi opri privirea dezaprobatoare asupra daniilor, 

covoare şi broderii populare, iacătă, îşi zise, cînd e vorba 

de nevoile parohiei, enoriaşii nu se dau în lături să migălească 

în lumina nevolnică a lămpilor de petrol, dar 

puşculiţa contribuţiei cetăţeneşti se umple cu atît mai încet, 

deunăzi i-a şi spus verde-n faţă preotului că tot Sfatul 

popular a fost cel care a pietruit pînă la urmă şi drumul 

care duce la Dumnezeu, fără nici o acoperire legală, aşa 

că părintele nu-şi va face nici el păcat dacă îi va îndemna 

pe credincioşi în biserică la plata grabnică a contribuţiei, 

alegînd în prealabil versetele nimerite acestui scop... 

50 

Iată-mă, cînd îndoiala 

Sufletu-mi însîngerează...

În ziua aceea de Rusalii, Csocsuj, cherchelit, îl petrecuse 

pînă la biserică în sunete de scripcă ; cămaşa cea albă 

şi pantalonii scurţi bleumarin adăstau atîrnaţi de cu seară 

pe frînghia de rufe, iar trandafirii puşi într-o cană parcă-şi 

fluturau întruna petalele, alungînd aerul stătut din locuinţă, 

ca dimineaţa toate cele să fie gingaşe şi înmiresmate, 

dar pesemne că numai el simţea astfel, şi asta pentru că 

părintele Nyulas, care îl pregătise la catehism îi spusese 

mai înainte că din ziua confirmaţiei va deveni major... 

Şi s-ar fi sfîrşit totul cu bine, dacă el nu izbucnea în plîns 

cînd trebui să-şi mărturisească credinţa în împărtăşirea sfinţilor, 

în iertarea păcatelor şi în reînvierea trupurilor noastre, 

şi dacă domnul protopop n-ar fi înţeles greşit pricina 

tulburării sale şi nu i-ar fi şoptit că în faţa lui Cristos 

sîntem cu toţii deopotrivă, fiule, ba i-a mai făcut şi complice 

cu ochiul, adăugînd că în glia neagră rodeşte grîul 

cel mai vîrtos. Iar el şi-a contemplat apoi toată ziua chipul 

şi braţele tuciurii în oglindă, cuprins de negre presimţiri 

de pe urma majoratului său sufletesc... 

Iată-mă, orb şi sărman, 

În Tine voi afla Canaan... 

Îşi trecu greutatea trupului de pe un picior pe altul, îşi 

lungi gîtul fără rost şi înghiţi în sec ; acordurile armoniului 

îi răsunau ba de sub tălpi, ba din înălţimi ; soarele ajunsese 

acum să bată în fereastra din dreapta şi îl inundă 

cu un val de lumină, ca un torent strălucitor de leşie ; secretarul 

îşi duse mîinile la obraz, horcăi zgomotos şi se repezi 

într-afară prin uşa laterală. Cînd îşi veni în fire, nici 

nu mai ştia de ce trebuise să intre în biserică şi îşi zise 

rînjind înciudat : Unde s-a mai pomenit aşa un nerod ?... 

Cînd să-ncep să cred şi eu niţel, nu-mi vine să cred că-i 

adevărat, iar cînd nu simt în mine nici urmă de pioşenie, 

atunci mă-ndoiesc de necredinţa mea... Vezi, de-aia-i reacţiunea 

clericală aşa de periculoasă... 

În drum spre Sfatul popular căută să-şi ţină trează mînia 

asta lipsită de temei, ca să aibă aerul că-şi aduce cu 

sine arţagul de-a dreptul de pe teren ; preşedintele Gúzs era 

încă singur, şedea la masă în camera lui, enormele sale braţe 

51

înşumănate i se odihneau pe acte. Se scula cu noaptea-n 

cap, ca argaţii, aici îşi fuma şi prima ţigară şi îi întîmpina 

apoi pe toţi funcţionarii care veneau la slujbă cu priviri 

sceptice, de bătrîn resemnat cu soarta-i întristătoare, nădăjduind 

parcă un ajutor din parte-le şi îndoindu-se totuşi 

de la bun început că-l va primi. Taică-su fusese porcar, 

bunicu-său la fel, fraţii au fost zilieri sau dijmaşi, cu toţii 

oameni blajini şi scumpi la vorbă, care or fi avut poate talentul 

sau viclenia trebuincioasă pentru a se ridica din rîndul 

celor de-o seamă cu ei, dar în zadar, căci se simţeau 

născuţi pentru a sluji, nu pentru a-i conduce pe alţii. Şi 

lui Gúzs István îi era silă de orice muncă de birou, chiar 

şi cînd iscălea ceva avea senzaţia că se amestecă în treburi 

care nu-l privesc, la care nu se pricepe. Bănuia de multă 

vreme că Zsákos îl duce de nas, dar, văzîndu-l, se simţi 

oarecum uşurat, căci secretarul ştia cum să-i ia pe oameni, 

se pricepea să potrivească într-altfel vorbele, îi mai linguşea, 

ori îi ameninţa, dar pe cei mai mulţi dintre ei izbutea 

să-i mîne de-aici, dacă treburile lor nu erau chiar aşa 

de urgente... 

— Ar trebui să mai vedem de contribuţiile voluntare, 

Zsákos, îi spuse Gúzs secretarului, cînd acesta intră la el. 

Pentru la toamnă trebuie construită şi o şcoală nouă, şi-au 

mai rămas de pietruit vreo şapte kilometri de drum... 

Zsákos îşi aprinse o ţigară, acum o bălăngănea deja fumegîndă 

între buze. 

— D-apăi ce credeţi, de-unde vin eu chiar acu’ ?... 

De-a dreptul din casa Domnului, to’aşe preşedinte... De-acolo, 

unde se vorbeşte despre cîte-n lună şi-n stele, dar 

despre contribuţia voluntară nu se suflă nici un cuvinţel... 

Îl privi pe preşedinte, apoi urmă : 

— Da’ ferească sfîntu’ să-ncep eu iar să-i ţin predici 

domnului reverend Köblös, c-atunci s-or prăbuşi cerurile 

peste el... 

Gúzs cugeta posomorît şi deznădăjduit ; îşi amintea 

că mai deunăzi secretarul îl amendase pe preot cu cinci 

sute de lei, pentru niscai omizi roşii. 

— Din partea mea, n-ai decît, numai să aibă rezultat, 

suspină el în cele din urmă, ridicîndu-şi de pe masă mîinile 

uriaşe cu degete strîmbe şi se uită la acte cu dezgustul 

52

omului care şi-a aruncat privirea sub nişte rădăcini şi a dat 

peste fojgăiala unor gîngănii necunoscute şi scîrboase. 

Zsákos se bucură că a scăpat aşa de repede, se simţi 

din nou liber şi independent, vru să şi alerge la cîrciumă ca 

să dea pe gît o nouă halbă de bere rece ca gheaţa, dar cînd 

ieşi de la preşedinte auzi ţăcănitul binecunoscut al maşinii 

de calculat şi o luă spre capătul coridorului, unde se afla 

cămăruţa de statistică, ca s-o pipăie niţel pe Boris. Tamási 

Borbála ar fi vrut să devină învăţătoare, dar i-a fost 

teamă că puştii o s-o batjocorească din pricina piciorului ei 

scălîmb, aşa că părăsise institutul pedagogic şi se înscrisese 

la şcoala financiară. Se părea că de-acum va rămîne 

fată bătrînă, cînd iată că o ceru de nevastă Gelencei, dulgherul 

cel vrednic şi harnic, care era cu cincisprezece ani 

mai în vîrstă decît ea. Bărbatul era plecat cu lunile în Moldova, 

pe şantiere, zidarii consăteni îi duceau de acasă pînă 

şi lenjeria, ca să nu dea banii pe tren şi să poată agonisi 

cît mai degrabă de ajuns pentru casa cea nouă ; dar de 

cînd începuseră să-l zădărască cum că acasă Boris se drăgosteşte 

cu secretarul, îl cuprinsese tulburarea, nu mai avea 

linişte nici cînd se afla pe schelă. I-aş tăia gîtiţa una-două, 

numa’ să aflu că s-a înhăitat tocmai cu broscoiul ăla rîios 

!... îşi zicea el, însoţindu-şi gîndul cu fulgerele scurte ale 

teslei. 

Dar Zsákos doar se tachina cu femeiuşca, chiar îi 

făcea zîmbre, aşteptînd ca, infirmă cum era, să i se ofere 

singură, se simţea aţîţat văzînd-o cum roşeşte la auzul glumelor 

sale deşănţate în loc să rîdă de ele, iar dacă încerca 

sa şi-o imagineze în pat cu piciorul ei de doagă, îl umfla 

rîsul. Dar de cînd învăţătoarea Tenkei Lenke îl respinsese 

într-un chip atît de ruşinos, de cînd cumătra Butuc şi-a 

plimbat prin toată comuna mîna schiloadă înfăşată în pansament 

alb, de cînd Vilma îşi căra lălîie sacoşele, începuse 

s-o privească pe Gelencei Boris cu alţi ochi ; de la o vreme, 

pînă şi mersul ei îi aţîţa închipuirea, şi-şi căută pentru asta 

justificare în reveriile sale din adolescenţă, cînd infirmităţile 

mai mărunte ale femeilor de-a dreptul îl atrăgeau, 

iar în timp ce zorea pe coridor către Boris, îşi dădu dintr-o 

dată seama, cu încîntată uimire, că Boris era poate 

singura care, fără să dea nimănui de bănuit, l-ar putea 

53

izbăvi de nevolnicia tulbure a trupului şi sufletului, ba i-ar 

mai fi şi recunoscătoare pentru aceasta... 

Boris şedea la măsuţa ei scundă, îl privi cu amabilitate, 

Zsákos se plecă peste maşina de calculat, apucă cu o mînă 

braţul femeii, cealaltă mînă i-o petrecu pe după mijloc şi o 

trase uşor la el, ca să-i simtă sînii tari. 

— Nu ţi-e frig, tovărăşico ? o întrebă. N-ai vrea să 

te-ncălzesc niţel ? Glasul îi era dogit, zîmbetul strîmb, 

propria tulburare îl şi înfuriase ; femeia se cambră, izbuti 

să-şi smulgă şi braţul din strînsoarea bărbatului. 

— Are cine să mă încălzească pe mine ! spuse ea, la 

repezeală nici nu s-ar fi putut da vreun alt răspuns la întrebarea 

secretarului, iar acesta avea şi el replica la îndemînă : 

— Soba aia-i hîrbuită, mai mult fum şi funingine de 

capul ei decît căldură. 

Soţiei lui Gelencei i se roşi pînă şi dosul mîinilor. 

— Asta de-unde o mai ştii, tovarăşe secretar ? 

— De unde o ştie o lume-ntreagă ! 

— Gura lumii slobodă ! 

— Şi mare cît o şură ! 

Femeia îl privi cu ochi tulburi, dar în ei se citea şi un 

dram de învinuire. 

— Ce ţi s-a năzărit, tovarăşe secretar ?... Altădată stăteam 

aici şi nu mă băgai în seamă cu zilele. Ce minune o 

mai fi şi asta acum ? 

Zsákos se aplecă din nou spre ea ; din răscroiala bluzei 

se înălţa o mireasmă uşoară de săpun, care se amesteca 

cu mirosul trupului de femeie, iar în freamătul de o clipă 

al acestora secretarului îi apăru în faţa ochilor imaginea 

celeilalte femei, îngenuncheată pe verandă cu mîinile împreunate 

a rugăciune şi cu tocurile pantofilor iţindu-se în 

sus ca nişte crengi retezate. 

— Se mai întîmplă şi minuni dintr-astea, Boris, zău 

că se-ntîmplă ! bolmoji el cu ochii închişi, dar cînd simţi 

că femeia se retrage iar, îşi aprinse o ţigară şi se posomorî 

la chip, astfel că acum fu rîndul ei să-l consoleze : 

— Ce te-ai întristat aşa, tovarăşe secretar ?... Ai cumva 

un necaz ?... 

Zsákos îi aruncă o privire, pe faţă îi miji un zîmbet, 

acum s-ar fi învoit deja să şi-o atragă provocîndu-i com- 

54

pătimirea, căci era din ce în ce mai nerăbdător şi ar fi 

vrut să cadă cu ea cît mai repede la învoială. 

— Sigur că am, şi încă ce necaz ! Păi ce, aia mai e 

căsnicie, Boriska ?... Am încercat să fac din ea cucoană, 

da’ de unde nu-i... Şi-uite aşa, cu azi, cu mîine, a rămas 

în urma mea, că nici nu ştiu pe unde mai e... Şi ce-aş putea 

să discut cu ea ?... Cu mintea ei proastă nici nu poate pricepe 

că eu îndeplinesc sarcini politice, că trebuie să mă 

ocup pînă şi de intelectualii ăia, că nu pot să mă ţin de 

fusta ei de dimineaţa pînă seara... Şi măcar de s-ar purta 

mai îngrijită. Da’ de la o vreme se îmbracă şui ca o paparudă, 

că mi-i şi ruşine să ies cu ea pe stradă. 

Amuţi, aşteptînd să vadă dacă nevasta lui Gelencei îşi 

ciuleşte urechile, dar pe femeie bîrfa nu păru s-o intereseze ; 

deschise un sertar, se aplecă roşie ca para focului, nu înţelegea 

ce l-a apucat dintr-o dată pe Zsákos să-şi spele în 

faţa ei rufele murdare ale familiei sale şi să vorbească aşa 

despre femeia care era mama copiilor lui... Şi de ce trebuia 

să-i istorisească toate astea tocmai ei pe care pînă azi o luase 

doar în zeflemea, iar în spate îşi bătea joc de ea ?... 

— Fiecare-şi poartă crucea, suspină în cele din urma 

şi-şi zise că ce a fost greu a trecut, dar cînd îşi ridică privirea, 

păli ; Zsákos nu putuse îndura ca pînă şi scălîmba 

asta să-i plîngă de milă ; se înălţă, de parcă s-ar fi ridicat 

în vîrfurile picioarelor şi porni spre ea, cu un zîmbet maliţos, 

rău-prevestitor pe chip ; o prinse de încheieturile mîinilor, 

îi suci braţele la spate aproape frîngîndu-i-le şi-i suflă 

în obraz toată mahmureala sa fermentată : 

— Apăi aşa chiar că nu dăm în veci de capătul treburilor, 

iubiţico !... Pe seară, vezi, ai grijă să tragi storurile 

la ferestre ca lumea, iar dacă ţi-oi bătea la uşă, bucură-te, 

doar atît am vrut să-ţi spun !... Da’ bagă de seamă, dacă 

te-apuci să faci fiţe, să ştii că te jumulesc de haine şi pun 

să te biciuiască în mijlocul satului, puicuţo ! spuse el şi o 

zvîrli dintr-o mişcare îndărăt pe scaun. 

Zorind pe drum, simţea încă în palme căldura încheieturilor 

delicate. Acum jumătate de ceas mai crezuse că nevasta 

lui Gelencei se va bucura fără doar şi poate de prezenţa 

lui şi că va fi de ajuns să facă o singură aluzie la vizita 

din seara aceea pentru ea ea să-şi plece îndată privirea cu 

55

sfielnică uimire şi să-l asigure de ospitalitatea ei, şi cînd 

colo, uite că gîsca asta s-a zbătut şi cu trupul şi cu vorbele, 

căutînd să-i scape din strînsoare, ba i-a aruncat la sfîrşit 

şi o privire compătimitoare... Mai e de mirare că lui i 

s-a urcat sîngele la cap ?... Şi, cuprins de furia asta de după 

soroc, bătea acum turbat cînd ici, cînd colo în porţi, izbea 

în ele cu picioarele, întrecea cu strigătele sale lătrătura clinilor, 

ameninţa cu pumnii şi răcnea că celor care în termen 

de douăzeci şi patru de ore nu vor achita contribuţia voluntară 

le va scoate la licitaţie cu darabana toate bunurile. 

După ce trecu pe la toate adresele notate, porni către 

preotul reformat, apropiindu-se de parohie din direcţia 

grădinii ; la marginea lotului de lîngă casă se opri o clipă, 

crezînd că a nimerit în altă parte, cu toate că la vreo 

sută de paşi se înălţa în faţă-i clădirea cu verandă şi acoperiş 

de tablă, doar că acum părea mai pustiită, mai însingurată 

; pesemne că de cînd trecuse pe-aici ultima dată, 

părintele Köblös a tăiat merii, ca să nu fie nevoit să plătească 

pentru a treia oară amendă din pricina omizilor 

roşii, din toţi pomii nu rămăsese decît un singur măr şovar, 

stătea stingher în colţul din stînga al livezii ; secretarul 

se duse lîngă el, rupse cîteva frunze şi începu să le 

cerceteze, pe urmă se prefăcu că priveşte pomul însuşi ; păstorul 

de suflete îl zări de pe verandă şi îi ieşi grăbit în 

întîmpinare cu mînecile suflecate, ţinîndu-şi braţele scurte 

şi groase depărtate de trup, ca omul care a lucrat cu o 

substanţă lipicioasă. 

— Bun-venit din inimă, domnule secretar ! spuse el 

cu un dram de onctuozitate în glas, dar în colţul ochilor 

îi tresări umbra unei temeri. Aţi ieşit la plimbărică ?... 

— Ceva şi mai plăcut decît atît, mormăi Zsákos. La 

o defilare festivă, numai că credincioşii dumitale cei îndatoraţi 

n-au fost în stare să ţină pasul cu mine... 

Strîmbînd din nas, privi încoace şi încolo, se uită la 

inelele sîngerii ale cioturilor rămase de pe urma pomilor 

tăiaţi. 

— A fost odată ca niciodată o livadă... Trebuie că 

era furios din cale-afară cel care i-a venit de hac în halu’ 

ăsta... 

Preotul zîmbi cu ochii pe jumătate închişi. 

56

— Am făcut-o cît se poate de împăcat. Poate că Isus 

ar fi afurisit, însă eu am luat toporul, ferăstrăul... 

Zsákos tot nu se îndura să priceapă. 

— Dar ce te-a făcut să-ţi prăpădeşti livada ? 

— Slova sfîntă. Căci, precum stă scris, pomul care 

nu rodeşte fructe bune, fi-va tăiat; iar merii ăştia şovari, 

bieţii de ei, nu rodeau decît fructe viermănoase şi omizi 

roşii... 

— Cum adică omizii roşii, domnule preot ? 

— Păi chiar dumneavoastră i-aţi găsit de două ori invadaţi 

de ele şi m-aţi amendat cu o mie de lei... Poate 

că binevoiţi a vă aminti... 

Zsákos făcu „hm” şi clătină din cap, de parcă era vorba 

de o a treia persoană, pe care acum prinsese şi el necaz ; 

preotul zîmbi, la fel de întristat ca adineaori, şi-şi înclină 

capul. 

— Vezi, amice, evul mediu, cel de atîtea ori blestemat, 

a presărat pămîntul nostru cu butuci de vie, pomi 

fructiferi şi albine, iar noi, oamenii epocii moderne, le 

irosim pe toate acestea... Eu m-am lăsat şi de albinărit, 

fiindcă mi s-au prăpădit paisprezece familii cînd cu sulfatarea 

chimicală... Am trecut la alt meşteşug, cînd aţi 

sosit tocmai exersam legătoria de cărţi, domnule secretar... 

Zsákos se uită la mîna cleioasă a preotului, dar era 

nervos şi nerăbdător, nici nu ştia ce să-i răspundă. 

— De-aia s-o fi spunînd că un popă destoinic învaţă 

pînă-n ceasul din urmă... Ori prin asta se înţelege că pînă 

la urmă devine învăţat — adică uns cu toate alifiile ?... 

— Aşa o fi — arătă părintele Köblös că ştie de glumă 

—, deşi nu mă consider un preot destoinic... Altminteri, 

ai fi şi dumneata mulţumit de mine, prietene... 

Pe Zsákos umilinţa îl măguli. 

— Ai ghicit, părinte, sînt nemulţumit... Mai rău, sînt 

supărat, pentru că m-ai lăsat la ananghie. 

— Tare m-aş ruşina dacă ar fi adevărat !... 

Preotul se uită la secretar cu o privire blajină, ţuguindu-şi 

buzele, apoi îl conduse pe cărare vorbindu-i în răstimp 

: 

— Cînd peste faţa adîncului de ape era întuneric, Dumnezeu 

a grăit: să fie lumină... Nici nu s-ar putea aşadar 

să nu sprijin cauza şcolii, devreme ce ea înseamnă lumină, 

57

luminarea minţii... Aud şi eu, pricep şi eu imperativele zilelor 

noastre, iar în discuţiile mele cu credincioşii îi îndemn 

să-şi deschidă pungile cînd interesul public o cere. Dar nu 

mă pot tîrgui cu ei în biserică, precum vînzătorii, pe care 

Isus i-a izgonit din lăcaşul sfînt cu bici împletit din 

frînghii... 

Tăcu şi îndreptă spre umărul secretarului o privire 

împăciuitoare, dar Zsákos se înverşună să rămînă dîrz şi 

dur : 

— Vezi, părinte, cu ditamai zelul ăsta puteai să le ţii 

şi credincioşilor dumitale o predică, ca să preîntîmpini 

măcar necazul care poate da chiar peste capul dumitale... 

Fiindcă degeaba ai tăiat pomii din livadă, dacă singurul 

care a mai rămas face şi el omizi roşii, după cum m-am 

convins cu ochii mei... Regret, dar mă văd nevoit să te 

amendez din nou cu cinci sute de lei pentru încălcarea 

dispoziţiilor cu privire la protecţia plantelor... 

Preotul îşi închise ochii, zîmbi resemnat. 

— Fericiţi cei flămînzi şi însetaţi de dreptate, căci ei 

vor fi săturaţi ! spuse el încet. 

Încă nu ştia dacă diseară va merge sau nu la Gelencei 

Boris. Îl bătea gîndul să se răzbune pe ea, să-i caute de 

acum înainte nod în papură în toate lucrările, pînă ce o 

va izgoni de la Sfatul popular, mai apoi ar fi vrut s-o 

vadă scîncind şi tăvălindu-se la picioarele sale, îmbrăţişîndu-i 

carîmbii cizmelor şi mărturisindu-i cu ochii înlăcrimaţi 

dragostea tăinuită de ani de zile, căci n-avea cum 

spera, ea, o biată infirmă, ca secretarul în persoană să-şi 

adaste privirea asupra ei şi s-o onoreze cu mărturisirile sale 

sincere ; iată de ce se împotrivise, de ce se îmbujorase întruna, 

credea că el o ia şi acum în rîs ; şi îndată după aceea o 

va lăsa la cheremul satului şi le va povesti cunoscuţilor că 

ea s-a arătat dispusă de la prima vorbă aruncată... 

Ispitit cînd de o idee, cînd de alta, ajunse pînă la urmă 

acasă, păşind parcă pe un tărîm străin, care îl făcu să se 

simtă stingher încă de la poartă. Se retrase în odaia dinspre 

stradă, unde se izolase de cînd, după tărăşenia cu învăţătoarea, 

Vilma l-a alungat din patul conjugal, se întinse pe 

canapea, îmbrăcat şi încălţat cu cizmele cum era. Dormi 

îndelung şi adînc, după ţuicăreala din ajun şi cura de bere 

58

care-i urmase ; cînd se trezi, în liniştea pe care n-o tulbura 

nici zăngănit de cratiţă, nici glas de copil, se lăsase deja 

întunericul. Se bărbieri, se primeni de cămaşă, dar îşi tăgăduia 

chiar şi sieşi intenţia de a merge la Boris, mai degrabă 

considera drumul pentru care se pregătea un fel de 

control de seară, o inspecţie... După ce trînti poarta, simţi 

tăcerea vrăjmaşă pe care o lăsa în urma sa : regreta acum 

că se întorsese acasă în loc să-şi fi făcut somnul în camera 

de serviciu... 

Umbla şi pîndea în noapte, ca stăpînul care, aflat între 

hotarele domeniului său, se poate năpusti oricînd asupra 

oricui, de îndată ce observă că legea a fost lezată, ceea ce, 

cu osebire după lăsarea întunericului, se poate lesne întîmpla... 

Încă nu ştia sigur dacă va bate ori nu la geamul 

Boriskăi Gelencei, de se va umili ori ba în faţa scălîmbei 

aceleia. Şovăind astfel, ajunse în faţa unei case spoite în 

alb, cu faţada înaltă, în stil săsesc, în a cărei odaie mare 

dinspre stradă locuia Milkó Pál, profesorul de ştiinţe naturale, 

un burlac bîlbîit, cunoscut pentru groaza pe care 

i-o inspirau cîinii, şi pe care copiii îl băgau serile în sperieţi 

hămăindu-l dindărătul porţilor. De cîteva zile lumea vorbea 

de el, că şi-a adus de la Braşov o minunăţie de fată 

blondă, dar se zicea că, de gelos ce e, o ţine ferecată în 

casă şi nu se clinteşte nici cu un pas de lîngă ea. Zsákos 

privi în jur, apoi se aburcă la înălţimea pervazului ferestrei 

şi se căzni să privească pe furiş prin crăpătura de-un 

deget prin care se prefira lumina ; fata stătea întinsă goala 

de-a curmezişul patului, cu părul lung desfăcut ; sînii i se 

ţuguiau pietroşi, cîrlionţi mărunţi, aurii îi acopereau pîntecele. 

Fermecat, Zsákos nu se mai îndura să coboare, deşi 

îşi simţea mîinile şi picioarele amorţindu-i din ce în ce mai 

tare, în cele din urmă îl cotropi jindul şi invidia şi, stîrnit 

de un soi de ranchiună, bătu din răsputeri în geam, aproape 

spărgîndu-l, apoi fugi. 

Pînă şi bîlbîitul ăsta puchinos şi-a găsit o femeie de mai 

mare dragul, numai eu-s nătăfleţ, tontălău nu altceva ! îşi 

zise scrîşnind din dinţi. Ce, doar fac şi eu atîtea parale ca 

jigodia asta de profesor care-şi închide întruna ochii cînd 

vorbeşte, ca un cocoş care se pregăteşte să cînte !... Dar se 

vede treaba că în ochii muierilor nu asta contează... Ci, de 

pildă, dacă cineva e sau nu e intelectual... Te pomeneşti 

59

că pe Milkó-gîngavul l-ar fi acceptat şi Lenke, învăţătoarea, 

în vreme ce pe el l-a făcut de dîrvală, fiindcă nu-i 

decît fiu de muzicant şi n-a umblat pe la şcoli mai înalte, 

ca alde ăştia, el a urmat numai şcoala vieţii şi, pe deasupra, 

şcoala de cadre, că nu se putea altfel... 

Pînă să ajungă la casa lui Gelencei Boris şi să se 

oprească sub geamul cu storurile lăsate, capul îi şi fierbea. 

După ceea ce i se înfăţişase ochilor adineaori, simţea că 

soarta i-a aruncat-o în faţă pe Boris în batjocură, na-ţi-o 

pe scălîmba asta, mulţumeşte-te cu ea, că tot e mai proaspătă, 

mai primenită ca nevastă-ta, cu răsuflarea ei mirosind 

a iahnie şi cu pantofii ei scîlciaţi. Iar cînd se mai gîndea şi 

la codeala Boriskăi, zicîndu-şi că pînă şi asta o fi vrînd 

să-l schimbe pe dulgher cu altcineva, nu cu el, că şi ea îl 

consideră un fitecine, un neisprăvit, primul lui gînd fu s-o 

umilească, mai abitir decît fusese umilită vreodată o femeie 

: să-şi facă cu ea toate toanele, pînă ce o va vedea 

că scînceşte şi zbătîndu-se în neştire îi cerşeşte îmbrăţişarea. 

Se aplecă, căută pe dibuite o pietricea pe drumul întunecat, 

apucă una cît o alună şi azvîrli cu ea în geam. 

Toată seara Boris tremurase de groază, auzi acum numaidecît 

zgomotul şi de la geam îşi trecu privirea înspăimîntată 

la soţul ei, care se bărbierea în bucătărie ; dulgherul 

cel mătăhălos sosise pe neaşteptate acasă, dar nu venise cu 

trenul local, ci cu o maşină de ocazie, pe drumul forestier 

din spate ; acum stătea în maiou şi în nădragi de culoarea 

lutului în faţa ligheanului aşezat pe un scaun şi-şi săpunea 

chipul vîrît în oglindă, ştia că femeii nu-i place ca el s-o 

hîrşîie cu obrazul său neras, aspru ca o perie de sîrmă. 

Geamul pocăni şi a doua oară, iar Boris oftă din rărunchi, 

pierdută ; dimineaţa nu-i venise a crede că secretarul vorbeşte 

serios, apoi începu totuşi să creadă, şi iată că bănuiala 

cea cumplită s-a adeverit : Zsákos e aici, tocmai acum, stă 

sub geamul la care ea nici nu trăsese perdeaua, ca aceasta 

să nu fie luat drept semn de capitulare ; dar înainte de a 

se bărbieri, Gergő mersese la geam şi lăsase jaluzeaua de 

pînză. Gelencei Boris trînti obiectele căutîndu-şi de treabă, 

ca dulgherul să n-audă cea de-a treia pietricea zvîrlită în 

fereastră, se preumblă zgomotos prin casă, îi duse bărbatului 

chiar două ştergare, privindu-l în răstimp cu coada 

60

ochiului ; în cele din urmă îşi luă inima în dinţi, trînti pe 

jumătate uşa bucătăriei, ca nu cumva Gergő s-o poată 

zări prin antreu şi se repezi la geam, îl crăpă de-o palmă, 

cu gîndul să-i facă semn secretarului ; dar Zsákos se stropşi 

la ea în gura mare : 

— Credeam că m-aştepţi, gîndăcelule !... Şi cînd colo, 

tu mă ţii aici în stradă de mai mare ruşinea !... 

Lumina lămpii se răsfrînse pe uşa bucătăriei care se 

închidea în urma Boriskăi, Gelencei fu cît pe-aci să se taie 

din pricina asta ; dar nici măcar nu-şi întoarse privirea, a 

doua trăsătură de brici fu mai domoală, hîrşcăitura descoperi 

o mare suprafaţă din obrazul roşu, care se ivi ca 

un zid de cărămidă dindărătul unui strat de tencuială ce 

se surpă ; dar cînd se pregăti să traseze o nouă brăzdătură 

lată, de la ureche pînă la bărbie, auzi un glas bărbătesc 

cunoscut şi mişcarea-i conteni la jumătatea drumului. Se 

întoarse şi, clătinîndu-se, porni prin antreu după femeie cu 

paşi bănuitori de urs. 

Broscoiul ăla rîios e-aici ! gîndi el năpădit de ură. Auzi-l 

cum orăcăie sub geamul meu !... Deci totuşi e-adevărat !... 

Îngenunche la picioarele lui Boris şi o apucă de încheietura 

mîinii : 

— Spune-i să intre ! îi şopti poruncitor. Îmbie-1, că de 

nu, îţi tai gîtul !... 

Femeia privi în jos la chipul vîrstat de spumă al bărbatului, 

iar cînd îi văzu uitătura şi briciul din mînă o prinse 

groaza. 

— Hai, intră, dacă tot ai trecut pe-aici, spuse ea cu buzele 

pălite, dar, temîndu-se că Gergő va bănui chiar mai 

multe decît se petrecuseră în realitate, adăugă numaidecît : 

Vino, că tot n-ai fost încă pe la noi... 

Intuindu-i spaima, pe care o atribui vizitei sale, Zsákos 

uită de intenţiile de răzbunare şi urmă pe un ton afabil : 

— Nu-ţi desluşesc prea multă căldură în glas, Boris !... 

Dacă şi patul ţi-o fi tot aşa rece, degerăm pînă dimineaţă... 

Sau patul ţi-e mai cald ?... 

Gelencei îi apăsă femeii lama briciului de tendonul rotulian, 

ca să continuie, să continuie, că alminteri o 

omoară ! 

— Las’ că te convingi mata de asta înăuntru, spuse Boris 

mai mult rînjind decît zîmbind, şi simţi că din lăuntrul ei gla- 

61

suieşte un străin în care nu se recunoştea ; dar între timp secretarul 

se decise şi, după ce privi din nou în jur, intră 

zorit pe poartă ; Boris nu se putu clinti nici cu un pas, îşi 

îndreptă doar paloarea dogoritoare a obrazului spre dulgher, 

acesta era şi mai tulburat decît ea, dar nu-şi pierduse 

capul, simţea greutatea fiecărui cuvînt pe care-l rostea, în 

cugetul său se pregătise poate şi pentru omucidere. 

— Du-te şi-l primeşte ! o smuci el pe Boris îmboldind-o 

spre intrare. Şi după aia, fă-i pe plac în toate, ai înţeles ?!... 

EI se repezi dintr-un salt în cămara care dădea în antreu, 

printre rafturi, aşteptînd să vadă ce se va întîmpla. 

Un val de aer rece trecu prin casă, printre pereţii cămării 

glasul aspru şi sigur de sine al secretarului se învîrtoşă ; 

Gelencei nu-şi închipuise vreodată că sufletul clocotit de 

văpaia geloziei poate izvodi atîtea miasme ; această tortură 

a torturilor nu mirosea numai a gheenă, ci şi a tencuială 

rece, a slănină afumată, a cimbru şi mărar pe cale de a se 

usca, ba chiar şi a urină de şoareci. După ce Boris îl conduse 

pe oaspete în cameră, dulgherul crăpă uşa de-un deget, iar 

zvîcnetele feluritelor dorinţe care răzbăteau chiar şi prin 

teama sa îl îngroziră şi mai mult ; ba ar fi vrut ca secretarul 

să tabere numaidecît pe nevastă-sa, iar femeia, apărîndu-se 

din răsputeri, să-i zvîrle în obraz danciului ăla ca ei numai 

Gelencei i-e drag pe lume, ba i-ar fi plăcut ca Boris să i 

se lase în voie, de parcă ar fi fost singuri, ca să-i poată 

surprinde îmbrăţişaţi, după ce a tras cu urechea şi a aflat 

dacă femeia s-a dăruit cu plăcere sau pentru că n-avea încotro, 

dacă suspină, gîngureşte, se pelticeşte în vreme ce 

broscoiul cel rîios o călăreşte, ori se zbate neputincioasă. 

Nu înţelegea de unde, din ce tainiţă a sufletului său răzbăteau 

la lumină poftele acestea înspăimîntătoare, îşi ascultă 

o vreme doar zbuciumul lăuntric, nemaiauzind nimic din 

discuţia celor doi, apoi fu cît pe ce să răcnească de teamă 

că şi fusese înşelat ; dar îşi dădu seama că nu se întîmplase 

încă nimic. 

— M-am curarisit oleacă, spunea hlizit Zsákos. Am ras 

vreo patru-cinci halbe de Azuga, cui pe cui se scoate, 

ăsta-i principiul meu ; dar acum parc-aş da pe gît un pahar 

de trăscău... 

Se făcu linişte, apoi vorbi iar secretarul : 

62

— Da’ ce primire o mai fi şi asta ?... Nici tu pat aşternut, 

nici tu pălincă !... Mă, Boris mă, tu nici nu m-aşteptai 

pe mine... 

Privi batjocoritor la movila aşternuturilor strînse. 

— Deci aşa, nu mă aşteptai... Ba chiar te deranjez 

acum, ţi se citeşte asta pe faţă, din gesturi... 

Se ridică de la masă, îşi trecu nehotărît greutatea de pe 

un picior pe altul ; femeia îl privea, şi nu izbuti să-l reţină 

nici măcar cu o vorbă. 

După un răstimp Zsákos oftă resemnat : 

— Eh, nu-i nimic, mă duc... M-am şi dus... Dacă nici 

tu nu mă vrei, gîndăcelule, pot să mă spînzur... 

Şi chiar porni spre uşă, ruşinat parcă, cu coada între 

picioare, purtîndu-şi ghebul dezamăgirii între umeri, iar pe 

Boris, care păşea în urma sa, o junghiară valuri de nădejde, 

îşi zicea că a scăpat de el şi, dimpreună cu el, de 

primejdia cumplită, de groază, însă acum se întîmplă întocmai 

ca şi dimineaţa, la birou, cînd Zsákos păruse pe 

cale să se cărăbănească ; se înturnă brusc, împăunat cu 

acelaşi zîmbet de zeflemea, batjocoritor sau triumfător, se 

apropia întruna aţintindu-şi spre ea degetele răşchirate, de 

parcă ar fi vrut s-o sugrume, nici nu-şi ridica cizmele, le 

tîrîia pe covor. 

— Ei, dacă tot m-am deranjat pîn-aici, puişor, nu 

plec pînă nu aflu de unde-ţi răsare minunăţia aia de picior 

! spuse el şoptind ameninţător. De multă vreme aştept 

s-o văd !... 

Boris se retrase de-a-ndăratelea spre pat, iar în cămară 

dulgherul simţi ca dintre degetele sale încleştate pe 

brici se preling picături de apă, bucăţi grele de spumă uscată 

i se desprind parcă de pe obraz şi cad răsunînd pe 

pardoseala de beton, ca nişte cărămizi abia scoase din 

cuptor ; dar ceea ce auzea de-acum era ţipătul femeii, iar 

el se repezi într-afară din ascunzătoare tocmai în clipa în 

care secretarul spinteca dintr-o mişcare hainele de pe 

Boris ; Gelencei vru să strige, dar nu putu, se înălţă doar 

pînă la tavan, cu briciul ridicat deasupra capului ca o 

sabie gata să fulgere : Zsákos zări stafia cu urechi albe şi 

chip vîrstat, îşi dădu dintr-o dată seama de nevolnicia sa 

şi se aruncă pe jos învîrtejindu-se, săltîndu-se şi zburătăcind 

din braţe ca un cocoş cu gîtlejul retezat...

Cîinele plînge cîteodată în somn 

Se zvonea că doctorul e pe cale să plece. Că îşi face 

bagajele şi, cu familie cu tot, părăseşte locul ăsta blestemat. 

Nu-i supărat pe un singur om, ori pe secretar, ci pe 

tot Schitu, iar chipul i-e de fiecare dată mai întunecat 

după ce se întoarce din vale, de la interogatoriile la care e 

mai mereu chemat în vremea din urmă ; Zsákos unelteşte 

de mult împotriva lui, fiindcă doctorul Halmi nu se aşterne 

cu el la ţuicăreală, nu vrea să mănînce cu el dintr-o 

strachină, ca Tropa veterinarul şi vreo doi-trei profesori 

beţivani ; dar de ce o fi vrînd să şindrilească acum castelul 

şi să zugrăvească încăperile, tocmai cînd e pe punctul de 

a pleca ? Pe vreme de furtună amîndoi, soţ şi soţie, alergau 

bezmetic în pod, îşi cărau sus toate oalele, ca nu cumva 

apa să se infiltreze în tavanul pictat al castelului ; ceruse 

lemnărie şi muncitori, şi iată că treaba pe care nu reuşise 

s-o obţină în şapte ani, vrea s-o ducă acum la bun-sfîrşit, 

înainte de a părăsi comuna. Oricare ar fi însă motivul 

acestei îndărătnicii, e păcat totuşi că-i lasă, şi e păcat şi 

de doctoriţă, că doară n-a fost prunc pe care ea să nu-l fi 

scos teafăr pe lume, şi nu se dădea în lături să-i dăruiască 

omului nevoiaş pînă şi propriul ei trusou de copil. E drept 

că pe puradelul lui Madár Roza n-ar fi trebuit totuşi să-l 

boteze, puteau găsi şi pe-un altul pe care să-l fi învrednicit 

cu cinstea asta, dar, în rest, nici că li se putea reproşa ceva, 

ce-i adevărat e-adevărat... 

În timp ce locuitorii cătunului încercau să ghicească 

motivul pentru care doctorul vrea să le întoarcă spatele, 

Halmi Sándor fu convocat din nou ; de astă dată primise 

citaţie de la miliţia economică. Cînd intră la nouă dimineaţa 

în camera de aşteptare de sub poartă, pe banca îmbrăcată 

în vinilin albastru şedea o femeie mititică, cam la 

vreo treizeci de ani, cu picioare subţiri şi cu ochi mari, 

ca un şoricar, şi fuma dîrdîind înfrigurată. Halmi se aşeză 

pe banca din faţa ei, dar îi ocoli privirea, ca femeia să 

nu se simtă stingherită. Îl lăsară să aştepte o jumătate de 

64

ceas şi mai bine, pe urmă plutonierul de serviciu, după 

cîteva cuvinte schimbate la telefon, îl conduse prin curtea 

îngustă, betonată, într-o altă clădire, într-o altă cameră 

de aşteptare, unde trebui să adaste din nou, să şadă îndelung. 

Nici nu-şi mai arunca privirea la ceasul de mînă, 

reflecta doar întristat şi taciturn că în vreme ce în starea 

de aşteptare pîlpîie cîteodată flacăra speranţei, cel ţinut 

dinadins în aşteptare este aruncat astfel în plasa sentimentului 

umilitor de a fi la cheremul oricui, sentiment care 

prinde în mrejele sale, năpădeşte pînă şi creierul, inima 

celui mai inocent dintre oameni, făcîndu-l în cele din urmă 

să se simtă cu adevărat vinovat. Pesemne că tocmai de 

aceea ţinerea în aşteptare a devenit în decursul vremurilor 

o adevărată metodă... În sfîrşit, dintr-o cameră ieşi un 

fruntaş, încălţat cu cizme, un lungan dintr-aceia care-s alcătuiţi 

parcă numai din picioare şi braţe, prin crăpătura 

uşii tîrî după sine şi un dram de bună dispoziţie, ca un 

căţel care a apucat o cîrpă în dinţi, rîse uitîndu-se îndărăt, 

dar cum dădu cu privirea de medic îşi supse buza de jos 

şi începu să se legene. 

— Buletinul ! îi aruncă apoi, nu atît autoritar cît mai 

degrabă făcînd pe militărosul, iar după ce luă de la Halmi 

legitimaţia, îşi arcui braţul în chip de boltă deasupra uşii, 

pentru ca „individul” convocat prin citaţie să treacă pe 

dedesubt intrînd în încăpere. 

— Luaţi loc, tovarăşe doctor ! îl pofti sublocotenentul 

cel durduliu şi mărunţel care şedea cu faţa la intrare, îndărătul 

biroului ; în dreapta, la geam, un căpitan privea 

într-afară cu aerul unuia pe care interogatoriul nici nu-l 

interesează. Pe ceafă părul său negru-albăstrui era tuns cu 

bordură. Sublocotenentul împinse mai încolo dosarul şi 

zîmbi fluturîndu-şi degetele prin aer. 

— Chestiunea pentru care v-am poftit să coborîţi pînă 

la noi nu-i cine ştie ce gravă, dar, dacă nu lămurim din 

timp cîteva lucruri, se poate lesne agrava... 

Făcu o scurtă pauză şi-şi aprinse în răstimp o ţigară, 

zîmbea înainte, vrînd parcă să arate că el personal nu are 

nimic cu medicul, apoi urmă : 

— E-al naibii de complicat să ajungi pînă sus, la dumneavoastră, 

tocmai de aceea ne vine cam greu să ne facem 

65

o idee despre treburile de-acolo... Bunăoară, nu ştim mai 

nimic despre felul în care este gospodărit avutul obştesc... 

Amuţi iar, se vedea că doreşte să se oprească asupra 

acestui punct ; căpitanul intui că medicul nu bănuieşte încă 

nimic şi-şi întoarse ostenit şi dezgustat privirea de la calcanul 

de dindărătul geamului. 

— Am fost pe-acolo sus chiar în vreo două rînduri, 

după război, spuse el, şi mi-au plăcut de-atunci cele două 

policandre splendide din castelul acela de vînătoare. Se 

vedea că-s antichităţi, adevărate capodopere... Mai există 

policandrele alea, ori au dispărut cu ocazia prădăciunilor ?... 

Întristat, Halmi zîmbi unui gînd : acum bănuia deja 

dincotro bătea vîntul. 

— Policandrele există, dar trebuie să ştiţi că atunci cînd 

am preluat dispensarul, capodoperele acelea zăceau îndărătul 

castelului, ruginite, cu lanţurile descopciate, înfundate 

pe jumătate în ţărînă. 

— Zău ? îşi înălţă căpitanul sprîncenele a uimire ironică. 

Cine o fi fost dobitocul care le-a demontat de la 

locul lor ?... Şi, dacă tot le-a demontat, cum de nu le-a 

luat cu sine ?... 

— Habar n-am, ştiu doar atît, că stimaţii colegi, cîţi 

au fost repartizaţi acolo, n-au dat pe ele nici măcar o para 

chioară. Ce şi-o fi zis : hodoronc-tronc ! policandru într-un 

sat de munte... 

— Însă dumneata ai pus să fie aranjate, iar după ce 

şi-au redobîndit strălucirea lor de dinainte, ţi le-ai atîrnat 

în locuinţă... 

— Asta e de la sine înţeles, încuviinţă Halmi. De ce 

n-aş fi făcut-o, tovarăşe căpitan ?... 

Sublocotenentul începu să se simtă ofensat de rolul de 

subordonat pe care îl juca în cadrul discuţiei şi interveni : 

— Ei, asta-i bună, tovarăşe doctor : doară nu v-am 

chemat aici ca să ne puneţi dumneavoastră întrebări... 

Halmi îl privi iritat şi stînjenit. 

— Dar, dacă ţineţi cu tot dinadinsul, pot să vă spun 

de ce nu-i chiar atît de firească fapta dumneavoastră : 

fiindcă v-aţi însuşit un bun al statului, lucrări de artă de 

mare valoare. E clar ? 

Îşi vîrî batista sub banta albă a gulerului, apoi îşi 

tamponă cu ea obrazul, de parcă şi l-ar fi pudrat cu un puf. 

66

— Cred că sînt îndreptăţit să pun întrebări cîtă vreme 

mă trataţi ca pe un tîlhar, fără să aveţi nici un fel de dovezi, 

spuse Halmi înroşindu-se. Cu atît mai mult cu cît 

pe dumneavoastră v-a indus cineva în eroare. 

Căpitanul clătină din cap a reprobare. 

— Calm, tovarăşe doctor, calm. Dumneavoastră sînteţi 

doar cel mai în măsură să ştiţi cît de mult dăunează sănătăţii 

nervozitatea. Dealtfel, aţi mărturisit chiar adineaori 

că policandrele se află în locuinţa dumneavoastră... 

— Nu neg nici acum. Numai că, vedeţi dumneavoastră, 

locuinţa mea de serviciu se găseşte şi ea pe teritoriul dispensarului, 

iar cele două policandre atîrnă exact pe locul 

unde atîrnaseră şi înainte, vreme de-un secol. E clar ? 

Halmi se bucura ca un copil că a putut să le plătească 

poliţa şi că, încredinţat fiind de nevinovăţia sa, nu 

se speriase de interogatoriu. Cei doi miliţieni schimbară 

între ei priviri furioase şi consternate ; nu mai avea nici 

un sens să continuie cu subiectul acesta, dar sublocotenentul 

se porni să zîmbească din nou şi, hotărîndu-se parcă dintr-o 

dată să facă o concesie, spuse afabil : 

— E-n regulă, tovaraşe doctor, asupra acestei chestiuni 

să nu mai insistăm. Spune-ţi-ne mai bine care este venitul 

dumneavoastră lunar ? 

— O mie şapte sute optzeci de lei, fără reţineri. 

— Nu de salariu v-am întrebat, ci de venit. 

Halmi rămase stupefiat la auzul noii învinuiri ; uite că 

după ce îi puseseră tîlhăria în cîrcă, acum îl acuză de şperţuială. 

— Nu ştiu unde vreţi să ajungeţi, dar ori de cîte ori 

mi s-au oferit bani pentru serviciile mele, le-am spus să-i 

dea lăutarului, asta poate să v-o confirme oricine din 

Schitu. 

Căpitanul îşi aburcă jumătatea şezutului pe masă. 

— Demnitatea e un lucru cît se poate de lăudabil, tovarăşe 

doctor, dar noi putem dovedi cu martori că, cu toate 

acestea, aţi primit plocoane... 

— Aş vrea să-i văd şi eu pe martorii ăia ! 

Căpitanul se plecă într-afară pe uşă şi peste un minut 

un caporal îmboldi în camera de serviciu două bătrîne ; 

Halmi se întoarse şi le recunoscu pe dată : erau Marmozsák 

Lina şi cumătra Bucur ; stîngace şi sperioase, îşi mărun- 

67

ţeau paşii una în spateie celeilalte, pînă cînd căpitanul le 

îmbrînci în lături cu vocea sa : 

— Repetă-ţi mărturia, cumătră Bucur : i-ai dus sau nu 

i-ai dus doctorului ouă în schimbul tratamentului ?! 

— Apăi, de dus i-am dus eu, cum să nu-i fi dus, numa’ 

că nu i le-am dat lu’ dom’ doctor, ci femeii de serviciu... 

— Dar dumneata, cumătră Marmozsák ? 

— Apăi, i-am dus şi eu, nu zic nu. I-am dus de-o 

strachină, dar am auzit că domnu’ doctor le-o zvîrlit toate 

pe fereastră... 

Halmi văzu că teama le boţeşte chipurile ca pe nişte 

hîrtii murdare, i se făcu milă de ele, iar în locul mîniei 

îl cotropi acum un soi de silă ostenită, începu să-şi simtă 

cămaşa proaspăt călcată şi apretată, pe care o îmbrăcase 

dimineaţa, mirosind urît. Mai apoi, afară, cînd pornise 

şovăielnic sub revărsarea de lumină pentru a se opri în 

răstimpuri, nu mai ştia nici el cum s-au petrecut toate, 

nu-şi mai aducea aminte nici măcar în ce împrejurări se 

terminase întrevederea, ce îi spuseseră la plecare, dacă trebuise 

să semneze ceva, ori se mulţumiseră să-l umilească, 

să-şi şteargă de el cizmele lor murdare, ca de un scîrţa-scîrţa 

speriat de bombe... Iar cînd, ofensat de gîndul acesta, îşi 

ridică privirea, zări în faţă-i siluetele întunecate ale celor 

două bătrîne ; îşi propuse mai întîi să le ocolească, dar pe 

urmă mări pasul şi cînd ajunse în dreptul lor le spuse 

repezit : 

— Măcar acum o să ştiţi de ce plec din Schitu !... Că 

bine zice secretarul vostru, vouă cravaşă vă trebuie, nu 

mînă mîngîietoare pe care s-o muşcaţi cînd vi se năzare !... 

Abia termină ceea ce avea de spus că şi alergă mai 

departe, cît mai departe de ele, dar îi mai ajunse la urechi 

glasul deznădăjduit al bătrînei Lina : 

— Fie-vă milă de noi, dom’ doctor... Că doară n-a fost 

după voia noastră... 

Cînd coborî din mocăniţă şi dădu ocol depozitelor căii 

ferate, băgă de seamă că la o sută cincizeci de metri mai 

încolo lumea îl împresoară şi tîrăşte cu sine pe cineva ; bărbaţi, 

femei şi copii se îmbulzeau şi se agăţau unii de alţii, 

iar din mijlocul lor se ivea şi iar se afunda, ca un trunchi 

de copac, un bărbat: era Kadet cel sărac cu duhul, nebunul 

68

satului, care purta pe cap o caschetă de miliţian jerpelită 

şi, la cererea muncitorilor chercheliţi, mărşăluia pentru cîte 

o cinzeacă în pas de defilare, plesnindu-şi tălpile goale în 

colbul drumului ; mai înainte ca dulgherul să-l fi ciopîrţit, 

Zsákos dăduse peste el, era mahmur şi cu berea în nas, 

iar zăludul, hlizindu-se, voise să-i intre în voie şi să-i arate 

fără plată de ce e-n stare ; văzîndu-l, secretarul îşi aminti 

însă dintr-o dată de toţi cei care îl ponegreau într-ascuns, 

tăbărî pe el cu pumnii, îl doborî la pămînt şi continuă să-l 

lovească o vreme şi cu picioarele. 

— La doctor, la doctor ! strigau oamenii de-a valma, 

iar cînd văzură că cel oare se apropia era tocmai Halmi, 

se traseră îndărăt, lăsîndu-l pe Kadet în mijlocul drumului. 

— Nenea secretaru’ m-a bătut, batăr că i-am ars cel 

mai fain pas de defilare ! spuse nebunul zîmbind nătîng 

şi arătîndu- şi cioatele dinţilor ; ochiul stîng i se umflase, 

cu celălalt privea plîngăreţ la medic, iar buza-i răsfrîntă 

arăta ca o gogoaşă crescută în ulei. 

Halmi făcu semn la doi flăcăi să-l aducă pe Kadet 

pînă la dispensar, iar cînd Marika zări insolitul grup, nu-l 

mai întrebă nimic de convocare , ci pregăti pansament, apă 

oxigenată, tinctură de iod, ser antitetanic. Sándor îşi îmbrăcă 

şi el fără o vorbă halatul alb, nici nu salutase măcar, dar 

cînd ajunse în faţa chiuvetei toată amărăciunea înăbuşită 

din el erupse, îşi duse pumnul săpunit la tîmplă şi urlă : 

— Da’ ce-s eu, medic de închisoare, ca să-i lecuiesc 

lepădăturii ăleia toţi deţinuţii ciomăgiţi şi stîlciţi în bătaie 

?... Mai bine-l omor !... 

Ieşi mai tîrziu în curte, ca să-şi limpezească mintea, se 

opri pe trepte, apoi, dus pe gînduri, o luă spre aleea în 

direcţia căreia azvîrlise ouăle. „Dintr-atîta belşug de alimente, 

cîte vi se cărau acasă, o parte se stricau mai înainte 

de a le fi putut consuma, coşuri întregi de ouă trebuiau 

aruncate la gunoi !” Cap umplut cu rahat. Nu ia ca premisă 

faptele reale, ci calomnia. „Dovediţi-ne că sînteţi nevinovat, 

atunci vă vom da crezare.” Da, cam aşa sună acea procedură 

judecătorească ciudată în care totul se bazează nu pe 

acuzaţie, ci pe lipsa de şansă a apărării. Şi n-ai încotro, 

trebuie să-ţi ţii gura, să-nghiţi, mai cu seamă dacă taică-tău 

a avut băcănie într-un orăşel de provincie şi cîntărea suta 

de oţet şi drojdia de douăzeci şi cinci de bani, ploconindu-se 

69

chiar şi în faţa precupeţelor şi a tîrgoveţelor lălîie : „Davărog, 

sărumînuşiţele, o coală de hîrtie pergaminată, altceva 

cu ce vă pot servi, coniţă ?” Şi în vreme ce scutura făina 

în pungă cu gesturi zorite dar totodată crispate, retractile, 

de parcă-l frigea coada lingurii, cotul i se iţea din puloverul 

destrămat, iar din rictusul înfrigurat al grabei dinţii săi 

de metal zvîrleau mici luciri nervoase spre penumbra în 

care mirosul cafelei prăjite şi al biciuştii din lemn de mesteacăn 

se amestecau cu acelea ale fructelor sudice, al petrolului 

şi al altor mii de mărfuri. Nu cîştiga mai mult nici decît un 

muncitor de la fabrica de butoaie, cu toate că era în picioare 

de dimineaţa pînă seara, dar iacătă, potrivit fişei de cadre, 

el este cu toate acestea un MIC-BURGHEZ, iar păcatele 

băcanilor trebuie să cadă asupra fiilor, aşa că cel puţin 

prima şi a doua generaţie vor avea de ispăşit ; la început 

bătrînul nu voise să ia cunoştinţă de aşa ceva, dar cînd 

văzu că, din pricina originii sale, fi-su nu este admis la 

medicină nici la Tîrgu Mureş, nici la Cluj, umblă tăcut şi 

copleşit de vinovăţie luni de zile, şi îi dădeau necontenit 

lacrimile, de durere că el e cauza tuturor acestor nenorociri... 

Avusese dealtfel dreptate, pentru că norodul cel nezămislit 

şi nenăscut întru păcat era fără îndoială aşijderi lui Zsákos, 

bătrînei Lina, cumetrei Bucur, aşijderi tuturor celorlalţi ce 

se trag din Cea fără de prihană... 

Cînd ajunse în spatele castelului, observă o scară aşezată 

în picioare, se întoarse şi o întrebă pe Marika cine a 

lăsat-o acolo. 

— Ofiţerul de la pompieri a trimis un soldat în pod, 

ca să vadă ce-i pe-acolo şi să arunce jos tot ce e inflamabil. 

— Dar scara de ce au lăsat-o ? 

— Pesemne aşa, ca să-ţi facă în necaz : ca s-o vezi şi tu 

cînd te întorci acasă. Ne-a altoit cu cinci sute de lei amendă, 

pentru „neglijenţă”. 

Marika arătă spre un pachet legat cu sfoară aşezat în 

bucătărie, lîngă uşă. Sándor privi vraful de reviste vechi 

pe care, cînd se mutaseră aici, le cărase în pod împreună 

cu notiţele sale de la facultate, căci nu se îndurase să le 

ardă. Aşadar, ofiţerul de pompieri i-a plătit poliţa pentru 

întîmplarea de data trecută, cînd fusese nevoit să-l pună 

să descarce din drezina de salvare ciupercile şi afinele... 

70

— Ce tîmpenie ! zise el mai în glumă, mai în ciudă. 

Ne luptăm de şapte ani de zile cu ploaia, pe vreme de 

furtună ducem „pe punte” pînă şi oala de lapte, şi tot 

pe noi ne arde... 

Privi rîzînd la nevastă-sa ; se înroşise la faţă. 

— Începe să se îngroaşe gluma, sau, cum spune sihastrul, 

sosit-a vremea împlinirilor. 

— Nu mai sînt în stare să duc la bun sfîrşit nici măcar 

controlul ginecologic, spuse Marika. Pötyi Tonaj refuză 

categoric să se prezinte, pretinde că e sănătoasă tun. 

— Dacă-i aşa, după dumneaei o să trimit miliţianul 

s-o aducă încoace. Treaba asta face încă parte din jurisdicţia 

noastră. 

Se dezbrăcă de halat, îşi schimbă haina şi plecă în 

grabă ; nu pe Pötyi se înfuriase, mai degrabă îi sărise ţandăra 

că o vedea acum şi pe Marika devenind neputincioasă ; 

peste o jumătate de ceas cucoana venea deja frumuşel în 

faţa lui, legănîndu-se greoaie, cu ţigara fumegîndă între 

degete ; era ciufulită, ca de obicei, dar palidă şi înfricoşată 

din cale-afară, de parcă suferea cel mai teribil ultragiu al 

vieţii sale, însă de cum păşi pe uşa dispensarului ginecologic 

îşi plecă privirea ca o fată mare. 

— Eu n-am nimic, slavă Domnului... De-ar fi păcătuit 

toată lumea la viaţa lui cît am păcătuit eu, şi-ar fi foarte 

bine... Scumpă doamnă doctor, eu nu ştiu nici măcar ce 

plăcere nemaipomenită e aia despre care vorbesc femeile... 

Ş-apăi, ia uitaţi-vă cum arăt : cine naiba m-o fi vrînd pe 

mine ?... 

Scoase o batistă cît un cearşaf, se smiorcăi şi migăli 

încă multă vreme cu degetele la nasturii pardesiului, abia 

se putu hotărî să se dezbrace. Mai tîrziu, Marika trecu în 

dispensarul lui Sándor tulburată de uimire. 

— Închipuieşte-ţi ce-am găsit la nenorocita aia : o gonoree 

cronică de toată frumuseţea !... Şi de-ai fi văzut-o ce 

mai făcea pe mironosiţa, mititica de ea !... Deşi ştia că 

nu e-n regulă... Dar nu-i trecea prin cap că tot din cauza 

asta îi făcea şi inima figuri de la o vreme încoace... 

— Tare mă tem că i-a molipsit deja şi pe alţii. 

— De pildă, pe cine ? 

71

— De pildă, pe şeful de gară... Dacă nu care cumva 

tocmai ţapul cela în călduri răspîndeşte pacostea aici, în 

munţi ! 

— Convoacă-l şi pe el de urgenţă ! 

— Fireşte c-am să-i convoc. Dar — cu menajamente. 

Are şi el destule belele pe cap. 

A doua zi dimineaţa luă vicinala, la treizeci de kilometri 

de Schitu locuitorii unui cătun pierdut în inima codrului se 

îndeletniceau cu tăiatul şindrilelor, la ei se ducea înarmat 

cu doi litri de ţuică de prune, sperînd că va reuşi să cadă 

cu ei la învoială : se apropiau săptămînile ploioase, şi îl 

apuca groaza numai gîndindu-se la ce îl aştepta, la alergăturile 

prin pod, cu ocazia cărora atît ei doi cît şi personalul 

sanitar se zgîriau pînă la sînge şi-şi neglijau pînă şi 

orele de consultaţie. Aproape că nu mai trăgea acum nici 

o nădejde să primească de la Sighetul Marmaţiei transportul 

care îi fusese promis de ani de zile. 

Îi erau dragi călătoriile acestea matinale pe acoperişul 

vagonului, în vreme ce micuţa locomotivă se strecura fornăind 

printre stînci şi tăcăia cînd la înălţimea coroanelor 

de arbori, cînd la doi paşi de răsuflarea rece a vreunei prăpăstii 

năpădite de muşchi, iar în oglinda pîrîului lucea în 

răstimpuri umbra întunecată a frunzelor. De-aş putea ocroti 

în suflet măcar o săptămînă pacea aceasta care m-a cuprins, 

îşi zise el îngîndurat, dar apoi se sperie că o va lua iar 

de la capăt cu inventarul sufletesc şi făcu în sinea sa un 

gest de lehamite : cel puţin în momentele astea dă-o-ncolo 

de arguţie !... Să ne dedăm mai degrabă contemplaţiei ! 

Cineva a spus, şi pe bună dreptate, că dacă omului i-ar fi 

dat să se înalţe numai pentru cîteva minute din tărîmurile 

necunoscutului, ştiind că genunea îl va înghiţi din nou, 

întîia lui dorinţă ar fi să ia cunoştinţă de lumea aceasta, 

şi s-ar porni să contemple... 

Din înălţimi zări acum Schitu, cu depozitul său de 

lemne, cu căscioarele spoite în galben ce închipuiau parcă 

cioburile unei străchini mai mari care se risipiseră care-ncotro 

pe sub nişte tufe ; cele trei rînduri de ferestre ale 

casei Mikolics, cea mai impozantă clădire de pe-aici, străluceau 

în razele soarelui ca trei şiraguri de oglinjoare. Fusese 

ridicată încă pe la sfîrşitul veacului trecut, era casa pazei 

72

financiare. Pe-atunci, între 1880—1884, Horn Daniel începuse 

explotarea forestieră ; odinioară centrul industriei 

lemnului fusese în apropierea Regatului, la Gyula, dar 

pe urmă abia mai rămăseseră acolo cîteva cătuniţe ; pînă la 

primul război mondial la Schitu se aciuaseră doar o mînă 

de muncitori de prin partea locului, ceilalţi veniseră de pe 

alte meleaguri. Sándor urmări cu ochii rotirea domoală a 

panoramei, zări şi castelul în care se afla locuinţa şi dispensarul 

său, cu cele două şiruri de plopi din faţă, iar 

gîndul că nu peste multă vreme va trebui să se despartă 

de locurile astea îl îndureră. Mocăniţa zuruia acum pe 

creasta muntelui, iar medicul îşi aduse aminte, nici el nu 

ştia prin ce asociaţie de idei, de recensămîntul animalelor, 

cînd fusese obligat să umble din casă-n casă pentru a face 

numărătoarea cîinilor. Cine o fi adus oare cei dintîi cîini 

aici sus ?... Pesemne că fusese vreun păcurar pornit din 

împrejurimile Gyulei, care-şi mîna turma mereu mai înalt, 

în munţi... 

Mai tîrziu, în apropiere, la Comandău se instalase garnizoana 

unui regiment austro-ungar de grăniceri (de aici 

probabil şi denumirea comunei !) ; ce-i drept, îi mîntuiseră 

pe localnici de sentimentul fricii, dar slăbiseră totodată şi 

frîiele moravurilor ; ei fuseseră cei care răspîndiră luesul, 

în aşa măsură încît la începutul anilor ’50 tot mai existau 

bolnavi desemnaţi la tratament obligatoriu... Dulăii celor 

dintîi colonişti şi cîinii ciobăneşti lăţoşi se corciră cu zăvozii 

păcurarilor şi ai grănicerilor, deveniră bănuitori în apropierea 

sălbăticiunilor, era de ajuns să se mişte o creangă ca 

ei să şi înceapă a hîrîi arătîndu-şi colţii lucitori ; nu toată 

lumea creştea porci, dar cîini găseai pretutindeni, în unele 

curţi îşi zornăiau lanţurile chiar doi dulăi, fiindcă în 

fundul grădinilor lunecau nopţile umbre întunecate şi 

n-aveai cum să ştii dacă uscătura a trosnit sub talpă de om 

ori de animal. Mulţi puşcăriaşi liberaţi din cîţi se pripăşiseră 

pe aici se lehămeţeau de muncă în cîteva zile şi 

căutau prilej de prădăciune. Unii fuseseră omorîţi din te 

miri ce, pentru vreun brici, sau pentru vreo scurteică ponosită 

şi slinoasă... Iar el, medicul, îşi ducea traiul de şapte 

ani printre băştinaşii ăştia, care nu erau în stare să-şi 

descrie nici măcar simptomele beteşugului, darmite antecedentele 

bolii, iar pe cîte unul trebuia să-l descoşi vreme 

73

de jumătate de ceas pînă se îndura să-şi descleşteze fălcile 

şi să spună cu chiu cu vai că are diaree şi că ieri-seară s-a 

repezit în dosul casei să vomeze... În prima zi, cînd sosise 

aici sus împreună cu Marika, jumătate de comună se îmbulzea 

în jurul unui oşean care băuse un litru de spirt denaturat 

şi zăcea acum în şanţ cu obrazul cenuşiu, ca de 

cadavru ; îi puseseră un căluş, iar un fel de doftoroaie 

se străduia să stoarcă între dinţii omului nişte zeamă de 

balegă proaspătă... Pînă nu-i învăţase el, cei din cătun nu 

se învredniceau măcar să-şi spele bolnavul înainte de a-l 

fi chemat la consultaţie, considerînd că medicul e obligat 

să suporte toate cele... 

După-amiază, cînd se întorcea călare pe buşteni de la 

cătunul şindrilarilor, garnitura se opri la o gheretă de pîndar, 

iar el zări trei pescari încălţaţi cu cizme de cauciuc 

apropiindu-se în grabă din direcţia pîrîului şi iuţindu-şi 

paşii pe terasament ; primii doi se mişcau mai în voie, dar 

al treilea, lunganul cu capelă, rămăsese în urmă, cocoşat sub 

povara coşului de peşte. Te pomeneşti că-i Imreh Jóska... 

Halmi îşi lungi gîtul, îl recunoscu pe tehnicianul sanitar şi 

înghiţi zdravăn în sec ; îl crezuse sus la curături, dezinfectînd 

în sfîrşit barăcile, după cum îi ordonase, dar uite 

că ticălosul ăsta iar trage chiulul ; acum ce naiba să-i mai 

facă, doar i-a vîrît deja în mînă nenorocitului pînă şi 

ultima mustrare scrisă !... 

Imreh era burlac, fost puşcăriaş. Înainte vreme avusese 

pe mînă casieria asigurărilor sociale de la fabrica de cherestea, 

dar a delapidat, l-au condamnat la patru ani, iar după 

ce a ieşit nu mai avea dreptul să ocupe funcţii de încredere. 

Halmi l-a luat la el şi l-a însărcinat cu dezinfectarea fîntînilor, 

a infirmeriilor şi a bărăcăriilor, însă omului care 

îl numise atunci „tămăduitor al sufletului” după o săptămînă 

pulverizatorul i se părea deja prea greu, iar vaporii 

substanţelor chimice rău-mirositori. Sărea din mers de pe 

mocăniţă, pitea aparatul sub tufe şi zvîrlea apoi cu băţul 

în unda apei cîtă-i ziua de lungă, iar a doua zi îl minţea 

că a fost pe teren. Lui nu i se întîmpla vreodată să nu-i 

muşte peştele, momelile şi le meşterea din păr şi din pene de 

pasăre chiar acolo, la malul apei, imitînd insectele care 

tocmai roiau, de aceea inginerul silvic Totelecan şi uneori 

74

însuşi Oniga, secretarul raional, îi ţineau cu plăcere tovărăşie. 

Înainte de a se căţăra pe trenuleţ, sanitarul intră în 

ghereta pîndarului, Halmi îl văzu ieşind de acolo împovărat 

cu pulverizatorul, apoi garnitura se puse în mişcare. 

— Uite, în clipe dintr-astea mă şi simt în comunism ! 

spuse secretarul întinzîndu-se. Nici tu şedinţă, nici tu 

dîrdoră, nu sună întruna telefonul, muierea nu te bate 

la cap ! 

Scoase din rucsac o sticlă de-un litru şi i-o întinse inginerului 

silvic. Acesta trase o duşcă de vinars, se strîmbă 

bătrîneşte şi se şterse la gură, pe urmă îi oferi băutura lui 

Imreh, care turnase în el şi peste ziuă şi acum mai că 

aţipise în legănătura mocăniţei. 

— Vidroiului ăsta i s-ar cuveni chiar şi un butoiaş ! 

îl lăudă Oniga. A prins douăzeci şi şapte de păstrăvi, şi 

nu-i unul sub sfert de chil ! 

Marele undiţar se dezmetici zîmbind din moţăială, întinse 

mîna după sticlă, iar cînd Halmi îi văzu gestul, se ridică 

din cotlonul în care se aciuase şi porni către cei trei ţinîndu-şi 

cu greu echilibrul pe spinările buştenilor. 

— Ia spune, Imreh, cu ce-am meritat să-mi tragi şi 

azi clapa cu atîta neruşinare ? întrebă Sándor roşind. De 

ce n-ai urcat la sălaşele muncitorilor ?... 

Tehnicianul îl privi cu uimirea omului abţiguit, dar 

ştiindu-l pe şeful de la raion aproape, se hlizi : 

— Se spune că to’aşu’ doctor pleacă oricum de la noi. 

Doar n-o să mă daţi afară în ultima clipă... 

Se uită la medic, curios să vadă dacă n-a întrecut 

măsura, apoi urmă : 

— De greşit am greşit, asta-i sută-n mie... Îmi însuşesc 

chiar şi cea mai aspră critică... Binevoiţi aşadar a mă 

scuipa ! 

Îşi scoase şapca şi se plecă în faţă ; Halmi privi cabotinajul 

cu o stupefacţie plină de dispreţ. Oniga n-ar fi 

vrut să fie amestecat în afacerea asta infamă, dar purtarea 

medicului îl irită, considera că Halmi ar fi trebuit să-şi 

muştruluiască subalternul numai acasă, între patru ochi, 

nu în prezenţa lui, dădu tocmai să-i ia apărarea maestrului 

în ale pescuitului, cînd Imreh, dezbătat, izbucni în hohote 

de rîs. 

75

— Şi asta încă nu-i nimic, tovarăşi, poanta de-abia 

acum urmează : aflaţi c-am uitat coşul de peşte acolo... 

Secretarul se îndreptă dintr-o dată din mijloc. 

— Cum adică l-ai uitat ?!... Uite, ştii ce, mie să nu-mi 

faci caragaţe !... Diseară am un oaspete de la regiune, şi 

i-am promis că-l aştept cu păstrăv la cină !... exclamă el, 

iar cînd îl văzu pe tehnician că-şi desface braţele a neputinţă, 

începu să-i facă semne mecanicului de locomotivă : 

Încetineşte, mă, încetineşte !... Trebuie să ne-ntoarcem, interesul 

public o cere !... 

Să tot fi trecut un sfert de ceas de cînd porniseră în 

jos de la ghereta pîndarului, iar acum Halmi văzu uluit 

că secretarul raional pune garnitura să urce din nou muntele, 

poate tocmai ca să facă în faţa lui paradă de puterea sa 

şi să-şi ia într-un fel revanşa. Gîfîind, micuţa locomotivă 

se opinti din greu să împingă vagoanele încărcate, buştihanii 

ultimului vagon tatonau întunecimea verzuie, ca nişte degete 

uriaşe, năpîrlite. 

— Lasă, dom’le doctor, nu te mai speria, c-o să ajungi 

şi mata acasă la cină ! spuse secretarul strîmbîndu-se. Stai 

locului, acum gata, şi-aşa nu mai poţi coborî, dacă nu vrei 

să-ţi frîngi gîtul... 

Dar Halmi, palid la faţă, primejduindu-se, îşi şi cumpănea 

greutatea deasupra buştenilor. Îi răspunse secretarului 

din mers : 

— Îmi pare rău, dar roţile logicii mele se învîrt în 

alt sens decît cele ale acestei garnituri ! spuse el. Şi, dealtfel, 

mi-e totuna dacă-mi frîng gîtul acum sau mai tîrziu !... 

Şi fugi înainte cu braţele întinse, în direcţia contrară 

mersului, ca să sară jos la cel dintîi stînjen de şes şi s-o 

ia prin pădure către casă... 

De cînd sărise din trenul care făcea cale întoarsă, 

Halmi bătuse cincisprezece kilometri prin pădure, iar acum 

îl răzbise oboseala şi foamea, era şi însetat, şi cătrănit pe 

deasupra. Făcu un ocol ca să treacă pe la gară, să stea de 

vorbă cu Baga, dar nici nu apucă să iasă din buza pădurii 

că auzi hohote de rîs şi hărmălaie, din care răzbătea 

uneori glasul şefului de gară : 

76

— Ciorbă de burtă, aduceţi-i motănelului o ciorbă de 

burtă !... Ce mai înfuleca salamul cu ţuică, grijania mamii 

lui ! 

De-acum Halmi îl şi vedea pe şeful de gară stînd pe 

peron doar în jiletcă şi plesnind cu chipiul spre o pisică 

bălţată în roşu ; animalul chefnea, stupea, apoi căzu şi se 

răsuci pe jos ca hîrtia căreia i s-a dat foc. 

Sándor îl chemă deoparte pe bondocul cel boem, o făcu 

pe un ton oarecum mai poruncitor decît intenţionase, îi 

spuse să se prezinte fără întîrziere la clinică pentru control ; 

Baga zîmbi mai întîi neîncrezător, de parcă şi-ar fi atras 

supărarea medicului doar prin lamentabilul amuzament de 

adineaori, apoi păli brusc. 

— Dom’le doctor, doar nu vă-nchipuiţi că m-am culcat 

peste mormanul ăla de gunoi ?... Păi, să ştiu că nu mai 

văd muiere cîtă-i lumea, şi tot nu mi-ar trebui... O mai 

consolam cîteodată, din milă, atîta tot... 

Halmi privi în jos la şeful de gară, îşi aduse aminte de 

dimineaţa în care îl zărise alergînd desculţ pe peron şi mai 

că-l pufni rîsul văzînd atîta neobrăzare. 

— Uite ce-i, Baga, eu am căutat să procedez cît mai 

discret cu putinţă, dar dacă şi dumneata vezi în mine un 

duşman, voi avea grijă ca Pötyi Tonaj, soţul ei şi cu dumneata 

să porniţi tustrei, în acelaşi compartiment, într-un 

voiaj de nuntă, pe deasupra şi cu escortă ! 

Baga îşi pierdu curajul, iar cînd îl văzu pe doctor că 

i-a întors spatele, porni după el legănîndu-şi burticica. 

— Dom’le doctor, nu-mi faceţi una ca asta... O să rîdă 

tot Schitu de mine... Mai bine mă-nfund în desişuri, ca 

să mă mănînce urşii..., spuse el cu glas pierit, se opri 

deznădăjduit, apoi trecu drumul şi chiar că o luă către 

pădure, decis parcă să se lase cît mai degrabă pradă, aşa 

cum se afla, în jiletcă, fiarelor sălbatice. Cît priveşte garniturile 

de tren, n-au decît să vină de-acu-nainte şi două 

cîte două, ori din toate direcţiile deodată, apuca-le-ar năbădaica 

să le apuce, dacă lui tot i-e scris să-şi sfîrşească zilele 

în chip atît de lamentabil... 

Cu toate că negura amurgului se şi lăsase, Halmi văzu 

de departe că vîntul flutură în faţa porţii dispensarului 

cîteva coale de hîrtie, dar şi întinderea curţii era presărată 

77

de pete albe, rămase parcă de pe urma unei mantii de nea 

destrămate. Crezu mai întîi că a explodat butelia de aragaz 

şi suflul a aruncat într-afară noianul ăsta de hîrtii, dar 

văzu apoi că ochiurile geamurilor sînt intacte, iar faptul 

că Marika, nevătămată, îl aştepta în capul scărilor îi mai 

linişti oarecum. Nu era tulburată, tremura doar de frig, 

cu mînecile puloverului vîrîte una într-alta. 

— Au fost trei, în civil, spuse ea. Au răscolit totul prin 

casă, dar n-au găsit nimic. Unul din ei zicea ceva de nu 

ştiu ce revistă literară, provenind chipurile din străinătate. 

Sándor rămase năuc în picioare, stingher în propria-i 

cameră, merse pe urmă la cuier şi scoase din buzunarul 

interior al canadienei ziarul împăturit pe care i-l dăduse 

Veér Pista ; nici n-apucase să se uite încă prin el, acum 

însă îl trăgea din buzunar de parcă ar fi fost o încărcătură 

de explozibil, îl desfăcu şi-şi aruncă ochii peste nuvela 

însemnată cu creionul : „Dincoace de zidul de cărămidă al 

fabricii un cîine jigărit umbla de colo-colo, apoi se opri 

locului ca să adulmece nişte excremente uscate.” Citi doar 

atît, rupse ziarul în bucăţele şi le aruncă în sobă. N-ar 

fi putut spune nici el de ce nu-l interesa urmarea : să 

fi fost din pricina efectului grotesc, pe care autorul scontase 

cu viclenie chiar de la prima frază, ori faptul că 

nuvela, deşi nici măcar n-o citise, i-a pricinuit un necaz 

atît de grozav ? Nu-i mai venea nici să se aşeze, camera lui 

arăta de parcă abia sosiseră cu catrafusele. După percheziţie 

Marika deschise larg uşile şi ferestrele şi lăsă totul 

în neorînduiala aceea înspăimîntătoare, iar Sándor îşi zise 

că mobilele par a se pregăti deja de plecare, presimţind 

mai repede decît sufletul omenesc tresăltările scoarţei pămîntului, 

şi că cel mai nimerit lucru ar fi poate să-i dea 

un telefon încă astă-seară lui Pünkösdi, medicul-şef de la 

regiune, şi să-l anunţe că el nu mai rămîne nici o clipă aici, 

pentru că pînă acum s-au mulţumit doar să-l pună pe drumuri, 

să-l împroaşte cu noroi pe nemeritate, să-l ameninţe, 

să-i toarne la amenzi cu nemiluita, dar azi uite că i-au 

întors şi locuinţa cu fundul în sus şi îl împiedică să-şi 

vadă de serviciu... 

Veghea dus pe gînduri, nici nu se dezbrăcă ; trecuse cu 

mult de miezul nopţii, cînd din întunecime se auzi strigat 

78

pe nume : cu paşi greoi, sergentul major de la miliţie zorea 

gîfîind spre dispensar ; Halmi ieşi în capul scărilor. 

— Toaşu’ doctor, l-am găsit pe toaşu’ secretar Zsákos 

la marginea satului junghiat tăt. Abia mai are viaţă întrînsul 

! zise sergentul major, iar îndărătul său se şi auzi hurducăneala 

cotigii purtîndu-l pe rănitul întins pe paie, care 

nici n-avea habar de drumul străbătut. 

Halmi se repezi înăuntru ca să aducă targa şi, ajutat 

de ţăranul cu cotiga, îl duse pe secretar în dispensar, în 

vreme ce sergentul major dădu fuga la Sfatul popular ca 

să telefoneze de acolo la raion după salvare. Marika se spălă 

şi ea, îmbrăcă un halat alb şi puse instrumentele la fiert ; 

părul din jurul contuziilor craniene trebuia bărbierit, Sándor, 

adus din mijloc şi cu briciul în mînă, tocmai dădu să înceapă, 

cînd rănitul făcu ochi şi îi urmări gesturile cu cugetul 

pătruns deja de crîmpeiele groazei pe care o încercase ; femeia 

veni în spatele lui şi îi ţinu capul între palme, ca să nu 

mişte sub cuţit. Cine l-o fi aranjat pe nenorocit în halul 

ăsta ? reflectă medicul plecat asupră-i, uitînd de orice 

sentiment de antipatie. Briciul hîrşîia, iar pe obrazul lui Sándor 

un muşchi se zbătea în răstimpuri. Cu toate că în 

faţa sa se căscau vreo zece plăgi, lui nu-i era îngăduit să 

zgîrie, din neglijenţă, nici măcar pielea capului, iar pe 

deasupra mai era şi lipsit de experienţă, căci el se bărbierea 

cu aparatul de ras. În străfundul ochilor lui Zsákos viaţa 

abia pîlpîia, dar în cele din urmă îşi veni în fire, iar dintre 

răni se prefiră un zîmbet pierdut. 

— Ei, acum, c-am ajuns pe mîna ’mneavoastră, puteţi 

face cu mine ce vreţi, dom’le doctor... Ce mai contează 

acolo, o tăietură în plus... 

Şi zîmbea înainte, zîmbea de teamă, ca să le provoace 

milă. 

Lui Halmi nu-i veni să răspundă, dar pe urmă spuse 

totuşi : 

— Vă rog, nu mişcaţi şi nu vorbiţi !... Pentru mine 

toţi bolnavii care ajung aici sînt de o seamă... 

Dar Marikăi aceasta nu-i păru de ajuns. Voia totuşi 

să-şi scoată puţintel pîrleala. 

— De-ar fi să încăpeţi întotdeauna pe mîini la fel de 

binevoitoare şi puteţi zice bogdaproste. Noi n-am făcut 

decît să ajutăm pe toată lumea... 

79

Dar pe Sándor tonul tînguitor şi mustrător al soţiei 

sale îl irită. 

— Te rog foarte mult să încetezi !... Aici e dispensar, 

nu sală de şedinţe ! îi spuse demn. 

Marika amuţi ofensată, doar cît se întunecă la faţă în 

timp ce spăla rănile. 

La ora zece dimineaţa Halmi şedea în faţa inspectorului 

sanitar plinuţ şi frumuşel şi îl întreba : 

— Şapte ani am muncit aici, şi tot nu-mi daţi drumul 

să plec ? 

În loc să-i răspundă, Daróczy îl măsură cu o curiozitate 

afabilă, căreia îi mai adăugă şi cunoscutul său zîmbet, 

exprimînd o mieroasă satisfacţie, pe care îl adusese cu 

sine la Medicină de pe băncile şcolii medii. 

— Pînă una-alta, stai cuminte şi cloceşte, îi spuse ca 

un înţelept discret şi atotştiutor şi începu să se hîţîne pe 

scaun. 

Halmi privi stiloul vărgat pe care inspectorul îl sucea 

şi îl învîrtea între degete, gîtul îi fu năpădit de o roşeaţă 

care i se sui apoi cu repeziciune spre urechi. 

— Bine, dar acum o săptămînă mi s-a spus că-mi pot 

face bagajele. 

Daróczy îl iscodi din nou cu privirea şi-şi strînse buzele 

pungă, de parcă s-ar fi temut ca, izbucnind în rîs, să nu-şi 

împroaşte colegul cu apa din gură, apoi, spre uimirea 

acestuia, spuse : 

— Ehei, acu’ o săptămînă eu eram zvelt, visător şi aveam 

ochi albaştri. 

Sándor se simţea din ce în ce mai stingherit, ar fi dat 

să zică ceva, dar purtarea copilărească a inspectorului îl 

făcu să-şi piardă şirul gîndurilor. Ce-o fi tăinuind omul 

ăsta, de ce se tot joacă cu el de-a v-aţi ascunselea ? Dar 

nu apucă să răbufnească ; în cameră dădură buzna trei 

bărbaţi bocănind cu cizmele lor scîlciate, secretara venea 

în urma lor, unul dintre ei făcu un pas înainte cu căciula 

grămădită în mînă şi începu să se plîngă că ţiganii au 

dat iama în groapa cu stîrvuri şi au îmbucătăţit două vite 

răpuse de dalac. Inspectorul nu dădu vreun semn c-ar fi 

auzit jeluiala, păreau să-l preocupe doar cizmele înnoroiate 

ale sălbaticilor care năvăliseră în biroul său, precum şi soarta 

80

minunatului covor de Cisnădie de dragul căruia a făcut 

naveta o zi încheiată între cunoscuţii săi şi fabrică pînă 

să-l obţină. Se ridică apoi în picioare, şi reieşi pe dată că 

nu-i scăpase nici o iotă din cele spuse. 

— Dar, tovarăşi scumpi, voi mă confundaţi, aici nu 

e miliţia ! zise el cu un zîmbet fin. Ce-am eu cu ţiganii, 

iubiţeilor ? N-aveţi decît să puneţi de-acu-nainte hoiturile 

la frigider dacă vreţi să dormiţi liniştiţi, dragii mei ! 

Clătină zîmbind din cap, se dete în faţa mesei, scoase 

nişte mărunţiş din buzunar, vrînd parcă să înmîneze fiecărui 

delegat, în chip de dar, cheiţa frigiderului cu pricina, 

şi le vîrî în palme cîte o monedă strălucitoare de cinci bani 

la care cei trei se holbară stupefiaţi. 

Nici nu plecase bine delegaţia că Daróczy spuse : 

— I-am repartizat dealtfel secretarului vostru o rezervă, 

iar cînd am văzut că cei de la raion întreabă de el 

din oră-n oră, m-am dus in persona să-i fac o vizită maiestăţii 

sale arăpeşti. Ei bine, treaba nu-i cine ştie ce, da-n 

orice caz, ăl de a tăbărît pe el i-a tatuat mutra pe viaţă. 

Sper că, în ceea ce te priveşte, ai făcut tot ce-ai putut la 

primul ajutor ? 

Sándor se răsuci cu scaun cu tot spre inspector, însă 

cugetul său toropit mai zăbovea la propria-i soartă. 

— Pe Zsákos nu-l poţi mulţumi cu una, cu două, bolmoji, 

dar cînd îşi înălţă privirea, intui îngrijorarea pe care o 

ascundeau privirile lui Daróczy. Dar dacă s-a plîns de tratament, 

dacă a avut vreo obiecţie, foarte bine, atunci te 

rog să-mi spui şi mie cu ce-am greşit, ce păcate am ? izbucni 

el pe neaşteptate. Ce, am cumva bube în cap ?... Am instigat 

contra regimului, am tăinuit arme ?! Îşi înşfacă de pe masă 

carnetul de însemnări, îl zvîrli în servietă şi dădu să plece ; 

îi tremurau buzele, tot obrazul. Dacă mi se cuvine vreo 

pedeapsă, n-au decît să mă zboare din serviciu, ori să-mi 

ia diploma, dar să mi se comunice care mi-e vina ! urmă 

el. 

În loc de răspuns, inspectorul se înturnă brusc la Halmi, 

îi vîrî şi lui în palmă o monedă de cinci bani, dar văzînd 

uimirea tîmpă cu care acesta se uită la bănuţul cel strălucitor, 

de parcă-şi privea ochiul scurs în palmă, îl luă 

81

de după umeri şi îl îmboldi spre coridor, iar de acolo mai 

departe. 

— Foarte just, tovarăşe, ai avut perfectă dreptate cînd 

ai afirmat că trăim într-un stat liber, socialist, scandă el, 

adresîndu-se parcă unei a treia persoane. Iar intelectualitatea 

progresistă este aliata clasei muncitoare, întocmai ca şi 

ţărănimea muncitoare !... Ele formează triumviratul noului 

regim istoric ! 

Ajunşi la capătul coridorului, se opriră în faţa unei uşi 

date de curînd cu vopsea albă, strălucitoare ; Daróczy deschise 

uşa veceului de serviciu, dădu îndată drumul la robinet, 

pentru ca gîlgîiala apei să-i acopere glasul, pe urmă, 

întorcîndu-se cu spatele, începu să turuie : 

— Să fiu al dracului dacă te-nţeleg, spuse. Doar n-ai 

fi vrut să trîmbiţez de-acolo, din birou, că te afli sub observaţie 

şi că nu te poţi clinti de-aici nici măcar cu un pas ?... 

Asta-i sfîrîiala, bătrîne... De nu ţi-ar fi umblat atîta gura, 

’tui anafura ei de pălăvrăgeală !... Cică l-ai ameninţat şi pe 

secretar, şi asta taman înainte de atentat, ai urlat în stînga 

şi-n dreapta c-o să-l omori, chiar de-ar fi să mergi pentru 

asta la pîrnaie... Ei vezi, aici e buba, scumpul meu Sanyika, 

dădu din cap inspectorul, cuprins de un sentiment crescînd 

de uşurare. Ăi fi tu frumos, bun, genial — un al doilea 

Albert Schweitzer, mai ştii ? —, dar greşeala ta e că vrei 

să fii mai cinstit decît Onestitatea în persoană. Iar aşa 

ceva — află de la mine, bătrîne —, a trecut în toate timpurile 

drept un anacronism ! 

Cadranul pictat al orologiului din turn, cifrele sale încremenite 

pentru veşnicie, iar pe străzi o forfotă plină de 

emfază, de parcă aici, în aburii de fiecare zi ai teascului 

de ulei şi ai fabricii de spirt, oamenii ar străbate mereu 

aceeaşi distanţă o dată şi, apoi, încă o dată... Într-un loc 

ca ăsta trebuie că a apărut pe vremuri articolul acela de 

fond prin care Marea Britanie era avertizată de urmările 

nefaste ale intrării ei în război, îşi zise Sándor în zeflemea, 

apoi căzu pe gînduri. De ce-ţi provoacă oare zîmbetul cîte 

un orăşel ca acesta ?... Să fie oare faptul că cei de prin 

partea locului se simt de-acum intraţi în posesia tuturor 

82

lucrurilor pe care pînă deunăzi nu le putuseră dobîndi ?... 

Ori că nu-şi pot înăbuşi mîhnirea provocată de propria lor 

insignifianţă decît umflîndu-se în pene ?... În piaţeta de-opalmă, 

numită pompos de localnici Centru, se desfăşura 

acum o adunare festivă ; cu gesturi de edil, un bărbat în 

costum de culoare închisă tăia panglica roz din faţa. 

pompei de benzină ce urma să fie inaugurată, iar altul seporni 

să ţină un discurs, deşi lucrurile trebuiau să se petreacă 

pare-se exact invers : „Tovarăşi, cu staţia aceasta de benzină 

am lăsat cu mult în urmă Crişturul şi Recea, unde nu există 

decît depozite de petrol şi ne-am racordat la măreaţa reţea 

a autostrăzilor Europei...” Halmi se duse să se tundă, ca 

să-şi treacă într-un fel vremea pînă la ora pornirii trenuleţului 

de sus, de la funicular. Cei şase frizeri se mlădiau pe 

două şiruri ca flăcările pîlpîitoare ale unor lumînări, o 

foarfecă ţăcănea, iar şuşuitul bricelor îi sugeră doctorului 

zborul unui stol de grauri ; frizerul cel pleşuv şi deşirat se 

aplecă, îşi răsfiră pe chelie un pumn de păr negru cu reflexe 

albăstrui şi se hlizi la clienţi în chip de Robinson proaspăt 

întinerit. Izbucniră cu toţii în hohote de rîs, doar un 

omuleţ pe jumătate bărbierit sări înfuriat în picioare şi 

începu sa răcnească : 

— Tovarăşu’, cînd e mutra mea la mijloc lasă norma ! 

Frizerul se dădu jignit cu un pas îndărăt şi arătă în sus, 

spre o pancartă care îi consfinţea dreptul de a-şi preda 

clientul colegului său, căci introdusese o nouă metodă de 

lucru : SCHIMBĂM TURA DIN MERS ! Şi, într-adevăr, 

frizerul celălalt, serviabil, se şi afla acolo, îndărătul scaunului, 

cu briciul deschis în mînă. 

Ajungînd într-un tîrziu la uşă, Halmi se prăvăli pur 

şi simplu într-afară din mirosul dens şi greţos ; în preajma 

trotuarului staţiona o maşină pentru transportul gunoaielor, 

vîntul smulgea de pe ea hîrtii, zdrenţe şi paie, în vreme 

ce şoferul claxona întruna cu furie, căci nu putea înainta din 

pricina maşinilor îngrămădite în faţa benzinăriei şi a căruţelor 

împotmolite în urma acestora. Unica pompă se şi 

blocase, în juru-i se agitau instalatori cu căşti de protecţie 

pe cap şi, enervaţi de sunetele claxoanelor, îi ameninţau 

în răstimp pe şoferi cu uriaşele lor chei franceze ; mai cu 

seamă localnicii ţineau morţiş să-şi facă astăzi plinul aici. 

Lui Sándor nu-i venea să ducă acasă vestea cea proastă 

83

că deocamdată nu se poate pleca, cu atît mai mult cu cît 

Marika împachetase pînă şi vesela ; dar să bată aici străzile 

ore în şir parcă avea vreun rost ? Ar trebui să bea 

ceva, îşi zise, ca să scape de greaţa asta cu iz de seu ce-i 

stăruia în gîtlej ; intră la cofetăria „Harkov”, a cărei 

clădire fusese alipită cîrciumii, ceru cafea şi coniac. Curînd 

sosi un grup zgomotos, purtînd năvalnic în mijlocul său un 

bărbat înalt şi bine legat, îmbrăcat într-un costum de culoare 

închisă la care purta o batistă de găteală, ceea ce 

îi dădea un aer de năşică ; în ciuda aspectului său îngrijit 

părea istovit, pielea albicioasă de sub ochi îi era brăzdată 

de crăpături ca o coajă necoaptă de pîine, dar se vedea 

bine că era bucuros : sulul de hîrtie legat cu panglică roşie 

pe care-l strîngea în mînă era macheta primului număr 

al ziarului raional ce urma să-şi facă apariţia. 

— Tovarăşa, o lingură de bicarbonat ! îi aruncă în 

treacăt picoliţei proaspăt desemnatul redactor-şef. Pentru 

mine bicarbonat, şi-atît ! — iar faptul că şeful suferea din 

nou de hiperaciditate avu pe dată darul să-i posomorească 

pe băieţi, căci în astfel de momente nu obişnuia să facă 

cinste ; dar îndată ce sulul fu desfăşurat şi întins pe masă 

se aplecară toţi asupra lui cu ochii aprinşi ; redactorul-şef 

fu iarăşi nevoit să-i îndemne la moderaţie : Tovarăşi, tovarăşi 

!... Să dăm dovadă de disciplină şi de demnitate !... 

N-am venit aici să provocăm senzaţie, să flecărim despre 

chestiuni cum ar fi de pildă macheta primului număr !... 

Dar, dacă tot m-am lăsat convins să venim, pentru a 

sărbători la un păhărel acest mare eveniment, permiteţi-mi 

să spun cîteva cuvinte... Îşi împreună mîinile, îi măsură 

unul cîte unul cu uitături severe pe redactorii din faţa sa, 

apoi se aplecă înainte şi, roşind, ba chiar lăcrimînd de 

atîta emoţie, spuse cu glas scăzut dar vibrînd de tulburare : 

Tovarăşi, privirea ţării e aţintită în aceste zile asupră-ne, 

oraşul nostru poate deveni de acum înainte citadela publicisticii 

militante, curajoase. Îşi deşertă în gură bicarbonatul 

de pe şerveţel, bău apă de-o duşcă din paharul pe care 

i-l adusese fata odată cu cinzecile, făcu plata, strînse la 

loc sulul de hîrtie şi plecă în grabă. 

Un redactor roşcat, care tăcuse pînă acum mîlc şi-şi 

răsucise doar nasul ori îşi mestecase vîrful mustăţii de 

84

culoarea palului, izbi în acest moment furios cu pumnul 

în masă. 

— CULTURA e a mea, ’mnezeii mă-si de treabă ! 

— AGRICULTURA e a mea ! — răcni un altul, iar 

al treilea sări şi el : 

— REPORTAJUL e al meu ! 

Strigau de-a valma, convins fiecare de însemnătatea 

propriei sale concepţii. 

— Eu l-am şi ochit pe chiaburul meu : are două raţe şi 

o gîscă pe deasupra : nevastă-sa ! 

— Păi înseamnă că ăla nici nu e chiabur aşa cum scrie 

la carte ! 

— Cum să nu, declaraţia de principii spune cît se 

poate de clar : cît ar fi de destoinic chiaburul, şi chiar 

dacă duce o viaţă întru totul asemănătoare grosului ţărănimii, 

asta nu schimbă cu nimic statutul său de exploatator ! 

— N-ai decît să-ţi mănînci chiaburul cu fulgi cu tot, 

să ştii că, oricum, lupta decisivă e cea care se duce între 

cele două culturi !... Katica, mai adă-ne un rînd de şliboviţă 

!... 

— Poa’ să aducă şi zece rînduri, tot aia e, zise un individ 

pricăjit şi ciupit de vărsat, care asistase pînă acum 

în tăcere la discuţie, disimulîndu-şi adevărul pe care-l deţinea 

îndărătul zîmbetului. Tovarăşi, voi bateţi aici rahatul 

în piuă şi uitaţi de teza potrivit căreia socialismul înseamnă 

industrie plus electrificare ! 

Afirmaţia sa produse uimire, nu îndrăzni nici unul 

să-l contrazică, astfel că, în tăcerea penibilă ce se lăsase, 

sosirea poetului fu cît se poate de binevenită. Palid, mahmur 

de nesomn, se apropia plutind parcă deasupra lucrurilor 

ca un somnambul şi privind cam în silă la cele din 

jur, se vedea bine că pentru el oraşul ăsta e neîncăpător, 

cîrciuma îi părea strîmtă chiar de-ar fi fost în ea de unul 

singur, nici nu ajunsese încă la masa redactorilor că-şi şi 

strîmbă nasul spre ei a lehamite ; purta un balon slinos, 

încheiat pînă la gît, astfel că rămînea un mister dacă 

poartă ori nu cămaşă sub el ; în mînă strîngea un volum 

de Maiakovski ; odată aşezat, rămase un răstimp în tăcere, 

ascultîndu-şi parcă vocea lăuntrică, zbuciumul de neauzit 

din adîncurile fiinţei sale, apoi scoase din buzunarul de 

85

la piept o coală împăturită şi o ţinu atîrnînd deasupra 

mesei. 

— E cea mai recentă, am lucrat la ea toată noaptea, 

treaba aia m-a răscolit din cale-afară... CULTURA îi 

smulse poezia din mînă şi se porni să recite în şoaptă : 

— Recviem pentru un erou : Cu sîngele prelins pe 

tîmple, zace-n şanţ eroul, şi-l plînge amar poporul... 

Ajuns la partea finală a poemului, băiatul cu mustaţă 

bălaie începu să se smiorcăie, puse apoi coatele pe masă şi 

scrîşni din dinţi. 

— E o poezie mare, ştim cu toţii la ce se referă... Sus, 

în munţi, la Schitu, în vreme ce se afla pe teren... Ah, 

de mi-ar pica pe mînă lepădătura care l-a atacat mişeleşte 

!... 

Glasul i se subţie, iar cînd se aplecă pentru a-şi sprijini 

bărbia în pumni, îşi pierdu echilibrul pe scaun şi căzu, 

smulgînd cu sine şi faţa de masă de care încercase să se 

apuce, împreună cu paharele şi toate cîte se mai aflau pe 

ea. 

După ce făcu plata şi ieşi de la „Harkov”, Halmi se 

mai abătu pe la două cîrciumi în fumul şi aburul cărora 

se învălmăşeau pălăriile boţite, chipurile trudite şi petele 

cenuşii ale sumanelor, iar cînd ajunse din nou în stradă, 

nu mai ştia nici cît era ceasul. Străzile orăşelului se depopulară 

curînd, locuitorii se retraseră în solitudinea 

lor de sîmbătă seara ori se duseră la culcare, doar ferestrele 

unei clădiri galbene cu un cat din apropierea centrului 

mai erau luminate. Încă de departe Sándor auzi sunetele 

Catiuşăi, cîteva glasuri nesigure ţineau isonul melodiei 

stridente a armonicii, alţii băteau din palme, iar capetele 

tunse ca nişte ghiulele se înălţau spre tavan ricoşînd 

parcă din duşumea. În faţa clădirii, un tînăr cu balonul 

descheiat stătea pe marginea trotuarului şi-şi scociora 

buzunarele după bănuţi, cu care ţintea apoi ochiurile aprinse 

ale geamurilor. În sfîrşit unul dintre ele se deschise şi un 

bărbat îndesat, îmbrăcat în vestă, se plecă într-afară. 

— Alo, care te prosteşti acolo ? întrebă el holbîndu-se 

în bezna din adîncul căreia strălumina un obraz pios. 

— V-a sosit actorul !... Primiţi-l şi pe el ! 

Un răstimp bondocul cugetă posomorit, pe urmă zise : 

86

— Du-te şi vezi-ţi de treabă, aceasta-i o reuniune tovărăşească 

! 

Dar actorul clătină necăjit din cap, chiar zîmbi a mirare 

că nu fusese recunoscut şi, lăsîndu-se furat de extazul 

său, îşi alătură numele cu acelea ale unor actori celebri, 

însă cel cu cap de tărtăcuţă, în loc să se îndure de el, 

trînti geamul, după ce îi aruncase de sus : 

— Din partea mea poţi să fii şi Lavrence Olivău, tot 

te bag în aia a mă-ti ! 

Dezamăgit, actorul îşi plecă privirea în pămînt, apoi se 

cinchi dibuind după o piatră, iar în clipa următoare geamul 

îndărătul căruia bondocul se făcuse nevăzut se sparse zăngănind. 

Mai întîi se repezi afară portarul cu un ciomag în 

mînă, dar şi casa scării huia, duruia : vreo duzină de inşi 

cu haine negricioase se năpustiră în urma atentatorului, îl 

doborîră la pămînt, îl izbiră cu cizmele, îl călcară în picioare. 

— Aoleu, aoleu ! striga actorul apărîndu-şi faţa cu palmele. 

Nu mă omorîţi, oameni buni !... Nu vă daţi seama, 

ucideţi un Cerkasov, un Páger Antal !... Eu v-am fost repartizat, 

ca să fac pe comediantul !... 

Mai tîrziu Halmi nu-şi mai amintea cum a urcat pînă 

ia funicular, în loc să se fi dezmeticit îl cuprinse o amorţeală 

din pricina hurducăielii, nu se trezi de-a binelea decît 

atunci cînd, ajuns în vîrful dealului, îi fu dat sa afle că 

pierduse şi ultima cursă a trenuleţului şi că trebuia s-o ia 

pe jos prin pădure cale de nouă kilometri, dacă n-avea 

chef să petreacă noaptea acolo. Merse o vreme pe firul 

unei curături, în seara mirosind a răşină, şi-l evocă iar 

şi iar pe Daróczy, îşi aducea aminte de fiece frază a ciudatei 

discuţii pe care o avusese cu el, dar în cele din urmă 

se opri totuşi locului : unde o fi moneda de cinci bani pe 

care inspectorul i-o vîrîse în palmă ?... Se scotoci în toate 

buzunarele, îşi întoarse şi geanta pe dos şi aproape că se 

se lăsase pradă deznădejdii, cînd dădu cu degetele prin 

batistă de monedă ; de emoţie o şi scăpă numaidecît, iar 

cînd se aplecă să caute la lumina unui chibrit distincţia 

cea mai de preţ a întregii sale cariere, pe care îşi pusese 

în gînd s-o aşeze acasă la vedere, într-un loc cît se poate 

de bătător la ochi, alături de bănuţul său mai străluceau 

doi : un puiandru de cîine înfrigurat îl privea de jos. 

87

— Dar tu cum ai ajuns aici ?... Te pomeneşti că te 

afli şi tu sub observaţie ?... 

Sándor rîse mahmur, iar căţelul îşi lipi căpşorul cald 

şi tare de palma sa, apoi i-o brăzdă cu nasul umed, gîdilîndu-l. 

Ridică animalul, îl vîrî sub manta şi porni cu 

el în direcţia pădurii. Merse o vreme gîfîind, în tăcere. 

— Ţi-o fi foame ? întrebă el atunci cînd din mijeala 

de lumină pătrunseră în siniliul incert al copacilor şi, vrînd 

parcă să-şi învingă teama, începu să scandeze cu voce tare : 

Căci înainte de a adormi, din ascunziş se va arăta odată 

şi odată cîinele acela flocos, ud şi flămînd din cale-afară, 

şi va căuta resturi de dumnezeu, fărîmiţe de dumnezeu *... 

Pricepi ce-ţi latru, tremurică devotată ?... Ehei, bine-ar 

fi să găsim pe pămîntul ăsta măcar nişte aşchii ale sfinţeniei, 

ale adevărului... Hai, să urlăm într-un glas, cine 

ştie, poate c-aşa ne vom face mai repede auziţi, amice ! Şi, 

dîndu-şi capul pe spate, începu să urle prelung, a jale, de 

parcă îl apucase turbarea... 

* Din poezia A kutya (Cîinele) de József Attila (1905—1937).

Trei vaiete 

Cînd îşi veni în fire la marginea satului, lui Zsákos îi 

apăru mai întîi în faţa ochilor minţii imaginea stafiei cu 

chip alb ce se înălţa deasupră-i, apoi briciul plutind în 

aer ; nu-şi amintea de primele dureri ale tăieturilor, doar 

de faptul că uriaşul, după ce îl săltase de pe jos, încercase 

să-l îndese parcă într-un soi de sac rece, prin care şuiera 

vîntul şi pe fundul căruia trebuie că fuseseră pitite nişte 

pietre, căci, de îndată ce căzu cu capul în jos, îşi simţi 

creierul spintecat de durere ; în aceeaşi clipă o lumină străfulgeră 

în faţa sa, iar de cele ce au urmat nu-şi mai 

amintea defel, se prăvăli în abisul inconştienţei. Cînd îşi 

reveni, sacul cel jilav nu mai era pe el, dar nu putea pricepe 

cu nici un chip cum de a ajuns la o asemenea distanţă 

pînă şi de casele de la marginea satului... S-a tîrît 

oare singur pînă aici, pe jumătate leşinat, ori l-a cărat 

monstrul cu faţa albă cît mai departe de casă, pentru a 

nu atrage bănuielile asupra sa ?... Şi de ce o fi urlînd cîinii 

ca în seara aceea, cînd pe Csocsuj l-au luat gunoierii ?... 

Sîngele i se închegase pe obraz, ori de cîte ori înghiţea sau 

îşi mişca gura rănile de sub crustă se întindeau şi picături 

de sînge i se prelingeau pe gît. Sîngele îi năpădise şi urechea, 

şi orbita ochiului, oricît ar fi încercat nu izbutea să 

se ridice în capul oaselor, n-avea vlagă în el, chiar şi 

gîndurile abia reuşea să şi le menţină dincoace de hotarul 

neguros, tremurător dintre trezie şi inconştienţă. Aerul răcoros 

însă îi pria, nu-i păsa acum nici de apa băltită pe 

fundul şanţului care îi îmbibase pantalonii, în vreme 

ce zăcea întins pe spate cu ochii la cer, se îngrijora doar 

de soarta celor zece hîrtii de o sută, pe care le cususe în 

căptuşeala sacoului, demult, pe vremea cînd le strînsese în 

nădejdea că Tenkei Lenke, micuţa învăţătoare se va învoi 

să fugă cu el pentru vreo două săptămîni într-o staţiune 

balneo-climaterică mititică, ferită de ochii lumii... Acum 

îşi făcea gînduri că banii se vor muia şi se vor destrăma 

în apă, dar şi mai amarnic decît asta îl chinuia ideea că 

89

dacă va muri, haina lui însîngerată va fi zvîrlită pe foc 

dimpreună cu cei o mie de lei, fără ca nici măcar nenorocita 

de Vilma să fi avut parte de ei... Dar cu vremea lucrul 

acesta încetă să-l mai preocupe într-atît, căci un alt 

gînd înspăimîntător îi strivi pieptul, bănuiala că, atunci 

cînd s-a aruncat asupră-i, dulgherul, din răzbunare, l-a 

schilodit poate şi de bărbăţie. Îşi încordă căznit tot trupul, 

îşi duse mîna stîngă înspre pîntec, apoi, din cauza efortului 

îşi pierdu iar cunoştinţa... 

De cînd ieşise de la chirurgie, nu era noapte să nu tresară 

din somn. De ce or fi urlînd întruna bestiile astea ? 

se tot întreba el în întuneric, abia în zori izbutea să adoarmă, 

ostenit de privegheală. În faţa oamenilor nu se arăta 

în timpul zilei, se ruşina de obrazul său pe care rămăseseră 

liniuţe albe, urmele suturilor, de parcă îi fuseseră lipite 

pe chip puzderie de fermoare de culoarea osului. Cînd îşi 

trecea palma peste cicatrice se simţea ca un răpănos şi 

se ferea pînă şi din calea cunoscuţilor, neştiind cum să se 

poarte : să facă pe indignatul, pe omul copleşit, ori să se 

eschiveze cu trufie din calea oricăror întrebări iscoditoare ? 

De un lucru însă era sigur, şi anume că de la el mare 

lucru nu vor reuşi să afle în privinţa misteriosului atentator ; 

investigatorului de la Securitate care cerceta cazul îi repetă 

mereu aceeaşi variantă : pe cînd se întorcea de pe teren din 

direcţia Stejerei a auzit în întunecime dupăit de cizme, dar 

cînd să se întoarcă, îl păli o lovitură surdă în cap, iar din 

cele întîmplate după aceea nu-şi mai aminteşte nimic. Îl 

tot îndemnară să aştearnă pe hîrtie numele celor cinci-şase 

oameni pe care îi bănuia, dar în zadar, îi era teamă că 

va stîrni toată comuna, iar pînă la urmă Boris, de frică, 

îşi va denunţa bărbatul, ori se va preda dulgherul de 

bunăvoie, ca să nu fie ridicaţi alţii în locul său. Dar şi 

mai greu îi venea să rabde uitătura Vilmei, care se apropia 

de el din cînd în cînd şi i se holba în obraz, cercetîndu-i 

parcă rănile una cîte una şi, palidă la faţă, îl întreba cu 

glas scăzut dacă nici ei, soţiei lui, nu se înduplecă să-i spună 

mai mult decît îi declarase căpitanului. Iar el nu putea 

mărturisi nimic, pentru că după aceea l-ar fi aşteptat doar 

învinuirea că a înşelat-o cu pocitania aia scălîmbă „cu dos 

de căluşei”, cîtă-i ziua de lungă nu s-ar mai fi isprăvit cu 

90

ocetele, cu blestemele şi cu aruncările la pămînt. Tocmai de 

aceea îl zădăra chiar şi tenacitatea cu care femeia îi cerea 

socoteală adăstînd minute în şir fără o vorbă la căpătîiul 

patului său. 

— Ce-i fi vrînd, la urma urmei, să-mi pun ştreangul 

de gît ? 

Dar atunci Vilma se ferea din faţa lui şi-i răspundea 

în zeflemea : 

— Eşti prea bicisnic tu pentru una ca asta : ar trebui 

mai întîi să ai curajul să te judeci pe tine însuţi, ca s-o 

poţi face ! 

La cîrciumă nu se ducea decît tîrziu, cu puţin înainte 

de ora închiderii, furişîndu-se la Karácsony prin magazie ; 

se oprea între lăzile cu bere stivuite şi aştepta pînă ce 

omul, auzindu-i tusea, îi aducea suta de rom îndoit cu lichior, 

„amestecata”. Zsákos încerca să păstreze tăcerea şi 

faţă de el, aşteptînd mai degrabă ca birtaşului să-i scape 

cîte o vorbă din care să poată deduce cam ce mai spune 

gura lumii, dacă oamenii bănuiesc ceva despre cele petrecute 

în noaptea aceea îngrozitoare sau au acceptat posibilitatea 

tainicei răfuieli... Tăcea, mai ales că zîmbetul 

birtaşului lăsa să se ghicească că lepădătura asta stă deja în 

cumpănă, neştiind dacă mai face să-l respecte pe secretar 

în persoana lui Zsákos, ori îl şi poate considera un personaj 

ce aparţine trecutului. Secretarul era foarte atent la 

reacţiile acestea schimbătoare, şi nici nu se miră cînd 

Karácsony, după atîta amar de vreme de cînd se cunoşteau, 

i-o reteză sec, de parcă ar fi vorbit cu un tăietor de lemne 

oarecare : 

— Aşteaptă, János, ai răbdare, că-ţi vine şi matale 

rîndul ! 

Înghiţi în sec, tăcu, stînd în aşteptare printre lăzi, ca 

omul vremelnic oropsit de soartă... 

De fiecare dată cînd se întorcea pe două cărări de la 

cîrciumă, cîinii se porneau să latre, dar poate că i se părea 

doar, or fi hămăit şi urlat ei şi în timp ce trăgea ia măsea, 

dar atunci era atent mai mult la propriile sale gînduri, dorinţa 

de răzbunare şi planurile de tot felul pe care le urzea 

îl făceau surd la orice zgomot dinafară. Dar în drum spre 

casă lătrăturile furioase îl scoteau din sărite, îi venea să 

le arunce javrelor carne otrăvită, ca să crape pînă dimi- 

91

neaţa, dar de unde să iei atîta carne, de unde otravă, aici 

în munţi ?... Mult mai lesne ar fi să pună ca potăile să fie 

ucise cu măciuca, pe bază de ordin oficial, că şi-aşa în anii 

din urmă n-a fost vreuna dusă jos în vale la vaccinarea 

antirabică... Dar cine naiba să mînuiască ciomagul, ca să 

crape ţestele bestiilor astea ? 

Şi, deodată, îşi aduse aminte de socrul său, fostul hingher 

; parcă îl şi vedea pe omuleţul acela trufaş cum păşeşte 

prin mijlocul drumului — nu-l zăreai o dată mergînd 

pe trotuar —, trece îmbrăcat în haina lui de pînză albă, 

împungînd din mers pietrele cu bastonul cu măciulie în 

formă de cap de şarpe ; deasupra mustăţilor mari ca nişte 

bidinele pipa-i fumegă, iar ochii castanii injectaţi dau parcă 

să-i sară din găvane, aducînd şi ei cu nişte mici lulele întocmite 

din castane ; merge bătrînul, fie ploaie, fie ger, poate 

să şi viscolească, el merge neabătut să-şi bea la Kirkósa 

cele trei sute de vin. Înainte de a sta de vorbă cu fitecine, 

îi dă ocol cu ochii mijiţi, ca un geambaş care ia aminte la un 

cal, îi cercetează omului îmbrăcămintea, pe cei mai sărăntoci 

chiar îi plesneşte peste cracul nădragilor de fudul şi 

sigur de sine ce e, pînă şi pe el, pe Zsákos, îl ia îndată la 

întrebări : — Ai bani puşi deoparte, János ?... că Banda 

Marci are, vezi bine... Ţi-umplu cînd vrei o straiţă cu sutare, 

ce zici de-asta ? O duce domneşte, mai domneşte ca niciodată. 

S-a isprăvit cu vremurile cînd primarul îl convoca, 

ca să discute cu el, tutuindu-l, treburi legate de stîrvuri de 

cai, cîini vagabonzi şi haznale ; acum, de două-trei ori 

pe an se aşterne la drum, colindă ţara toată, de la Episcopia 

Bihorului pînă către Suceava, în căutare de vase vechi, cupe 

de argint, şi umblă vorba c-ar avea o jumătate de milion 

la cec. A dat pe cupa lui de bulibaşă şaizeci de mii de lei, 

e drept că-i giuvaergerie veche de mai mare frumuseţea, 

aur curat, în ea se aduce vinul de împărtăşanie de la biserică. 

— Cum se poate să n-aibă bani cine s-a ajuns, ca tine, 

măi, János ? îl sîcîie bătrînul fornăind, îl dispreţuieşte că-i 

fiu de muzicant, cu dispreţul ţiganilor nomazi care stupesc 

la vederea celor de-un neam cu ei dar oare s-au statornicit 

din pribegie ; însă cînd intră în cîrciumă împreună, îi zice 

în gura mare „secretarule”, aruncînd întruna priviri în 

jur : — Hai, secretare, să-ţi fac cinste !... — Secretarule, 

92

unde-mi eşti, măi ginerică ? Iar dacă îşi cumpără chibrite, 

plăteşte cu hîrtie de o sută, ca să vadă ginere-său, să vadă 

şi lumea ce mare domn e el. — Tătîne-meu a vrut să îmbrace 

pardoseala cu lovele, da’ nu l-o lăsat atorităţile, că 

nu era voie să calci peste muianu’ ori pajera imperatului. 

De Vilma nu întreabă nimic — cel plecat e bun plecat, cale 

sprîncenată şi descurcă-se cum o şti ; cînd cel care părăseşte 

casa părintească e băiat, nu prea-şi mai vede nici tatăl 

ori mama, pînă şi numele şi-l potriveşte după cimotia fetei. 

Nu c-ar fi tras nădejde că bătrînul va urca aici cu 

cleşti, laţuri şi ciomege, şi-a adus doar aminte de el, zicîndu-şi 

că dacă nu vine bătrînul, o să vină Rubi şi Hápé, 

cumnaţii săi, pe care Banda Marci îi dispreţuieşte ; mai 

demultişor, cînd trecuse pe la el ca să-şi facă rost de nişte 

piele de-un palton, bătrînul l-a luat în rîs, de atîta veselie 

batjocoritoare i se învineţise gura şi mai multe nu, cică 

ce-şi închipuie János, că el se ocupă de treburi dintr-astea ?... 

N-are decît să se ducă la cei doi dăndălăi, c-ăia se mai 

îndeletnicesc şi-acum cu jupuiala, numai să aibă ce jupui, 

nu se dau în lături nici de la mortăciuni ! Dar acum nu se 

mai găsesc nici măcar din astea, după cum nici glagore în 

devia lor nu se află, nu poa’ să intre sămînţă de leu în 

casa lor, că se prăpădeşte pe pileală. Nici nu ştie cum o 

să-i răscumpere cupa, care din ei o să pună banii pe masă 

cînd el va da ortul popii ; că dacă nici unul din cei doi 

n-adună biştarii din pămînt, din iarbă verde, minunatul, 

preţiosul pocal o să încapă pe mîini străine şi azi-mîine 

neamul lor va trebui să-şi ia tălpăşiţa de-aici, de-o să 

ajungă în grindurile Mureşului, printre şobolanii de apă 

şi ţiganii mîncători de stîrv... 

— Da’ ce, parcă te mai poţi aştepta la ceva de la 

puchinoşii ăştia, de vreme ce ei umblă de pe acum să se 

căciulească la poarta mea ? zice bătrînul şi stupeşte printre 

dinţi, cătînd cu privirea dincolo de capătul din deal 

al ulucului morii, de unde vîntul poartă încoace cîteodată 

duhoare de seu rînced de cîine... 

Însă din partea lui Zsákos n-are decît să stupească, el 

are acum trebuinţă tocmai de cei doi dăndălăi, cu o sută 

cincizeci-două sute de piei de cîine poate că o să-i momească 

; dar ălora le e de ajuns să le miroasă a ţuică, doar 

o vorbă să le spună şi ei se vor învoi, iar el va face rost 

93

de hîrtie oficială, ştampilată, cum că toţi cîinii nevaccinaţi 

trebuie să fie predaţi autorităţilor, şi-atunci dă-i cu laţul, 

Hápé, ia ciomagul, Rubi, şi arde-l, croieşte-l pînă şi pe ăl 

de se pune împotriva legii ; astupă-le gura scîrnăviilor ăstora 

clevetitoare cu carne de cîine, iar în răstimp eu am 

să zăvoresc frumuşel poarta, am să trag pînă şi transperantul 

la geamuri, n-aud şi nu văd nimic ; ba poate că nici 

n-am să fiu aici, ci undeva departe, de-acolo am să dirijez 

tarapanaua asta sîngeroasă ! I-auzi cum hîrîie şi urlă haita 

întărîtată, mînca-i-ar viermii maţele ! îşi zise secretarul 

clipind din ochi pe marginea patului şi întinse iar mîna 

după sticla de rachiu aşezată la picioare, în vremea din 

urmă nu mai putea adormi înainte de a se fi ameţit cu 

băutură. Aşa îi apucaseră năbădăile pe rîioşii ăştia şi în 

noaptea cînd cu transportarea lui Csocsuj, umpluseră bezna 

de cozile zburătoare ale măturilor, de zăngănitul lopeţilor, 

de uruitul motorului, hîrîiau cu colţii rînjiţi, de parcă bătrînul 

ar fi dat zadarnic să se apuce de marginea lăzii de 

gunoi, pentru a se tîrî afară ; dar hămăiturile îi aminteau 

acum şi de noaptea de groază cînd zăcea în şanţ şi simţea 

că peste puţină vreme viaţa se va scurge din el ca o apă 

turbure, la suprafaţa căreia îi mai plutesc doar cei doi ochi, 

se ridică apoi în aer, îşi iau zborul şi plesnesc şi ei. Poate 

că era mai bine să fi murit atunci, ar fi scăpat de toată 

ruşinea şi tevatura, îşi spuse, dar dintr-o dată îl cuprinse 

mila de sine însuşi, îşi imagină că faţa îi fusese mutilată 

tot de cîini, că şi-au pus în gînd să-l biruie cu totul, să-l 

izgonească din Schitu cu lătrăturile şi furia lor dezlănţuită. 

Apucă toporul de lîngă sobă, ieşi clătinîndu-se în faţa uşii 

şi se stropşi la bezna plină de urlete : 

— Lătraţi, lătraţi, n-aveţi decît !... Las’ c-o să vedem 

noi cine-i stăpîn aici : dulgherii şi învăţătoarele, medicii şi 

nădrăgarii, hoaştele clevetitoare, tovarăşul Oniga, tovarăşul 

Dumnezeu ori tovarăşul Zsákos János ! 

A doua zi dimineaţă secretarul nu mai era de găsit, dar 

peste trei zile îşi făcură apariţia în comună Rubi şi Hápé, 

cei doi hingheri, conducînd cotiga cu fereastră zăbrelită. 

Mînau calul lălăind chercheliţi, zulufii mărunţi ai părului 

lor negru se iţeau de sub borul pălăriilor, în piept li se făloşea 

cîte un buchet uriaş de flori veştede. Trecură de mai 

94

multe ori în goană încoace şi încolo, se învîrtiră în cerc, 

parcă mulţumindu-se deocamdată să bage frica în localnici, 

să se răzbune cu tot dinadinsul ; se ridicau în picioare pe 

capră şi, din ce în ce mai porniţi, dădeau bice armăsarului 

negru. Băuseră mai înainte cu secretarul, acesta le dăduse 

jumătate din banii pe care îi descususe din căptuşeala 

hainei însîngerate, ca să bea în sănătatea lui şi să ducă la 

îndeplinire treaba pe care le-a încredinţat-o, dar cu condiţia 

să nu sufle de el nici o vorbă, nici pe la Vilma să nu 

se ducă, pentru că ar stîrni numai bănuieli. Iar feciorii lui 

Banda Marci, cei doi dăndălăi, sărbătoreau ziua cea mare, 

îl îmbiară cu sticla de ţuică pînă şi pe miliţian cînd acesta 

le făcu semn să pună frîu calului pentru a le cere socoteală 

de apariţia lor neaşteptată. Despăturiră o hîrtie frumoasă, 

în bună regulă, Hápi îşi netezi cu degetele muiate 

în salivă musteţile în stînga şi-n dreapta, în vreme ce „omul 

autorităţii” îşi dregea încurcat glasul şi încrunta din sprîncene, 

căci se socotea şi pe sine însuşi ca făcînd parte dintre 

„organele competente” cărora Sanepidul raional le cerea să 

acorde sprijin celor două „cadre tehnice” în executarea 

sarcinii pe care o aveau. 

— Bine, mă, bine, da’ să nu-mi faceţi aici zurbă, că 

vă duc la secţie ! spuse el în cele din urmă, ca să-i domolească 

şi să apere reputaţia comunei. 

De-acum hingherii mînară calul doar la pas, dar se 

umflau totuşi în pene pe capră ţanţoşi. La venire prinseseră 

deja doi cotei aducînd a pudeli, aceştia se holbau acum cu 

jale desperată dindărătul gratiilor, iar la vederea lor copiii 

şi femeile se trăgeau îngrozite din apropierea cotigii. 

Chiar din prima zi omorîră treizeci de cîini, îi jupuiră 

pe malul Văsicăi şi întinseră pieile la uscat deasupra tufelor. 

Despuiau cot la cot dulăii şi zăvozii, gemeau şi-şi 

muşcau limba de atîta zel, şi îi alungau pe ţîncii care căscau 

gura urmărind uluiţi îndeletnicirea celor doi. Cei mari 

ocoleau locul cu pricina, stupeau ori clătinau din cap ruşinaţi, 

fără să poată pricepe cum de s-a abătut asupra lor 

o asemenea năpastă, care a preschimbat paşnica aşezare 

într-o adevărata Sodomă ; mulţi răspîndeau chiar ştirea că 

Pötyi Tonaj, trimisă cu forţa la control medical în vale 

în acelaşi compartiment cu soţul ei, ar fi sărit din trenul 

95

aflat în plină viteză, fiindcă Tamás voise s-o strîngă de 

gît... 

Cîinii legaţi auzeau urletele semenilor lor, simţiră primejdia, 

scheunau şi chelălăiau întruna, încercau hîrîind să se elibereze 

din lanţuri ; cei pe care stăpînii lor îi sloboziseră 

alergau acum bezmetic pe drumuri, la marginea satului ori 

prin fundul grădinilor, se opreau brusc din goană, îi mîrîiau 

chiar şi pe cei de-ai casei, pentru a se îndepărta apoi 

pe furişate cu un aer temător şi vinovat, nemaiaflîndu-şi 

nicăieri locul, căci toată lumea îi hăituia. Măcelarul, tutungiul, 

băcanul ieşiseră cu toţii în faţa magazinelor, pătrunşi 

de un soi de dorinţă ascunsă de a se amesteca într-un fel 

în comèdia asta cîinească, dar se văzură siliţi să asiste la 

ea cu braţele încrucişate. De-acum se găseau şi unii care, 

la văzul ochilor sticloşi şi văduviţi de pleoape ai cîinilor 

jupuiţi, ale nasurilor şiroind de sînge, tînjeau după Zsákos, 

zicîndu-şi că acesta o fi el cum o fi, dar ar tăbărî 

totuşi asupra hingherilor şi, măcar din orgoliu, dar tot ar 

apăra comuna de nelegiuirea asta. 

Nimeni nu ştia însă unde dispăruse ; dar seara Todor, 

plutonierul de miliţie fu chemat la telefon şi i se dădu ordin 

ca să pună lîngă cele două „cadre tehnice” un însoţitor, ca 

nu cumva hingherii să fie înjunghiaţi, în atmosfera asta 

rău-prevestitoare ; de asemenea, i se ordonă să comunice 

populaţiei că în drum spre Schitu se află un inspector de 

la minister, care îi va procopsi cu o amendă de cinci mii 

de lei pe toţi cei care vor refuza predarea cîinilor lor nevaccinaţi. 

Plutonierul se bucură că în loc de o săpuneală 

zdravănă scăpase doar cu un ordin, nici nu mai întrebă 

dacă a vorbit cu Comitetul raional sau cu Miliţia, îşi duse 

palma respectuos la cozoroc, apoi aşeză receptorul în furcă 

şi porni să-şi ducă sarcina la îndeplinire. Aşa se făcu că a 

doua zi dimineaţă lîngă Rubi şedea pe capră un miliţian 

înarmat, în vreme ce Hápé zăcea tolănit pe acoperişul cotigii, 

cu picioarele încrucişate atîrnîndu-i în plasa întinsă 

pe proţap. Trei drumuri făcură pînă seara, iar în răstimp 

cîinii rămaşi încă în libertate îi petreceau pe pasagerii dubei 

vopsite în verde spălăcit cu urlete jalnice, ce răsunau 

în cătunul forestier ca o sută de mici sirene în semn de 

ultim rămas-bun... 

96

În seara celei de-a treia zile în cîrciumă se adunase mai 

multă lume decît în orice zi de salariu, dar cei care umpluseră 

localul nu erau muncitori sezonieri, ci cătunarii, bărbaţi 

de prin partea locului, oameni aspri, neraşi, cu o veşnică 

suspiciune pitulată în colţul ochilor, care, îmbrăcaţi în hainele 

lor de dimie şi postav, îşi zuruiau păhăruţele de horincă 

între unghiile mari şi crăpate. La perete fuseseră rînduite 

cîteva topoare cu cozi lungi, iar în locul unde se 

aşezaseră oşenii mînuitori de buşteni se puteau vedea şi 

ţapine. După cele dintîi înghiţituri oamenii prinseră deja 

glas, bombăneau, mormăiau, ca nişte cîini închişi laolaltă, 

fiecare vroia să-şi verse oful. În primele două seri după 

sosirea hingherilor domnul Karácsony mai dovedise cu 

servitul, dar în seara aceea în zadar sărea încoace şi încolo, 

căci nu putea fi în acelaşi timp la tejgheaua de tablă şi la 

mese. Ori de cîte ori intra pe uşă vreun nou muşteriu, 

birtaşul îl săgeta cu o privire iritată, iar pe la unsprezece 

tare ar fi vrut deja să mîne afară strînsura asta zărvăitoare 

de bărbaţi, care trăgeau de el în toate părţile ori îşi căinau 

cîinii : 

— Încă o amestecată, dom’ şef, că dacă m-apucă pe 

mine turbarea îi prăpăd —, — Ai mai văzut aşa ceva : padurean 

fără cîine ?! —, — Cum intră hingheru’ pe poartă 

c-am şi asmuţit dulăul pe el, zău aşa ! —, — Pe unu’ l-o 

furat de cînd era pui, pe-altu’ mi l-o otrăvit, pe-al treilea 

l-o împuşcat un vînător în buza pădurii, mi-am zis că 

măcar cu ăsta o să am mai mult noroc... —, — I-am azvîrlit 

toţi cei şapte pui în Văsica, auzi ce-ţi spun, bade 

Fane ?... Şi, ce să vezi : cînd mă-ntorc de la tîrg, îi găsesc 

şi pe ăia tot în paie foindu-se, iar nebuna de căţea îi lingea... 

—, — Apăi aşa ruşine nici că mi s-o mai întîmplat, 

’mnezeii mă-si de cîinoşenie ! —, — Da’ adă odată şliboviţa 

aia, dom’ Karácsony, c-acuşi încep să chelălăi ! 

Şi bărbatul cel mătăhălos, cu pălărioară verde cocoţată 

în creştet se şi porni să mugească : „Dă lumea cu pietre-n 

tine, dar de mine rîde”, iar vreo zece alţi amărîţi, care 

cunoşteau şi ei cîntecul ăsta de un sentimentalism ieftin de 

pe vremea cînd se lăsaseră atraşi de farmecele oraşului, îi 

ţinură şovăielnic isonul, petrecîndu-l şi sprijinindu-l cu jale, 

pe măsura glasului şi memoriei fiecăruia, iar cînd istoviră 

toate resursele ce se ascundeau în urzeala celor două des- 

97

tine îngemănate, purceseră să-i zică un alt cîntec, în străfundurile 

căruia mocnea o durere şi mai perfidă. De-acum 

începură şi oşenii să presare cîte o doină în răgazurile mai 

golaşe ale tristeţii, iar cînd îşi făcură apariţia de undeva 

şi cei doi lăutari, chefliii înlăcrimaţi mai că izbucniră în 

urlete de bucurie. Cătunarii români şi unguri se cunoşteau, 

sezonierii la fel, dar între ei nu fusese nicicînd zîzanie ori 

sfadă. Însă în ziua aceea, cu treizeci şi cinci de minute 

înainte de ora închiderii (ulterior ancheta judiciară a stabilit 

cu exactitate momentul) se întîmplă ceva cumplit : 

în cîrciumă intrară Rubi şi Hápé, erau deja cam chercheliţi, 

se porniră să-şi caute loc în fumul şi zarva localului, 

şi atunci dintr-un colţ zbură spre ei o sticlă de sifon : 

cei doi hingheri se feriră într-o parte, dar primaşul care 

tocmai le cînta oşenilor Ciocîrlia îşi duse mîna la frunte şi 

se prăbuşi ; trilurile conteniră, de parcă păsăreaua ar fi 

fost împuşcată, mulţimea de petrecăreţi încremeni, dar în 

clipa următoare vreo jumătate de duzină de sticle de bere 

zburau deja din direcţia ţăpinarilor spre cealaltă latură a 

încăperii. 

— Oameni buni, v-aţi pierdut minţile, oameni buni ? !... 

Domnul Karácsony se năpusti de la tejghea cu braţele 

înălţate în aer, dar trebui să se refugieze îndată îndărătul 

bufetului, pentru că în cîrciumă zburau de-acum scaune, 

luceau cuţitele ivite din carîmbi, iar cîteva ţapine îşi aţinteau 

căngile ca nişte coase cu lamele îndreptate. 

— Miliţia, miliţia ! răcni cîrciumarul în întunecimea 

curţii, în vreme ce înăuntru sumanele spintecate hîrşîiau, 

umbre încăierate se învîrtejeau năuc în aburul sîngelui şi al 

alcoolului, iar namila cu pălărioară verde, pe faţă cu o expresie 

aducînd a uimire îngrozită şi suferindă, îşi ţinu o 

clipă căuşul palmei sub măruntaiele răsfrînte, înainte de a 

se prăbuşi pe duşumea. 

Primul grup de arestaţi, optsprezece oameni, coborî cu 

funicularul la ora patru în zorii zilei. În răstimp maşina 

salvării făcu mai multe drumuri, iar printre mesele sfărîmate, 

deasupra cioburilor, zăceau cinci bărbaţi acoperiţi cu 

ziare ; printre ei se număra şi unul dintre hingheri, Rubi, 

care fusese înjunghiat în inimă. De sub ferestrele cîrciumii 

se înălţa bocetul fetelor şi al femeilor, iar vaietele lor tînguitoare 

se contopeau cu urletul cîinilor hoinari...

Epistola apostatului Bárány 

către adunare 

Proorocire în potriva păstorilor infideli 

1. Vă dau de ştire că am 

devenit schimnic, şi m-am retras 

în grozavă însingurare, 

printre munţi şi arbori, printre 

pietre şi sălbăticiuni, unde 

numai arar văd chip de om. 

2. Şi totuşi primitu-l-am pe 

Lévi cu dragoste, căci ştiricirea 

sosită din depărtări e pentru 

noi precum apa rece pe buzele 

drumeţului ostenit. 

3. Dar nu ne-a fost dat să 

ne bucurăm prea mult. Omul 

acesta, care mi-a fost frate 

întru credinţă, a plecat de la 

mine mîhnit în sufletul său, zicînd 

că eu l-am părăsit după 

ce zărise lumina mîntuirii. 

4. Însă acestea sînt cuvinte 

fără căpătîi, numai cel ce nu-i 

stăpîn pe judecata sa vorbeşte 

astfel. De i-am făcut odată un 

bine, îi sînt oare acum pe veci 

îndatorat ? 

5. Mi-e milă dar de el, însă 

nu-i port supărare. Căci precum 

un obraz îl arată pe cellalt 

în luciul apei, tot astfel 

inima omului se oglindeşte în 

cealaltă inimă. 

6. Dar să vorbesc acum despre 

păstorii adunării, care ză- 

resc paiul în ochiul altuia, dar 

nu văd bîrna din ochii lor, 

căci tună şi fulgeră fără încetare. 

7. Chiar în primele zile cînd 

mi s-a zdruncinat credinţa, 

unul din farisei i-a şi prevenit 

pe credincioşi, zicîndu-le : ocoliţi 

pînă şi casa lui Bárány, 

căci îndoiala lui e ca o boală 

ce se ia. 

8. Aceştia să fie oare pilduitorii 

bunătăţii de care vorbeşte 

Cristos ? Ei să fie oare cei blajini 

şi milostivi ? Ei — cei cu 

inima curată, care-şi zic fiii 

Domnului ? Ei sînt dar sarea 

pămîntului şi lumina lumii ? 

9. Cei care îşi judecă semenul 

astfel, îl propovăduiesc pe 

Isus din pizmă şi duh de ceartă, 

după cum se plînge apostolul 

Pavel în epistola sa către 

Filipeni. 

10. Şi ca să vă mînii şi mai 

mult împotrivă-mi, aflaţi că, 

oricît mi-ar fi oasele încinse de 

beteşug, căzut totuşi în 

mrejele ispitelor trupeşti. 

11. Ca într-un vis de primăvară, 

văzut-am în inima desişului 

o zînă şi un uriaş care, 

99

înainte de a se drăgosti, au oferit 

o jertfă sîngeroasă, adică au 

tăiat un viţel, ca să cîştige cu 

carnea lui buna voinţă a idolilor 

şi crăişorilor ţinutului. 

12. Şi ochii mai că mi-au 

plesnit de pizmă rea în vreme 

ce cătam pe-ascuns la ei, iar 

Lévi îmi citea în tainiţa tufişului 

despre deşertăciunea vieţii 

; dar acela să arunce cel 

dinţii piatra asupră-mi care n-a 

căzut nicicînd în aşa ispită. 

13. Ori nu Székács-predicatorul 

era cel ce se întorcea din 

toate călătoriile sale de mărturie 

ca primenit, şi totodată chinuit 

de prefăcute remuşcări ? 

14. Iar noi cu toţii laolaltă 

înălţam rugă Domnului pentru 

iertarea sa, căci iată, Necuratul 

l-a momit din nou în braţele 

sale, luînd chipul vreunei surori 

convertite în care, împreună cu 

flacăra credinţei, s-a aprins şi 

ceea a pohtei desfrînate. 

15. Căci, după cum bine spune 

pilda, muierea cinstită e cunună 

pentru bărbatul ei, dar 

cea care te face de ocară e 

precum putreziciunea ce sălăşluieşte 

în oasele lui. 

16. Iar nevasta lui Székács se 

osîrdea să se arate femeie vrednică 

şi se ruga cu noi împreuna 

ca bărbatul ei să poată birui 

de-acum ispitele, fără a-i 

grăi vreodată o vorbă rea. 

17. Şi în loc să caute a afla 

secretul reuşitei convertirilor, a 

100 

poruncit fetelor din adunare să 

urce pe masă, ca să se încredinţeze 

dacă sînt sau nu neprihănite, 

şi rămînea cu gura căscată 

de uimire ori de cîte ori 

găsea pe vreuna că nu mai e 

fecioară. 

18. Aşa s-a întîmplat că, deşi 

pacea n-a părăsit căminul ei, a 

turburat casa altora, iar îngerii 

căzuţi şi-au luat rînd pe rînd 

zborul din lăcaşul de rugăciune 

şi s-au risipit în lumea largă. 

19. Iar Székács se aşternea la 

un nou drum de convertire, Satana 

îl încolăcea din nou cu 

braţele-i calde şi moi, îl aprindea 

cu suflarea-i dogoritoare, în 

vreme ce noi, îngenuncheaţi pe 

duşumea, ne împreunam capetele 

şi ne rugam din răsputeri 

ca Necuratul să ne slobozească 

în sfîrşit păstorul din aşternutu-i 

pîrjolitor, iar el asculta în 

tăcere, cu ochii închiși, vaierele 

noastre. 

20. Căci îi era dragă durerea 

căinţei, la fel ca şi păcatul 

însuşi — el era marele ispăşitor 

; şi numai aici, în inima 

desişului mi s-a desluşit că 

nici nu poate fi păcat mai mare 

decît cel de care s-a făcut vinovat 

omul acesta : încredinţat de 

iertarea sa, se pregătea mereu 

de o nouă cădre în păcat, şi-şi 

afla şi desfătarea în asta. 

21. Bărbatul care nu are stăpînire 

peste sufletul său e precum 

oraşul decăzut şi fără de

împrejmuire ; dar cel ce-şi vatămă 

fără încetare gardul cu 

gînd numai să-l dreagă apoi zelos 

şi se primejduieşte veşnic 

pe sine, primejduind şi turma, 

ce păstor mai e acela ? 

22. Cu adevărat că acela nu 

e înţelept, ci nebun mai degrabă. 

Iar dacă soborul bătrînilor 

se războieşte cu mine, folosindu-se 

de graiul Slovei sfinte, 

îi învinuiesc şi eu la fel, citindu-le 

din Scriptură. 

23. Căci proorocul Ezechiel 

spune aşa : Vai de păstorii lui 

Israel, care se pasc pe ei înşişi ! 

Despre dreptul la îndoială 

1. Pilda spune aşa : dacă 

mîna ta cea dreaptă te face să 

cazi în păcat, tai-o şi leapăd-o 

de la tine, căci este spre folosul 

tău să piară unul din mădularele 

tale, şi să nu-ţi fie aruncat 

tot trupul în gheenă. 

2. Dar cu ce v-am învrăjbit 

împotrivă-mi de m-aţi smuls 

dintre voi : pentru că m-am rătăcit 

în întunericul doliului ? Şi 

dacă e aşa, nu păstorul trebuia 

să aducă îndărăt oaia rătăcită 

în sînul turmei ? 

3. Care dintre voi m-a căutat 

să-mi împărtăşească durerea, 

aşa cum şezut-au Bildad, 

Elifaz şi Ţofar şapte zile şi 

şapte nopţi pe pămînt alături 

Nu trebuie păstorii să pască 

turma ? 

24. Voi mîncat-aţi grăsimea, 

v-aţi îmbrăcat cu lîna, tăiat-aţi 

ce e gras, dar oile nu le-aţi 

păscut. 

25. Nu întăriţi pe cele slabe, 

nu vindecaţi pe cea bolnavă, 

nu legaţi pe cea rănită ; nu 

aduceţi înapoi pe cea pierdută, 

ci le stăpîniţi cu asuprire şi cu 

asprime. 

26. Astfel ele s-au risipit, 

pentru că nu aveau păstor, şi au 

ajuns prada tuturor fiarelor 

cîmpului. 

de Iov, ridicîndu-şi glasul şi 

plîngînd îndureraţi ? 

4. Nimenea nu mi-a călcat 

pragul pe vremea bicisniciei 

mele, pentru că v-aţi înspăimîntat 

de cel cuprins de îndoială. 

5. Deşi vîltorile credinţei şi 

cele ale necredinţei sînt despărţite 

cîteodată doar de un 

bulbuc, şi cu cît mai adînc 

fost-a vreunul înrădăcinat în 

glia credinţei, cu atît mai mari 

trebuie că fost-au şi îndoielile 

sale. 

6. Sfinţii au fost întotdeauna 

şi cei mai mari sceptici ; căci 

precum omul bogat care se îngrijorează 

la pîrjol mai mult 

101

decît cerşetorul care nu are nimica, 

tot astfel unii sfinţi şi-au 

închipuit că au în rai bogăţii 

atît de nemăsurate că au început 

să se îndoiască pînă la 

urmă că raiul există cu adevărat... 

7. Aruncaţi-vă ochii prin 

Evanghelie şi veţi vedea că 

viaţa lui Isus însuşi fost-a şi 

ea suspin şi ispită necurmată ; 

şi numai cei săraci cu duhul 

vor scăpa din vedere că Satana, 

care l-a dus în pustie, era 

propriul său suflet ce-l chinuia 

cu îndoielile sale. 

8. Iar dacă el s-a luptat vreme 

de patruzeci de zile cu cel 

cuprins de îndoială din sinele 

său, înseamnă că omului slab 

nu-i ajung nici patruzeci de ani 

ca să se înarmeze pe deplin 

împotriva ispitelor. 

9. Dar să-mi urmez jelania 

nefericirii mele, să evoc drept 

pildă plîngerile lui Ieremia : au 

cîrtit împotrivă-ţi duşmanii tăi, 

ei şuieră şi scrîşnesc din dinţi, 

zicînd : să-l devorăm ! Cu adevărat, 

aceasta e ziua pe care 

am aşteptat-o ! 

10. Şi nu fără pricină mi-aduc 

aminte de răbufnirile 

acestea, ci pentru că ştiu : bătrînii 

adunării erau întărîtaţi 

nu atît de îndoiala care dădea 

colţ în mine, cît mai degrabă 

de darul elocinţei cu care eram 

binecuvîntat. 

11. Dacă eu aş fi înzestrat 

cu atîta har, aş aduna neamu- 

102 

rile lumii la un loc şi le-aş 

cuvînta de pe vreun munte 

înalt, a spus fratele Zudor de 

mai multe ori, şi se izbea cu 

pumnii în tîmple căznindu-se în 

van. Dar tot ce citesc îmi intră 

pe o ureche şi-mi iese vijîind 

pe cealaltă, de rămîn 

doar cu durerea de cap, iar 

dacă încep a vorbi, cuvîntarea 

mea sfîrşeşte cu o gîngăveală ! 

12. Celălalt mă pizmuia pînă 

şi pentru soarta mea, pentru 

viaţa mea de martir, că doar 

nu eram decît un ţînc cînd 

m-am întors acasă de la tîrg 

purtînd într-o legăturică veşmintele-mi 

de înmormîntare, iar 

minunea rămînerii mele în viaţă 

a devenit o pildă cu care 

am izbutit să convertesc chiar 

şi un evreu. 

13. Dar n-am spus acestea ca 

să mă jeluiesc. Am vrut doar 

să vă previn împotriva făţărniciei, 

chiar dacă o fac tocmai 

eu, ateul. Căci şi un mirean 

poate fi neîntinat şi cu inima 

curată, după cum se găsesc 

mulţi corupţi în rîndul „sfinţilor”. 

14. Da, sînt un eretic, eu 

cred numai în Cristos-omul, cel 

care, aflat pe hotarul ce desparte 

viaţa de moarte, doar cu 

o cămeşă albă pe trupu-i, a 

jinduit să aducă lumii alinarea 

; cel care a descoperit un 

tărîm imaginar şi minunat, — 

ţara lui Dumnezeu, unde sufe-

inţele toate contenesc, şi toţi 

oamenii devin de o potrivă —, 

precum Socrate descoperise filosofia, 

iar Aristotel ştiinţa... 

15. Şi descoperirea aceasta l-a 

făcut cel mai ferice dintre toate 

vieţuitoarele, de aceea i-a fost 

hărăzit să îndure şi cea mai 

mare dezamăgire, cînd şi-a ridicat 

într-o ultimă zvîcnire 

glasul spre cer şi şi-a dat seama 

uluit de mărginirea existenţei, 

de nevolnicia cărnii ţintuite pe 

cruce, şi n-a mai tînjit atunci 

decît la o înghiţitură de apă 

curată. De cîte ori mă gîndesc 

la asta, îmj vine să plîng... 

16. Şi parcă văd chipul palid 

şi dogoritor al rabinului 

Hilkia, şi-i aud parcă şi glasul 

tunător, cînd spune în Talmud 

aşa : cel care zice că Dumnezeu 

are un fiu, şi că Dumnezeu 

a răbdat ca el să fie omorît, 

acela ori minte ori vorbeşte 

în dodii ; de vreme ce 

Dumnezeu n-a îngăduit sacrificarea 

lui Isaac, cum ar fi putut 

îngădui el uciderea fiului său 

fără să fi prăpădit întreaga 

lume, fără s-o fi prăbuşit în 

haos ?... 

17. Aceasta a fost pesemne 

îndoiala pe care mi-aţi ghicit-o, 

de le-aţi spus credincioşilor : nu 

mîncaţi la o masă cu Bárány, 

nu-i duceţi de lucru ; vremea 

lui nu e vremea noastră, timpul 

nostru nu-i şi timpul lui : ară- 

tătoarele ceasornicelor noastre 

nu se rotesc în aceeaşi direcţie. 

18. Dar marea mînă nevăzută, 

schimbarea, va arăta al 

cui ceasornic merge exact : care 

grăbeşte, care şchioapătă, care-i 

cel cu arcul frînt, al cui ceas 

arată realitatea. 

19. Timpului însă nu-i poate 

pune nimeni stavilă, căci el 

nu se află în afara noastră, ci 

în noi, în carnea şi în oasele 

noastre. Ori, dacă am înturna 

arătătoarele, păroşenia noastră 

s-ar retrage cumva sub piele şi 

ne-am preface iar în prunci ?... 

20. A fost aici în Schitu un 

om vestit pentru ticăloşia şi samavolnicia 

sa, care pe deasupra 

era şi lacom ca un vameş, şi 

s-a întîmplat că într-o zi a dat 

buzna în casa celei mai sărmane 

femei din aşezare, care 

nici măcar nu avea copii după 

cine să fi trebuit a plăti pentru 

construcţia şcolii, şi i-a luat 

cu japca, în chip de contribuţie, 

ceasul deşteptător. 

21. Şi de atunci văduva a 

măsurat scurgerea timpului cu 

lumînări care-i prisoseau, alungînd 

din juru-i cu lumină bezna 

nesiguranţei, pînă ce răsărea 

soarele, după înălţimea căruia 

pe cer putea afla timpul, cel 

ce nu poate fi oprit de nici un 

om, cît ar fi el de îndărătnic, 

tîlhar ori înfumurat de puterea 

sa. 

103

Despre puterea nefastă a solitudinii 

1. Acum pot spune că am 

devenit şi eu precum Iahve cel 

din legendă, care creşte de la 

sine, se caută pe sine şi-şi este 

sieşi tată, mamă, soţie şi fiu. 

2. Dar viaţa de schimnic 

mi-a fost oare de folos ? Numai 

barbarii îşi închipuie că, 

plecînd, îşi vor găsi alinarea ; 

adevărul e că nu putem fugi 

nicăieri, căci vom lua cu noi 

lucrul de care vrem să scăpăm ; 

durerea ne urmează, spune înţeleptul. 

3. Şi mai spune ceva : Cînd 

cineva e lovit de doliu ori e 

cuprins de spaimă, obişnuim a-l 

veghea, ca să nu-şi folosească 

singurătatea la rău ; nici un 

rănit nu trebuie lăsat singur, 

căci în singurătate va pune la 

cale fapte rele, va urzi primejdii 

viitoare pentru sine şi 

pentru alţii, îşi va desfăşura 

toate poftele necurate. 

4. Şi aşa este ; dar chiar 

de-ar fi înmiit de adevărate cuvintele 

profetului, nu-mi pare 

rău că am devenit anahoret. 

Trebuit-a să mă ascund în 

pustie, ca să mi se limpezească 

privirea, să-mi dau seama că 

oamenii sînt pretutindeni deopotrivă 

de buni şi răi. Pentru 

adevărul acesta cutremurător ar 

fi meritat să umblu chiar despuiat, 

să-mi duc zilele păscînd 

iarba ori să mă hrănesc cu lă- 

104 

custe, după cum se cleveteşte 

despre mine. 

5. Locul acesta ascuns, pe 

care l-am crezut plin de blîndeţe 

şi împăcăciune din pricina 

izolării sale, a devenit aşijderi 

Sodomei ; s-a năpustit om asupra 

omului şi i-a luat viaţa, 

destrăbălatul a tăbărît asupra 

fecioarei, iar uneltirile drăceşti 

au prăpădit pînă şi cîinii, necum 

să-l fi scos la liman pe 

cel drept, cu vrerea curată. 

6. Schitu este deci o pildă a 

puterii nefaste ce izvorăşte din 

însingurare, a veninului ei, 

care într-una din zile a otrăvit 

şi în gura mea dumicatul amărît, 

azvîrlindu-mi în obraz supa 

clocotită ca un catran fierbinte, 

în vreme ce o căpăţînă de 

ied zbură în faţă-mi ca o arătare, 

iar Satana cel desferecat 

se înverşună împotriva mea cu 

glas de tunet. 

7. Şi totuşi, dacă cineva ar 

voi să prăpădească locul acesta, 

aş vorbi precum Avraam 

grăit-a către Domnul : departe 

de Tine aşa ceva ! Ori vei 

omorî Tu oare şi pe cel bun 

împreună cu cel rău, în orbirea-ţi 

plină de mînie ? 

8. Să ispăşească medicul tămăduitor 

pentru ucigaş, dascălul 

pentru netot, omul cinstit din 

pricina celui care jură strîmb, 

cuviinciosul în locul celui făr-de

uşine ? Ce judecată ar fi 

aceasta din partea celui care 

are puterea să judece faptele 

oamenilor ? 

9. Şi după ce am tot repetat 

în gînd aceste cuvinte, am 

început a scrie numele celor pe 

care i-am găsit drepţi, deşi am 

hălăduit mai mult printre dobitoace 

decît printre oameni, şi 

am făcut pomelnicul celor pe 

care-i simţeam vrednici nu numai 

de izbăvire, ci şi de răsplătire. 

10. Dar voi, v-aţi arătat voi 

îndurători, cînd aţi aflat de 

îndoielile mele ? Ori mai degrabă 

mi-aţi umflat greşelile, 

cum umflă hahamul guşa paserei 

cu gîtul tăiat, ca să caute 

pe ea cele mai mărunte pete 

ale necurăţiei, pentru ca să exclamaţi 

triumfători : iacătă, purta 

pecetea diavolului ! 

11. Astfel m-aţi judecat, căci 

nu vă sinchiseaţi decît de voi 

înşivă, fără a-i vedea pe cei 

cărora le ziceaţi fraţi ; apoi 

v-aţi aţintit privirile asupră-le 

şi aţi uitat de propriul vostru 

suflet. Şi din pricina acestei 

fîţîieli de colo-colo, oamenii, în 

loc să vă îndrăgească, au intrat 

la bănuieli. 

12. Şi nu fără temei se spunea 

despre voi în oraş : cu 

adevărat, aceştia sînt oameni 

parşivi, nici măcar în priviri nu 

li se oglindeşte vreo rază din 

lumina cerească, necum să li se 

fi umplut sufletul de strălucirea 

ei. 

13. Şi vai, dacă ar mai fi 

aflat şi cît de hrăpăreţi, cît 

de cîrcotaşi sînt unii dintre voi ! 

Că doar Módi-ghebosul la o 

sută de lei lua douăzeci şi cinci 

de lei camătă pe o săptămînă, 

iar Mátyás şi nevastă-sa nu era 

zi să nu se ia de păr, să se 

sfîşie şi să se zgîrie, şi să 

plîngă apoi căiţi, mărturisindu-şi 

ani de zile în faţa adunării 

slăbiciunea. 

14. Căci s-au molipsit şi ei 

de beteşugul acela, mai perfid 

decît lepra, de a îndrăgi păcatul 

şi căinţa deopotrivă, dar 

mai cu osebire pe cele două 

laolaltă, precum o făcea Székács 

în necontenita sa cădere 

în desfrîu. Căci şi acesta poate 

fi un balsam alinător, o licoare 

dulce şi ameţitoare pentru sufletele 

nevoiaşe care n-au parte 

de alte bucurii pe lumea asta. 

15. Şi vă întreb acum: astfel 

de oameni cîrtesc împotriva 

nţea şi-mi despică faptele în 

patru ? Astfel de oameni mă învinuiesc 

şi mă ocărăsc ? Vă închipuiţi 

poate că eu nu am 

putere defel, şi că nu mă pot 

răzbuna pentru că m-aţi crezut 

aşijderi cîinelui care se întoarce 

la vărsătura sa ? 

16. Aflaţi dar că o pot face, 

şi chiar am s-o fac cînd va 

fi sosit vremea. Şi în zadar veţi 

105

fereca atunci şapte porţi şi de 

şapte ori şapte ferestre, căci ticăloşia 

faptelor mele vă va dăuna 

totuşi, şi va răsuna în urechile 

voastre de parcă s-ar striga 

într-o adîncătură de sub pămînt, 

şi nu vă veţi mai afla liniştea 

din pricina mea. 

17. Dar mai înainte de a le 

făptui pe acestea, trebuie să 

mă afund la fel de adînc în 

blestemăţie şi păcătoşenie precum 

m-am înălţat odinioară în apropierea 

sufletului Domnului, pentru 

ca braţu-mi pedepsitor să nu 

poată fi reţinut nici de milă, 

nici de cumpăna minţii. 

18. Căci aflaţi, eu voi fi 

noul Anticrist, şi fi-voi sărbătorit, 

şi vă voi pune să-mi spălaţi 

picioarele, şi voi azvîrli cu 

bani în stînga şi-n dreapta. Ştiţi 

doar că arginţii au tras întotdeauna 

la trădători şi la eretici, 

şi numai cei făr-de minte mai 

cred şi acum că Iuda a căzut 

lat pe pămîntul său ori că 

s-au răsfrînt măruntaiele. 

19. Dar nici nu şi-a pus 

ştreangul de gît, şi nici d; hidropizie 

n-a murit, cum afirmă 

unii ; se pricepea la fel de bine 

la puitul banilor ca Módi, şi 

s-a zgîrcit pînă şi la fleacul 

acela de mir pentru Maria Magdalena 

; şi, după cum se ştie, 

astfel de oameni trăiesc pînă la 

adînci bătrîneţi în linişte şi pace 

şi osebită bunăstare. 

20. Dar eu nu mă voi zgîrci, 

şi mă voi dezmăţa, şi voi gusta 

din toate plăcerile trupeşti de 

care n-am avut pînă acum parte. 

Căci v-am zis doar : nu e 

bine ca omul să rămînă singur, 

fiindcă în însingurare îşi va stîrni 

îndrăzneala, îşi va aţîţa pohtele, 

îşi va înteţi mînia. Asupra 

mea toate astea s-au împlinit, 

păziţi-vă dar de mine. 

Acestea vă vestesc vouă din 

Schitu.

Anticristul cu cunună de ceapă 

De cînd revenise în oraş, Bárány îşi propunea în fiecare 

zi să urce şontîc pînă la cimitir, dar îl reţinea cupiditatea-i 

negustorească, banii şi aurul, trebuia să-şi caute şi un atelier, 

căci ocolea nu numai vechea casă, dar se ascundea şi 

din faţa celor din adunare, ca aceştia să nu poată spune 

despre el că, după lăcuste şi rădăcini, iacătă, i s-a făcut totuşi 

poftă de izurile şi desfătările oraşului. La început ar 

fi vrut să evite locul acesta şi, coborînd din munţi, o luă 

prin Moldova ; trecea dintr-un oraş într-altul, cumpăra şi 

vindea ceasuri, umbla din casă-n casă oferind bijuterii, şi în 

cîteva luni se chivernisi aşa de bine, de avea şi bani puşi 

deoparte. 

Înainte de a fi vizitat mormîntul, îl încercase iar în cămăruţa 

închiriată pe strada Lăutarilor vechea nălucire : 

într-o seară, abia adormise, cînd i se păru că cineva scînceşte 

şovăielnic cu glas de fată şi rîcîie la uşă, se sculă, 

cătă pe furiş în pridvor şi, cu toate că nu zări pe nimeni, 

stătu apoi îndelung pe marginea patului ; de la înmormîntare 

încoace n-o simţise încă pe Ili nicicînd atît de aproape, 

nu i se păruse, ca acum, că ea îl vede, că-şi întinde mîinile 

spre el şi, chiar dacă credinţa în înviere i se împuţinase 

mai mult ca oricînd, fu mai tulburat ca niciodată, nici nu-l 

mai prinse somnul pînă în zori, iar dimineaţa cumpără un 

buchet de flori şi porni spre Hajongard. 

Odinioară îşi imagina cimitirul ca pe o grădină a tainelor, 

reavănă şi plină de aşteptare, în care mormintele se 

vor deschide în ziua judecăţii de apoi, după ce îngerul va fi 

umplut cele şapte potire ale glasului Domnului ; poate chiar 

în noaptea asta se vor desface, căci, potrivit Scripturii, acea 

zi a lui Dumnezeu soseşte precum tîlharul la ceas de noapte, 

iar cînd trîmbiţele vor prinde a răsuna şi se va revărsa 

o mare lumină în jur, din gropi se vor ivi pretutindeni chipuri 

zîmbitoare şi mîini făcînd semne de bucurie. Şi vedea 

de-acum şi scaunul alb de domnie, aşa cum e zugrăvit în 

Viziuni, îl vedea şi pe Cel care şade în el, vedea şi morţii 

107

stînd cu mic cu mare în faţa Tatălui, şi s-au deschis cărţi, 

şi apoi încă o carte, Cartea vieţii, şi morţii fost-au judecaţi, 

potrivit celor înscrise în ea, după faptele lor. Iar Cel care 

şedea în scaunul de domnie grăi astfel : iată, eu înnoiesc 

toate cele, eu sînt începutul şi sfîrşitul, celui însetat eu îi 

dau să bea fără plată din izvorul vieţii... 

Le vedea pe toate acestea atît de aievea, încît nici nu 

băga de seamă că în desişul copacilor şi al coloanelor de 

piatră se aşternea umbră peste umbră şi se învîrtoşea jilav 

printre morminte, pala de putreziciune şi de descompunere 

ce adia din cîte o criptă nu-i spunea nimic, toate acestea 

însemnau pentru el doar glia afînată şi mănoasă a reînvierii, 

din care într-o bună zi viaţa va zbucni aşijderi ciupercilor 

care-şi iţesc capetele pe cîmp după furtunile de vară. 

Iar ori de cîte ori trecea prin faţa mormîntului lui Gonosz 

József, întemeietorul de obşte, îl şi vedea în închipuire pe 

moşneag înălţîndu-se pînă la brîu din groapă, scuturîndu-şi 

nisipul din pletele ninse şi netezindu-şi cu degetele boante 

mustaţa, ca să se poată înfăţişa aşa cum se cuvine în faţa 

Domnului... 

Însă acum cimitirul îi păru dezolant, deşi se desprimăvărase 

şi viaţa începuse a fremăta chiar şi în jurul mormintelor 

: ce noimă avea toată mulţimea asta de găteli fudule 

care împovărează osemintele ?... Se mai găsesc şi unii, destui 

la număr, care-şi scurtează propria viaţă irosindu-şi toată 

vlaga pentru înfrumuseţarea mormîntului celui răposat, în 

loc să trudească în folosul lor înşile şi al rudelor care trăiesc 

: chiar şi întrecerea asta împăunată, nu e ea oare potrivnică 

supuşeniei şi cumpătării creştineşti ?... Dacă există 

reîntoarcere din moarte, zorzoanele astea sînt inutile, iar 

dacă sufletul se scufundă şi el pentru veşnicie în adîncuri 

dimpreună cu trupul, mai are vreun rost să-i dăruim morţii 

bani ori giuvaieruri ?... Astfel cugeta, urnindu-şi cu paşi 

trudnici trupul ostenit în sus, pe aleea abruptă, fără să audă 

nici bătaia ciocănitoarelor, nici trilurile mierlelor, fără să 

simtă mireasma amară iscată de sub scoarţa copacilor, iar 

chipul îi fu bîntuit de dezgust în vreme ce ocolea apa lutoasă 

ce se scurgea pe trotuar. În cele din urmă se opri cam 

la jumătatea drumului şi, oftînd, privi îndărăt. 

108

— Acum pot spune şi eu, ca Luther, că ar fi fost poate 

mai bine să rămîn la credinţa mea... Fiindcă pe-atunci măcar 

credeam în ceva, aşa cum crezuse el în papă, dar de cînd 

m-am rebotezat şi am ajuns în discordie cu mine însumi, nu 

mai pot crede în nimic. 

Spre uimirea sa, în dreptul mormîntului zări un tînăr 

îmbrăcat într-un balonzaid alb şi, vrînd să ia aminte la 

omul străin mai întîi de la distanţă, făcu un ocol ; dar nu 

era un străin, ci Vincze Kálmán, tînărul care o curtase odinioară 

pe Ili şi pe care nu-l mai întîlnise de la moartea 

fetei ; îl privi cum stă ţinînd în mînă un fir de garoafă 

roză, purtînd pe umerii-i de-acum bine legaţi povara profundei 

şi sincerei dureri de bărbat, şi se întrebă ce soroc l-o 

fi adus aici, căci oricum ar fi socotit, nu era nici ziua onomastică, 

nici ziua de naştere a fetei, pînă şi aniversarea 

morţii ei cădea într-o lună de vară ; dar dacă a venit doar 

aşa, fără vreun motiv anume, înseamnă că vizitează de bună 

seamă şi alteori mormîntul copilei, îşi zise el mişcat de o 

undă de recunoştinţă, şi îi dădu bineţe. Vincze îl recunoscu, 

îi răspunse înclinîndu-şi şi el capul, dar rămase apoi cu privirea 

îndreptată tot spre mormînt, aşa că cel dintîi care 

vorbi fu Bárány : 

— E într-adevăr frumos din partea dumitale, tinere, că 

n-ai dat-o uitării pe biata mea Ilike... 

Kálmán îşi ridică din nou privirea şi spuse domol : 

— Urc cîteodată pîn-aici, cum am puţină vreme... Îi aduc 

o floare şi stau cu Ea de vorbă cîteva minute... 

Bárány cugetă cu voce tare, ţinîndu-şi mîinile împreunate 

: 

— După cît îmi pare de părăsit mormîntul acesta, am 

impresia că eşti singurul vizitator. Cred că nici măcar mamă-sa 

nu se sinchiseşte de el.... 

— Vă înşelaţi, zise Vincze cu glas tern. Are grijă întotdeauna 

ca florile pe care le aduc să nu se veştejească... Le 

aruncă cît colo de pe mormînt, şi mi s-a spus că mă blestemă... 

Bárány îşi scoase batista, îşi tamponă cu ea obrazul şi-şi 

şterse apoi şi ceafa asudată. 

— Nu trebuie să bagi în seamă gura muierilor, oftă el 

în cele din urmă. Gîndeşte-te că blestemul lipsit de pricină 

nu se prinde de om, ci-şi ia zborul ca o pasăre... 

109

Şi se bucură în sinea sa că se putea simţi înfrăţit cu 

Kálmán întru necredinţă, care de-acum le era comună, ar 

fi vrut să-i întindă mîna, să-l strîngă la piept, dar în vreme 

ce căta pe furiş la chipul tînărului, la privirea împăienjenită 

a acestuia, îl cuprinse deodată invidia pentru această 

tristeţe expropriată, în umbra căreia propria-i tristeţe parcă 

nici nu se mai zărea, iar după ce-şi aminti că tînărul nu 

se putuse dezlipi zile întregi de mormînt, în vreme ce el 

se retrăsese în munţi, scîrbit, uitînd de tot şi de toate, din 

piept îi izbucni, în loc de o vorbă bună, un rîset mehăitor. 

— Acum ţi-ar prinde bine să poţi crede în reînviere, 

ai ?... Dar rolurile s-au schimbat între timp... Eu ştiu de-acum 

că cel pogorît în mormînt nu se mai întoarce de acolo, cîtă 

vreme dumneata, materialistule, cu care m-am contrazis de 

atîtea ori... ei bine, crea că într-ascuns tot mai tragi speranţă, 

şi te-ai dezice cu dragă inimă chiar şi de principiile 

dumitale, dacă ai putea să te cramponezi de speranţa asta... 

Ori poate greşesc ?... Ce rost mai are, după cele întîmplate, 

sa ne amăgim unul pe altul, şi pe noi înşine de asemenea ?... 

Soarta şi-a bătut joc deopotrivă de convingerile noastre ale 

amîndurora, şi n-avem încotro, trebuie să ne dăm seama cu 

consternare că viaţa de apoi nu există, că nu-i vom mai 

întîlni în veci pe cei care ne-au părăsit... 

Prinse iar a rîde mehăit, arătînd în răstimp în jur la 

mormintele ce se înşiruiau printre pomii golaşi. De mirare, 

tînărului îi scăpă din mînă firul de garoafă. 

— Bietul, bietul băiat ! urmă Bárány cu un aer de superioritate 

compătimitoare. Citesc pe chipul dumitale că în 

suflet îţi mai pîlpîie un dram de speranţă... Şi poate ai dreptate 

că nu încerci s-o înăbuşi... Căci credinţa este nu lumea 

ce ni se înfăţişează, ci realitatea lucrurilor nădăjduite... Şi 

cărui om nu-i place să creadă fie şi în irealizabil ?... Numai 

că oasele s-ar cere mai întîi înveşmîntate în carne pentru 

marea reîntîlnire, iar trupul ar trebui să fie înzestrat iar cu 

suflet... Ori dumneata, tinere, ai îmbrăţişa oare pătimaş chiar 

şi carcasa descărnată a vieţii, cît ar fi ea de jilavă şi rece ?... 

Şi, arătînd spre mormînt, schiţă gestul de a cuprinde în 

braţe piatra mormîntului. 

— Tăceţi ! şopti indignat tînărul. De abia acum văd că 

v-aţi lepădat nu numai de credinţa în Dumnezeu, dar şi de 

orice urmă de credinţă omenească... Cîtă vreme eu mărturi- 

110

sesc că, într-adevăr, am o credinţă, aceea în puterea ocrotitoare 

şi păstrătoare a amintirilor... Aceasta e credinţa care 

mă aduce iar şi iar aici, la mormînt... Dar cum se explică 

schimbarea la faţă despre care îmi oferiţi tocmai aici mărturie 

de credinţă ? După ce aţi făcut pe sfîntul, acum jucaţi 

rolul Satanei ?... Eu nu am nici în clin, nici în mînecă cu 

ipostaza asta, dar băgaţi de seamă, să nu tragă copita de 

ţap mai greu în taler decît aureola !... 

Se aplecă, aşeză pe mormînt firul de garoafă care îi scăpase 

la picioare, pe urmă se înturnă şi porni să coboare grăbit 

aleea acoperită cu pietriş de granit. 

Îl urmă curînd şi ereticul. Era palid şi deznădăjduit, nu 

înţelegea ce se petrecuse cu el ; se opri la un jgheab de piatră 

în care se prelingea un firicel de apă, îşi spălă obrazul, apoi 

începu să-şi maseze tîmplele cu palmele umede, dar ameţeala 

nu-i conteni, îl chinuia şi o senzaţie de greaţă, gura 

şi-o simţea arsă de fierea amară ce îi urca din stomacul gol ; 

fu nevoit să se aşeze pe o bancă, înainte de a porni spre 

vechea sa locuinţă, ca să cadă la învoială cu nevastă-sa în 

privinţa divorţului. 

De-aş şti măcar de ce i-am făcut băiatului una ca asta ! 

îl pătrunse chinuitor gîndul, răzbind şi prin starea sa bolnăvicioasă. 

Am vrut să fac un bine, şi s-a preschimbat în 

josnicie ; am dat să rostesc cuvinte de împăcare, dar din 

gură mi-au ieşit numai vorbe spurcate... Eram cît pe-aci să-i 

întind mîna şi, în loc de asta, l-am depărtat de la mine 

pentru totdeauna pe tînărul acesta inimos... Să se fi înstăpînit 

deja asupră-mi Anticristul pe care-l port în mine ?... 

De cînd se pregătea să divorţeze, o ura şi mai mult pe 

femeie, ca şi cînd toate cele care l-au ţintuit pe loc şi l-au 

legat de mîini şi de picioare răstimp de douăzeci de ani s-ar 

fi prăvălit acum dintr-o dată asupra lui şi, înveninat, nu 

mai voia să-şi amintească de nimic frumos din trecut : nici 

de scufundările comune în rîu, cînd recreştinaţii îmbrăcaţi 

în cămeşi albe cîntau la instrumentele lor cu coarde, intonînd 

psalmi pe malul Someşului cu glasuri extaziate, ca primii 

discipoli ai lui Cristos, nici de anii tihniţi de dinaintea 

războiului, de răgazul acela scurt în care nu-i încercaseră 

încă grijile, cînd n-o luaseră încă la ei pe mama-soacră, 

muierea aia infernală care îl potopea cu foc şi pară şi îl 

111

izgonea din casă cu statura-i mătăhăloasă şi legănată, cu 

coşniţele ei. 

De ea îşi aducea aminte necontenit, şi-o evoca întruna, 

iar imaginea ei i-o amintea iar pe Róza, care pe vremea cînd 

se cunoscuseră rămase cu gura căscată tîmp în decursul slujbei, 

de parcă vorbele predicatorului i-ar fi răsunat în auz 

în chip de revelaţie divină, din care nu pricepea însă nici 

o iotă ; dar el, Lajos, luase lipsa de înţelegere ce se citea 

în ochii aceia ca nişte nasturi cafenii drept pioşenie, iar severitatea 

nasului în vînt drept seriozitate plină de atenţie, 

şi cum să nu se fi însoţit cu ea, dacă înşişi bătrînii obştei 

văzuseră în întîlnirea dintre tînăra cusătoreasă blajină şi 

zeloasa calfă de ceasornicar de-a dreptul înrîurirea Sfîntului 

Duh. 

— Sora Róza n-a ajuns încă pînă la starea de har, tocmai 

de aceea te-a trimis Domnul alături de ea, ca s-o oblăduieşti 

şi s-o îmbogăţeşti într-ale sufletului ! 

Pe măsură ce se apropia acum de casă, rememoră scandalul 

din cimitir, pe care îl asocie cu viaţa sa eşuată, iar 

cînd ajunse şi o văzu pe Róza în carne şi oase, uimită nătîng, 

cu gura ei parcă despicată cu sapa — gura familiei 

Nánási —, Bárány exclamă în sinea sa, autojustificîndu-se : 

Iată, nu te-ai schimbat defel, aşa ai fost dintotdeauna şi aşa 

ai să şi rămîi, frica personificată, te temi pînă şi de umbra 

unui gînd cît de cît inteligent, şi oploşeşti sub temerile tale 

doar sămînţă de rea intenţie şi de bănuială ! 

— Nu te speria, i se adresă el totuşi cu glas coborît. Nu 

la tine m-am întors, ci la oraş. 

Şi, şontîcăind, dădu îndată ocol camerei, vrînd parcă 

să vadă ce uitase aici cu ocazia fugii sale. 

Femeia îl urmărea cu o privire uluită, plină de dezgust. 

— M-ai lăsat ani de zile singură, cu copiii şi cu grijile 

pe cap, cum de mai ai acum obraz să-mi calci pragul ?! 

— Nu te agita, ţi-am zis doar, nici trupul şi nici sufletul 

meu nu rîvnesc să sălăşluiască sub acelaşi acoperiş cu 

tine ! 

— Dar mie fiecare minut îmi pare acum lung cît un 

an !... Aşa că dă-i drumul, zi-i odată ce doreşti şi cară-te ! 

— Vreau să divorţez, se opri locului Bárány. Îmi asum 

toate angaralele, numai să te învoieşti... 

112

— M-am învoit de mult ! spuse Nánási Róza cu demnitate 

şi dispreţ. Te-am renegat de mult ! 

Ereticul căută privirea femeii, vrînd să se convingă că 

aceasta spunea adevărul, apoi porni spre uşă ; pentru moment 

era mulţumit şi cu atît, nici nu se aşteptase la mai 

mult. 

Dar Róza îl săgetă dintr-o dată cu glasul, întorcîndu-l 

din drum. Se adunaseră în ea prea multe vorbe înveninate, 

muşcătoare, de-acum plecarea asta grăbită i se părea jignitoare. 

— Ţin să te anunţ dealtfel că am primit scrisorile dumitale 

apostolice, şi ne-am minunat cît de elocvent te pricepi 

să fii cînd e să-i ocărăşti şi să-i batjocoreşti pe membrii 

obştei ! 

Bárány ar fi dat să plece, dar acum izbucni în rîs. 

— Păi nu degeaba i se zice anticristului anticrist, ci 

pentru că e-n stare şi de una ca asta... Dar să ştii că n-am 

să stau să mă sfădesc cu tine, ci am să urmez sfatul înţeleptului 

: „Nebunului nu trebuie să-i răspunzi pe potriva 

nebuniei sale !” 

Róza nu găsi ce să spună, în loc de răspuns îşi plimbă 

privirea ranchiunoasă peste îmbrăcămintea şi încălţările noi 

ale bărbatului. 

— Diavol şontorog ce eşti !... Dacă mă gîndesc bine, 

toată viaţa n-ai făcut decît să te ţii de nelegiuiri, ai şchiopătat 

mereu pe căile răului ! 

— Adevărat ai grăit : dibuind astfel în întunecime, s-a 

întîmplat că am dat peste Nánási Róza... 

Noua lovitură o făcu pe femeie să se clatine. 

— Copiii-ţi mor de foame, se risipesc în lume care-ncotro, 

dar dumitale nici că-ţi pasă !... Se vede că de cînd 

te-ai lepădat de credinţă, Satana te-a luat sub oblăduirea 

sa şi te-a împopoţonat în chip de secătură sclivisită ! 

— Iar din asta se poate trage şi o învăţătură, aceea că, 

odată intrat în graţiile lui Belzebut, acesta nu se mărgineşte 

să-ţi dea speranţe, cum fac îngerii, ci îţi burduşeşte 

şi buzunarele cu bani. Adu-ţi aminte de Iov, care, rîcîindu-şi 

rănile cu cioburi, se tînguia astfel : pentru ce trăiesc cei 

răi ? Pentru ce îi vezi îmbătrînind şi sporind chiar în putere 

?! În casele lor domneşte pacea, fără umbră de frică, 

nuiaua lui Dumnezeu nu vine să-i lovească ! 

113

Ultimele cuvinte ale lui Bárány o săgetară pe femeie cu 

amintirea chinuitoare a fetei moarte, şi dădu să profite de 

durerea asta : 

— Nuiaua pe care Dumnezeu a abătut-o asupra noastră 

a fost moartea Iliei. Dar pe dumneata nici măcar asta nu 

te-a deşteptat, nu te-a înturnat către mine. 

— Nici n-avea cum, dimpotrivă, a sădit în mine îndoiala 

şi m-a depărtat de tine. Pentru că doliul îi apropie numai 

pe cei pe care i-a doborît deopotrivă. 

— Ce tot spui ?!... Vrei să zici că eu n-am iubit-o ?... 

Că nu pătimesc încă şi acum din pricina morţii ei ?!... 

— Se prea poate că pătimeşti, dar pe tine te chinuie 

remuşcările, fiindcă ai mînat-o şi ai silnicit-o cîte zile a 

avut — fiindcă n-ai lăsat-o să trăiască. 

— Dar pe dumneata te mai poate chinui oare ceva, după 

îndelungata cură sufletească ?... Te mai poate îndurera oareceva 

?... 

— Da, afecţiunea pierdută, cu care sufletul acela gingaş 

ţinea la mine, şi imaginea egoismului tău infam : acestea două 

mă muncesc zi şi noapte. 

— Tare mă mir că pînă şi dumneata, perfecţiunea întruchipată, 

te-ai arătat nedemn de ea ! 

— Într-adevăr, n-am fost demn de ea, nici unul dintre 

noi nu a meritat-o. Poate doar cel de al treilea, cel care şi 

acum mai urcă pînă la ea şi îi aşează flori proaspete pe 

mormînt. 

— Să nu cutezi a rosti numele lui în casa mea... Acela 

a fost doar o stavilă în calea ei, a dus-o la pierzanie, a 

distrus-o !... 

— Nu te amăgi, nu mai umbla cu minciuni. Ştii foarte 

bine că de tine a fugit la el, ca să trăiască măcar în amintirile 

lui ! 

Ţopăind, Bárány dădu înconjur de vreo trei ori mesei, 

apoi se avîntă înainte, vrînd să se năpustească afară din 

încăpere. 

Dar Róza îi tăie drumul şi, proptindu-se cu spatele în 

uşă, îl opri : nu putea îndura ca cearta lor să se încheie 

tocmai cu glorificarea celui de al treilea. 

— Nu ieşi de-aici pînă nu-mi spui de ce sînt eu ucigaşa 

fetei mele şi nu dumneata, împreună cu protejatul dumitale ! 

114

— Piei din calea mea ! şuieră Bárány cu mînia subită 

şi cîteodată primejdioasă proprie infirmilor. Doar n-ei fi 

vrînd acum să ne încăierăm pe mormîntul sărmanei fetiţe ?! 

O îmbrînci pe femeie mai încolo, dar cînd apăsă clanţa, 

uşa se deschise şi îl izbi cu putere în frunte, trîntindu-l de 

dulapul cu haine, de pe care se prăvăli un maldăr de salcîm 

galben, laolaltă cu cana de sticlă. În prag stătea Mártonka, 

băiatul cel mare, care intră apoi în cameră. Observînd că el 

era pricina pagubei care s-a produs, păru că cercetează cioburile 

cănii cuprins de o mîhnire bătrînicioasă, dar cînd îşi 

sumeţi capul, tristeţii prefăcute îi luă brusc locul un zîmbet 

zeflemitor. Ochii îi avea şi el ca nişte nasturi cafenii, ochii 

neamului Nánási, dar ai lui erau mai iscoditori, iar gura îi 

era şi lui ca despicată cu sapa. Purta un sacou jerpelit de 

catifea de culoarea tabacului, picioarele îi erau încălţate în 

pantofi de pînză cu vîrfurile răsucite în sus. Crescuse mult 

de cînd Bárány nu-l mai văzuse, îl măsura acum pe tatăl 

său cu un soi de antipatie ironică. În vremea din urmă 

auzise mai mereu pomenindu-se de „diavolul şchiop”, el era 

pilda înfricoşătoare ce nu trebuia urmată, şi poate că pantoful 

frînt la îndoitură îl interesa acum atît de mult pentru 

că odinioară nu-i sărise în ochi acest „semn al Satanei” pe 

care îl purta bătrînul. Cu toate că, dacă era să te iei după 

vorba asta, piciorul cel infirm ar trebui să se sfîrşească în 

copită de ţap... 

— Mişto botfori, n-am ce zice... E şi păcat de ei, că-i 

nasoleşti una-două cu piciorul matale beteag... 

Bárány îşi întoarse privirea de la el. Pe vremuri, cînd 

Mártonka era încă mic, se ruşina că din pricina asemuirii 

acestuia cu maică-sa şi cu bunică-sa nu poate ţine la el la 

fel cum ţinea la Ili ori la Elifáz. Chiar şi atunci cînd cele 

două femei nu erau acasă, simţea întotdeauna că asupră-i se 

aţinteşte aceeaşi pereche de ochi, ochii Nánásilor, iar cînd 

ţîngăul dibui că în casă femeile sînt stăpîne, începu să umble 

cu pîra, ba le mai şi înflorea, uneori din linguşeală, alteori 

numai de dragul scornelii în sine ; o dată afirmă sus şi tare 

că taică-său şezuse gol pe marginea patului şi se jeluise cuiva 

cîntînd, altă dată că n-a făcut toată ziua decît să citească, 

nici n-a pus mîna pe scule, o a treia zi că doseşte bani şi îi 

ascunde, teancuri-teancuri, sub una din scîndurile duşumelei. 

Nánási Róza se zborşi la el să nu se jure strîmb, dar nici 

115

nu plecă bine bărbatul din casă că cercetă de-a fir a păr tot 

atelierul, luă la rînd scîndurile duşumelei ciocănindu-le cu 

vîrful pantofului, mută din loc divanul, masa, apoi, încuibată 

într-o furie tăcută şi în nedumerire, se aşeză iar la maşina 

de cusut şi începu să se legene în ritmul pedalei ; iar 

Bárány, în loc să fi izbucnit în răcnete la auzul minciunilor 

şi la gîndul stării sale de aservire, îşi cîntărea în pat înainte 

de culcare faptele de peste zi şi înălţa rugă Domnului să-i 

fie iertate simţămintele ostile pe oare le nutrea faţă de 

Mártonka, cunoştea doar că Atotputernicul, prin gura apostolului 

Pavel, aşează temeliile vieţii creştineşti de familie şi 

ne arată nu numai îndatoririle pe care le avem faţă de copii, 

dar cere şi taţilor să-şi educe odraslele cu dragoste şi răbdare.... 

Acum băiatul îi era totuşi străin, îi provoca aceeaşi 

repulsie pe care o simţea faţă de nevastă-sa şi de răposata 

soacră ; puştanul era leit ele, aceiaşi ochi, aceeaşi gură. Şi 

cu cîtă neobrăzare se zgîise adineaori la piciorul său, ce-l 

mai luase în zeflemea ! 

Însă Mártonka îşi bătuse joc de el nu pentru că Bárány 

se lepădase de credinţă, dimpotrivă, într-ascuns chiar se mîndrea 

cu asta ; îl ura fiindcă taică-său, şontîc-şontîc, se refugiase 

din faţa belelelor căminului, făcîndu-l să simtă acum 

pe propria piele toată harababura pe care o lăsase în urmă ; 

îl duşmănea, din pricina ieşirilor tiranice ale maică-si, a 

palmelor şi prigoanei izvorîte din strădania ei de a-l înlocui 

pe tatăl fugit în lume, mergînd chiar pînă acolo încît să-i 

smulgă din mînă felia de pîine cu unsoare şi s-o mînjească 

de perete, cînd considera că nu muncise ca s-o merite. Îi 

mai purta sîmbetele „diavolului şchiop” şi pentru că era silit 

să stea îngenuncheat de trei ori pe săptămînă în mijlocul 

obştei şi să se căineze cu prefăcută umilinţă, deşi nu-l încercau 

nici un fel de remuşcări, ci doar tentaţii sănătoase, 

cum ar fi bunăoară zgomotul surd al mingii ce răzbătea de 

pe terenul cu zgură aflat peste drum de casa Domnului... 

Pe el îl învinuia că s-au găsit îndată chiar mai mulţi bătrîni 

care s-au oferit să-i ţină loc de tată şi să-l oblăduiască 

în ale sufletului ; unul îi şoptea în ureche să-şi caute vreme 

pentru reculegere, celălalt se sfărma să-l convingă cu vehemenţă 

de faptul că lumea şi toate dorinţele lumeşti sînt deşertăciune, 

e drept că trupul tînjeşte să colinde de colo-colo, 

116

dar nu se alege din asta decît cu împovărarea conştiinţei şi 

cu risipirea inimii în patru vînturi ; cel de al treilea îi explica 

răbdător, cu zîmbetul pe buze, că plecarea plină de 

veselie e urmată ades de o jalnică reîntoarcere, că toate 

bucuriile trupeşti sînt plăcute la început, dar sfîrşesc prin 

a te mistui şi a te nimici. După ce fugise din nou de acasă, 

cel de al patrulea îi ceru socoteală cu glas tunător, întrebîndu-l 

ce-ar putea afla altceva prin străini decît cele pe 

care le află şi în casa lui ! Să facă dar bine şi să se zăvorească 

îndărătul uşii, că dacă n-ar fi scos capul din adăpostul 

cel cald, ar fi putut trăi pe mai departe în pace şi 

tihnă... 

Iar acasă urmau litaniile de dimineaţă, de prînz şi de 

seară, el, numai el era de vină că maică-sa nu se putea 

păstra în starea de har, fiindcă era nevoită să trîntească şi 

să se mînie fără încetare, cu toate că nu trecea zi să nu se 

roage la Domnul ca s-o binecuvînteze cu harul blajinătăţii 

şi al răbdării ; dar cum să mai fie blajin şi împăcat cel pe 

care copiii îl răstignesc zi de zi pe cruce şi îl scuipă în faţă cu 

obrăzniciile lor ?... De s-ar îndura Dumnezeu de ea mai 

degrabă, şi de-ar lua-o la El, ca să nu mai vadă cum se 

preschimbă casa asta într-un adevărat sălaş al diavolilor ! 

Zăcea întinsă pe pat în vreme ce vorbea astfel, aşa cum 

făcuse odinioară şi mamaia, cu un ştergar umed pe frunte, 

sfîrşită şi abia suflînd cuvintele din vîrful buzelor, ca să-şi 

dea cu toţii seama cum se scurge viaţa din ea picătură cu 

picătură. Iar el, Mártonka, n-avea încotro, trebuia să îndure 

şi asta, să facă pe hamalul şi pe cuviosul în locul „diavolului 

şchiop” şi să-i poarte jugul pe care i l-au aninat de 

gît atît credincioşii cît şi necredincioşii. Ce ştiau 

ei că şi la şcoală n-avea parte decît de batjocură, 

că de cînd cînta în orchestra adunării i se zicea „cepănaru”, 

din cauza mandolinei sale cu gît lung ; că nu poate 

participa nici la concursuri de recitări, nici la excursii, la 

nici o activitate în care „sufletul Domnului nu e prezent”. 

Dar şi băieţii îl evitau văzîndu-i fereala silită, ori îl aţinteau 

cu prefăcută seriozitate, cum făcuse degeratul de Nuricsán, 

şi îl iscodeau, cum că-i adevărat oare că sectarii organizează 

seri de mozoleală şi că obişnuiesc să se închine înainte de a 

se culca cu o femeie ?... Iar el, în loc să-l plesnească pe 

vreunul, trebuia să se gîndească la fratele Székács, care îl 

117

îndemna tot mereu la reţinere, sfătuindu-l să nu-l dojenească 

pe cel care-l ia în derîdere, pentru că acela îi va purta duşmănie, 

ci pe cel înţelept, care îi va fi recunoscător pentru 

mustrare... Dar ciudat era faptul că pe maică-sa o povăţuia 

taman invers, de-a dreptul o aţîţa împotriva lui, căutînd 

s-o convingă că nu moare copilul dintr-o bătaie cu joarda, 

în vreme ce părintele, pedepsindu-l ades, îi smulge sufletul 

din gheenă... Dar nici ca va mai ridica cineva mîna asupra 

lui, poa’ să-l ţină şi zece oameni, că el tot va fugi din nou, 

şi de data asta pentru totdeauna : va pleca cu Dudás la 

mare, vor aduna peste vară niscai parale şi apoi o să vadă 

ei încotro o vor lua, prin poarta aia albastră şi uriaşă... Se 

vor înrola eventual undeva, ca voluntari... Gaşperul zicea 

că din banii pe care-i luase din vînzarea bicicletei va cumpăra 

chiar azi cele două bilete de tren pînă la Constanţa, 

a rămas că se vor întîlni la prînz în piaţă... 

Aşa că îl lăsă pe „diavolul şchiop” în pace şi urmă cu 

aceeaşi iritare bătrînicioasă : 

— Dar dă-mi odată ţoalele, n-auzi ?... Deschide dulapul 

ăla, nu mai fă pe încăpăţînata !... 

Însă Nánási Róza nici nu se clinti, într-atît era de buimăcită 

de cumplita acuzaţie de adineaori a bărbatului. 

— Scoate cheile, că de nu, o să-ţi pară rău ! rînji spre 

ea Mártonka. De plecat tot plec, chiar şi gol ! 

Cînd văzu însă că maică-sa se uită tot la celălalt, îşi 

schimbă gîndul, se întoarse pe călcîie şi fugi, ca nu carecumva 

Dudás să-l aştepte în zadar la locul convenit. Pesemne 

că nici nu ajunsese bine la poartă, cînd femeie spuse : 

— Am plătit deja de două ori amendă de pe urma lui, 

că a fugit şi a călătorit pe tren fără bilet ! 

Ereticul îşi pipăia cucuiul care îi ieşise în frunte. 

— Eu am vrut să-l iau, dar tu l-ai smuls de la mine. 

Acum n-ai decît să mănînci ciorba pe care ai gătit-o ! 

— Vrei să spui că tot eu-s vinovată şi pentru asta ?... 

De parcă nu dumneata ai fost cel care, înainte de a te şontorogi 

din casa asta, ai semănat aici ura şi necredinţa !... De 

parcă pezevenghiul ăsta n-ar fi zămislit şi el din aceeaşi sămînţă 

neagră !... 

— Ce vorbeşti, se vede cît de colo că ăsta-i un Nánási 

sadea !... Iar eu te-am prevenit de nenumărate ori că cel 

118

care-şi turbură casa va culege furtună. Şi iată că proorocirea 

mi s-a împlinit ! 

— Ei poftim, cine îndrăzneşte să mă învinuiască ?! Necuratul 

corupător de suflete vine să sufle asupra-mi foc şi 

pucioasă ! 

— Da, eu ! clătină Bárány din cap, cu obrazul îndurerat 

de lovitură. Pentru că ţie credinţa nu ţi-a fost nicicînd de 

trebuinţă, te temeai doar de para focului. Şi chiar de te-ai 

hrăni cu credinţă, ce folos ? Credinţa adevărată e ca şi 

moartă, dacă nu e însoţită de fapte bune, iar în tine sălăşluiesc 

doar egoismul şi bănuiala ! 

Femeia îşi ridică privirea, întinse mîinile dînd parcă să se 

apuce de ceva, apoi se lăsă în genunchi. 

— Dumnezeule, care auzi aceste vorbe ticăloase, pedepseşte-l 

după cum merită ! exclamă ea. 

Bárány nu mai vru să asculte afurisenia pînă la capăt, dar 

cînd să plece, uşa se dădu iar de perete, doborîndu-l aproape, 

iar în cameră se năpusti Mártonka cu un topor în mînă. 

— Dă-mi lucrurile, că-mi pleacă trenul ! strigă el. 

Maică-sa se ridică anevoie de jos, măsurîndu-l cu o uimire 

amestecată cu curiozitate, de parcă nu-l mai văzuse demult 

pe acest „pui de diavol”. Bárány închise ochii, dar nu de 

groază ; dimpotrivă, un soi de forţă dătătoare de siguranţă 

îl furnică în clipa asta pînă şi prin piciorul beteag, şi-l proţăpi 

în podea de-l junghie şi talpa ; pe urmă se aruncă asupra 

lui Mártonka, îi răsuci toporul din mînă şi începu să-l ciomăgească 

cu coada uneltei, cuprins de înverşunarea schilozilor 

întărîtaţi ; băiatul se văietă cu glas disperat, de adolescent, 

se învîrteji în juru-i cu mîinile împreunate în chip de coif 

deasupra capului şi se prăbuşi apoi pe duşumea. 

În a cincea săptămînă izbuti în sfîrşit să-şi găsească un 

atelier pe una din străduţele înguste din centrul oraşului ; îi 

plăcea locul acesta cu circulaţie intensă, deşi boxa sa strîmtă 

era despărţită de cea a pălărierului doar printr-un perete de 

scîndură, amîndoi fiind nevoiţi să suporte cu iritare înăbuşită 

în muţenie lărmuiala, du-te-vinoul şi uşa trîntită de clienţii 

celuilalt. Situaţia domnului Karikás era chiar mai grea, fiindcă 

cei veniţi la ceasornicar trebuiau să treacă prin cămăruţa lui, 

iar dacă muşteriul nu pe el îl căuta, nu-i răspundea nici 

măcar la salut, ci începea să cureţe vreo pălărie, cu capul 

119

plecat, ori se făcea nevăzut în valuri de abur puturos, mirosind 

a postav. Era un om istovit, bolnav de inimă, lucra 

mereu sufocat, în pripă şi cam dezgustat, de parcă şi-ar fi 

zis : eh, mai dreg pălăria asta, şi-apoi mă lungesc în sicriu : 

dar n-o făcea, punguţa cu nitroglicerină se afla totdeauna la 

îndemînă, pe soba joasă de teracotă, iar cînd era deja cît 

pe-aci să se asfixieze şi să cadă peste fierul de călcat încins, 

întindea mîna pe dibuite, înghiţea cîte o tabletă şi lucra 

înainte. 

Zidul atelierului lui Bárány n-avea geam, bancul de 

ceasornicar luminat de becul de o sută răsărea din întunericul 

uniform ca o arătare, iar dacă intra cineva în timp ce 

lucra, el continua să mai ţină o vreme lupa la ochi, urmărind 

cu o atenţie crispată rîvna neobosită a rotiţelor strălucitoare, 

sclipirea pietrelor rubinii, jocul domol al părului, 

de parcă toate acestea ar fi fost chiar mai importante 

decît profitul. Devenise cam îngîmfat, pentru că 

nu trăia numai din reparaţii, ca ceilalţi, ci mai cu seamă 

de pe urma tocurilor elegante pe care le strunjea din plexiglas 

; incastra în ele mecanismele cumpărate de la talcioc, 

după ce le pusese la punct şi le adăugase şi un cadran 

pictat de pe care nu lipsea marca elveţiană. Avea vad bun, 

dar de locuinţă nu făcuse încă rost, trebuia să doarmă în 

atelier, pe un pat de fier. Abia de îmbuca ceva, ca să-şi 

omoare foamea, şi avea de gînd să-şi caute cît mai degrabă 

o femeie, să înceapă o viaţă nouă, oricare ar fi fost preţul : 

dar în răstimp Róza se îndărătnicise, îi trîntea poarta în 

nas şi refuza să divorţeze. 

Vreme de douăzeci de ani s-a tot sfădit cu el, iar acum, 

cînd sosise în fine clipa decisivă, momentul rezolvării, 

bate totuşi în retragere ! îşi zicea Bárány furibund ; dar 

ce putea să facă ? Legea e şi ea de partea femeii, căci copiii 

rămîn la ea. Umblă de colo pînă colo prin oraş, îşi căută 

un alt avocat, de la care spera să primească sfaturi mai 

viclene, şi iar altul, simţindu-se deja în stare să se aţină, 

din răzbunare, cu prima femeie de stradă care îi iese în 

cale, cînd, pe neaşteptate, în atelierul său îşi făcu apariţia 

Székács, predicatorul principal. 

— Nu te mînia, zise el încrucişîndu-şi degetele deasupra 

Bibliei. Nu din proprie voinţă am purces la drum, ci dînd 

ascultare glasului Domnului, care m-a luminat prin apos- 

120

tolul Pavel, cînd a grăit : să n-aveţi de-a face cu curvarii, 

însă n-am înţeles prin asta curvarii lumii acesteia, sau 

cu cei lacomi de bani, sau cu cei hrăpăreţi, sau cu cei ce se 

închină la idoli, fiindcă atunci ar trebui să ieşiţi din lume... 

În adevăr, ce am eu să judec pe cei de afară ? Nu este 

datoria voastră să judecaţi pe cei dinăuntru ?... 

Suspină şi se trase în semiîntunericul dinafara cercului 

de lumină ; Bárány se ridică de la masă, aprinse becul 

slab din tavan şi-şi pofti oaspetele să ia loc pe patul de fier 

acoperit cu o pătura ; predicatorul principal ocolea deocamdată 

privirea anticristului, îndurerat parcă dintr-o dată de 

amintirea tuturor scrisorilor pline de sarcasm pe care acesta 

le adresase adunării, şi care îl răneau mai cu seamă pe el, 

oblăduitorul turmei ; pe urmă porni iar să vorbească cu 

cumpătare : 

— Am venit în chestiunea divorţului tău... Ştii preabine 

că nouă Duhul Sfînt ne arată calea şi în această pricină, 

grăindu-ne astfel : Cum ? Cînd vreunul din voi are vreo 

neînţelegere cu altul, îndrăzneşte să se judece cu el la cei 

nelegiuiţi şi nu la sfinţi ? Nu ştiţi că sfinţii vor judeca 

lumea ? Şi dacă lumea va fi judecată de voi, nu ştiţi că 

sînteţi nevrednici să judecaţi lucruri chiar de foarte mică 

însemnătate ? Însuşi faptul că aveţi judecăţi între voi este 

un cusur. 

— Păi atunci n-are decît să nu se mai judece cu mine, şi 

să fie de acord cu divorţul ! exclamă Bárány. Dar Székács 

clătină din cap cufundat într-o tăcere şireată. 

— E mai bine să trăieşti în căsnicie, decît să cazi 

pradă focului ! spuse el într-un tîrziu. Celor căsătoriţi, le 

poruncesc ca nevasta să nu se despartă de bărbat. Şi dacă 

o femeie are un bărbat necredincios, şi el voieşte să trăiască 

înainte cu ea, să nu se despartă de bărbatul ei. Căci 

bărbatul necredincios este sfinţit prin nevasta credincioasă 

şi nevasta necredincioasă este sfinţită prin bărbatul ei. Altmintrelea, 

copiii voştri ar fi necuraţi... 

Bárány izbucni deodată într-un rîs nechezat. 

— Întîia epistolă a lui Pavel către Corinteni, VII, 

12—14 ? 

Oaspetele răspunse cu privirea plecată în pămînt : 

— Întîia. epistolă a lui Pavel către Corinteni, VII, 

12—14. 

121

— Vezi, de-aia se spune că nu trebuie să încerci a 

vinde castraveţi grădinarului ! 

Székács îl privi consternat. 

— Hai, zi-i ’nainte ! îl îmboldi ceasornicarul. De ce 

ai amuţit ? !... Şi de ce ai trecut sub tăcere ceea ce era 

mai important ?... Sau poate ai uitat versetele al cincisprezecelea 

şi al şaisprezecelea ?... Uite, ţi le înfăţişez cuvînt 

cu cuvînt : Dar dacă cel necredincios vrea să se despartă, 

să se despartă ; în împrejurarea aceasta, bărbatul creştin 

sau femeia creştină nu sînt legaţi ; căci ce ştii, tu, nevastă, 

dacă îţi vei mîntui bărbatul ? Sau ce ştii, tu, bărbate, dacă 

îţi vei mîntui nevasta ?... 

— Eu ţi-am adus vorba revelatoare a Sfîntului Duh, se 

apără predicatorul principal, dar Bárány îl opri cu un gest 

de tăgadă. 

— Dacă tot ai venit, puteai să-mi citezi şi din Pilde, 

unde stă scris aşa : lăsaţi-i pe nebuni, ca să vă puteţi duce 

traiul ! Iar eu vreau să-mi trăiesc viaţa cîţiva ani !... Azi 

mîine mi-s deja bătrîn, şi toată viaţa am stat la colţ, îngenuncheat 

pe coceni de porumb, pe cuie şi pe vorbe ascuţite, 

Székács !... 

Dănţuind într-un picior, căuta să-şi cumpănească furia 

care îl zbuciuma de colo-colo. Predicatorul se ridică şi 

spuse : 

— Ai dreptate, voi doi nu vă mai puteţi duce traiul 

împreună... Nu poţi împăca apa cu focul... Dar dacă Domnul 

tot mi-a călăuzit paşii într-aici, hai să te-ntreb : dimpreună 

cu credinţa ta, ai prăpădit şi tensiometrul pe care 

voiam să-l cumpăr de la tine ?... Că dacă-l mai ai, am 

cădea poate la înţelegere... 

Bárány zîmbi, fericit de biruinţă. 

— Ehei, dacă graiul Duhului Sfînt, vorbind prin gura 

ta, ar fi început de-a dreptul cu asta, puteam cădea la 

învoială cît ai zice peşte... Ei bine, tensiometrul îl mai am, 

şi ţi-l dăruiesc, numai să slobozeşti vrerea lui Nánási Róza, 

ca să facă cum i-a fost la început voia. Iar tu, în faţa legii, 

să te juri împotriva mea şi să spui adevărul adevărat, astfel : 

depun mărturie că Bárány Lajos şi-a părăsit infidel familia, 

s-a refugiat printre sălbăticiuni, s-a lepădat pe de-a-ntregul 

de orişice omenie, a devenit dezmăţat şi necredincios ; iar 

căsnicia dintre o femeie cu frica lui Dumnezeu şi un astfel 

122

de diavol nu e cu putinţă, ca să nu mai vorbim de înrîurirea 

nefastă pe care un asemenea tată ar avea-o de acum înainte 

asupra copiilor... 

Székács Sámuel se apropie de bancul ceasornicarului, 

ridică de pe masă o Doxă uriaşă şi, ţinînd-o la ureche, încuviinţă 

din cap la auzul cuvintelor lui Bárány. 

— Ai grăit la ceas rău, fiindcă de ieri fi-tu se află la miliţie, 

pentru vagabondaj şi furt... 

La cîteva zile după vizita predicatorului, ereticul se 

duse la talcioc, cu gînd că caute ceasuri şi bijuterii. Trecu 

şchiopătînd în revistă unul din şiruri, apoi, la întoarcere, 

îl lua neobosit la rînd pe celălalt ; cînd şi cînd se apleca, 

examina obiectele mai interesante, picura apă regală peste 

aurăria suspectă, se uita cu lupa în interiorul ceasornicelor, 

oferind întotdeauna cel mai scăzut preţ, şi aceasta pe plecate, 

întorcîndu-se după cîţiva paşi, de parcă i s-ar fi făcut 

milă de nenorocitul care adăsta cu capul în soare. De la 

abatorul din preajmă răzbătea uneori guiţatul porcilor, iar 

duhoarea intestinelor puse la uscat şi a oaselor putride, cu 

care el era deprins, alterna în răstimpuri cu mirosul borhotului 

ce se prefira de la fabrica de spirt şi cu acela al turtoaielor 

de şrot încinse în ulei. 

Îşi urmă cu sîrg drumul de achiziţie, oprindu-se în cele 

din urmă în apropierea unui stîlp de afişaj, lîngă care o 

femeie încărunţită înainte de vreme, dar frumoasă, ridicase 

de jos o sticluţă de apă de colonie pe care o mirosea cu nesaţ, 

zîmbind însă oarecum întristată. Bárány îi pîndi expresia 

feţei, simţindu-se, fără să fi putut spune de ce, din 

clipă în clipă mai emoţionat. — Pe vremea asta, de Crăciun, 

bietul meu Albi îmi făcea surpriză totdeauna cu 

colonie dintr-asta, Molnár și Moser, spuse femeia închizîndu-şi 

ochii cu acelaşi zîmbet melancolic. De parcă l-aş fi 

văzut acum aievea, stînd în faţa mea în uniformă militară, 

îi explică ea omului care-şi etala obiectele, puse apoi sticluţa 

îndărăt, lîngă o proteză dentară. Bárány se aplecă atunci, 

ridică iute sticluţa de colonie, o bagatelă, plăti cei trei lei, 

preţ la care doamna se scumpise adineaori, şi i-o şi oferi 

pe dată ; dar femeia se feri, mai că-şi scăpă şiragul de ceapă 

care îi atîrna aninat pe braţul stîng, privindu-l cu suspiciune 

pe anonimul cel generos. 

123

— Cum aş putea accepta, doar nu v-am văzut în viaţa 

mea, rîse ea a tăgadă. 

Bárány stărui ţinînd sticluţa în mîna întinsă. 

— Dacă nu mă cunoaşteţi, permiteţi-mi sa mă recomand : 

Bárány Lajos, onest maistru ceasornicar. 

La vederea încercării de apropiere ce părea plină de 

decenţă, frumoasa văduvă prinse niţel curaj, dar mai şovăia. 

— Caută-ţi una mai tînără, domnule dragă, una care 

mai dă crezare bărbaţilor, zise ea în glumă. 

— Dar de ce, doară eu n-am înşelat încă pe nimeni 

vreodată ! se apără Bárány. Cel mult pe Dumnezeu... 

— Dar în ceva trebuie că crezi şi dumneata... Femeia 

luă sticluţa şi începu din nou s-o miroase. 

— Cred numai în ce văd cu ochii mei. Mai cred în 

munca mîinilor astea două. Şi în mintea mea... 

— Mai spune-mi lucruri din astea lăudabile despre dumneata, 

cine ştie, poate că o să le cred şi pe acelea, clătină 

femeia din cap, dar cu ceva mai multă familiaritate. 

— Dacă doreşti cu adevărat, pot să continui, se prinse 

bucuros Bárány în joc. Nu beau, nu fumez... 

Păşeau alături, iar ereticul îi mărturisi văduvei întregul 

calvar al vieţii sale ; apoi o trată cu îngheţată, cu alviţă, 

se oferi să-i arate atelierul său, ca ea să nu-l creadă cine 

ştie ce escroc, în sfîrşit, cînd ajunseră la capătul talciocului, 

o apucă cu intimitate de braţ. 

— Dar dumneata nu mi-ai spus nici măcar cum te 

numeşti !... În vreme ce eu mi-am deschis sufletul şi ţi-am 

înfăţişat întreaga mea soartă !... 

— Sînt Maria Magdalena, răspunse femeia. Văduvă, 

după soţul meu Simon Albert. 

— Aş fi putut jura că aşa-ţi zice, sau cam aşa... Am 

citit asta pe chipul dumitale... 

— Zău ?... Dacă-i pe-aşa, şi poţi afla numele uitîndu-te 

la faţa omului, eu ce să cred despre Bárány ? * 

— Aş putea fi şi Sfîntul Ioan Gură-de-aur. Dar mi-a 

fost scris să devin Anticrist... 

Crezînd că e vorba şi-acum de glumă, femeia se opri 

dintr-o dată, cu aerul că i s-a năzărit o idee năstruşnică. 

124 

* Bárány = miel (mgh.)

— Dacă chiar aşa te consideri, hai să-ţi aşez pe frunte 

cununa asta splendidă de ceapă ! 

Şi iată-l pe ceasornicar stînd zîmbitor la marginea talciocului, 

din ce în ce mai ferice şi mai plin de speranţe. 

Maria Magdalena îl găsea interesant împodobit în felul 

acesta, cununa de ceapă i se părea a fi un simbol de bun 

augur al întîlnirii lor. Nu mai vedea infirmitatea ceasornicarului, 

îl atinse chiar cu afecţiune, dînd parcă să-l ia de 

braţ, ca să poată vedea cît mai degraba atelierul. Dar 

atunci se întîmplă ceva cît se poate de scandalos : un credincios 

scund şi cu mintea rătăcită, care tîrşindu-şi picioarele 

bătea străzile cîtă-i ziua de lungă, îl recunoscu acum pe 

Bárány la marginea furnicarului de oameni şi, oprindu-se 

lîngă el, începu să hăulească : 

— Strigare de la Soare-răsare !... Strigare de la Soareapune 

!... Strigare din cele patru vînturi !... Strigare împotriva 

holteilor !... Eu sînt Noul Ieremia, cel ce străbate 

uliţele şi vesteşte pieirea celor haini !... Vai lor, căci fi-vor 

lepădaţi, precum piatra pe care îngerul a azvîrlit-o în 

mare !... Vai de negustorii pămîntului, căci nimeni nu le 

mai cumpără marfa, aurăria şi argintăria, mătăsurile, purpura, 

vitele, grînele, făina bună de tot, trupurile şi sufletele 

oamenilor !... Priviţi-l pe neomul ăsta care şi-a părăsit 

familia !... Uitaţi-vă la Anticristul ăsta, pe fruntea 

căruia au răsărit buboaie respingătoare, tocmai în locul 

unde carnea Mîntuitorului a fost sfîrtecată de cununa de 

spini !... Feriţi-vă din calea lui !... 

Bárány se cramponă de femeie şi începu s-o tragă după 

el, ca să se depărteze cît mai mult de oratorul cel zălud şi 

nu se linişti decît odată ajunşi pe străzile din centru, cînd 

forfota tîrgului rămăsese în urma lor. În atelier se porni 

zelos să-i caute în voie oaspetei sale, neştiind ce să-i dăruiască, 

cum s-o facă să uite cumplita scenă ; îi prinse de 

încheietură un ceas de mînă plat, apoi îi oferi prăjiturele ; 

nefiind fumător, ţinea întotdeauna în sertar marţipan, pişcoturi, 

biscuiţi. Maria Magdalena se simţea în largul ei şi, 

recunoscătoare, încerca să-l liniştească pe Bárány, să-l asigure 

că n-au impresionat-o blestemele habotnicului dement. 

— Indivizii de teapa ăstuia ar trebui închişi la balamuc, 

ca să nu tulbure tihna oamenilor cumsecade, spuse ea. 

125

Înainte ca femeia să-şi fi luat rămas-bun de la el. Bárány 

stărui ca să-i îngăduie s-o viziteze mai tîrziu. Şezînd 

în fotoliul şubred, doamna Simon privi din ce în ce 

mai stînjenită la ceasul de pe mînă şi-şi ridică privirea 

spre Bárány numai la auzul cuvîntului seara. Simţi că, păstrînd 

în continuare tăcerea, se şi oferă prin aceasta ceasornicarului, 

pe care nu-l cunoştea nici măcar de o zi încheiată 

şi care îi dăduse tîrcoale cu vorbe atît de mieroase încît 

nu-l putuse respinge nici acolo, la talcioc ; îi acceptase apropierea, 

dar îi aşezase cununa de ceapă pe creştet ca să-şi 

dea măcar sieşi o anume impresie de superioritate ; dacă 

nu s-a descotorisit însă de el atunci, cum să-i refuze curtea 

acum, după ce primise de la el un cadou ?... Şi, dealtfel, 

dacă se învoieşte să-l primească în casă, prin asta nu se 

obligă încă la nimic... Şi chiar dacă i-ar accepta avansurile, 

cine ar putea s-o vorbească de rău, după atîta amar de văduvie 

?... 

— Bine, se învoi ea în cele din urmă, dar i se împurpură 

pînă şi încheietura mîinii în jurul cureluşei ceasului. 

Te aştept, dar vezi să te porţi cuviincios, că pe mine mă 

ştie toată strada... 

Locuia sus, într-un cartier dosnic de la periferia oraşului, 

în vîrful străzii Scării, unde căsuţele se înşiruiau una 

lîngă cealaltă ca dinţii unui ferăstrău ştirb şi vrîstat de rugină. 

În solitudinea ei, văduva de război scosese din pămînt 

pietrele rotunde cu care era pavată curtea, lăsînd doar un 

drumeag îngust ce ducea de la poartă pînă la verandă, 

cărase bălegar cu găleata de la hoştăjeni şi-şi sădise flori 

împrejurul casei, a cărei albeaţă strălumina parcă din mijlocul 

unei grădini suspendate din primăvară şi pînă-n toamna. 

De cînd sosise trista veste că fruntaşul Simon Albert a 

căzut eroic la Turda într-o înfruntare cu duşmanul aflat 

în superioritate numerică, îndărătul geamurilor perdeluite 

domnea un semiîntuneric răcoros, iar mobilierul emana mirosul 

specific cu care se impregnase în anii lungi de văduvie 

ai unei femei singuratice ; peretele de deasupra patului 

era împodobit cu o carpetă imprimată, peisajul era 

împărţit în două suprafeţe egale de un pîrîu susurător de-a 

dreapta şi de-a stînga căruia hodinea cîte o căprioară alături 

de iezii lor, cu capetele contorsionate către privitor ; sub 

geam, vizavi de piciorul patului stătea o mescioară ro- 

126

tundă, pe ea era aşezată o statuetă a Sfîntului Anton, o 

carte de rugăciuni şi un sfeşnic cu două braţe. Acesta era 

sanctuarul Mariei Magdalena, aici, îngenuncheată pe covor, 

în penumbra verzuie prefirată de muşcatele rînduite alături, 

obişnuia să se roage cîteva minute dimineaţa şi seara. 

După ce îşi trecu piciorul şui peste prag, Bárány se 

şi opri îndată, cum făcuse odinioară în casa de rugăciuni, 

îşi împreună chiar şi mîinile, ceva îi spunea că aici va 

avea loc cea de-a doua convertire a sa : aici, în această 

odăiţă, în mijlocul căreia stătea acum Maria Magdalena, 

îmbrăcată într-un capot lung pînă-n pămînt, cuprinsă de 

cuvenita stînjeneală şi parcă mai tînără, mai zveltă decît 

o văzuse înainte ; părul îi era prins în coc, albeaţa gîtului 

îi strălucea printre mobilele întunecate. Privirile cercetătoare 

şi stinghereala durară doar o clipă, ceasornicarul 

porni apoi numaidecît să facă şontîcăind înconjurul camerei, 

vorbi despre o lucrare urgentă care-l ţintuise la 

masă, chiar şi acum îi mai plutesc cercuri de foc în faţa 

ochilor şi, colac peste pupăză, după ce că n-a fost chip 

să scape mai devreme de opt, s-a şi rătăcit, şi în loc de 

strada Scării a urcat cu povara sa stradela Treptelor ; căci 

adusese şi un urcior de vin şi cîteva rulouri cu frişcă, dar 

le lăsase afară în pridvor, zicîndu-şi că s-ar putea ca primirea 

să nu fie totuşi atît de călduroasă încît să le îngăduie 

a sărbători ziua întîlnirii lor ; mai bine zis, nu ziua, ci 

clipa, întîmplarea ferice care i-a ademenit laolaltă, prin 

intermediul unei sticluţe goale de colonie... 

Doamna Simon îl pofti să ia loc şi descoperi vederii 

farfuria de cornuleţe acoperită cu un şervet, dar nu aduse 

băutură, fiindcă atunci cînd făcuseră cunoştinţă bărbatul 

chiar se lăudase că nici nu bea, nici nu fumează. În loc 

să se fi aşezat, Bárány se învîrtea şi-acum, de parcă ar fi 

vrut să bătătorească drumul din jurul mesei şi cel îngust 

de lîngă pat, iar ori de cîte ori privirea îi cădea asupra 

aştemuturilor înalte, îl trecea un fior fierbinte, căci demult 

nu mai avusese de-a face cu o femeie. Mai apoi ieşi în pridvor, 

aduse urciorul cu vin şi prăjiturile, turnă şi începu 

să bea cu nesaţ ; o tot îndemna şi pe văduvă să bea, şi 

în curînd amîndoi, cam chercheliţi, se priveau cu ochi strălucitori 

; Maria Magdalena se plîngea deja că băutura i s-a 

urcat la cap, dar ereticul îi dădea ghes cu atît mai vîrtos, 

127

pe urmă se trase cu scaun cu tot mai lîngă ea, o luă de 

după mijloc şi îi şopti în ureche vrute şi nevrute, iacătă, 

zicea, Anticristul şi-a găsit Maria Magdalena lui, în persoana 

unei femei cinstite şi cumpătate, şi nu într-o desfrînată, 

ca Preabunul, de la iubita căruia Iuda pizmuise pînă 

şi flecuşteţul acela de parfum ; fireşte că el nu se va arăta 

întru nimic zgîrcit cu drăguţa lui, o va înmiresma pe frumoasa 

văduvă cu ploaie aurită, dar să se ferească de el, 

căci de nu se va dovedi fără istov în dragoste, o va călca 

şi pe ea în picioare... Doar le scrisese celor din adunare 

că-şi va închina serbări, că se va dezmăţa, căutînd să cunoască 

toate plăcerile trupeşti de care n-avusese încă parte, 

şi se va afunda la fel de adînc în blestemăţie precum se 

înălţase odinioară în apropierea sufletului Domnului... 

Doamna Simon îl cuprinse şi ea cu braţul stîng pe ceasornicar, 

se simţi cotropită de aleanul după toate la cîte renunţase 

în anii aceştia lungi de singurătate, dar mîna îi alunecă 

totuşi de pe spinarea ereticului, zicîndu-şi că numai 

o tîrfă s-ar putea dărui unui bărbat din prima zi de cînd 

s-au cunoscut şi după cîteva pahare de vin ; dar ţinea cu 

toate acestea la Bárány, şi îi dezmierdă gingaş obrazul cu 

vîrful degetelor. 

— Gata, nu te mai lăuda !... Ce Anticrist e acela care 

poartă cunună de ceapă ?... 

Dar Bárány nu era atent la vorbele ei : îşi afundă nasul 

între sînii mari, grei şi pietroşi ai femeii şi dondăni tulburat : 

— Maria Magdalena, te iau de nevastă... 

Acum braţele văduvei lui Simon Albert urcară din nou 

pe spatele ereticului, femeia îşi petrecu vîrful palmei de-a 

lungul şirei spinării acestuia, de parcă era iniţiată în arta 

ademenelilor şi farmecelor de amor, deşi o făcea doar din 

instinct ; Bárány o prinse totuşi în braţe, o duse în pat 

şi o culcă, dar în loc să se strîngă lîngă ea, se zbuciumă 

apoi poticnit prin preajmă, cîntînd cu glas mehăit cuvinte 

stranii, neobişnuite : 

— Vreau să te strîng în braţe precum o făcea cel mai 

mare dintre anticrişti, acel împărat dement care se apropia 

veşmîntat în piele de animal de fecioarele dezgolite 

legate de stîlp... 

Maria Magdalena îşi ascunse obrazul în palme, zîmbind 

ruşinată. 

128

— Nu se cade... În gura unui om serios vorbele astea 

sînt necuviincioase... 

Dar Bárány izbucni în rîs la auzul acestor cuvinte. 

— De ce-ar fi necuviincioase ?... Credinţa m-a silit 

odinioară să ucid orice dorinţă din mine ; dar iată, acum 

trupul meu a înviat din morţi, şi cere să fie despăgubit 

pentru anii irosiţi în zadar !... 

Se opri în sfîrşit lîngă femeie, descopcie unul cîte unul 

nasturii capotului înflorat cu motive turceşti, dar cînd 

văduva dibui după butonul veiozei, vrînd s-o stingă, el 

începu să răcnească că vrea lumină, cît mai multă lumină, 

de întuneric o să aibă el parte colo jos un milion de ani ; 

însă apoi schimnicul pogorît din munţi privi la femeie 

zîmbind unui alt gînd, căci văzu dintr-o dată cu ochii 

minţii poiana în care namila de veterinar se drăgostise cu 

zîna lîngă viţelul de jertfă, şi rîvni din toate mădularele 

ca şi Maria Magdalena să stea culcată în faţa lui îmbrăcată 

în costum de baie şi cu ochelari de soare ; dar mai apoi 

îi căşună pe neaşteptate altceva, porunci văduvei să aducă 

un lighean, să-i spele picioarele şi să i le ungă cu mir binemirositor, 

fiindcă el a bătut cale lungă, şi a ostenit, şi i 

se cuvine această cinste... 

Femeia avea deja unele amintiri legate de întoarcerile 

lui Simon pe două cărări, luă ciudata dorinţă drept toana 

unui bărbat abţiguit, tocmai de aceea îi dezlegă rabdătoare 

şireturile pantofilor, aduse un lighean, iar cînd Bárány turnă 

în el cei trei litri de vin care rămăseseră şi-şi afundă picioarele 

goale în lichid, ea începu să i le spele, să i le frece, 

mai întîi pe dreptul, apoi pe cel schilod, şi ochii i se împăienjeniră 

în răstimp de lacrimi. Se gîndea oare la Simon, ori 

i se făcuse milă doar de ea însăşi ?... Sau îl plîngea poate 

pe infirmul acesta, pe care soarta l-a azvîrlit în faţa ei, ca 

după atîta amar de văduvie să-i fie soţ şi fiu totodată ?... 

Deşi băut, Bárány îi observă lacrimile şi se proţăpi cu demnitate 

: 

— De ce plîngi ?... Ţi-am spus doar că Anticristului i se 

cuvine o Antimariemagdalenă pe măsură... Veseleşte-te dar, 

şi mîndreşte-te cu mine, căci eu sînt acea fiinţă a iadului 

căreia Dumnezeu, înainte de sosirea apocalipsului, i-a cedat 

pentru o clipă stăpînirea asupra lumii... Şterge-mi dar picioarele 

cu părul tău, iar apoi ne vom duce frumuşel la cul- 

129

cărică... Ne vom înfunda între perinile moi şi curat-mirositoare 

şi ne vom reaminti de cuvintele înţelepte ale apostolului 

: ci fiecare este ispitit, cînd este atras de pofta lui 

însuşi şi momit... Apoi pofta, cînd a zămislit, dă naştere 

păcatului ; şi păcatul odată făptuit, aduce moartea... Auzi, 

Maria Magdalena ?... Păcatul nu zămisleşte copii, ci moarte 

!... Şi, dacă-i aşa, nouă ne stă în putere să nimicim chiar 

şi numai drăgostindu-ne, aşa cum se cuvine unei perechi 

mîntuitoare, ca noi... Ce zici de asta, Maria Magdalena ?... 

O privi vlăguit, cu gura strîmbă pe femeia care, îndeplinindu-i 

pînă şi cea mai capricioasă dorinţă, îşi apăsa părul 

încărunţit înainte de vreme, dar încă bogat şi frumos, 

de picioarele strălucind de vin ale Anticristului, în vreme 

ce spinarea îi tresălta de spasmele plînsului înăbuşit...

După prima comuniune 

Cartea Terézei 1. 

În zilele pătimite pe care le petrecuse alături de soţul ei, 

dar chiar şi înainte, şi chiar după aceea, în vremea zbuciumului, 

era o binecuvîntare să-şi evoce anii cînd era încă 

fetiţă. Îi apărea atunci în faţa ochilor casa din Baia Mare 

şi colonia funcţionarilor, unde se întîmplaseră cu ea atîtea 

minuni, unde avusese parte de viziuni minunate, căci în 

drum spre şcoală dădea cîteodată chiar peste cinci-şase pictori, 

pe care îi putea urmări la lucru. Aici nu numai bolta 

cerului părea mai albastră şi viaţa mai îngăduitoare decît 

pe alte meleaguri, dar pînă şi frunzişul pomilor strălucea 

parcă mai diafan, scăldat într-un verde mai fraged, poate 

din pricina nitrogenului ce se înălţa din coşurile fabricii de 

vopsele. În buza coloniei se întindea sub coasta dealului 

un parc de mai multe pogoane, în care băieţii şi fetele se 

jucau laolaltă de-a hoţii şi vardiştii, se piteau prin tufăriş, 

pînă se însera şi taţii lor, deprinşi cu disciplina strictă a fabricii, 

începeau să-i cheme acasă cu fluierături ascuţite, pe 

fiecare cu semnalul său. În astfel de momente ai fi zis că 

parcul se însufleţea de un stol de păsări care piuiau, cîntau, 

se bucurau ori replicau indignate, după tîlcul chemărilor 

ce le fuseseră adresate, de promiteau mîncare şi cuib cald ori 

laţ lipicios. Mecanicul-şef al fabricii, domnul Augustus, 

stătea deja pe treptele vilei sale, ţinînd ascuns la spate 

gîrbaciul de cîini, iar dacă la sunetele fluierului cu trei ţevi 

Jaki şi Viki, cei doi ştrengari, nu veneau în goană, pornea 

în urma lor şi îi mîna din desiş către casă cu şfichiul biciului. 

În mijlocul parcului se făloşeau trei meri aurii, toamna 

fructele mici şi coapte străluceau printre ramuri ca nişte globuleţe 

; în spatele caselor se întindeau, fixate pe suporturi 

teşite de lemn, sforile uscătoarelor de rufe, dar pe acestea 

Teréz nu le ţinea minte dacă nu i-ar fi evocat o amintire 

dureroasă şi totuşi plăcută : într-o zi băieţii se vorbiră, des- 

131

făcură dintr-o uscătoare nişte frînghii groase, le muiară în 

apă, traseră chiloţii de pe fete şi le bătură cu frînghiile 

pînă la sînge. Cînd fură chemate seara la casele lor, cîteunele 

aveau şezutul mînjit parcă de degetele murdare de 

cerneală ale unuia din ştrengarii ăia, dar nici că avu linişte 

colonia în seara aceea, răsuna toată de ţipete, de ziceai 

că se taie purcel în fiecare ogradă. Însă ea rămăsese 

pe dinafară şi din aventura asta, căci împieliţaţii de băieţi 

nu o îndrăgeau, cu firea ei sfioasă îi ţinea la distanţă, cu 

toate că dorea din ce în ce mai mult să fie capturată şi, în 

timp ce încearcă să scape din prizonierat, haiducii să se 

arunce asupra ei, să se ia cu ea la trîntă, să-i gîdile gîtul 

cu răsuflarea lor şi să aţîţe în ea presentimentele dătătoare 

de fiori pe care le simţea trezindu-se în fiinţa ei. Dar pa 

măsură ce le dădea mai insistent tîrcoale, băieţii deveneau 

iritaţi, pînă şi Józsi, fratele ei mai mare, se ferea din calea 

ei, iar ea se retrăgea atunci şi plîngea în hohote, simţindu-se 

excomunicată. 

Tatăl ei, Vecserda József, era un om trupeş, blajin, muncitor 

corect şi dintr-o bucată, sociabil şi devotat colectivităţii, 

care rămăsese totuşi oarecum în afara cursului vieţii. 

Încă de tînăr suferise de ochi, după doi ani de studii abandonă 

institutul economic şi, negăsind de lucru în Cluj, se 

angajă în Baia Mare ca magazioner. Despre domnul Wolf, 

cel care îl angajă în fabrică, se spunea că îi poartă fiecărui 

muncitor de grijă, dar îl dă afară imediat pe oricine 

la cea mai măruntă abatere. Izgonise bunăoară din fabrică 

o fată frumoasă, dar plăpîndă de spate care, pe lîngă 

munca ei de laborantă, picta în timpul liber şi-şi oferea 

muncitorilor acuarelele pentru cîţiva lei. După ce află lucrul 

acesta, domnul Wolf o concedie pe dată, o petrecu pînă 

la poartă, urlînd în răstimp că nu are nevoie de paciaure 

culturale, care să ciupească din banii pe care el îi plăteşte 

angajaţilor săi, iar cînd fata scăpă din mînă blocul de desen, 

se aplecă şi aruncă în urma ei picturile : zvîrli cît colo 

din curtea fabricii crîmpeiele de pădure din Baia Sprie, 

malul Săsarului, căscioarele scunde şi zugrăvite în culori 

pastel din Baia Mare şi trînti în cele din urmă poarta 

mohorîtă de fier. 

Dar Teréz îi putea trece cu vederea fapta aceasta haină 

cîtă vreme vedea întruna cămăruţele de mansardă cu aco- 

132

periş roş şi jaluzele verzi pe care directorul fabricii pusese 

să fie construite pentru funcţionarii săi, şi mai cu seamă 

pentru dactilografe. Privea zi de zi perdeluţele dantelate 

de-o palmă ce se iţeau deasupra coroanei brumării a merilor 

şi era atît de fascinată de imaginea acestor odăiţe de sub 

acoperiş, în tihna cărora îşi imagina că se desfăşoară aventuri 

romanţioase, implorări şi refuzuri sfielnice, sărutări şi 

îmbrăţişări, încît jinduia să înveţe şi ea dactiiografia, cu 

ajutorul căreia, după îndelungi strădanii, va ajunge poate să 

fie angajată în fabrica de vopsele şi să primească şi ea un 

astfel de „cucurigu”, cum erau numite mansardele în colonia 

funcţionarilor ; dar trebuia să treacă multă vreme 

pînă să-şi vadă visul împlinit... 

Patru ani urmă şcoala la maici, în Oradea. Mai tîrziu, 

ori de cîte ori îşi amintea, cînd cu bucurie, cînd cu strîngere 

de inimă, de acei ani, mijea ochii fără să-şi dea seama ; 

întorcîndu-se acasă în vacanţe, după umbletul prin coridoarele 

întunecoase ale mănăstirii, era pur şi simplu orbită 

de revărsarea de lumină, pînă şi împrejurimile casei erau 

inundate de strălucire, căci fabrica le furniza curentul electric 

pe gratis. Aceasta îi evoca din nou stingerea misterioasă 

şi atît de frecventă a becurilor pe culoarele şcolii de 

maici, din întuneric răzbăteau în astfel de momente şuşoteli 

complice şi tulburate, iar cînd cineva dibuia întrerupătorul 

şi se făcea iar lumină, perechi de fete se răzleţeau una de 

alta cu obrajii împurpuraţi, chicotind zădărîte... 

O dată a întrebat-o şi pe ea una din fete dacă nu doreşte 

să-şi aleagă o prietenă, şi îi arătă numaidecît o fătucă 

bălaie şi timidă, care rămăsese şi ea fără pereche ; se priviră, 

ghiciră în lăuntrul lor o pornire care depăşea nevoia 

unei prietenii intime, ceea ce le stingheri, dar în cele din 

urmă Teréz zise că ea e dispusă cu dragă inimă să lege cu 

oricine prietenie, dar să se i se spună mai întîi care sînt regulile 

jocului în doi. În loc de răspuns, micuţa codoasă 

făcu ochii mari, de parcă ar fi vrut să zică : eşti chiar atît 

de neroadă de nu ştii nici măcar asta ? — şi fugi rîzînd. 

Cuprinsă de dezamăgire şi de ruşine, Teréz îşi deschise 

mai bine ochii, începu să ia aminte la cele ce se petreceau 

în juru-i şi observă o mulţime de lucruri. Băgă de seamă 

bunăoară că două dintre surori se plimbă totdeauna împreună 

; una dintre ele avea trăsături frumoase, de fetiţă, iar 

133

Teréz îşi şi imagină că dacă ar trebui cu tot dinadinsul să 

iubească o fată, potrivit legilor de neînţeles ale şcolii de 

maici, atunci această Gertrude era cea care i-ar fi pe plac ; 

prea-frumoasa soror era însoţită mereu de o alta durdulie, 

cu obrazul roşu, s-ar zice că şi-l aburea întruna, ca să contrasteze 

şi mai mult cu albeaţa imaculată a gulerului ; nasul 

subţire şi ascuţit şi-l ţinea sus, cu trufie, iar Teréz notă 

chiar în jurnalul ei cu scoarţe pepit cît de lipsită de demnitate 

i se pare această legătură ; dar pesemne că cineva şi-a 

aruncat ochii în caiet, căci într-o seară, înainte de culcare, 

stareţa trimise după ea. 

— Mi s-a adus la cunoştinţă, fata mea, că ţi-ai şi îndreptat 

atenţia către cele trupeşti, în loc să-ţi aţinteşti privirea 

înspre chipul pătimit al Domnului nostru Isus. Îmi 

pare rău, dar mă văd nevoită să-l chem aici pe tatăl tău ! 

Stareţa fusese poreclită de novice Mater Dolorosa, 

fiindcă umbla cu chipul îndurerat, ţinîndu-şi mîinile încrucişate 

deasupra pieptului, de parcă lua asupra ei toate păcatele 

şi ispitele pe care le întrezărea între zidurile mănăstirii, 

iar în relaţiile cu ea Teréz păşise cu stîngul chiar din 

primele zile ale şederii sale : mama ei îi trimisese de acasă 

un tort minunat, încoronat cu o portocală dezghiocată în 

formă de rozetă, dar tocmai cînd pornise înăuntru de sub 

poartă, zorind cu grijă ca să nu-l scape, pe nesimţite se ivi 

deodată în faţa ei Mater Dolorosa, o opri din drum şi, ţuguindu-şi 

buzele ca o fetiţă, îi spuse : 

— O, ce tort frumos, cît e de ispititor !... Nu mi-l dai 

mie, Terike ?... Ei, lasă, văd că te-ai fîstîcit, dar îmi dai 

voie totuşi să tai o felie, nu-i aşa ? 

Şi se şi întoarse îndată înarmată cu un cuţit cu plăsea 

de argint şi, vrînd parcă să se răzbune pe cineva, ciopîrţi 

tortul cu atîta înverşunare încît portocala căzu pe jos, iar 

Teréz mai că scăpă din mînă tava de carton împreună cu 

rămăşiţele. Nu reuşi să înţeleagă nici mai tîrziu atacul 

acesta, nu ştia cu ce a atras asupra ei mînia stareţei, iar dacă 

voise doar să-i pună bunătatea la încercare, ce rost a avut să-i 

prăpădească minunăţia de tort, pe care ea intenţionase să-l 

aşeze în faţa fetelor, ca să se desfete cu vederea lui, înainte 

de a-l împărţi ? Mai apoi, cînd stareţa o dojenea fără vreun 

motiv oarecare, ba o punea să stea şi în genunchi pe dalele 

reci de piatră, Teréz bănuia deja că Mater Dolorosa nu o 

134

are la inimă, ceea ce îi sporea sentimentul pe care-l încercase 

şi acasă, printre tovarăşii de joacă, acela de a fi exclusă 

dintr-o comunitate. 

Dar descoperirile nu conteniră aici ; fetele şuşoteau 

despre tainice galerii întortocheate aflate sub mănăstire, 

spuneau că e de ajuns să loveşti pe alocuri pămîntul cu 

tocul pantofului, pentru ca bortele în care călugăriţele seduse 

şi-au îngropat plozii să prindă a răsuna profund şi 

tînguios ; se mai vorbea despre o soră frumoasă, cu nume 

spaniol, care fugise din mănăstire cu ibovnicul ei, aceasta 

fiind probabil pricina tuturor caznelor şi a severităţii exagerate 

care domnea în şcoală, fiindcă de atunci lumea le 

arată şi pe novice cu degetul, ca pe nişte făţarnice lunecînd 

tăcute înveşmîntate deopotrivă, ori ca pe nişte fufe... Dar 

cu toate acestea, Teréz se lăsă mai tîrziu înduplecată de 

Johanna, fetiţa din Mediaş, s-o pîndească pe una din surori, 

căutînd s-o surprindă în vreme ce se sărută cu preotul în 

grădină. Fata o tîrî după ea cîte o jumătate de zi, o smuci 

încoace şi încolo făcînd pe misterioasa cu degetul lipit de 

buze şi rotindu-şi ochii, dar Teréz nu reuşi să vadă nimic ; 

tocmai de aceea de-a dreptul se îngrozi cînd stareţa trimise 

şi după ea, laolaltă cu Johanna. 

— Ştii oare, fata mea, cum a spus Domnul nostru Isus 

Cristos : dacă ochiul tău drept te face să cazi în păcat, 

scoate-l şi leapădă-l de la tine, căci este spre folosul tău 

să piară unul din mădularele tale, şi să nu-ţi fie aruncat tot 

trupul în gheenă ! 

Şi, gironindu-şi degetul arătător şi cel mijlociu în chip 

de furcă, le apropie ameninţătoare de chipul Terézei, dînd 

parcă să-i scoată cu mîna ei ochiul de rea-ispită, apoi îi 

porunci fetei să îngenuncheze pe dalele de piatră şi să rămînă 

astfel pînă o va dezlega de pedeapsă. Vecserda József, 

picat tocmai atunci în vizită, îşi găsi copila îngenuncheată, 

întocmai ca şi ultima dată, cînd stareţa îl chemase din 

cauza însemnării din jurnal, şi stătu lîngă ea cu compătimire 

îndurerată ; pantofii îi scîrţîiau sub povara trupului 

enorm, deasupra nasului gros şi coroiat de armean ochii 

priveau cu bunătate zîmbitoare la stareţă. 

— Dar o s-o doară genunchiul, zise el îngrijorat. Menajaţi-o 

pe sărăcuţa, dacă se poate... 

Mater Dolorosa rămase însă fermă şi dîrză. 

135

— Nu uita, domnule Vecserda, cu piatra putem ascuţi 

nu numai unelte : se şlefuieşte cu ea şi sufletul !... 

Dar n-au fost chiar toate rele la maici ; avură parte şi 

de momente de linişte şi pace, cînd glasul sufletului se 

înălţa ca o boare dintre zidurile groase ale mănăstirii, iar 

făgăduinţa unei vagi fericiri ce va să vină le pătrundea pe 

fiecare dintre fete, făcînd-o să devină răbdătoare şi iertătoare 

şi să uite de severitate, sau poate că tocmai şicanele 

şi disciplina întăreau credinţa că cel ce ajunge să biruie 

aici, va dobîndi cu adevărat totul. Pe Teréz o făcu fericită 

mai cu seamă faptul că, deşi lumea o ţinea într-ascuns de 

prostuţă, reuşi de cîteva ori să-şi facă remarcată agerimea 

la probele de inteligenţă. De pildă, se jucau de-a călătoria 

în jurul lumii, trebuia să arăţi pe hartă unde se află cutare 

ţară ori cutare oraş ; veni astfel vorba într-un rînd de 

Köln, iar sora Gitta, care preda în afară de geografie şi 

limba franceză, întrebă după ce e vestit oraşul acesta. 

Johanna zise pe dată că după domul din Köln, pe urmă 

se aşternu tăcerea ; atunci Teréz ridică două degete şi spuse 

că după apa de colonie. Sora Gitta încuviinţă cu drăgălăşenie 

admirativă : 

— Aşa e, fetiţo, ai nimerit-o straşnic ! 

Urmă apoi iar o vacanţă petrecută acasă, împreună cu 

Józsi, la care nici ea n-ar fi putut spune de ce ţinea aşa 

de mult, de parcă şi vedea în el pe viitorul oblăduitor şi 

ocrotitor, cu toate că tocmai fratele ei era cel care o dădea 

mai abitir la o parte şi o excludea din joaca băieţilor. De 

sus, de pe acoperiş, serile puteai cuprinde cu privirea valea 

scăldată într-o lumină gălbuie, de pucioasă, iar cînd acceleratul 

de Satu Mare trecea în viteză la nouă şi un sfert pe 

sub dealuri, trezind tot ţinutul cu zgomotul său, ferestrele 

trenului lunecau strălucind pe fundul văii. Pe-atunci Teréz 

nici nu bănuia că se apropie războiul, că fabrica de vopsele 

va fi declarată uzină de război şi că în locul domnului 

Wolf va ajunge director legionarul Augustus, vecinul care 

îi aştepta în fiecare seară pe Jaki şi pe Viki cu gîrbaciul în 

mînă, după ce sufla de mai multe ori în fluierul său cu trei 

ţevi ; nu ştia că tatăl ei, Vecserda József, simţindu-şi pe 

nepusă masă pîinea primejduită, va ciocăni umil dar şi cu 

oarecare familiaritate în uşa noului conducător şi-l va întreba 

dacă-şi mai aduce aminte de zilele în care, cot la cot, 

136

îi îndemnaseră pe muncitori la grevă din pricina orelor 

suplimentare; şi n-avusese cum să vadă privirea fixă pe 

care la auzul întrebării vecinul cu harapnic o aţinti undeva 

deasupra creştetului magazionerului trupeş aşteptînd 

zîmbitor, unul dintre cei mai cinstiţi şi de încredere oameni 

ai fabricii, şi spuse articulînd răspicat silabele : — Domnule 

Vecserda, de aici, de sus, omul le vede pe toate altfel ; te 

rog foarte mult ca de acum înainte să nu uiţi asta, e-n propriul 

dumitale interes, domnule Vecserda ! 

Teréz n-avea habar de toate aceste lucruri, ea tocmai se 

pregătea de confirmaţie. Mama ei o trimisese la Polyák ca 

să cumpere zece metri de panglică roz ; întorcîndu-se prin 

parc spre casă, se opri fascinată la vederea „cucurigurilor” 

în care locuiau dactilografele şi, maşinal, începu să înfăşoare 

rotocolul de panglică desfăcut la un capăt pe trunchiul 

unuia dintre merii aurii. Pe-atunci începuse deja să 

citească pe furiş cartea lui Szomaházi *, iar acum îşi 

zise suspinînd că domnişoara Lehman Vilma locuise pesemne 

şi ea într-un astfel de castel de turtă dulce cu acoperiş roş, 

înălţat deasupra coroanelor brumate ale merilor, cînd primise 

vizita domnului Honti, venit s-o ceară în căsătorie. 

Şi cît de frumos povesteşte autorul despre maşina de scris : 

„Mişcările ceremonioase ale directorului general erau dezminţite 

de privirea sa, înflăcărată de o stranie strălucire...” 

Această reverie prematură o înspăimîntă însă, de parcă ar 

fi fost silită să fugă din calea pretendentului nevăzut, 

ajunse acasă gîfîind îmbujorată, iar cînd mama ei o întrebă 

dacă a găsit panglică la mercerie, rămase cu gura căscată 

şi abia atunci îşi dădu seama că înfăşurase toţi cei zece 

metri de panglică pe trunchiul pomului şi îi lăsase acolo... 

Aceste zile frumoase fură însă urmate de vremuri tulburi, 

Teréz pricepu doar mai tîrziu tîlcul celor ce se petreceau. 

După ce fabrica de vopsele fu declarată uzină de 

război, la 8 septembrie 1939, adică la o săptămînă după ce 

trupele germane invadaseră Polonia, poarta, precum şi gardul, 

împreună cu clădirile înconjurătoare, erau deja păzite 

de soldaţi. Toată lumea deveni suspectă, se strîngeau date 

despre fiecare, de pildă cu cine întreţine relaţii şi în ce mă- 

* Szomaházy István (1864—1927) — scriitor maghiar, autor a numeroase 

romane de „divertisment”. 

137

sură ar fi dispus să participe la acţiuni de sabotaj. Într-o 

dimineaţă santinela scociorî cu baioneta în ciorba de prînz 

pe care Vecserda József şi-o ducea în sufertaş ; acesta trebălui 

apoi toată ziua prin magazie cu demnitatea rănită, 

dar zîmbitor : nu putea înţelege defel această îngrijorare 

exagerată şi i se părea caraghios că pînă şi cratiţele sufertaşului 

sînt suspectate c-ar tăinui manifeste ori explozibil. 

Şi totuşi, la o lună după Dictatul de la Viena, se întîmplă 

nenorocirea, fără să se afle vreodată ce anume a 

provocat-o : în adîncurile tăcerii şerpuiau probabil fitilurile 

răzbunării, din Regat sosiseră chiar în mai multe rînduri 

ştiri despre acţiunile de sabotaj la care partidul comunist 

aflat în ilegalitate îi îndemnă pe muncitorii din industria 

de război, pentru a preîntîmpina tîrîrea ţării în 

conflagraţie. Fusese un spectacol cumplit, dar cu toate 

acestea, pe undeva, interesant ; secţia de nitrogen se nărui 

în cenuşă, dar exploziile avariară întreaga fabrică, ba chiar 

şi cvartalul de locuinţe ; acoperişurile a vreo şase dintre 

odăiţele de la mansardă fură rase de suflu, de crengile merilor 

atîrnau petice de perini sfîrtecate, fulgi se învîrtejeau 

şi se aşterneau albi pe solul negru, aerul era greu, iar Teréz, 

împreună cu copiii, se uita la soare prin cioburi de 

sticlă înnegrite de funingine, ca în vreme de eclipsă ; ea 

n-avea de unde şti că tatăl ei suferise arsuri grave în timp 

ce, conştiincios, evacua depozitul, şi că nu mai avea de trăit 

decît cîteva ore în spitalul din Baia Mare, unde i se administrase 

oxigen zi şi noapte... 

Îşi luaseră aşadar zborul cocoşii himerici cu aripi roşii, 

cele cîteva „cucuriguri”, Teréz nu prea mai trăgea speranţe 

că va ajunge vreodată dactilografa de care urma să se amorezeze 

bogatul director proprietar-de-vilă-şi-maşină, pentru 

a-i cere apoi mîna. Curţile şi grădinile fură năpădite de 

spuză şi de pulbere duhnind a pucioasă, aburii înecăcioşi ai 

ploii de foc se mai simţeau chiar şi după zile şi săptămîni, 

iar cînd Teréz împreună cu mama ei şi cu Józsi puseră să 

încarce mobila şi celelalte bunuri ale lor într-un camion, 

pentru a se muta din locul acesta blestemat în Oradea, la 

un unchi din partea mamei, fata se căţără în vîrful boccelelor 

şi se ciuci acolo cu spatele la direcţia mersului, privind 

şi acum parcul, livada, copacii cu ramuri opărite şi acope- 

138

işurile surpate ori răvăşite ale mansardelor. Tîrşindu-şi picioarele, 

nenea Márton, armeanul cel mititel, apăru din penumbra 

verzuie a căsuţei cu grădină şi, în vreme ce ei îşi 

cărau înăuntru lucrurile, îi întrebă rîzînd şi strîmbînd din 

nas : 

— Ce miros aţi adus cu voi ?... Îmi vine să vohmit ! 

Şi începu să-şi mişte buzele groase şi răsfrînte, de parcă 

ţinea între dinţi o minge mică, albastră şi i-ar şi veni să 

„vohmite”. Pentru început n-avură încotro, trebuiră să se 

strîmtoreze în căsuţa cu două camere şi bucătărie împreună 

cu unchiul bătrîn, dar nu se plînseră. Teréz se înscrise la 

şcoala de comerţ, dar o abandonă curînd, banii nu le ajungeau 

şi pentru taxe şi, în afară de asta, atît maică-sa cît şi 

nenea Márton aveau nevoie de ajutorul ei, căci boleau întruna 

; vedea de ei, îi îngrijea pe amîndoi ; între timp învăţă 

dactilografia şi stenografia la un curs de şase luni şi se 

angajă la secţia de contabilitate a „Aluminei Maghiare”. 

Zi de zi, opt ceasuri interminabile bătea la maşină miile 

de rapoarte privind extracţia, referate şi situaţii de tot 

felul ; simţea că se înăbuşă în camera neaerisită, şira spinării 

îi amorţea şi începu curînd să-şi dea seama că tot ceea ce 

citise despre maşina de scris şi despre Lehman Vilma, fiica 

norocoasă a portarului din strada Prater, nu fuseseră altceva 

decît poveşti de adormit copiii, iluzii amăgitoare, şi 

că nu există pe lume corvoadă mai trudnică şi mai gîrbovitoare 

decît să baţi la nesfîrşit în clape şi să asculţi ritmul 

obsedant al textului tehnic, searbăd şi plictisitor, pînă 

ajungi să simţi că-ţi cad pietre de sub degete pe duşumea. 

Dar veniră şi zile în care într-ascuns nădăjduia totuşi 

că se va întîmpla ceva, că sîrguinţa şi cinstea ei îşi vor afla 

răsplata, silind-o să admită că numai soarta e de vină 

pentru faptul că ea a devenit neîncrezătoare, fiindcă, iată, 

în viaţă poţi avea parte şi de evenimente ieşite din comun, 

ba chiar de-a dreptul incredibile, care sînt în măsură să 

schimbe totul în bine. Şi de ce nu ? De vreme ce traiul e 

searbăd şi monoton, o zi fiind întru totul asemănătoare 

celei de dinainte şi celei următoare, înseamnă că minunea ar 

fi cel mai firesc fenomen al vieţii noastre ! Însă directorul 

intreprinderii miniere, Kolompár Antal nu semăna defel cu 

domnul director Honti. Era lălîu, grohăia ca un porc în 

139

timp ce dicta şi împrăştia în juru-i duhoare de mahorcă ; 

dar năravul său cel mai nesuferit era să se aplece la fiecare 

alineat nou peste Teréz şi să exclame apoi înfuriat, ca şi 

cînd cineva i-ar fi răstălmăcit dinadins vorbele : 

— Dar aşa nu e bine !... Asta-i o tîmpenie !... 

Pilindu-şi unghiile, Teréz, tulburată, încerca uneori să 

şlefuiască şi să pună cap la cap şi cuvintele pe care le-ar 

rosti în cazul cînd directorul s-ar năpusti asupra ei cu 

trupul său lălîu şi cu răsuflarea-i duhnind a trabuc, pentru 

a o sili să-l iubească. Prima frază potrivită, pe care o reţinuse 

din cartea lui Szomaházi, suna astfel : — Nu puteţi 

să-mi faceţi una ca asta — ar fi nedemn de dumneavoastră 

! —, pe urmă îşi aduse aminte de alta, mai plină 

de amor propriu, pe care urma s-o rostească înlăcrimată, 

împotrivindu-se „cu pieptul tresăltînd” asediatorului : — 

Domnule, nu abuzaţi de situaţia unei fete simple, dar inocente 

şi oneste ! 

Dar după un timp i se păru ciudat tocmai faptul că 

nici măcar domnul Kolompár nu o bagă în seamă, nici 

măcar el nu vede femeia din ea, nu-i apreciază nici măcar 

curăţenia ori parfumul cu care se străduieşte să schimbe 

mirosul rînced şi muced al cămăruţei şi exalaţiile grele ale 

însuşi trupului său mătăhălos ; nu o învredniceşte barem cu 

un zîmbet, cu un gest, cu un gînd, cu o vorbă amabilă la 

adresa rochiei sale noi, a pălăriei cu bucheţel de trandafir 

pe care o transformase de curînd, sau, mai cu seamă, la 

adresa femeii care bate opt ore la maşina de scris, dar, în 

afară de asta, e dornică şi de o vorbă bună, de apreciere... 

Colegele rîdeau de ea pe înfundate, vedeau că deşi 

noua „păpuşă” e frumuşică foc, nu se pricepe defel să cocheteze, 

să facă ochi dulci, ceea ce poate tăia chiar şi elanul 

unui fustangiu notoriu, darmite şefului, care e îndrăgostit 

şi acum de nevastă-sa, cu toate că dumneaei îi împodobeşte 

fruntea cu ditamai coarnele, că te şi miri cum de poate intra 

pe uşa biroului fără să-şi sucească gîtul... 

Într-o bună zi se întîmplă totuşi, în fine, ceva „ieşit 

din comun” : printr-un curier, directorul îi trimise acasă 

un bilet cu cîteva rînduri, prin care îi cerea să revină la 

birou la ora opt seara, pentru că trebuie să formuleze o 

scrisoare către minister. Ea nu bănui nimic, îşi zise că astfel 

de convocări sînt la ordinea zilei, însă cînd ajunse după 

140

pregătiri îndelungi în biroul directorial al „Aluminei Maghiare”, 

se şi opri locului ; domnul Kolompár îmbrăcase un 

costum de culoare închisă, picioarele şi le vîrîse în încălţări 

noi ; era palid şi cu privirea fixă, sticloasă, purtînd parcă 

urmele unei suferinţe încercate pesemne de curînd ; la vederea 

dactilografei zîmbi totuşi, o ajută să-şi dezbrace pardesiul, 

apoi îi făcu semn să se aşeze aproape de masă ; 

scoase o sticlă de coniac şi două păhărele, dîndu-l îndată 

duşcă pe-al său, fără să ciocnească. Toate acestea se petrecură 

atît de repede încît Teréz rămase cu păhărelul între 

degete, privind la el ca la un degetar de aur, cînd directorul 

îi atinse umărul zîmbind amar : 

— Nu mai fi aşa de timidă, fetiţo... Şi să nu-ţi închipui 

acum că va urma cine ştie ce scenă-şablon din romanele de 

doi bani cu care ţi-ai burduşit căpşorul acela adorabil... Ei, 

hai, nu te mai uita aşa la nenea directoru’... Deci, cum 

ziceam, nici pomeneală că eu aş fi descoperit în dumneata, 

de pe o zi pe alta, pe „păpuşica” seducătoare, care trebuie 

să se culce cu şeful ei fie şi din „spirit sportiv”, dacă nu de 

altceva... Treaba-i mult mai serioasă, scumpa mea... Şi 

dacă n-ai fi aşa de tinerică şi de simpatică, nu m-aş simţi 

dator să-ţi dau explicaţii pentru această convocare inopinată, 

dar dumitale am să-ţi destăinuiesc acum cea mai mare 

taină şi durere a mea : soţia m-a înşelat... soţia mea, pe care 

am divinizat-o, pe care am ţinut-o mai presus decît toate 

femeile din lume... Iar eu m-am hotărît ca, din răzbunare, 

să-mi iau revanşa pentru toate acestea cu mătăluţă... Am 

să te fac secretara mea, am să te îmbrac, şi ne aranjăm 

undeva o cameră mobilată mititică şi frumuşică, ca să ne 

putem vedea din cînd în cînd... Eu sînt un bărbat discret, 

în mine poţi avea toată încrederea... 

Se ridică în picioare, veni lîngă Teréz şi, aplecîndu-se 

aproape furios asupra ei, de parcă îl scosese deodată din 

sărite că e nevoit să se explice atît în faţa unei mărunte 

dactilografe, începu să-i desfacă cu mîini tremurînde nasturii 

taiorului şi apoi pe cei ai bluzei. Teréz sări în picioare, 

scăpă din mînă păhărelul plin cu coniac şi, trăgîndu-se 

de-a-ndăratelea înspăimîntată, căzu peste raftul de cărţi în 

care se înşiruiau tratate tehnice şi lexicoane voluminoase ; 

Kolompár era la fel de înfrigurat, poate chiar mai mult 

decît ea, capul său pluti spre fată ca un glob de sticlă in- 

141

candescent, cînd Teréz scoase la iveală fraza de multă 

vreme pregătită, ca pe un pistol de-un deget pe care-l ţinuse 

pitit în sîn : 

— Domnule... nu abuzaţi de situaţia unei fete simple, 

dar inocente şi oneste ! 

La auzul acestor cuvinte, directorul se opri, rămase cu 

gura deschisă, speriat, cu chipul schimonosit de un zîmbet 

uimit şi ironic. 

— Nu mă înnebuni, îngeraşule... Doară nu vrei să spui 

că eşti neprihănită... că n-ai avut încă de-a face cu un barbat 

?... 

Dar zărindu-i ochii curaţi şi temători strălucind acum 

de lacrimi şi demnitatea-i răzvrătită, îşi dădu seama că 

Teréz mai e într-adevăr fată mare, se întoarse la birou, se 

rezemă peste el şi începu să rîdă în hohote, să-şi rîdă homeric 

de sine însuşi, de parcă fusese încornorat de două ori 

în decursul unei singure zile ; băgă apoi mîna în buzunar 

şi îi zvîrli fetei cheia cu care încuiase adineaori poarta 

clădirii. 

Mama ei bolea de luni de zile cu rinichii, nenea Márton 

ieşea şi el din ce în ce mai rar în curte, mai tot timpul 

şedea lîngă sobă şi-şi privea gleznele umflate cu o tristeţe 

rudă cu nepăsarea. Teréz îşi petrecea toată după-amiaza şi 

seara îngrijindu-i, dar şi dimineaţa, cînd trebuia s-o schimbe 

pe maică-sa şi să vadă de unchiaş înainte de plecarea la birou 

ceasurile treceau ca fulgerul, iar de cînd Józsi se înscrisese 

la Facultatea de drept din Cluj, nu mai avea pe nimeni s-o 

ajute. La birou i se păru că colegele ghiciseră ceva din încercarea 

de apropiere a directorului, şi se aşternu de-atunci 

tăcere în juru-i, iar cînd domnul Kolompár îi dicta, ea nu 

îndrăznea să-şi ridice în răstimpuri privirea spre el, aştepta 

să vadă cum se vor termina toate astea, întrebîndu-se 

dacă n-ar fi poate mai bine să-şi caute de lucru în altă 

parte. Dacă rămîne aici, va ajunge să fie exclusă cu totul 

din cercul colegelor, aşa cum fusese înlăturată odinioară 

din joaca fetelor şi băieţilor şi, apoi, la maici, din „conspiraţia” 

colegelor ; pesemne că aşa i-e scris, să se simtă 

în lume pururi însingurată, să se acopere cu marama supu- 

142

şeniei şi a tăcerii suferinde, după cum a îndemnat-o Mater 

Dolorosa... Cîteodată o încerca gîndul să se ducă la fete şi 

să le istorisească de-a fir a păr toată tărăşenia, aşa cum 

s-a întîmplat, ca să le convingă că şi-a apărat, şi-a păstrat 

nevinovăţia, dar i se păru că aceasta ar însemna un 

adevărat atentat la adresa directorului, ceea ce o înspăimîntă, 

şi preferă să păstreze tăcerea... 

Dar viaţa care trecea năvalnic pe lîngă ea rezolvă şi 

destinul ei : „Alumina Maghiară” fuzionă cu o altă societate 

minieră şi îşi mută sediul la Debrecen, aşa că Teréz 

trecu la Direcţia Apelor, tot ca dactilografă. Nenea Márton 

muri în primăvara cînd ea îşi schimbă locul de muncă. Erau 

ani grei, de război, totul se dădea pe cartelă, se stătea la 

coadă pentru orice, iar cînd sirena începea să urle, nu era 

chip să-i părăsească pe cei doi oameni vîrstnici, chiar de-ar 

fi fost să se prăpădească împreună cu ei. Înainte de a închide 

ochii, unchiaşul se porni să vorbească, îl auziră spunînd 

: — Aici piatră peste piatră nu va rămîne, dragii mei, 

piatră peste piatră... Ah, cum îmi vine să vohmit... Se întoarse 

spre perete şi mai mişcă o vreme din buze, de parcă 

ar vomita într-adevăr, pe urmă se linişti şi înţepeni, toată 

grija înmormîntării căzînd pe umerii Terézei. După absolvire 

Józsi ajunse în colegiul avocaţilor din Cluj, publică 

chiar vreo cinci-şase articole din domeniul dreptului şi al 

moralei în Ellenzék *, dar pe acasă nu prea dădea, nici scrisori 

nu scria decît rar, deşi după o vreme îi apărură pînă 

şi nişte poezii. Teréz găsea că Józsi e foarte deştept şi că 

scrie frumos, cu toate că nu pricepu multe dintre raţionamentele 

expuse, apoi suspină şi-şi zise cu lacrimi în ochi : 

tatăl meu şi-a lăsat baltă studiile de economie, eu am abandonat 

liceul comercial ; poate că nici Józsi nu va avea perseverenţă 

suficientă pentru a ajunge scriitor sau poet ; parcă 

am trăi cu toţii în umbra unui blestem, nu ne putem asuma 

decît roluri de jumătăţi de oameni. Iar războiul a venit 

acum şi el să mototolească şi să arunce la gunoi multe 

planuri... 

Curînd Józsi îmbrăcă şi el uniforma de sublocotenent şi 

plecă pe front cu un batalion de infanterie. De la moartea 

* Opoziţia (mgh.) 

143

unchiaşului, Teréz era din nou în doliu ; serile, cînd auzea 

semnalul de stingere intonat de glasul melancolic al trompetei, 

i se strîngea inima în piept : se simţea văduvă de 

război, orfană de război şi soră de caritate într-o singură 

persoană. Paloarea chipului ei frumos strălumina din umbra 

basmalei cernite, mulţi bărbaţi chiar vedeau în femeia îndoliată 

pe văduva de război atrăgătoare şi-şi uitau privirile 

asupra ei, dar prin povara şi suferinţa asumate de bunăvoie 

ea căuta să se eschiveze poate tocmai din calea 

curtezanilor şi a perspectivei căsătoriei, dorind să-şi închine 

viitorii ani numai îngrijirii mamei bolnave şi propriei sale 

dureri. În drum spre servici intra în fiecare dimineaţă în 

biserică şi se ruga în şoaptă în faţa statuetei Fecioarei Maria 

pentru mama ei, pentru Józsi şi pentru honvezii care luptau 

pe front. 

Astfel se perindau zilele de război, cu muncă şi chin, 

în alarme aeriene şi aşteptări pe la cozi, în huruitul rău-prevestitor 

al avioanelor care îi aprovizionau în timp de 

noapte pe partizanii lui Tito şi în lumina scînteietoare 

galben-verzuie a rachetelor-trasoare globulare. Multă vreme 

după aceea îşi mai aminti de bocănitul tălpilor de lemn 

ale saboţilor, de roşeaţa vie a cărnii de cal şi de gustul 

pîinii din făină de nutreţ, coaptă parcă din grăunţe de tătarcă 

; îi răsunau în auz multe sudalme grosolane proferate 

cu accent transdanubian, iar în faţa ochilor îi apăreau răcani 

luîndu-şi rămas bun în gară, aplecaţi fiecare, în preajma 

garniturii fornăitoare, asupra cîte unui obraz de fată 

ori de femeie, vrînd parcă să se îmbete în clipa din urmă 

cu mireasma cunoscută şi dragă, cu roua lacrimilor ; îşi 

amintea de lumina orbitoare a rachetelor ruseşti, cînd tresărea 

din somn şi se repezea buimacă să smulgă de la fereastră 

perdeaua de dantelă, crezînd că a luat foc. Arar 

venea de la Józsi cîte o carte poştală, pe care trebuia s-o 

citească maică-si de nenumărate ori, „slavă Domnului eu 

sînt bine sănătos, nu vă neliniştiţi pentru mine, aveţi grijă 

numai de voi”, aşeza apoi bucata de carton gălbejită şi 

plină de amprente la vedere, pe noptieră, la căpătîiul patului. 

Cînd vedea bărbaţi zorind pe stradă cu apărătoare 

la urechi, gheboşaţi de gerul de douăzeci şi cinci-treizeci de 

144

grade, avea mereu impresia că sub paltoane ei ascund cîte 

un aparat minuscul de radio, la care ascultă fiecare mesajele 

tatălui, ale fratelui mai mare sau mai mic, venite de 

undeva din depărtări, de pe la cotul Donului, unde se duceau 

lupte „crîncene”. Nu era în stare să-şi imagineze războiul 

la adevărata lui dimensiune, vedea întotdeauna doar 

un răcan şi un cazac, gîfîind, rînjind însîngeraţi, rezemaţi 

unul de celălalt, şi clătina atunci din cap a necaz, neputînd 

pricepe de ce nu-şi dau mîna, de vreme ce sînt amîndoi 

atît de încrîncenaţi de sila războiului ; doar iubirea creştinească 

i-ar îndemna şi ea la conciliere, şi atunci Józsi şi, 

împreună cu el, alţi mulţi, mii şi mii de soldaţi s-ar putea 

întoarce la casele lor... 

Dar oricît de nefericit i s-ar fi părut traiul pe care îl 

ducea, avu parte mai întotdeauna de cîte o bucurie de 

care, aducîndu-şi aminte peste ani, putea zîmbi încîntată, 

iar înainte de a încheia acea căsătorie nedemnă şi umilitoare 

cu bărbatul pe care viaţa avea să i-l scoată în cale, 

soarta a dăruit-o cu prilejul de a întrezări şi chipul iubirii 

curate, dezinteresate, aparent romantice. Într-o după-amiază 

de sfîrşit de săptămînă, pe cînd, ostenită de orele suplimentare, 

traversa piaţa centrală în drum spre casă, se întîmplă 

cu ea ceva ca o nălucire. Intrase deja în vigoare Legea privitoare 

la evrei, în străvechiul tîrg de negustori pretutindeni 

pluteau, se roteau, apăreau şi se făceau nevăzute stelele 

galbene, iar Teréz se oprise în faţa unei vitrine micuţe, 

cugetînd la sensul misterios pe care-l avea pentru ea Magazinul 

maghiar creştin, nefiind în stare să înţeleagă ce-l 

mîna tocmai acum pe Seres Benjámin, proprietarul salonului 

de corsete să se fudulească cu aşa ceva. Pe-atunci nu mai era 

îmbrăcată în haine de doliu, purta pantofi cu talpa de 

plută, potrivit modei sărăcăcioase din anii aceia, un pulover 

de angora, iar capul şi-l înfăşurase cu o basma roşie legată 

în chip de turban. Şi, cum stătea colo în faţa vitrinei, simţi 

deodată nişte degete calde şi tremurînde atingîndu-i umărul. 

Cînd se întoarse, zări un soldat blond purtînd însemnul 

termenului redus pe braţ, cu faţa îmbujorată de emoţie, cu 

privirea zîmbitoare şi totuşi deznădăjduită, resemnată şi 

totodată revendicatoare, ori mai degrabă imploratoare. 

145

— Domnişoară, daţi-mi, vă rog, o fotografie ! spuse el 

cu glas întretăiat. Am lucrat pe o ambulanţă, v-am făcut 

semne de multe ori, dar n-aţi vrut să mă băgaţi în seamă. 

Iar acum plecăm pe front şi, cine ştie, poate că n-o să vă 

mai văd niciodată... Domnişoară !... 

Teréz doar acum observă că teteristul cel blond sărise 

dintr-un camion, care şi claxona după el, zorindu-l să pună 

capăt acestui început de întrevedere, aşa că scoase din 

geantă permisul de intrare de la servici, rupse din el fotografia 

la minut, micuţă şi destul de nereuşită, şi i-o întinse 

roşind adoratorului neobişnuit, pe care îl vedea acum 

pentru întîia şi, poate, pentru ultima oară...

Mrejele ispitelor cărnii 

La început Bárány era gelos, revenea acasă chiar şi de 

două-trei ori pe zi, făcea ţopăind înconjurul camerei, în 

căutarea intrusului. — Mi-am uitat portvizitul acasă, icnea 

el în cele din urmă şi se ducea la dulap, de parcă voia să 

dibuie după portvizit în vreunul dintre sacouri ; altă dată 

găsea alt pretext, dar femeia bănuia cauza adevărată a acestor 

dese reîntoarceri ; se obişnuise deja şi cu dorinţa care 

punea stăpînire pe Bárány în momentele sale de gelozie 

disperată, de o tîra cu sine în cameră chiar şi de la masa de 

bucătărie şi o îmbrăţişa rînjind, ca să se răzbune pe celălalt, 

care era nevoit să asiste neputincios la nuntire şi să ia 

la cunoştinţă că femeia asta îi aparţine. Pe cînd cobora apoi 

legănat strada Scării, îl cuprindea deja ruşinea din pricina 

bănuielilor sale reînnoite, şi-şi evoca de fiecare dată noaptea 

dintîi, cînd Maria Magdalena se purtase ca o fată mare 

şi îl rugase să-i dea pace dacă drăgosteala va fi pentru ea 

spăimîntătoare ori umilitoare, fiindcă se prea putea ca 

trupul să-i fi secat după atîţia ani de singurătate, dar nu, 

nu-i secase, şi tot ea stătea mai apoi îngenuncheată lîngă 

pat şi-i acoperea trupul bicisnic de sărutări şi îi şoptea vorbe 

fără şir, lăcrimînd de extazul fericirii recunoscătoare... 

Bárány nu ştia însă că femeia avea motivele ei să fie 

îngrijată, căci aceasta fusese poate una dintre puţinele împrejurări 

cînd drăgosteala o îmbucurase, cînd i-a fost dat 

să simtă plăcerea despre care vorbeau celelalte femei, plăcere 

de care nu prea avusese parte alături de Simon ; ea nu 

cunoştea decît bărbăţia brutala şi silnică, sforăiturile groase 

care o pătrundeau înfricoşătoare, de parcă în lupta zeloasă 

dar unilaterală Albi ar fi căzut de fiece dată horcăind secerat... 

N-o fi fost oare acesta motivul pentru care ea nu 

rămăsese niciodată însărcinată, nu aşteptase un bebeluş ? 

stătea ea pe-atunci ades pe gînduri, şi-şi mai amintea şi 

acum cum umblaseră de la un doctor la altul ; ea se muncea, 

şi se ruşina de sterpia ei în faţa soţului, apropierile lui 

Albi le lua drept demonstraţii ostentative, prin care băr- 

147

atul căuta să-şi dovedească virilitatea fără cusur, iar cînd 

porneau să răsune sforăiturile, începea să se roage în întuneric 

cu mîinile împreunate, rostind vorbele unei străvechi 

şi îndurerate invocaţii a femeilor nerodnice : 

— O, tată al milostivirilor, care dimpreună cu alte 

osînde abaţi asupra robilor tăi greşiţi şi biciul sterpiei, mărturisesc 

în faţa sfintei Tale Înălţimi prea-multele-mi păcate, 

de pe urma cărora nu mai sînt vrednică să zămislesc ; dar 

Tu eşti îndurător, Doamne, şi pe cei ce-şi ridică glasul spre 

Tine nu obicinuieşti să-i loveşti pe măsura faptelor lor, 

înnoieşte-ţi dar vechea milostivenie cu care ai făcut să rodească 

pîntecul secat al Sarei, căci nimic nu-Ți este Ţie 

cu neputinţă... 

Dar dacă Simon Albert fusese pretenţios, apoi Bárány 

era şi mai pretenţios decît el ; nopţile îi dogoreau pur şi 

simplu oasele, după cum îi mărturisise chiar de mai multe 

ori, deşi atunci cînd îl zărise la talcioc nu şi-ar fi închipuit 

una ca asta. Dimpotrivă, îi trecuse cu vederea infirmitatea 

pentru că îl crezuse om cumpătat, care nu numai că se 

abţine de la orice patimă dăunătoare, dar şi în dragoste 

ascultă doar de îndemnurile ocazionale şi cuviincioase ale 

trupului, căci mai multă bucurie îşi află în buna înţelegere 

conjugală decît în desfrînare... De unde şi-ar fi putut închipui 

că bărbatul îşi va urmări satisfacerea poftelor prin 

artificii migăloase, iar cînd ea se va codi să-i facă pe plac 

în toate, omul acesta, care dusese odinioară o viaţă cucernică, 

o va fulgera cu priviri ucigaşe... 

Dar situaţia deveni şi mai chinuitoare cînd, după cîteva 

poticneli, firea femeiască o dezise pe Maria Magdalena 

pentru totdeauna, deşi n-avea decît patruzeci şi cinci de 

ani. Bárány băgă de seamă uluit că de pe o zi pe alta femeia 

se înstrăinează de el, că se turbură şi-şi fereşte privirea 

pînă şi la auzul unei glume sau aluzii deocheate ; la 

nouă seara se şi vîră în pat, se înfăşoară în plapumă, se 

întoarce cu faţa la perete şi începe să „tragă la aghioase”, 

cum făcea şi Nánási Róza... Văzînd-o, Bárány sufla zgomotos, 

zdroncănea cu uşa, se cumpănea înfuriat dezbrăcîndu-se 

în mijlocul camerei şi privind la Maria Magdalena 

lui, care se lepădase de el ; alteori se prăvălea lîngă femeie 

şi o trezea din somn, ori se apropia pe furiş, fără o vorbă ; 

dar poate fi ceva mai torturant şi mai umilitor pentru un 

148

ărbat decît împietrirea ostentativă cu care soţia îi rabdă 

îmbrăţişarea ?... Ba, într-o seară se şi răzvrăti împotrivă-i, 

se propti cu talpa piciorului în pieptul bărbatului care o 

asalta, îi făcu vînt din preajma ei, se repezi apoi în faţa 

uşii şi rămase acolo multă vreme, doar cu cămaşa pe ea. 

— Între noi nu mai au ce căuta treburi dintr-astea, 

pricepe odată ! spuse ea cînd se întoarse în cameră. Trupul 

mi-a secat, şi numai cînd mă gîndesc la drăgosteală m-apucă 

sila !... 

Iar toate acestea veniră să se adauge la liberarea lui 

Mártonka, după doi ani petrecuţi la şcoala de corecţie ; băiatul, 

vrînd parcă să se răzbune, îl pîndea de dimineaţa 

pînă seara, îl aştepta în preajma atelierului, nu-l scăpa din 

ochi, îl petrecea pînă acasă şi se aşeza în faţa porţii ; nu 

putea face nici o mişcare fără ca Mártonka să facă aşijderi, 

iar dacă ceasornicarul stătea locului, se oprea şi el din 

drum, cînd mai departe, cînd doar la cîţiva paşi ; alteori 

se înălţa pe neaşteptate în faţa lui duhnind a cîrciumă şi a 

sală de aşteptare, dar nu spunea nimic, se uita doar la el, 

îl privea lung, încît ajunse să nu mai poată bea nici măcar 

o ceaşcă de apă fără să-i simtă privirea aţintită asupra sa ; 

chipul acela, odiosul chip al Nánásilor, era ameninţător 

prin aşteptarea mută şi ironică ce se citea pe el, iar cîteodată 

Bárány părea să desluşească chiar şi proorocirea unei 

judecăţi ce va să vină, ceea ce îl făcea pe băiat să fie atît 

de trufaş şi sigur de sine, în ciuda tuturor admonestărilor 

de pînă acum. După ce Bárány stătea de vorbă cu cîte 

cineva, Mártonka se şi repezea ca un uliu la omul străin şi 

începea să-l descoasă cu un aer îngrijorat ori ameninţător, 

căutînd să afle despre ce au vorbit, ce i-a spus tatăl său, 

la ce s-au învoit : îi ceruse ceasornicarului bani cu împrumut 

sau i-a adus camăta, îi vînduse ori căuta să cumpere 

ceva de la el ? — strîngea de bună seamă date împotriva 

lui. Şi de-ar fi ştiut măcar ce intenţiona să facă cu ele, ca 

să se poată pregăti de apărare !... Îl bătuse pînă şi gîndul 

să-l denunţe la miliţie pentru vagabondaj şi parazitism ; 

fugea din calea lui, trăgîndu-şi revoltat piciorul infirm pe 

asfalt, iar într-un rînd îi sări în faţă de sub poartă şi îl 

ameninţă cu pumnul : 

— Ce te tot ţii coadă după mine zi şi noapte ?... Oi fi 

vrînd să mă prazi ?!... Sau să-mi tai beregata ?!... Bagă de 

149

seamă, că după şcoala de corecţie urmează puşcăria, nemernicule 

!... 

Dar băiatul n-o luă la fugă, deşi trecătorii se strînseşeră 

roată în jurul lor ; stătea neabătut, cu mîinile împreunate 

la spate, sugîndu-şi buza de jos şi legănîndu-se întocmai ca 

pe vremuri, cînd era doar un ţîngău, îl privea zeflemitor 

pe bătrînul care ţipa de zor atrăgînd lumea ; în lipsă de 

altă senzaţie, oamenii se opreau din drum curioşi, dar se 

risipiră numaidecît, luînd vorbele ceasornicarului drept 

bombăneala unui nebun. Bárány se duse la atelier, dar nu 

fu în stare să lucreze, aceeaşi pornire care îl mînase îndărătul 

bancului de lucru îl îmboldi acum iar în faţa uşii, ca 

să bată apoi poticnit străzile, simţind că asupră-i se înstăpîneşte 

o spaimă atotcuprinzătoare : îşi simţea primejduite 

toate bunurile, banii împrumutaţi cu camătă de speculă, şi 

mai avea oare vreun rost să muncească, să urmărească cu 

privirea mişcarea şi strălucirea rotiţelor, de vreme ce el 

însuşi rămăsese în afara timpului, iar socotelile toate îi fuseseră 

înşelate ?... Cînd se întîmpla odinioară să aibă vreun 

necaz ori să fie hărţuit, se căţăra în vîrful străzii Scării, 

unde se putea ascunde îndărătul porţii zăvorîte şi a florilor 

din grădină şi să tragă chiar şi cîte un pui de somn, înainte 

de a se întoarce în atelier ; dar de cînd Maria Magdalena 

îi dăduse brînci, îndepărtîndu-l de la ea, unde să-şi mai 

caute alinarea ?... Împrejurimile casei îi păreau de-atunci 

răzoarele unui cimitir, ale căror flori se pleacă asupra unei 

gropi secătuite... După scandalul de pe stradă zori totuşi 

spre casă, repetîndu-şi în gînd cu îndărătnicie încă de pe 

drum că femeia va trebui să-l ajute şi să-l izbăvească de 

temeri, aşa cum făcuse mai demult, căci unei femei care 

iubeşte totul îi este cu putinţă... Şi cum de nu l-ar iubi pe 

el, cel care şi-a reînnoit nu numai propria viaţă prin această 

căsătorie, dar a primenit-o şi pe a ei, a aruncat pe foc mobilele 

mohorîte ce aminteau de trecut şi a comandat altele 

noi, mai moderne, mai îmbucurătoare ochiului, a înlocuit 

covorul întocmit din fîşii cu unul persan, i-a cumpărat din 

pachet american un capot de mai mare frumuseţea, cum 

puţine femei din oraş mai au... Dar în momentul cînd intră 

pe poartă şi o zări pe femeie, îl cuprinse un fel de lehamite 

: Maria Magdalena şedea pe scăunel în faţa verandei 

cu ciuperca de ţesut în mînă şi-şi mijea cu miopie ochii 

150

deasupra ramelor rotunde de sîrmă ale ochelarilor, baticul 

îi lunecase pe umeri, în picioare avea pîslari trei sferturi ; 

Bárány se opri stupefiat pe cărare : îl aştepta o bătrîna, pe 

care nu o mai văzuse !... 

Magdalena observă consternarea bărbatului şi, zîmbind 

cu drăgălăşenie, i se plînse că de la o vreme o ia cu frig 

chiar şi în bătaia soarelui, de aceea trebuise să se încotoşmăneze 

astfel, dacă voia să şadă niţel la aer, iar cînd se 

dezbără de paltonul răspeticit al lui Simon, pe care-l scosese 

pesemne dintre catrafusele din cămară, întineri parcă 

din nou, chiar şi zîmbetul şi sfiala îi erau ca în ziua încununării 

lui Bárány cu şiragul de ceapă ; dar pe el asta îl 

tulbură şi mai mult, nu ştia ce să mai creadă, s-ar zice că 

diavolul îi juca feste, căutînd cînd să-i stingă, cînd să-i 

aţîţe focul... S-o ia pe Maria Magdalena aşa cum e, ori s-o 

căznească şi s-o silească, pînă ce va redobîndi în ea pe femeia 

de dinainte ?... Nervii zdruncinaţi îl îmboldiră spre 

intenţia din urmă, dar cînd femeia se întoarse şi aşeză scăunelul 

mai încolo, felul în care-şi strînse cu gesturi bătrînicioase 

sculele de cusut fu de ajuns să-l ogoiască din nou, 

iar cînd îi zări şi ciorapii de bumbac de culoare cafenie 

spălăcită, intră în camera şi se trînti pe dormeză cu faţa 

în sus. 

— Doamne Dumnezeule, ce-i cu dumneata ?! Maria Magdalena 

stătea deja lîngă el. De ce n-ai spus că ţi-e rău ?... 

Bárány îşi ascunse obrazul în palme ; simţi în glasul 

femeii că aceasta s-ar învoi bucuroasă să facă cu abnegaţie 

pe infirmiera de nu-i mai putea fi amantă, ceea ce îl aruncă 

şi mai mult în braţele deznădejdii. 

— N-am nimic, spuse el cu glas sugrumat. Poate doar 

că-s din cale-afară de sănătos... 

Dar ştia de-acum că, torturînd-o în continuare pe femeie, 

vor ajunge să prindă ură unul faţă de celălalt şi nu vor mai 

avea în veci trai laolaltă. Trecuse prea puţină vreme de 

cînd îşi răvăşise dincolo căminul ca să-şi poată lua şi de 

aici tălpăşiţa de pe o zi pe alta, cu toate că ar fi avut 

bani şi de o cameră mobilată, dar ori de cîte ori îl bătea 

gîndul acesta, avariţia i-l alunga pe dată ; îi părea rău 

după mulţimea de lucruri cu care aranjase locuinţa aici, şi, 

în afară de asta, văduva lui Simon Albert era femeie vrednică, 

curată, sufla pînă şi firele de praf din cotloane, îi 

151

pregătea în fiece dimineaţă cămaşă proaspăt călcată, îi 

aducea cafeaua şi pesmeţii la pat, şi se pricepuse să fie 

drăgăstoasă, chiar cochetă, pînă cînd natura-i femeiască nu 

se lepădase de ea ; dar avea ea vreo vină că s-a întîmplat 

aşa, putea să se împotrivească legilor firii ?... Pretinzîndu-i 

una ca asta nu însemna oare să se contrazică pe sine, de 

vreme ce el nu mai credea de mult în minuni ?... 

Îşi asculta zbuciumul lăuntric, căutînd să ghicească de 

unde izvorăsc cuvintele astea împăciuitoare, zîmbi apoi ironic 

de propriu-i gînd : dacă voia să scape din situaţia asta chinuitoare, 

trebuia să-şi privească noua căsnicie cu alţi ochi, 

să n-o considere limanul din urmă al tihnei, ci doar ca pe 

o condiţie a acesteia : o tovarăşă de viaţă credincioasă şi 

înţelegătoare, care grijeşte de el şi ştie să închidă ochii dacă 

bărbatul va încerca să-şi aline de acum înainte nesaţul bolnăvicios 

al trupului ceva mai încolo, în desişul de case al 

oraşului, şi nu-i face scene atunci cînd el va întinde mîna 

după cîte un fluturaş, din cîţi roiesc cu duzinile chiar şi 

în jurul bancului său de lucru, că trebuie doar să zăvorască 

uşa ca să nu-şi ia zborul... Şi ce, parcă o să-l coste cine 

ştie ce să agaţe la ceas de seară cîte o fufiştină hoinară, 

odată ce pălărierul e plecat ?... O să-l coste ridicol de 

puţin, o nimica toată... Auzise de la chelneri şi şoferi că 

pentru o cină poţi pune mîna chiar şi pe cîte o studentă... 

Da, asta-i singura soluţie, îşi zise el cuprins de unda uşurării 

şi se ridică de pe dormeză, pregătindu-se să se întoarcă 

în oraş ; dar nici nu ieşise bine pe poartă că de sub un gard 

se ivi Mártonka şi-şi aţinti obiectivul aparatului fotografic 

asupra lui, iar el privea doar, pălind la faţă, uluit, întrebîndu-se 

ce naiba o mai fi scornit călăul acesta ca să-l prigonească 

; nu trecu nimeni pe-acolo ca să-i sară în ajutor, 

îi zbucni atunci un vaier din piept de parcă l-ar fi lovit 

cineva, porni iar, trăgîndu-şi din ce în ce mai repede 

piciorul după el ; mai tîrziu se aplecă după o piatră şi îl 

ţinti cu ea pe Mártonka, dar înainte de a o arunca îşi 

pierdu echilibrul, iar în clipa următoare se auzi zăngănit 

de geam spart. Din casele scunde apărură în fugă femei, 

copii, zilieri mătăhăloşi şi, bănuind în el pe atentator, se aruncară 

pe dată în urmărirea omului care o luase la goană 

ţopăind — Tu-ţi dumnezeirea mă-ti de cotonog ! tună 

deasupra hărmălaiei şi tărăboiului glasul unei huidume 

152

îmbrăcate în bluză marinărească. — Ăsta-i ăl de sparge 

noaptea becurile şi spală apoi putina !... Da-i scutur eu acum 

cojocul de-o sa-i mearga fulgii, ori îi frîng şi celălalt 

picior ! Îl apucă pe Bárány, dădu cu el de perete, pe urmă 

îi suci mîna la spate, îi băgă mîna în buzunar, scoase din 

portofel o hîrtie de o sută, scuipă în ea şi o vîrî apoi 

la loc cu deferenţă ostentativă. 

Se tîrî batjocorit şi zdrobit în josul străzii, de parcă 

i se aninase de gît un sac plin cu oase jilave ; îşi stupea 

furia şi durerea compătimirii de sine, îl lua din cînd în cînd 

cu sughiţuri din pricina plînsului năbuşit în piept, scrîşnea 

şi din dinţi, iar la un moment dat îl îndureră mai abitir 

gîndul că acel călău s-a ascuns de bună seamă pe-undeva 

şi contemplă acum hlizit înjosirea şi prădarea tatălui său ; 

dar calvarul acestei zile nu luase încă sfîrşit, trebuia să se 

ducă la talcioc, avea acolo întîlnire cu un bişniţar, care 

oferea spre vînzare o Doxă de aur cu capace duble pentru 

patru mii cinci sute, un preţ acceptabil ; judecînd după 

greutate, numai aurul din el făcea mai mult, şi spera să 

mai şi reducă ceva din preţ. Nu-şi putea permite să scape 

chilipirul ăsta, îşi zise el, chiar aşa călcat în picioare cum 

se simţea, şi, ajuns lîngă Sfatul regional, luă un taxi. 

Acum forfota talciocului îi păru din nou liniştitoare, îşi 

uită privirea peste valurile mulţimii pestriţe şi lărmuinde 

care unduia în susul şi în josul expoziţiei de mărfuri sărăcăcioase 

dar tentante, unde din vecinătatea sutienului alb 

rînjeşte spre privitor de pe foaia de ziar o placă dentară 

de-un roşu pal, iar lîngă masca de gaze stă tolănită într-o 

nemişcare resemnată o vulpe argintie. Cît ar fi fost de 

duzină gioarsele adunate aici, ele nu puteau fi atît de lipsite 

de valoare încît să nu le fie vreunui alt om de trebuinţă ; 

dar abia se calmase Bárány niţel contemplînd spectacolul 

cel multicolor, că în spatele său răsună glasul binecunoscut 

al habotnicului care-şi tîrşîia toată ziua picioarele pe străzi. 

— Fugi din calea lui, norod al meu, ca să nu te faci 

părtaş la fărădelegile sale şi să nu te ajungă şi pe tine 

osînda care va fi abătută asupră-i !... Căci Domnul grăit-a : 

vai, îmi voi afla mîngîierea lovindu-i pe zavistnicii mei, 

şi mă voi răzbuna pe-ai mei duşmani ! 

153

Sectantul cel ţicnit se foia printre oameni cu paşi 

mărunţi de arici ; Bárány se izbea de cumpărători, iar cînd 

i se păru că cel de-al doilea urmăritor al său care se ţinea 

după el ca o umbră e cît p-aci să-l ajungă, îşi tăie drum prin 

mulţime cu coatele ; bişniţarul îl recunoscu de departe după 

mersul său şontîc, îi veni în întîmpinare, îl duse ţinîndu-l 

de braţ la depozitul de fier vechi şi îi arătă Doxa atîrnată 

de lănţug ; ceasornicarul îşi ştergea încă faţa asudată cu 

batista, abia îşi putea veni în fire după noua scenă de 

adineaori, aşeză apoi minunăţia cizelată în palmă, o deschise, 

se uită în ea cu lupa, îşi trecu hîmîind greutatea de 

pe un picior pe celălalt, strîmbă din nas la vederea mecanismului 

şi îi înapoie misitului Doxa cu un gest chipurile 

indiferent ; Bárány şi omul cu bască se holbară din nou 

şi încă o dată unul la altul şi porniră în cele din urmă 

spre atelier, ca să facă tîrgul. 

După ce îi înmînă cei patru mii de lei şi rămase singur, 

cătă iar şi iar la ceas, cuprins de un simţămînt ciudat ; 

ba îi venea să-l înghită, ca să-i devină o părticică din trup, 

ba ar fi vrut să se încastreze el însuşi în rama groasă de aur, 

găsind în afacerea pe care o făcuse o compensaţie pentru 

calvarul său ; dar îl şi cuprinse îndată deprimarea, cumpăni 

ceasul de aur în palmă ca pe o bucată de metal lipsită 

de valoare, simţind că-l trec pînă şi năduşelile de nelinişte. 

Păi, ce preţ mai are pentru el bunăstarea, sau chiar bogăţia, 

cîtă vreme nu-şi poate afla tihna în nimic, iar toate cele 

din lăuntrul şi din afara sa se încîlcesc din nou, în ciuda 

belşugului ?... Se pare că nici pe el banii nu-l izbăveau de 

calicie, ci doar i-o modificau, îşi zise descurajat. Nu în 

lucruri, în suflet e hiba, cea care face ca bogăţia să devină 

apăsătoare, întocmai cum făcuse şi cu sărăcia, după cum 

n-are nici o însemnătate dacă îi aşterni bolnavului pat de 

lemn ori de aur... 

Anul acesta primăvara sosi brusc, toropind oraşul cu 

zădufu-i neaşteptat chiar şi în ceasurile serii ; asfaltul năduşea 

miros de cauciuc ars, iar oamenii se preumblau somnolenţi 

de colo pînă colo prin piaţa centrală. Aveai cîteodată 

impresia că strîmtele străduţe lăturalnice se înfundaseră, 

nemaiputînd înghiţi mulţimea învîrtejită în gîtlejul uriaş al 

centrului ; sportul de masă şi mişcarea GMA lansaseră moda 

154

treningurilor şi a tenişilor, tinerii forfotind vălmăşiţi pe 

trotuar păşeau cu bluzele înnodate în dreptul mijlocului 

ca nişte învingători osteniţi dar lefteri ai unei 

mari întreceri, iar muţenia lor aducea parcă a aşteptare : 

poate nu de băutură erau însetaţi, ci doar de o ploaie 

răcoritoare ; cîrciuma din piaţă zvîrlea în stradă larmă, 

clinchet de pahare şi lumină îngreuiată de aburi, înăuntru 

halbele de bere pluteau deasupra capetelor înmănuncheate 

în ciorchini ; oamenii mai simţeau în cerul gurii amărăciunea 

de fiere a pelinului de mai fermentat din paie şi, vrînd 

parcă să-şi clătească furioşi gîtul, se îndesau la bere, aşteptau 

înghesuiţi unul în sudoarea celuilalt ca tejghetarul să schimbe 

butoiul, în vreme ce muşteriii aşezaţi la mese suduiau şi 

smulgeau halbele pline din mîna chelnerului. Cînd berea 

se termină în sfîrşit, cei care aşteptaseră lîngă tejghea o 

luară bombănind spre ieşire, doar prin colţurile cîrciumii 

mai rămase ici-colo cîte o societate adăstînd la cinzeacă : 

Lado Laji, decăzutul ex-redactor al ziarului „Salariaţii 

secui”, tîndălea bodogănind printre mese, cu un teanc de 

reviste străine rare dar nu tocmai de ultimă oră sub braţ 

şi, sugîndu-şi trabucul puturos, stăruia să-i convingă pe 

cunoscuţi că tema trilogiei Ábel Tamási * o furase de la 

el ; un alt bărbat care îşi purta prin cîrciumi enormul său 

nas pătlăginiu, ca degerat, deşi se împrimăvărase, transmitea 

în maniera lui Szepesi ** meciul Brazilia—Ungaria, ţinînd 

în faţa gurii paharul în chip de microfon ; mai tîrziu, 

perechi de îndrăgostiţi îmbrăcaţi în lodene treceau alene 

pe străzile lăturalnice ronţăind biscuiţi ieftini din pungi de 

hîrtie ; se spunea că motocicliştii agaţă cîte o fată, o duc 

în Făget, iar dacă ea nu se arată dispusă la nimic, o lasă 

rîzînd în mijlocul pădurii ; se mai zvonea că într-una din 

nopţi salvarea transportase la spital o femeie beată, goală 

puşcă, care avea lipite de fese crengi şi frunze ; dar mulţimea 

asta ce se învîrtejea buimacă şi moleşită mai ştia şi alte 

istorii ciudate şi înspăimîntătoare ; deasupra tuturor poftelor 

* Tamási Áron (1897—1966) — scriitor maghiar, a cărui trilogie (apărută 

în 1932—34) avîndu-l drept protagonist pe Abel, fiul unor secui 

sărmani, i-a adus o mare popularitate. 

** Szepesi György (n. 1922) — reporter, foarte cunoscut pentru transmisiunile 

sale sportive, în perioada în care se desfăşoară acţiunea 

romanului. 

155

ei plutea atotstăpînitoare un alt simţămînt, şi mai sfredelitor, 

foamea erotică, deşi se prea poate că încercau doar să înece în 

ea toate celelalte ispite, pentru a nu mai simţi arsura fiecăreia 

în parte. Pe trotuar, cu paşi din ce în ce mai grăbiţi pe măsură 

ce orele serii se năpusteau spre miezul nopţii, lunecau perechiperechi 

prostituatele ieşite la vînătoare de bărbaţi, se vînturau 

de colo-colo aşteptînd să fie acostate şi aruncau cîte o 

privire în toate cîrciumile ; în atelierul unui reparator de 

stilouri, amenajat drept cuib de randevu, miliţienii de la 

secţia moravuri dăduseră peste mai multe sute de fotografii 

obscene şi primiră mandat de arestare împotriva tuturor 

fetelor care au putut fi recunoscute ; dar şi secţia de delicvenţi 

minori se afla într-o activitate fără preget, căci codoşii 

hîrşiţi puseseră ochii pînă şi pe fete de paisprezece-cincisprezece 

ani, căutînd să le atragă în trafic ; pe-atunci posibilităţile 

de lucru erau încă reduse, în faţa oficiului forţelor 

de muncă aveau loc încăierări chiar şi pentru un post 

de femeie de serviciu... 

Bárány strecură ceasul de aur cu capac dublu în geantă, 

dar îl prinse apoi bănuiala că i-a zărit cineva gestul, se 

întoarse din stradă de parcă şi-ar fi schimbat gîndul, îşi 

făcu de lucru prin atelier, deschise într-o doară nişte sertare, 

îşi zornăi cheile şi, în sfîrşit, porni să plece, mai decis decît 

întîia oară. În piaţa centrală mulţimea îl tîrî însă şi pe el 

cu sine, nu izbuti să se smulgă din torent decît la colţ, ca 

să se lase apoi îmbrîncit în direcţie opusă de o altă coloană 

de trecători ; dar nu-i mai păsa, de la o vreme se simţi 

de-a dreptul uşurat de faptul că mulţimea îl scuteşte de 

povara de a lua hotărîri, nici nu ştia de fapt încotro pornise. 

Trupul începu iar să-i dogorească mocnit, setea îl moleşi şi 

pe el, dar Maria Magdalena îl aştepta în zadar cu cina 

caldă şi berea pusă la rece, lui îi era de ajuns să şi-o închipuie 

cu picioarele vîrîte în ciorapi de bumbac şi pîslari că 

îl şi cuprindea sila. Preferă să se lase purtat de mulţime, 

căci crîmpeiele de chipuri lucind cu reflexe de argint viu, 

umerii fremătători, şoldurile femeilor, desişul de braţe legănate, 

înaintarea turmei înghiţea în puhoiul ei şi temerile lui, 

acum nu-i mai era chiar aşa de frică nici de „călăul” 

acela. Mai tîrziu se dezmetici din gînduri în faţa unui restaurant 

scăldat în lumină şi muzică, îndărătul geamului care 

156

ajungea pînă la trotuar siluetele instrumentiştilor se mişcau 

cu spatele la el ca într-un joc de umbre ; jinduielile de tot 

felul care-l munceau, singurătatea, lumea asta neobişnuită 

care petrecea, toate îşi dădură mîna spre a-l ispiti şi a-l 

ademeni înăuntru. Curînd, şedea la o masă curată, aşternută 

cu faţă de masă albă, în preajma orchestrei, ceru o sticlă 

de vin roşu şi privi în jur cuprins de o curiozitate timidă. 

Ce ciudat, îşi zise, pînă acum nu-i venise nicicînd ideea 

să intre într-un restaurant dintr-acesta, de lux, ori n-avusese 

bani, ori simţea că sufletul Domnului nu e prezent în astfel 

de lăcaşuri de petrecere ; deşi nu poate fi rău defel să te 

retragi cîteodată în colţul acestei pînze de păianjen ţesute 

din fum, lumină şi hărmălaie şi să stai la pîndă, aşteptînd ca 

firele să înceapă a tresălta... Ia te uită ce de duduiţe scumpe, 

care sorb din băuturică, vîră îmbucături în degetarele alea 

roşii şi mititele, ori se înfierbîntă, rîd, cochetează, se oferă 

încă din timpul dansului... Chiar în acest moment uite că 

intră două pipiţe nurlii şi se aşează lîngă coloana cu oglindă, 

în faţa lui, e drept că cea mai în vîrstă e din cale afară de 

boită... Cea mică în schimb nu şi-a dat nici măcar cu ruj, şi 

cu toate acestea are guriţa rozulie şi fragedă ca o pisicuţă... 

N-are mai mult de şaisprezece ani, îşi zise Bárány, şi se 

instalează totuşi în local în compania acestei hărmăsare 

călite în luptă, care adulmecă fumul şi zarva cu dezgustul 

femeilor trecute prin ciur şi dîrmon ; şi nu numai că mititica 

îi ţine paravanul, dar îi umblă şi ei ochii după bărbaţi, 

iar acum s-a întors de-a dreptul spre el... Ce-ar fi s-o cheme 

încoace, să-i tragă o săpuneală, apoi să-i dea ceva bani şi 

s-o ducă acasă la mămiţica ei ?... A şi băgat de seamă că-i 

făcuse semn, poate de-aia îşi pleacă privirea, dar o şi ridică 

acum din nou spre el ; o fi ea mică, dar se pricepe să facă 

ochi dulci, că, văzînd-o, îşi simte pînă şi ciolanele betege 

arse de văpaie... 

Fata veni şi se aşeză la masa lui. 

— Dacă vrei să mă duc cu tine după ora închiderii, 

comandă-mi o cină, că mi-e foame, spuse ea, iar Bárány 

zîmbi stupefiat la auzul tutuielii neaşteptate. 

— Şi ce brînză am făcut dacă te iau cu mine ?... După 

cum te văd, cazi din aşternut... 

În aşteptarea răspunsului faţa i se lungi ca la un ţap 

din pricina mirării prefăcute. 

157

— Lasă, nu-ţi fă griji, ştiu multe ! i-o reteză fata zorită, 

cu iritare şi cu un dram de dispreţ în glas, de parcă-şi 

învinuia soarta că a dat peste un fraier ca ăsta. Nevastă-ta 

o să-mi zică şi mersi... 

O cheamă Ilonka, spuse ea ; Bárány îi privi încheietura 

gingaşă a mîinii, pe urmă cătă în ochii ei mari, căprui, dînd 

parcă să afle în ei un răspuns îndoielilor sale ivite din senin ; 

la un moment dat se posomorî la gîndul că mititica semăna 

cu Ili, trebuie c-avea chiar vîrsta la care ea a murit ; tocmai 

de aceea ar face mai bine să nu se lege de ea, ar fi o 

ticăloşie, un păcat pe care nu-l săvîrşise pînă acum ; dar 

apoi îşi zise că oricum, chiar dacă îi dă drumul să plece, 

se va găsi fără îndoială un altul, mai hain şi mai nemilos 

decît el care s-o înşface, s-o exploateze, poate s-o şi bată... 

Ş-apăi, de ce să fie mereu el acela care să renunţe la 

plăceri ?... Îi răsări din nou în faţa ochilor Maria Magdalena 

cu ciuperca ei de ţesut, mijindu-şi ochii deasupra ochelarilor, 

şi, dintr-o dată, se decise. Am s-o fac, aşa, de-al dracului 

şi tot am s-o fac ! gîndi. Şi anume, pentru a mă afunda la fel 

de adînc în nemernicie precum m-am înălţat odinioară în 

apropierea sufletului Domnului !... Pînă acum viaţa m-a tot 

înjosit, acum e rîndul meu ! 

Iar cînd muzicanţii atacară o rumbă, degetele sale zburătăceau 

deja în sus şi în jos pe mijlocul fetei, vrînd parcă 

să-şi disimuleze infirmitatea care îl împiedica să danseze ; 

după calvarul nesfîrşit al zilei, se simţea oarecum despăgubit 

prin îngerelul acesta smead, în fiinţa căruia se îmbinau 

copilul cu prostituata. Ilonka ceru friptură cu ciuperci şi 

salată de castraveţi de seră, Bárány comandă vin roşu şi îi 

cumpără fetei un buchet de micşunele, îndurînd mai apoi 

toate chinurile iadului cînd un student veni la masa lor şi 

îi ceru permisiunea să danseze cu fata, iar el n-avu încotro, 

trebui să consimtă, ca să nu se facă de rîs în faţa amîndurora 

din cauza şchiopeniei sale ; dar cînd fata şedea din nou 

lîngă el, se înfocă de vin şi de fericire şi le dădu bani 

muzicanţilor, ca să-i zică Ilonkăi cîntecul preferat : 

158 

Lăcrămioare rîd la soare 

În grădiniţa ta...

Muzicanţii se strînseră în jurul mesei, se înfiinţă de undeva 

şi femeia sulemenită împreună cu care sosise „pricoliciul”, 

cît despre cele ce-au urmat, Bárány nu-şi aducea aminte decît 

vag ; de cele mai multe ori se vedea, ca prin vis, mergînd 

cu fata pe strada strălucind metalic sub razele lunii, Ilonka 

ba i-o lua înainte răsucindu-se întruna pe călcîie, ba se agăţa 

de gîtul lui şi-i gîdila obrazul şi urechea cu răsuflarea-i 

caldă, îi zicea „tăticule”, şi rămase alături de el pînă la 

capăt, chiar şi atunci cînd el o izgoni pe Maria Magdalena 

din locuinţă ; a fost o scenă cumplită, dar scurtă, fiindcă 

femeia, cuprinsă de presentimente rele, îl aştepta îmbrăcată, 

aşa că putu s-o alunge repede. 

— Mă scoţi noaptea din propria mea casă ca să mă 

arunci în stradă ? întrebă femeia cuprinsă de un tremur 

înfrigurat. 

Dar Bárány ştia ce vorbe trebuie să-i zvîrle în obraz : 

— Te-am prevenit de mult : cum ai istovit în dragoste, 

te-am şi călcat în picioare ; locul tău e-n cimitir !... 

Plîngînd în hohote, femeia se făcu în cele din urmă 

nevăzută, se aciui undeva printre tufele de iasomie, proorocirea 

groaznică se împlinise, şi curînd cei doi se aflau în pat, 

dar ceasornicarul nu-şi mai amintea ce s-a petrecut cu el : 

fata făcu totul pentru încheierea cît mai grabnică a dezgustătoarei 

însoţiri. Cînd se trezi la patru şi jumătate în zori, 

Bárány zări îndată hainele sale azvîrlite pe scaun ; aruncă 

cît colo pătura şi se repezi cu un salt în mijlocul camerei, 

dibui după buzunarul interior al sacoului, ca să vadă dacă 

mai are portvizitul ; dar stofa i se grămădea moale în pumn, 

şi nici nu apucă să-şi vină în fire din uluială că îl şi doborî 

pe dată altă lovitură : geanta ponosită din piele de porc, 

în care pusese ceasul de aur, nu o vedea nicăieri ! Se prăbuşi 

în genunchi, gemu zgomotos şi-şi lipi capul de hainele 

sale duhnind a crîşmă. 

Apăru şi Maria Magdalena şi, aflînd de cele întîmplate, 

încuviinţă din cap în ciuda pagubei suferite, de parcă fusese 

încredinţată că cel care a izgonit-o din casă şi a făcut-o de 

ocară în faţa lumii îşi va afla degrabă pedeapsa meritată ; 

satisfacţia ce i se oferise fără întîrziere o năpădi de emoţie, 

ghicea în aceasta efectul rugăciunilor ei, răsplata vieţii sale 

cumpătate şi se ascunse cu săpăliga printre flori, ca să-şi 

tăinuiască din faţa bărbatului bucuria răutăcioasă, valul de 

159

ecunoştinţă care îi împurpura obrajii şi îi umplea ochii de 

lacrimi. În vreme ce plivea, nu se putu opri să nu se gîndească 

totuşi la bănetul ce se irosise, o adevărată avere, nici 

nu văzuse vreodată atîţia bani laolaltă, şi uite că a venit 

tîrfuliţa aia cu mutră de cioroaică, a suflat peste ei, şi ia-i 

de unde nu-s... Iar deasupra amărăciunii pe care o simţea 

din pricina pierderii materiale mai plutea în sufletul ei 

şi un alt sentiment, înăbuşind-o cu aburu-i usturător : acela 

al femeii ofensate, în al cărei aşternut curat bărbatul a 

culcat o curvă culeasă de pe stradă, şi a adus pentru ea 

cel mai mare sacrificiu !... 

În timp ce se frămînta muncită de gînduri şi trăgea cu 

mîna înţepenită săpăliga în jurul tulpinelor de flori, observă 

ceva ciudat, un lucru pe care nu-l remarcase pînă acum : 

corolele de-un vineţiu pal ale răzorului de stînjenei se căscau 

în faţa ei ca tot atîtea sexe femeieşti lascive şi dezmăţate, 

de parcă s-ar fi deschis toate peste noapte spre a-l îmbucura 

pe bărbatul acesta bicisnic, cu oasele veşnic pîrjolite de febră, 

care zăcea acum ceva mai încolo zdrobit, ca tîlharul scoborît 

de pe cruce. Privi caliciile groase şi cărnoase ale irişilor, 

stigmatele galbene, o năpădi roşeaţa la văzul lor şi începu 

să le secere cu săpăliga, ca să le reteze din rădăcină. 

— Acoperiţi-vă ruşinea, boarfe de bordel ! şoptea ea 

izbind înainte, chiar şi atunci cînd Bárány se arătă în prag 

şifonat, cu ochii mijiţi în lumina soarelui şi porni în oraş 

s-o reclame pe borfaşă la miliţie. 

Abia ieşise pe poartă că în faţa lui apăru zîmbind 

Mártonka. 

— Sper că logodnica mea nu ţi-a înşelat aşteptările... 

E încă nouă-nouţă în branşă... 

— Care logodnică ? 

Ereticul simţi că-l ia cu frig, îi amorţiră şi buzele. 

Zîmbind în continuare, băiatul îi privi piciorul schilod, 

hainele boţite, mahmureala urduroasă. 

— Ţi-am pasat-o, ca s-o încerci înainte de a mă căsători 

cu ea, cine ştie, poate că nu ţi-e pe plac... 

Mártonka îi veni acum foarte aproape ; din palmă i se 

ivi lama unui briceag cu arc. 

— Recunosc că te-a costat cam mult cheful de-aseară, 

dar preţul l-am fixat eu... 

160

Atunci apăru de undeva tiptil şi Ilonka. 

— Sărumîna, tăticule, zise ea hlizindu-se. Nu te supăra 

c-am şters-o de lîngă dumneata, da’ sforăiai aşa de urît... 

Bárány se uită la ei cum îl încolţesc ; dar băiatul şi fata 

stăteau deocamdată potoliţi. 

— Dă-i maşinăria, să aibă cu ce se juca ! îi făcu în 

cele din urmă semn fetei Mártonka. Aurul rămîne la noi : 

şi-aşa ţapul ăsta bătrîn l-ar fi tocat cu cine ştie de boarfă 

de categoria cincea... 

Ilonka scoase din geantă mecanismul de ceas învelit în 

hîrtie şi îl strecură în buzunarul lui Bárány, iar Mártonka 

aţinti deodată cuţitul spre gîtul tatălui său. 

— Iar acum te vîri frumuşel în vizuină lîngă femela 

dumitale şi nu te mai arăţi timp de o săptămînă, s-a-nţeles ?... 

Dacă te prind pe stradă, îţi retez gîtiţa ca la o găină !... 

Îi dădu brînci pe poartă, izbi chiar cu piciorul în urma 

lui, iar Bárány, cumpănindu-şi greutatea, îşi ducea întruna 

mîna la obraz de parcă nu-i venea să creadă că a scăpat, 

că scena îngrozitoare a luat sfîrşit. Cînd se aşeză înăuntru 

la masă, toate cele din juru-i se preschimbară într-o negură 

vuitoare, şi abia i se domoli spaima şi îngrijorarea că încolţi 

în el un gînd şi mai chinuitor : te pomeneşti că Maria Magdalena 

l-a îmbrîncit de la sine fiindcă se află şi ea în 

puterea acestui „călău”, care i-a interzis să mai trăiască cu 

el... Şi dacă-i aşa, nu-i exclus ca ticălosul să se fi culcat 

cu ea, din răzbunare... 

Se ridică anevoie şi ieşi în curte ; de suspiciune şi de 

gelozie îl trecură năduşelile ; cînd şi cînd avea senzaţia că 

prin oase îi şuieră un vîrtej de aer strălucitor ; trăgîndu-şi 

cu sforţare cumplită piciorul, porni s-o caute în grădină pe 

femeie, ca să-i ceară socoteală pentru cea mai recentă 

descoperire a sa, singura pricină, poate, a pierzaniei şi 

supliciului său ; voia s-o ia la întrebări, să afle cînd i-a 

dat tîrcoale „ucigaşul” ăla, de cîte ori s-au întîlnit şi în 

ce loc, cum s-au drăgostit, ce i-a spus băiatul... Ajunsese 

de-acum lîngă Maria Magdalena, dar atunci femeia îi întoarse 

spatele şi urmîndu-şi lucrul pe care îl începuse, izbi şi mai 

pornită cu sapa, ca să stîrpească stînjeneii din rădăcină, 

pînă n-o să mai rămînă nici de sămînţă, iar sucul frunzelor 

cărnoase zdrobite îl împroşcă pe Bárány în obraz. 

161

Se hîrîiau şi se muşcau de dimineaţa pînă seara, ca 

două animale sălbatice zăvorîte în aceeaşi cuşcă. Fiecare 

cuvînt, fiecare gest devenise suspect, trebuia să ataci mai 

înainte ca celălalt să fi apucat să-şi scoată ghearele ; chiar 

şi mirosul abia şi-l mai puteau suporta, iar ori de cîte ori 

Bárány se gîndea că din cauza lui Mártonka e nevoit să-şi 

lase toate treburile de izbelişte vreme de o săptămînă, că 

s-ar putea să-i şi spargă în răstimpul ăsta atelierul, că e 

lipsit de apărare în faţa „criminalului” acela, îi izbucnea 

din piept un vaier, de parcă l-ar fi străpuns un cuţit între 

coaste. Şi, pe deasupra, nu se putea consola nici măcar cu 

gîndul că fata e de-acum a lui, deşi în seara cu pricina 

nădăjduia s-o poată păstra, chiar de-ar fi trebuit s-o ţină 

sechestrată şi să-şi cheltuiască pentru ea toţi banii ; dar de 

unde putea bănui că e atît de depravată cînd a zărit-o în 

restaurant şezînd lîngă coloana cu oglinzi ?... O crezuse mai 

degrabă o puştoaică fugită de acasă decît o tîrfă, sperase 

să şi-o apropie ademenind-o cu bani, cu vorbe dulci, cu 

răbdare aducînd a oblăduire paternă ; dar iată că pînă 

şi fericirea de scurtă durată de care avusese parte n-a fost 

decît o capcană, tocmai cînd îşi spunea că s-a terminat cu 

zbuciumul său amoros şi cu bicisnicia sa trupească, arcul de 

oţel s-a închis, prinzîndu-i în strînsoarea sa nu numai piciorul 

dar şi sufletul, iar la ideea că fata s-a drăgostit atît cu el cît 

şi cu Mártonka i se întorcea de fiecare dată stomacul pe 

dos... 

Mergea cîteodată şontîc-şontîc pînă la poartă, arunca cîte 

o privire deznădăjduită în lungul străzii, apoi se întorcea 

şi se aşeza din nou gemînd şi oftînd ; femeia îi urmărea 

frămîntarea. 

— Văd că te perpeleşti nevoie mare ; aşa-ţi trebuie ! 

tăbăra asupra lui chiar în astfel de momente. Să n-ai parte 

de tihnă nici o clipă ! 

Extenuat de moarte, Bárány căută să-i provoace compasiunea 

: 

— Cum poţi vorbi aşa ?... N-ai pic de milă, Maria 

Magdalena ?!... 

Pe femeie aproape că o pufni rîsul de mînioasă ce era. 

— Dumitale îţi pute pînă şi urma piciorului ăla şontorog, 

şi mai îndrăzneşti să-mi ţii mie predici despre milostivenie 

?!... 

162

Şi, neagră la faţă, îl privi ţintă. 

— Ai dorit să fii Anticrist, leu prădalnic, şi-ai ajuns 

pîn-la urmă un dihor : pfui !... 

Şi mai adăugă nişte vorbe cu care îşi primejdui şi propria 

izbăvire sufletească, apoi izbucni în hohote de plîns. 

Astfel trecu săptămîna. În sfîrşit, în a şaptea zi Bárány 

se urni din casă şi se îndreptă spre atelier ; dar mai bine 

n-o făcea, îşi zise el necăjit mai apoi, fiindcă pe drum îl 

prinse misitul cel lungan de la care cumpărase ceasul. 

— Pe unde umbli, omule ?! îi ceru acesta socoteală 

oţărît. De-o săptămînă alerg după mata cu limba scoasă, 

ca să-mi dai ceasul de aur... S-a aflat că-i marfă japoneză 

de ciordeală, miliţia e pe urmele noastre ! 

Îşi smulse şapca din creştet şi-şi trecu dosul murdar al 

mîinii peste frunte ; dar Bárány mişca doar din buze fără 

să poată scoate un sunet ; îşi pierduse pînă şi şirul gîndurilor 

la auzul noii primejdii. 

— Acum ce, te faci că plouă ?! îl apucă celălalt de braţ. 

Te paşte şi pe dumneata o cură de slăbire de vreo trei 

anişori, şi pe mine la fel !... Aşa că, fă-te-ncoace cu ticăitoarea 

aia, iar eu îţi dau banii ’napoi !... 

Deodată pe tăinuitor îl prinse însă o bănuială. 

— Nu cumva ai şi măritat-o ?!... 

Bárány scutură din cap şi făcu într-o doară un gest 

şovăielnic, de neînţeles ; nici el nu ştia ce a vrut să exprime, 

dar pe lungan asta nu-l interesa ; urmă cu privirea avidă 

direcţia indicată de mîna infirmului, îl apucă din nou de 

braţ şi începu să-l tîrîie după el pe străzi, prin oraş. 

Bárány îşi pierdu iute suflarea, gîfîia şi, punîndu-se împotrivă, 

încerca să stăvilească cît de cît alergătura, în vreme 

ce toate lucrurile din jur i se înfăţişau schimonosite şi 

înfricoşătoare, de parcă nimerise între zbaturile unor roţi 

care ba îl săltau, ba îl afundau sub apă. Şi, cu toate 

acestea, nu-i putea istorisi nici măcar omului ăsta ce s-a 

întîmplat cu Doxa de aur, n-avea, cum să-i spună de fata 

care îl prădase în timp ce el îşi dormea somnul turmentat, 

şi nici de groaznicul complot prin care fusese atras în cursă. 

Şi iată că ajunseră în faţa casei vechi cu acoperiş ca 

de sicriu, iar Bárány începu să smucească de şnurul soneriei ; 

femeia ieşi cu paşi molatici, dar cînd dădu cu ochii de „dia- 

163

voiul şchiop” şi află că acesta îl caută pe Mártonka, îi 

trînti poarta în nas, strigîndu-i doar din curte : 

— Piei de-aici, că te opăresc !... N-ai ce-l căuta în casa 

asta pe ucigaşul ăla !... E bucăţică ruptă din dumneata !... 

La auzul vorbelor pline de dispreţ ale femeii, samsarul 

cel deşirat, cuprins parcă de un nou val de furie împotriva 

ceasornicarului, îl îmbrînci făcîndu-l aproape să cadă, pe 

urmă se năpusti în căutarea băiatului, cîtă vreme mai putea 

trage nădejde să dea de urma ceasului cu ajutorul lumii 

interlope. Bárány se duse în atelier, dar nu aprinse lumina 

deasupra bancului de lucru, ci şezu îndelung în semiîntuneric, 

muncit de gînduri, neştiind ce să facă, pe ce drum 

s-o apuce în cazul cînd nu va fi arestat şi condamnat : la 

Maria Magdalena nu voia să se mai întoarcă : ştia că n-ar 

fi făcut decît să se sfîşie cîtă-i ziua de lungă, aşa cum 

o făcuseră odinioară cu Róza. 

Din ceasul de aur nu ieşi la iveală decît unul dintre 

capacele din spate, pe celelalte Mártonka le vîndu-se bucată 

cu bucată, ca să nu stîrnească bănuieli, tocmai oferea bijutierilor 

ultimul capac cînd dădu peste el tăinuitorul şi i-l ceru ; 

se încăierară, şi de aici li se trase, căci fură amîndoi înhăţaţi, 

miliţia se afla deja pe urmele deşiratului. La cîteva zile 

după aceea Bárány primi o citaţie, şi fu nevoit să povestească 

de-a fir a păr toată tărăşenia, începînd cu cumpărarea 

Doxei şi pînă la cheful nocturn, de la ameninţările cu moartea 

proferate de Mártonka pînă la alergătura forţată ; tăgădui 

că ar fi avut cunoştinţa de originea ceasului de aur, se 

văicări că, fiind de bună credinţă, a fost indus în eroare 

şi a căzut victimă, şi aruncă totul în spinarea fiului său : 

dacă acesta, mînă-n mînă cu tîrfa aia, nu l-ar fi atras 

în capcană, ar fi putut restitui păgubaşului obiectul furat. 

El nu fu pus sub acuzaţie, dar lunganul primi trei ani 

pentru recidivă de înşelătorie şi escrocherie, fata primi şi 

ea trei ani, fiind acuzată pe lîngă complicitate şi de prostituţie, 

iar Mártonka doi ani. După aceea Bárány răsuflă 

uşurat : — Am scăpat măcar pentru un răstimp de ticălosul 

ăla ! —, şi începu din nou să lucreze, şedea la masa de lucru 

cîtă-i ziua de lungă : strunjea iarăşi tocurile cu duzinile, 

făcea rost de la bişniţari pe nimica toată de piese noi, 

dădea bani cu camătă de speculă la mulţime de oameni, 

164

încheind cu aceştia înţelegeri în care figura sub nume fals, 

pentru a înşela vigilenţa autorităţilor, dar prin aceasta 

făcea doar jocul cîte-unui escroc, care nu mai recunoştea că 

a luat bani cu împrumut şi-i rîdea în faţă cînd ceasornicarul 

îi pretindea dobînda. Afacerile i se încîlciră, avea deja la 

tribunal un proces în care apărea ca păgubaş, şi simţea că 

tot ce adună cu o mînă iroseşte cu cealaltă, ceea ce îl făcea 

să se osîrduiască şi mai abitir ; la prînz mergea şchiopătînd 

pînă la un restaurant dietetic de peste drum, mînca găluşti 

cu prune, macaroane cu brînză sau mămăliguţă cu lapte 

bătut, lăsa cincizeci de bani bacşiş şi se opintea îndărăt 

spre atelier. 

Lăcomia asta îi stîrni şi cealaltă patimă, poate că-şi 

trăgea chiar obîrşia din ea, dar după cîte lovituri avusese 

de îndurat se temea de-acum de aventuri, de păcăleli, de 

băutura care îl dobora una-două, aşa că prefera să dea tîrcoale 

fetelor în atelier, în vreme ce cădeau în admiraţie la 

vederea vreunui cercel sau colier de duzină dar atrăgător, 

ori ar fi vrut să-şi scoată de la reparat ceasul, dar n-aveau 

bani... Se drăgostea fără să aleagă, o trăgea de pe stradă 

pînă şi pe ţigăncuşa florăreasă, descheia cu degetele-i strîmbe 

şi osoase bluza servitoarei care întîrzia cu plata datoriei, 

alteori se proţăpea în faţa uşii pe trotuar, stînd la pîndă, 

în aşteptarea pipiţelor. Domnul Karikás, pălărierul cel bolnav 

de inimă care împărţea cu el încăperea pe din două, 

urmărea cu indignare forfota crescîndă din jurul ceasornicarului, 

iar într-o seară se ivi din aburii puturoşi mirosind 

a postav şi îi spuse lui Bárány : 

— În preajma mea să nu faci casă de toleranţă, că la 

mine vin clienţi onorabili, ai înţeles ?! 

Dar s-a mai întîmplat ceva în zilele acelea : într-una 

din amiezi, pe cînd se întorcea de la restaurantul dietetic, 

îl aştepta la pălărier Elifáz, băiatul care urma în vîrstă 

imediat după Mártonka ; era slab şi tăcut, la intrarea tatălui 

său abia că se depărtă sfielnic de la perete. Acesta îl 

recunoscu cu bucuria umbrită pe dată de bănuială, îi făcu 

semn să intre în atelier, iar băiatul se holbă îndelung în 

cercul de lumină al mesei după ce se aşeză, cu aerul că 

vrea să spună ceva, dar nu ştie cum să înceapă. 

— Da’ zi-i odată, ce-i nou ? îl îndemnă Bárány cu 

degajarea căutată a oamenilor care s-au dezvăţat unii de 

165

alţii. Te-ai făcut flăcău în lege de când nu te-am mai văzut, 

urmă el şi luă aminte la chipul angelic al băiatului, în 

căutarea propriilor sale trăsături de odinioară. După Ili 

el fusese cel care ţinea la taică-său, se lipea de el încă de 

mic, i se agăţa drăgăstos de haine sau îşi apăsa guriţa de 

mîna lui. Acum Bárány căta să vadă de a mai rămas în 

copilul crescut în preajma Rózei Nánási ceva din vechea 

afecţiune ; după ce-l îmboldi de mai multe ori, băiatul se 

ridică în sfîrşit în picioare, îşi întoarse obrazul către tatăl 

său şi porni să vorbească cu glas coborît, tulburat şi gîtul 

îi strălumina palid în ambianţa întunecată a atelierului. 

— Uită-te bine la mine, şi-ai să vezi... Ai să observi 

ce neted mi-e obrazul... Şi nu numai obrazul, dar şi picioarele, 

şi peste tot. Iar prietenii mei se bărbieresc deja... 

Privea la tatăl său lăcrimînd, cerîndu-i socoteală ; Bárány 

zîmbi, deşi nu-i prea ardea de zîmbet. 

— Ăia te păcălesc, Elifáz... N-ai nici măcar armata 

făcută... Nici n-ai avut încă de-a face cu o femeie... Ori 

ai avut ?... 

— Sigur că n-am avut... Dar nici nu puteam să am... 

Băieţii zic că zadarnic aş încerca... 

La auzul acestor cuvinte pe Bárány îl cuprinse o milă 

groaznică. Ţopăia deja neliniştit în jurul lui ; îl mîngîia, 

îl iscodea, văzîndu-şi propriul destin reeditat în acela al 

băiatului cu chip de înger ; căci pe cei de felul său, timizi 

şi neajutoraţi, toţi se întrec în a-i înjosi, ei sînt mereu ţinta 

vorbelor muiate în venin, ei se zvîrcolesc nevolnic nopţile 

pe mindirele încinse, iar dacă trebuie să se răzvrătească, ei 

se înspăimîntă cei dintîi de propriul lor glas !... Dar pe 

lîngă compătimire, tatăl se simţi cotropit şi de un alt sentiment, 

stîrnit de recunoaşterea faptului că n-a fost în stare 

să se răzbune pe destinul său nici în chip de Anticrist şi, de 

cînd s-a pogorît din Schitu, unde înghiţise fiere şi oţet pentru 

a se îndulci apoi cu fragi, pe obrazul său plesnesc palmele 

una după alta ; şi ce-a făcut oare, după acest calvar, 

ca să se arate demn de necuratul descătuşat în sufletul său, 

ca să-i plătească destinului însutit pentru toate cele îndurate 

?... Iar de n-a făcut nimic, la ce sînt buni banii, ce 

rost are tot zelul ăsta ?... I-a reînviat în sinea sa pe cei doi 

tîlhari răstigniţi odată cu el, nu încape nici o îndoială, 

iar acum vîlvătaia întreită a focului lor îl mistuie şi îl 

166

mînă şi îi frînge oasele, dar, în afară de asta, ce a mai 

făcut ca să răzbune cel puţin moartea Iliei ?... Nánási Róza 

l-a scuipat în faţă, Maria Magdalena s-a lepădat de el dezgustată, 

iar fata aia l-a îmbucurat o dată numai ca să-l 

arunce apoi sub cuţitul „călăului”... Adevărat a grăit Magdalena 

: năzuise să devină Anticrist, sălbăticiune care seamănă 

prăpădul în jur, dar s-a preschimbat doar într-un dihor, 

care inspiră mai degrabă sila decît teama... Şi toate 

acestea s-au întîmplat astfel numai pentru că n-a dat ascultare 

revelaţiei care îi arătase că trebuie să se afunde la 

fel de adînc în ticăloşie precum se înălţase odinioară în 

apropierea sufletului Domnului, că trebuie să săvîrşească tot 

pe-atîtea nelegiuiri cîte fapte bune făcuse mai înainte, că 

trebuie să ducă la disperare tot atîţia oameni cîți consolase 

odinioară, şi să-şi rîdă de suferinţa celor pe care căutase 

să-i oblojească cu vorbele sale... Dar dacă, slab şi neputincios, 

n-a fost în stare să se răzbune pe destinul său, o va 

face de acum înainte !... Iar dacă pe fiică-sa a jertfit-o 

„Domnului”, pe băiatul acesta cu chip de înger îl va tocmi 

ucenic al Satanei, îi va călăuzi paşii în cloaca desfrînărilor 

şi se vor tăvăli împreună în mocirlă şi vor grohăi şi vor 

rîgîi într-un glas, pînă ce talerul faptelor bune va fi zmucit 

în sus sub greutatea nemerniciilor şi păcatelor sodomeşti 

aruncate în talerul faptelor rele !... 

De emoţie, îi dădu roată băiatului de mai multe ori, 

pe urmă trecu şchiopătînd în celălalt atelier, se plecă peste 

scîndura de călcat şi îi spuse domnului Karikás : 

— Află ca în curînd vom deschide cu fecioru-meu un 

lupanar în care dumneata n-ai să fii bun nici de portar !... 

Şi, cu ochii mijiţi, îşi dezveli hîrburile dinţilor, ca pe 

nişte cuie strîmbe şi ruginite. 

Bătu străzile de la periferie ca să găsească o căscioară 

de vînzare, una în care să-i încapă măcar un pat, o masă 

şi soba ; după multe căutări izbuti să cadă la învoială 

pentru o bojdeucă în Tăuri, care n-avea decît o cameră 

şi bucătărie, iar geamul abia de i se înălţa mai mult de-o 

şchioapă deasupra trotuarului, dar cel puţin aşa nu se afla 

sub ochii lumii, iar mai aproape de centru n-ar fi găsit la 

preţul acesta nici măcar o cameră la mansardă. Cumpără 

cîteva piese de mobilă prăpădite şi îşi aduse hainele de 

167

la Maria Magdalena, dar cînd să-l ia pe Elifáz la el 

începu să-şi facă gînduri şi îl duse mai întîi ca să-l consulte 

un specialist. Băiatul fu pus să se dezbrace, îl cîntăriră, 

i se măsură înălţimea, fu lovit cu ciocănelul de 

cauciuc peste genunchi, i se trecu un ac peste talpa piciorului, 

îl iscodiră cu privire la temerile sale şi dacă a 

avut deja raporturi sexuale. Ţinîndu-şi indispensabilii cu o 

mînă, Elifáz privi în sus la frumoasa doctoriţă cu glas 

agreabil şi cu păr bogat, negru, adunat deasupra capului 

în chip de turlă, şi se simţi umilit că tocmai o asemenea 

femeie îi examinează meteahna din pricina căreia îl bătea 

gîndul să-şi pună capăt zilelor, de-a dreptul una ca asta 

îi pune întrebări peste întrebări, de-i venea să intre în pămînt 

de ruşine... Doctoriţa îi observă stînjeneala, îl bătu 

uşurel pe obraz şi spuse că nu e nimic grav, nici măcar nu 

va fi nevoie să se interneze, se va aplica doar un tratament 

local, cu un unguent cu hormoni, în urma căruia o 

să-i crească barbă de Robinson, nu alta... Însă înainte de a 

scrie reţeta, îl chemă pe tatăl său deoparte şi îi spuse cîteva 

cuvinte, pe care acesta le încuviinţă cu rîvnă : păi tocmai 

asta caută el să pună acum la cale, răspunse Bárány, ca 

băiatul să treacă prin botezul focului şi să-şi redobîndească 

echilibrul sufletesc, după cum s-a exprimat atît de nimerit 

scumpa doamnă doctor... 

Bárány se strădui în continuare, voia ca băiatul să 

se însoţească neîntîrziat cu o „femeiuşcă spălăţică”, care 

să-i liniştească pe neobservate sufletul bîntuit de spaime ; 

dar trecură cîteva zile fără nici un rezultat, dindărătul 

plăcii de sticlă ce proteja masa de lucru se iţeau doar feţe 

muncite, priviri ostenite şi dezamăgite, iar ceasornicarul 

îşi smulgea din ce în ce mai nerăbdător lupa din orbita 

ochiului pentru a-i scruta pe cei ce intrau. Elifáz adăsta 

la el de dimineaţa pînă seara, cufundat în ursuzenia-i bătrînicioasă, 

cu gîndurile rătăcind aiurea ; îi apărea necontenit 

în faţa ochilor frumoasa doctoriţă şi, simţind 

încă în nări mirosul de rufă proaspăt călcată al halatului 

alb imaculat, îl cuprindea iar şi iar stînjeneala. În sfîrşit, 

într-o seară, cînd Bárány îşi ridică din nou privirea de 

la ceasornicele demontate, zări în faţa plăcii de sticlă o fată 

frumoasă cu păr roşcat. 

168

— M-a trimis o cunoştinţă de-a mea, spuse ea cu glasul 

aproape răzbit de plîns. E vorba de ceva foarte important... 

Cerea cu împrumut cinci sute de lei, întinzînd deja spre 

Bárány Tellusul mititel pe care-l scosese de pe încheietura 

mîinii, dar ceasornicarul se făcu că nu observă gestul, suspină 

şi spuse că nu mai dă bani cu camătă, fiindcă oamenii 

sînt răi şi, în loc să-i fie recunoscători, îl vîră în belele, 

obligîndu-l să-şi piardă vremea pe la tribunal dacă vrea 

să mai salveze măcar o părticică din modestul său capital 

dobîndit cu muncă cinstită... Dar în vreme ce spunea aceste 

cuvinte, îi tresălta pînă şi ficatul de emoţie, vedea în disperarea 

fetei o întîmplare de bun augur, zicîndu-şi că fără 

îndoială a rămas grea şi ar dori să se adreseze vreunui doftor 

clandestin, de vreme ce are nevoie aşa urgentă de bani ; 

n-are decît să se mai zbată niţel mititica, să mai fiarbă în 

propria-i îngrijorare, şi-o să devină pe dată mai îngăduitoare. 

Îşi vîrî iar lupa în orbita ochiului, suspină din nou 

şi o privi în cele din urmă cu un zîmbet afabil dar maliţios. 

— Pesemne că eşti la mare ananghie, dacă n-ai plecat... 

Nu cumva te-ai speriat de barză, drăguţo ?... 

Fata se uită la faţa prelungă de satir a ceasornicarului, 

îi îndură privirile cu care acesta o pipăi din cap pînă-n picioare. 

Însă în acest moment Bárány spuse hotărît : 

— Hai să încheiem un tîrg, domnişoară... Eu te voi 

ajuta, dar şi mătăluţă trebuie să-mi faci un hatîr... 

Iar cînd văzu consternarea de pe chipul fetei, ieşi numaidecît 

în faţa mesei şi urmă cu glas rugător : 

— Să nu mă-nţelegi greşit, pentru Dumnezeu !... Cum 

aş cuteza să-mi arunc măcar privirea asupra dumitale... Dar 

în apropierea mea se află un copil neprihănit, pe care numai 

mătăluţă îl poţi salva... 

Şi îi povesti pripit şi zădărît totul ; roşcovana cea mică 

se întoarse, îl observă doar acum pe băiat şi indignarea 

zugrăvită pe faţă i se preschimbă într-un zîmbet ironic 

şi iscoditor. 

— Chiar ţi-e aşa de frică de fete ? îl măsură ea pe Elifáz 

care, sculat între timp în picioare, se pierduse cu totul 

169

în stîngăcia sa. Ei, prostuţule, de-ai şti cît e de simplu totul, 

de-ai şti !... 

Întinse cu gingăşie mîna spre el, dînd parcă să-l dezmierde 

pe obraz, pe urmă se întoarse şi plecă în fugă. 

Dar peste o jumătate de oră reveni. Bárány ţopăia în jurul 

ei plin de recunoştinţă şi de tulburare dar, prevăzător, 

nu-i dădu încă banii. Îi urcă pe amîndoi într-un taxi şi 

intră şi el în maşină, ca să-i însoţească pînă în Tăuri, apoi 

îi înmînă băiatului cheia şi îi făcu semn că el se întoarce 

în oraş, dar se tupilă prin preajmă, ca să asiste pe furiş 

la ciudata nuntire... După ce trebui să i se scoată cu de-a 

sila pînă şi pantalonii, Elifáz se prăvăli cu obrazul încins, 

tremurînd, în îmbrăţişarea fetei, care îl primi în ea dibace 

şi pricepută, dimpreună cu fiorii săi de spaimă şi de îngrijare, 

de ruşine şi de şovăială... Dar cum se risipiră toate 

acestea mai apoi !... Plîngea de-acum şi se zvîrcolea, uluit 

că i se dezvăluise o astfel de bucurie, căreia merita să i 

se abandoneze de aici înainte trup şi suflet, să se lase robit 

numai de ea, nu de casa de rugăciuni şi de soborul bătrînilor, 

nici de maică-sa, ci numai de plăcerea asta, care să-i ardă zi 

de zi sîngele şi să-l purifice de toate cele necurate !... 

Cînd îşi veni mai tîrziu în fire, fata nu se mai afla 

lîngă el. Doar taică-său se preumbla şchiopătînd lîngă pat 

şi cuvînta cu glas cîntător, dar el nu-i prea pricepu vorbele : 

— Pe neprihănita cealaltă a trebuit s-o jertfesc Domnului, 

pe acest inocent îl voi lua însă la mine, şi îl voi 

tocmi paj în slujba Anticristului, pentru ca să-şi închine 

zilele, alături de mine, bucuriilor şi desfătărilor spurcate !...

În casa slujbei 

Cartea Terézei II. 

Jóska a căzut prizonier în luptele de la Turda, şi s-a 

întors acasă în 1951. Purta o haină ponosită, de culoarea 

lutului, iar cu obrazul său neras şi scofîlcit, cu privirea reprobatoare, 

lipsită de viaţă, se asemuia el însuşi îmbrăcăminţii 

sale. Îl doborîse febra tifoidă, săptămîni întregi zăcuse 

scăldat într-o sudoare jilavă, pradă delirului ; dar îi 

văzuse totuşi aievea pe cei doi tovarăşi de prizonierat care 

s-au oprit lîngă el sprijiniţi în cozile lopeţilor, în vreme 

ce alţi doi se aplecară să-l apuce de mîini şi de picioare 

ca să-l poarte pînă la groapa comună în care erau aruncate 

zilnic douăzeci-treizeci de cadavre şi acoperite apoi cu var ; 

pe urechile clăpăuge şi mari ale camarazilor chipiele ostăşeşti 

stăteau şui, unul din ei abia apucase să-l ridice dinspre 

cap că îi şi dădu drumul înspăimîntat. 

— Fir-ar să fie, păi ăsta ne vede ! zise el. 

Teréz îl hrănea cu supe uşoare, trecea toate mîncărurile 

prin strecurătoare şi le pasa prin sită, făcu rost de lapte 

şi de doctorii, stătea să-i asculte răbufnelile capricioase, îi 

răbda crizele de nervi, simţind că-şi asumase din nou rolul 

surorii de caritate, căci pe lîngă munca sa zilnică trebuia 

să vadă iarăşi de doi bolnavi. Nici nu mai jinduia de-acum 

să ducă un trai independent, era de peste zece ani fată 

mare şi se resemnase, fără murmur şi nesimţind vreun 

sentiment de revoltă, cu destinul acesta solitar, cu jertfirea 

de sine ; se hotărîse să-şi dedice întreaga viaţă mamei 

şi fratelui, dar se întîmplă iar ceva care să-i schimbe soarta, 

orientînd-o într-o nouă direcţie, de astă dată şi mai plină 

de primejdii. 

Într-o dimineaţă bătea la maşină un raport despre lucrările 

de regularizare ale apelor prin baraje, pe care le 

întreprinsese Direcţia Hidrotehnica, recent reorganizată ; 

i-l dicta un inginer scund, cu pălărie vînătorească pe cap, 

cu faţa brăzdată de riduri şi cu smocuri de păr care i se 

iţeau din urechi ; Teréz se uita la bătrînel zîmbind în sinea 

171

ei, auzise de Kató Pista, sau Pistakati, cum îl porecliseră 

cei de la Direcţie, i se dusese vestea că îi place să tachineze 

toate femeile şi fetele cunoscute cîte îi ieşeau în cale, să le 

ciupească cu privirile, cu nasul său ca un ţurloi roşu, de 

parcă era un sturz ispitit de boabele coapte de struguri. 

Înainte de a se fi apucat de lucru, Teréz îi scrisese o ilustrată 

de felicitare unei prietene din Baia Mare, Kató Pista 

ridică acum vederea de pe masă, îşi trecu privirea peste 

rînduri şi întrebă unde a urmat şcoala mica dactilografă, 

drăguţa de ea, că tare-s ciudate literele pe care le aşterne 

pe hîrtie... 

— La maici, în Oradea, spuse Teréz fără să se uite la 

inginer, deşi la auzul răspunsului în făgaşul ridurilor de pe 

obrazul bătrînului mici zîmbete radioase se împrăştiară 

în chip de biluţe strălucitoare. 

— La maici ? !... La maici, ai spus ?... Pe cuvînt de 

onoare ? !... Jură-mi că ai spus adevărul !... Păi dacă-i aşa, 

e minunat !... E nemaipomenit !... 

Teréz îşi coborî degetele pe care le ţinea pregătite deasupra 

maşinii de scris şi privi mirată la Pistakati ; bătrînul 

urmă : 

— Dacă ai şti cît m-ai făcut de fericit, gîndăcel de aur !... 

Din guriţa dumitale mi-a fost dat să aud vorbe ce se pot 

măsura doar cu acelea pe care numai poetul le-a putut rosti 

în clipele sublime, în cele mai sublime clipe, cînd a grăit 

astfel : „Vreo sută de juni se legară, vreo sută de inimi 

se-aflară ; ce noapte, ce noapte ciudată de vară !...” N-aş 

vrea să zic „hop” pînă n-am sărit, dar am impresia că 

pentru mătăluţă se şi apropie nopţile acelea de vară ciudate, 

din cale-afară de ciudate !... 

Îşi ridică unul din picioarele vîrîte în pantaloni bufanţi 

şi îl legănă prin aer, ca un personaj de operetă, îşi vîrî 

ţigaretul din lemn de vişin în gură, îl scoase, ameninţă cu 

degetul pe cineva aflat în depărtare şi dictă apoi în continuare 

liniştit, pentru a spori acum tensiunea cu aerele 

sale misterioase. Dar Teréz nu se mai putu concentra asupra 

textului, îşi imagina necontenit că un alt omuleţ, împăroşat 

ca şi ăsta, se vîră lîngă ea şi îi gîdilă trupul gol cu smocurile 

de păr din urechi, iar la gîndul acesta o străbătu un 

fior, şi nimeri cîte o literă pe de lături. Smulse în cele din 

urmă textul greşit din maşină, îl aruncă împreună cu co- 

172

piile în coşul de hîrtii şi, îmbujorîndu-se pînă la urechi, 

întrebă : 

— Despre cine vorbiţi, domnule inginer ?... Nu mă mai 

puneţi în încurcătură... Uite, am roşit toată... 

Însă Kató îşi închise ochii şi clătină din cap a tăgadă, în 

semn că n-a sosit încă momentul pentru a da toate cărţile 

pe faţă. 

Patru zile mai tîrziu, pe cînd lucrau iar împreună, 

inginerul scoase din portofelul său din piele de şarpe bătînd 

în toate culorile o fotografie de mărimea unei cărţi poştale, 

o aşeză pe maşina de scris şi se retrase apoi cu un pas, 

urmărind-o de acolo pe fată ; Teréz se aplecă cu curiozitate 

complezentă şi luă aminte la bărbatul frumos, cu chip 

energic, a cărui privire severă şi cercetătoare, aproape poruncitoare 

pătrundea chiar şi prin lentilele ochelarilor de 

soare. Îl simţi de la bun început dur şi ferm, şi o luă cu 

călduri, apoi i se făcu frig ; cu firea-i slabă, mereu aservită, 

o speria poate tocmai superioritatea ce se degaja de pe acel 

chip ; dar nu apucă să-l mai privească, Kató Pista se şi 

repezi şi îi luă fotografia din faţă, de parcă ar fi vrut 

într-adins s-o lase o vreme pradă tulburării. Abia după 

un răstimp începu s-o iscodească : 

— Ei, ce zici, lie-ciocîrlie ? 

Teréz se îmbujoră din nou şi ridică zîmbind din umeri, 

se simţea iarăşi la un pas de fericire şi de primejdie, sentiment 

pe care-l avea ori de cîte ori întrezărea perspectiva căsătoriei 

; în faţa ochilor i se înfăţişa mereu un prunc proaspăt 

îmbăiat, roşu ca un rac şi cu pielea bine mirositoare, 

care se zvîrcoleşte ţipînd înfometat, îşi simţea parcă aievea 

sînii pietroşi şi fără sutien gîdilaţi de mica ventuză a guriţei 

lui ; o trecură valuri de fierbinţeală, iar firele ei de păr 

se încinseră parcă unul cîte unul pe pielea capului cuprinsă 

de mîncărime. O străbătu totodată un simţămînt de silă 

şi de spaimă, i se părea de neimaginat că un astfel de bărbat, 

dur şi ferm, un străin ca acesta o va săruta. În bunacredinţa 

şi inocenţa sa, nu ştia încă multe lucruri pe care 

o femeie de vîrsta ei ar fi trebuit să le cunoască. 

— E-un bărbat chipeş, n-am ce zice, se porni ea în sfîrşit 

să vorbească, stînjenită şi impresionată. 

173

— Chipeş, ai zis ? ! exclamă Kató cu ironie reprobatoare. 

Arată ca o vedetă de la Hollywood !... E feciorul meu 

dar, slavă Domnului, seamănă cu mă-sa, care avea un trup 

superb, de pursînge ! 

Teréz îl privi uimită ; n-ar fi crezut că bărbatul din 

fotografie e fiul inginerului şi că acesta e văduv. 

— Bine, dar cîţi ani are, de nu s-a însurat pînă acum ? 

întrebă ea şi, fără să ştie de ce, o cuprinse din nou emoţia. 

— V-aţi potrivi de minune ! dădu din mînă bătrînul 

în loc de răspuns. Între soţi trebuie să existe o diferenţă 

de cel puţin zece-doisprezece ani, pentru ca bărbatul să se 

bucure de autoritate în familie şi să-şi dobîndească un rang 

în societate... Iar de căsătorit nu s-a căsătorit fiindcă pe 

mîţele astea din zilele noastre n-are ochi să le vadă... Fiindcă 

un bărbat superior are nevoie de o femeie pe măsura lui... 

Una cuminţică, sîrguincioasă, taman ca dumneata... Ai 

să vezi mătăluţă, o să-mi porţi recunoştinţă !... 

Teréz tresări din nou la auzul ultimelor cuvinte ; o străbătu 

un val de nădejde, dar se sfii s-o arate. 

— Să continuăm, mai am multă treabă ! se precipită 

ea stînjenită. Am rămas la „între coronamentul barajului 

şi taluz...” 

— Uşurel, uşurel, nu te grăbi aşa, floricica mea nestemată 

! prinse Kató braţul dactilografei cu mîna sa mică, 

zbîrcită şi păroasă. Nici n-am apucat să-ţi spun că, pe deasupra, 

e hidrolog, apreciat şi peste hotare, şi că norvegienii 

i-au acceptat nu demult un proiect... Un om cu minte 

sclipitoare, care poate să facă avere cu darurile sale... Să 

te ţină ca pe o prinţesă, nu altceva... Uite, chiar zilele astea 

îl chem încoace de la Timişoara !... 

După orele de muncă, Teréz umblă brambura multă 

vreme, toropită de eveniment şi de lumina lăptoasă a 

primăverii. Îşi închise pe jumătate ochii şi-şi propuse să nu 

mai judece, să se lase numai în voia simţirii, nevrînd să 

ucidă cu chibzuiala pînă şi dramul de speranţă pe care-l 

mai nutrea. Dar după un timp îşi dădu seama mirată că 

nădejdea nici nu e chiar atît de volatilă cum îşi închipuise, 

dimpotrivă, o simţi înstăpînindu-se asupra ei din ce în 

ce mai mult, îndreptîndu-i gîndurile înspre bărbatul zărit 

în fotografie. Îi apărea iar şi iar în faţa ochilor chipul acela 

frumos, energic şi decis, iar tulburarea o sili să se oprească 

174

în faţa unei vitrine pentru a se linişti, de teamă că fericirea 

ei necugetată ar putea bate la ochi. Luase salariul în ziua 

aceea şi, evocîndu-şi-l din nou pe băiatul lui Kató, se 

îngrozi dintr-o dată că n-are nici de unele, nici măcar rufărie 

de corp suficientă, aşa că intră la salonul de dame 

Farkas şi Réti, ca să-şi cumpere un sutien alb, la modă, şi 

un portjartier. Timpul trecu pe nesimţite şi, ajunsă acasă, 

păşi pragul cuprinsă de un sentiment de vinovăţie că n-a 

mai avut cînd să cumpere de mîncare. Mama ei trebăluia 

convalescentă prin casa, o întîmpină zîmbind cînd o zări ; 

Józsi citea lîngă fereastră cufundat într-o meditaţie bătrînicioasă, 

îşi orînduia însemnările, cum făcuse de săptămîni 

şi luni încoace de atîtea ori. Se întremase, îşi revenise, 

Teréz a izbutit să-l pună pe picioare cu mîncărurile 

ei, se pregătea acum să se angajeze undeva. Nu era zi 

să nu se plîngă că i-e ruşine să trăiască pe spinarea surorii 

sale, ca un parazit, şi promitea să se achite de datorie de 

îndată ce va pune mîna pe ceva bani. Vorbea frumos, cu 

gingăşie, ca oamenii pe care calvarul trăit îi înalţă, inspirîndu-le 

un sentiment de recunoştinţă chiar şi pentru simplul 

fapt că există, dacă nutresc dragoste de viaţă. Îşi găsea 

întruna vină că le scrisese atît de rar alor săi cît timp locuise 

la Cluj şi se preocupase prea mult de tot felul de oameni 

netrebnici, care pînă la urmă au ajuns să-l suspecteze 

că ar fi simpatizant de stînga, din pricina articolelor sale 

opoziţioniste. 

Teréz o sărută pe maică-sa, apoi pe fratele ei şi, roşind 

de minciuna scornită în pripă, spuse : 

— Dacă aţi şti de ce am întîrziat atîta, nici nu m-aţi 

crede... Închipuiţi-vă, colegele mele şi-au pus în cap să mă 

mărite... 

Maică-sa îşi plesni palmele, bucuria îi aprinse pe faţa 

palidă şi suferindă pete roşii. 

— Sfîntă Fecioară !... E-adevărat, fetiţo ?... Şi cine-i bărbatul 

?... Da’ vorbeşte odată, pentru numele lui Dumnezeu !... 

— E chipeş, înalt, un bărbat bine... Lucrează la Timişoara, 

e inginer hidrolog, sau cam aşa ceva... Dar e cunoscut 

şi peste graniţă... 

Femeia cu nervii slăbiţi, veşnic bolnăvicioasă, o şi vedea 

pe fiică-sa în chip de mireasă, începu să lăcrimeze. 

175

— Să-ţi dea Dumnezeu noroc şi fericire, scumpo... Dacă 

e să merite cineva un bărbat cumsecade, de treabă, apăi 

tu eşti aceea !... 

Teréz dibui cu degetele în geantă, dar cînd dădu de 

conul rigid al sutienului o cuprinse stînjeneala şi nu se mai 

atinse de lucrurile cumpărate. Jóska îşi împături zîmbind 

însemnările, se ridică în picioare şi o îmbrăţişă şi el pe 

Teréz, îmbucurat de vestea că există totuşi speranţe ca 

sora lui să nu împletească cosiţă albă, să nu ajungă roaba 

casei, în ciuda nefastelor evenimente care se abătuseră asupra 

familiei. Dar după un timp Teréz simţi că vorbele sale exagerate 

aduc a înşelăciune, nici nu mai ştia acum în ce fel 

să pună capăt discuţiei, cum să stingă flacăra nădejdii, 

aprinsă cu nesocotinţă, a cărei strălucire întrecea de-acum 

limitele realităţii. Suspină în cele din urmă ostenită, cu 

elanul tăiat, cu aerul că adineaori inventase totul doar 

într-un moment de bună dispoziţie. 

— Nu s-a născut încă bărbatul de dragul căruia să vă 

părăsesc... Şi, dealtfel, sînt deja fată bătrînă... 

Maică-sa fu de-a dreptul uluită văzînd-o pe Teréz că 

renunţă atît de uşor la nesperata şansă. 

— Să nu spui una ca asta, sufleţelule, că te bate Dumnezeu 

!... Eşti încă tînără, frumoasă — şi demnă de orice 

bărbat ! 

Prinse între palmele ei faţa fetei ; o privi înlăcrimată 

în ochi. 

— Cît despre mine, să n-ai nici o grijă... Mai bolesc eu 

cîteodată, dar, dacă trebuie, mă adun din pat de pe o zi 

pe alta... 

Jóska asistă o vreme posomorît la discuţie, păşi apoi 

în faţa surorii sale şi îi spuse încurajator : 

— Trebuie să te descătuşezi, ca să-ţi poţi hotărî în voie 

propria soartă... Ai şi făcut mult prea mult pentru noi, nu 

putem accepta să-ţi sacrifici toată viaţa de dragul nostru... 

În curînd îmi voi lua o cameră cu chirie, mă mut de aici... 

E vremea să mă angajez undeva, aşa nu mai merge ; ia te 

uită la ea, sărăcuţa, s-a şi resemnat cu soarta ei de soră 

de caritate !... Păi, cît ar fi de modestă o căsnicie, şi tot îţi 

oferă mai mult decît asta !... 

176

Se întîlniră la o mescioară rotundă dintr-o cofetărie. 

Hidrologul n-o aştepta la intrare, cum îşi închipuise Teréz, 

ci şedea deja sigur de sine la masă înălţîndu-şi bustul 

puternic, ochelarii săi de soare cu lentile mari albastre-fumurii 

aruncau umbre sobre, de-a dreptul severe pe mica faţă 

de masă. De îndată ce o zări pe Teréz alături de tatăl său, 

se ridică, le ieşi în întîmpinare şi spuse calm, cu gias profund 

că el e Kató Károly, apucă mîna fetei între palmele sale 

uriaşe ca nişte lopeţi, dar nu i-o sărută, doar o strînse 

moale, în semn de respect şi de superioritate. O conduse 

apoi la masă şi o pofti să ia loc. Un răstimp domni tăcerea, 

numai bătrînul migălea şi se mocăia îndesîndu-şi pe îndelete 

ţigara în ţigaretul de vişin şi zîmbind cu un fel de discreţie 

îmbucurată, ce părea să spună că, de fapt, el nici nu e 

de faţă, tinerii n-au decît să facă abstracţie de prezenţa lui, 

el a pus doar la cale întîlnirea, dar după ce a dat de duşcă 

o sută de rachiu de pere în cinstea fructuoasei regizări a 

acesteia, rolul său s-a încheiat, restul e treaba tinerilor... 

Teréz zîmbea întruna, îşi căuta în geantă batistuţa 

fără să dea de ea, iar inginerul hidrolog, cu bărbia sa 

puternică şi colţuroasă sprijinită în pumnii împreunaţi, îi 

urmărea cu gravitate fiecare gest ; privirea aceasta, rece 

şi trufaşă, care o cerceta căutînd să-i ghicească toate slăbiciunile, 

să-i pătrundă chiar şi gîndurile, numai ea şi ar fi 

fost de ajuns s-o supună pe fată la o adevărată caznă, căci 

ea nu putea desluşi îndărătul gemuleţelor fumurii ochii bărbatului 

; în schimb, pînă şi cea mai măruntă tresărire a 

obrazului ei, întreaga sa sfiiciune, calmul ei silit, toate 

erau la discreţia acestuia. Iar Kató Károly o lăsă să se 

zbată astfel, pînă ce sufletul ei, biruit, nu se va fi dat 

bătut de bunăvoie. 

— Văd că dumneata nu te-ai deprins încă cu viaţa de 

societate, spuse el într-un tîrziu, trăgînd parcă o concluzie 

obiectivă a cercetărilor sale de pînă acum. Eşti încă niţel 

timidă în prezenţa unor oameni necunoscuţi, nu-i aşa ?... 

Teréz îşi plecă privirea, neştiind ce să răspundă. 

— S-a întîmplat că am urmat şcoala la maici... După 

aceea, a trebuit să văd de mama şi de fratele meu... 

Însă hidrologul o întrerupse autoritar : 

— Scuză-mă, te rog, dar n-am pomenit de timiditate 

cu intenţia să te încurajez. Dimpotrivă, am tot respectul 

177

pentru această trăsătură a firii dumitale. Iar, cît priveşte 

societatea, află că relaţiile cu oamenii neserioşi nu aduc 

nici un folos !... 

O privi din nou o vreme, la fel ca adineaori. 

— Dealtminteri, ştiu totul despre dumneata. Chiar şi la 

maici te numărai deja printre fetele mai ruşinoase, mai 

rezervate, iar stareţa te punea să stai de multe ori în genunchi, 

pentru că-ţi purta pe ascuns pică, aşa-i ?... 

— Da, într-adevăr, aşa s-a-ntîmplat, şopti Teréz cu 

ochii în pămînt, uluită de exactitatea informaţiei, căci 

nu trecuseră bine nici două săptămîni de cînd a văzut 

pentru întîia oară fotografia acestui bărbat. — Pe atunci 

mai eram încă lipsită de experienţă, nu înţelegeam multe 

din ale vieţii... 

— Bucură-te de asta ! spuse hidrologul cu glasul său 

profund şi sonor, iar pe buze îi miji un zîmbet. Nu căuta 

să le înţelegi pe toate nici de acum înainte. Îl poţi face 

fericit pe cineva numai cîtă vreme mai eşti în stare să 

roşeşti chiar şi la auzul unui cuvînt obscen ; cît mai simţi 

că îmbrăţişarea te umileşte... 

Bătrînul inginer îşi aprinsese de-acum ţigara, lansa mici 

fumuiage în faţa sa, întrebîndu-se parcă dacă nu cumva 

fi-su dă buzna în casă pe nepusă masă ; tînărul Kató 

urmă : 

— Fără îndoială că-ţi place literatura, nu-i aşa ?... Ei 

bine, Baudelaire spune undeva că există bărbaţi care, după 

ce au iubit o femeie, se ruşinează cînd îşi dau seama că e 

prostuţă... Însă aceşti bărbaţi sînt nişte dobitoci înfumuraţi, 

fiindcă inocenţa copilărească şi mărginirea constituie adeseori 

nişte podoabe ale frumuseţii , ele sînt cele care conferă 

privirii adîncimea fără de prihană a lacurilor cu unda 

întunecată. Nu ştiu dacă m-ai înţeles... 

Ţigaretul fumega acum nemişcat între dinţii bătrînului, 

acesta îşi dezveli gingiile mijindu-şi iritat ochii, parcă era 

o vulpe rînjită ; fiul său îi observă schima şi-şi îndreptă 

statura cu demnitate. 

— Domnişoară, cred că pentru o primă cunoştinţă reciprocă, 

e de-ajuns atît ! Îţi mulţumesc că mi-ai dat prilejul 

să arunc o privire în lăuntrul dumitale. Iar acum, dacă-mi 

permiţi, te voi conduce pînă acasă. 

378

Cînd Teréz intră pe uşă, maică-sa adăsta deja împleticită, 

cu răsuflarea tăiată, în mijlocul camerei. 

— Şi în realitate e tot aşa de frumos ca în fotografie, 

spuse fata palidă şi înfricoşată. Dar e foarte serios... Nu 

ştiu, dar parcă e prea serios... Mi-e cam teamă de el... 

Şi izbucni dintr-o dată în hohote de plîns, îşi plecă pe 

umărul mamei capul şi plînse, plînse neostoită, fără să ştie 

cu certitudine dacă vina o poartă sensibilitatea ei exagerată 

ori bărbaţii jignitor de trufaşi şi siguri de sine... 

După şase săptămâni Kató Károly trimise de la Timişoara 

un camion după lucrurile Terézei, apoi veni după 

soţia lui şi luară trenul. Ceva mai înainte făcuseră cununia 

civilă, anunţîndu-şi căsătoria numai în ziarul local, în loc 

de orice altă înştiinţare. Hidrologul n-a vrut să audă de 

nici un fel de „panaramă” inutilă, ţinu ca mireasa să 

poarte chiar şi în faţa ofiţerului stării civile numai un taior 

simplu, de culoare închisă, fiindcă lui nu-i trebuie nici văl 

nici cunună de mirt, nici naş, nici nun, nici ţuicăreală, nici 

„sapa-şi-lopata”. Văduvei lui Vecserda József i se păru jignitoare 

graba dezonorantă cu care fusese pusă cununia la 

cale, doar ştia că fiică-sa, chiar dacă împlinise douăzeci şi 

patru de ani, era neprihănită şi ar putea sta cu fruntea sus, 

încununată ca mireasă, alături de oricare bărbat ; dar lui 

Kató Károly nu-i păsa de asta, el avea principiile sale, iar 

printre ele se număra şi acela că soacra, cît ar fi ea de 

strîmtorată, n-are ce căuta sub acelaşi acoperiş cu tinerii : e 

e absurd să provoci zi de zi confruntarea a două concepţii 

de viaţă diferite, înfruntarea lor iscînd scîntei, cît despre 

soacre, ele sînt numai de două feluri : greu suportabile şi 

insuportabile —, restul sînt poveşti, înşelăciune, iluzii ; 

după posibilităţi, va căuta fireşte s-o ajute pe văduvă, dar 

de locuit nu doreşte să locuiască împreuna cu ea. Teréz 

o asculta pe maică-sa cum plînge zile în şir, îi asculta şi 

argumentele, cum că-s duse la altar pînă şi poamele alea 

care, de cum au dat în pîrg, s-au şi întins pentru o aventură 

sau pentru o cină, în vreme ce fata ei cinstită s-ar zice că 

trebuie să se mărite într-ascuns, de parcă ar avea ceva 

de tăinuit în faţa lumii. Le asculta pe toate dar de îndată 

ce îi pomenea logodnicului ei chiar şi cu o vorbă 

de cununia religioasă, Károly începea să-şi mişte enervat 

179

ărbia şi enunţa cu glas cavernos că Teréz ar face 

bine ca de acum înainte să lase totul în seama lui şi să ia 

la cunoştinţă că într-o căsătorie fericită o condiţie esenţială 

este ca unul din soţi să se încline de la bun început, din 

chiar primele minute şi cu întreaga sa fiinţă, în faţa voinţei 

celuilalt, iar Teréz, mai cu seamă ea, are nevoie să fie sfătuită 

şi condusă de o mînă forte, fiind încă atît de lipsită de 

îndrăzneală şi de experienţă... Jóska, mai liberal în principii, 

încerca s-o potolească pe maică-sa şi pe soră-sa, repetînd 

întruna că forma n-are nici o importanţă, cîtă vreme tinerii 

se înţeleg şi se iubesc mama va fi şi ea fericită, iar el îşi 

va asuma cu dragă inimă de aici înainte oblăduirea ei. 

Dar văduva lui Vecserda căzu iar la pat, declarînd că nu va 

călca în veci pragul omului acela, care a umilit-o atît pe ea 

cît şi pe toţi ai casei. 

Tinerii căsătoriţi se instalară repede în locuinţa de 

funcţionar cu două camere şi confort complet din colonia 

Ronaţ. Chiar din primele ceasuri Teréz începu să trebăluiască 

de zor, să deretice, ca totul să fie lună, să găsească 

un loc potrivit chiar şi fiecărui bibelou, cu toate că o voce 

ascunsă îi spunea că acesta nu va fi nicicînd căminul ei. 

Îi era teamă de orele care urmau, de parcă o aştepta o 

jalnică umilinţă, de aceea, pentru a-şi disimula emoţia, robotea 

mimînd osîrdia. În halat de casă de culoarea tabacului 

şi în papuci, bărbatul pierduse parcă ceva din rigiditate 

prin îmbrăcămintea sa domestică, se oprea cînd şi cînd 

zîmbitor în spatele tinerei femei care se mlădia plină de zel, 

se furişă în cele din urmă în apropierea ei, o plesni peste 

şezut, apoi o strînse la piept cu braţul drept, în aşa fel 

ca sînul tare al Terézei să-i umple căuşul palmei şi murmură 

tulburat : 

— Lasă, nu te mai osteni atîta !... Tot rînduind întruna, 

nu ne mai rămîne vreme să trăim... 

Mai tîrziu, Teréz se încuie în baie şi se spălă, se spălă 

îndelung, se primeni şi se dichisi, trăgînd cu bună-ştiinţa de 

timp, deşi îşi luase cu ea cămaşa de noapte nouă cu margine 

dantelată, capotul şi papucii cu pompon înfloraţi cu motive 

turceşti. Kató Károly arunca cîte o privire înspre camera 

de baie şi, văzînd zăbava aceasta, zîmbi unei bănuieli adeverite, 

dar mocăiala Terézei nu-l enervă, dimpotrivă, se 

180

ucura de-a dreptul de aceasta timiditate pudică şi căuta 

să se pregătească sufleteşte pentru primirea „nimfei îmbujorate”, 

cum o porecli acum şăgalnic, cuprins de bună dispoziţie. 

Deschise aparatul de radio, aprinse şi lampadarul 

izbutind să obţină în colţul camerei de zi o lumină care 

prefira parcă prin abajurul înnoit picături înmiresmate 

de sînge. Scoase apoi din barul mesei sale de scris o sticlă 

de Chartreuse marca Szilágyi Eleonora, păstrată de multă 

vreme, aşeză lîngă sticlă două păhărele şi, pînă să apară 

Teréz, îşi turnă de trei ori şi bău ; mai tîrziu, în timpul 

dansului, strînse cu putere la sine trupul aburit, înmiresmat 

de săpun al soţiei sale, fornăi cu ochii închişi a pasiune, 

dar după o vreme îl cuprinse îndoiala, strînsoarea îi slăbi 

şi pe faţă i se zugrăvi o expresie de osteneală ce alterna 

cu dezgustul ori iritarea ; îi dădu apoi drumul femeii şi, 

lăsîndu-se să cadă în fotoliu, turnă cu lăcomie pentru amîndoi. 

Şi se sculă iarăşi în picioare, atras nu atît de încîntătorul 

ritm al tangoului La violletera cît mai degrabă de îndărătnicul 

său amor propriu, care îl îmboldea în mijlocul camerei, 

ca să se pună din nou la încercare, pentru a vedea ce efect 

are asupră-i apropierea acestei „călugăriţe” inocente cu 

carnea pietroasă, dacă îi impune în timpul dansului gesturile 

îmbrăţişării, dacă inspiră mirosul emanat de pielea ei albă 

ca laptele ; dar zadarnic încerca să se transpună în cele mai 

felurite poziţii ale drăgostelii, asta îl făcu să devină şi mai 

secătuit, şi mai deprimat... 

— S-o lăsăm naibii ! spuse el în cele din urmă scos din 

fire, pe un ton jignitor şi închise aparatul de radio. N-am 

dansat toată viaţa cît am putut sa dansez în astă-seară... 

M-am prostit, numai ca să-ţi fac dumitale pe plac... 

— Dar nu te-ai prostit defel, spuse Teréz cu glas scăzut, 

încurajator, căci tot nu bănuia încă nimic. Dumneata dansezi 

cît se poate de bine... 

Dar Kató se şi aşezase îndărăt în fotoliu ; îşi încreţea 

fruntea posomorît, iar cînd apucă sticla de lichior, mîna 

îi tremura. Teréz şedea în faţa lui, i se urcaseră la cap pînă 

şi cele două-trei păhăruţe pe care le băuse, şi ar fi preferat 

să danseze pînă a doua zi dimineaţa, numai ca să cîştige 

timp. Lipsită de experienţă, nu observase nici în timpul 

dansului zbuciumul lui Károly, mai mult se speriase simţindu-l 

că respiră gîfîit şi-şi lipeşte bărbia rigidă ca o 

181

scîndură de capul ei. Au fost clipe cînd crezuse că bărbatul, 

violent cum era, o va lua în braţe şi o va arunca pe dormeză, 

sfîşiind apoi de pe ea pînă şi capotul cel nou împreună 

cu cămaşa de noapte ; însă acum îl vedea stînd în faţa ei 

palid, gîrbovit, trosnindu-şi degetele împreunate, şi nu ştia 

ce să mai creadă. 

— Hai să ne culcăm, gemu în cele din urmă Kató. 

Zilele astea m-au obosit foarte tare... 

Teréz aşternu patul cu capul vîjîind ; din scrinul cel 

vechi scoase feţele de plapumă şi de perină cu monogramă, 

iar după ce se culcă, încremeni cu picioarele strînse, ţinîndu-şi 

pînă şi răsuflarea. Îmbrăcat în pijama, Károly mai adăsta 

mult timp în întuneric, în aşteptarea unui imbold al trupului 

său ; în sfîrşit se decise nervos, Teréz îi simţi după un răstimp 

palma urcîndu-i încet pe gambe, nimerindu-i apoi pe 

pîntec, şi pielea de pe întreg corpul parcă îi îngheţă, zgîrcindu-i-se 

dureros din creştetul capului pînă la degetul cel 

mic al piciorului ; dar nici mîngîierea nu avu asupra lui 

Kató Károly o influenţă binefăcătoare şi, cu toate că propria-i 

neputinţă îl făcea să dispere, oftă uşurat, ca şi cînd 

ar fi obţinut o păsuire fără să piardă nimic : 

— Draga mea, văd că nu te-ai obişnuit încă cu mine... 

Ţi-e teamă deocamdată.. Îţi sînt încă străin... Ei bine, fie, 

acum te iert... 

Şi, întorcîndu-se, rînji muteşte spre bezna camerei. Teréz 

nu dormea nici peste o oră şi ştia că el stă de asemenea cu 

ochii deschişi. Pentru propria-i tulburare găsea o explicaţie, 

dar pe aceea a bărbatului nu era în stare s-o priceapă, doar 

era la cheremul lui în virtutea tuturor legilor, atît omeneşti, 

cît şi divine, putea face cu ea tot ce poftea, chiar dacă 

i s-ar fi împotrivit ; acum i se părea cu atît mai ciudat că 

a abandonat-o atît de repede şi zace lîngă ea ca o bucată 

de lemn... Dar nu cumva se arată nedreaptă judecîndu-l 

astfel ? se întrebă ea mai apoi. Poate că, în retragerea asta, 

ar trebui mai degrabă să-i preţuiască delicateţea... Pesemne 

că e un om înzestrat cu mult tact, mai bun decît şi-l închipuise... 

Gîndurile acestea n-o lăsară să adoarmă, iar cînd neliniştea 

i se domoli, observă o schimbare neobişnuită petrecîndu-se 

în fiinţa ei : treptat, trupul i se înfierbîntă, începu 

apoi să dogorească, dintr-o clipă în alta mai că-şi pierdu 

182

cunoştinţa din pricina senzaţiei ciudate care odinioară îi 

provoca ameţeli şi crîncene dureri de cap, dar acum îi 

făcea plăcere ; îşi ridica genunchii, iar se întindea, simţind 

că impulsul electric care-i pornea de la frunte şi îi străbătea 

tot corpul se învîrtoşează sfîrîind parcă pe unghiile picioarelor 

şi iscînd mici scîntei în întuneric. Impresia fu atît 

de puternică încît o stîrni, dar trezi în ea totodată un sentiment 

de dragoste, de regret, de gingăşie faţă de bărbatul 

de alături ; după îndelungi ezitări, se întoarse cu mare efort 

înspre el şi îi atinse umărul. Károly se săltă sprinten pe 

dormeză, s-ar zice că aştepta gestul, dar în loc s-o strîngă 

în braţe, se aplecă asupra ei şi, mormăind, îi murmură ceva 

la ureche. Teréz se trase de lîngă el, încremeni şi, stupefiată, 

nu mai putu scoate minute în şir nici un cuvînt, îşi rotea 

doar ochii măriţi, căutînd parcă să evite şi cu gîndul imaginea 

grotescă pe care îndemnul bărbatului i-o înfăţişase. Kató 

stătea culcat pe burtă, cu dinţii încleştaţi în încheietura 

mîinii, aşteptă un răstimp ; dar în cele din urmă luă tăcerea 

drept un refuz şi se ridică în capul oaselor : 

— De ce nu răspunzi ? întrebă el tremurînd din tot 

trupul. De ce te codeşti atîta ?... 

Stătu iar puţin ; Teréz vorbi căznită, cu glas gîtuit : 

— Cere-mi orice, dar aşa ceva nu pot să fac... Nu te 

supăra, dar mi-e cu neputinţă... 

Şi izbucni în plîns ; dar pentru Kató asta era deja prea 

mult, sări din pat. 

— Asta mai lipsea, să boceşti !... strigă el. Lacrimi 

ne mai trebuiau acum !... Ce femeie neroadă !... 

Dimineaţa nu-şi ceru scuze pentru izbucnirea sa grosolană 

şi nedreaptă, dar umbla prin casă potolit, cu musca pe 

căciulă, căutînd să repare ce se mai putea repara. Se bărbieri, 

îşi puse cravată, zîmbea spăşit, palid la faţă, ca şi 

cînd s-ar ruşina din pricina nuntirii ce se poticnise chiar 

înainte de a se fi urnit la drum, lucru care i se părea totuşi 

nostim pe undeva ; se străduia să se poarte cu gingăşie 

faţă de Teréz, spunea că accidente de acest gen sînt frecvente 

între proaspeţii însurăţei, dar că în curînd vor ajunge 

să se deprindă unui cu altul şi o să devină buni prieteni... 

Îi aduse neveste-si cafea turcească la pat, mai tîrziu ieşi în 

oraş şi îi trimise acasă un buchet uriaş de garoafe. Seara 

potrivi din nou lampa cu picior pentru o iluminaţie intimă 

183

şi căută la radio muzică de dans. Teréz îi era recunoscătoare 

şi pentru atît, nu se mai gîndea la noaptea cumplită pe 

care o trăise. Îl lăsă s-o ia în poală, s-o giugiulească, iar 

cînd bărbatul îi ceru să-i citească cîteva poezii de Rimbaud, 

nu se codi ; Kató Károly îşi lipi obrazul de al ei, urmărind 

cu ochii drumul privirii ei de-a lungul versurilor scurte. 

Mai întîi dori să asculte Surorile de caritate : 

Tînărul, văzînd această lume imundă, 

Tresare şi mînia în inimă-i se-abate, 

Străpuns cumplit de rana eternă şi profundă, 

Îi prinde dor gingaşei surori de caritate... 

— Mai departe, mai departe ! o zori bărbatul, iar Teréz, 

cu ochii mijiţi, cuprinsă deja de un dram de suspiciune, urmă, 

mai şovăielnic de astă dată : 

O, zînă oarbă, cu-imense pleoape grele, 

Tărîm de zis şi taină e-a noastră-mbrăţişare : 

Te cuibăreşti în braţe, tu doică cu mamele, 

Iar noi duios te creştem, Patimă gravă, mare. 

Cînd termină de citit, Teréz se simţi stînjenită, de parcă 

fusese atrasă într-un joc de societate ale cărui reguli nu le 

pricepea şi în care ea însăşi era cea vizată, deşi, după 

cîte-şi putea da seama, în locul tînărului care se aprinde 

pentru sora de caritate, adică pentru ea, Kató Károly se 

imagina desigur pe sine, însă nu era în stare să desluşească 

ce aluzii, ce jinduiri morbide se ascund îndărătul cuvintelor ; 

dar Kató nu-i dădu răgaz să chibzuiască asupra sensurilor, 

ci exclamă pe dată entuziasmat : Teréz trebuia să se dedice 

unei cariere artistice, atît de frumos ştie să scandeze versurile 

! Chiar o depărta niţel de el ca să-şi desfete ochii, deşi 

se bucura mai degrabă de poeziile la citirea cărora iată că 

nu se indignase, ceea ce îi dădea temei să spere că mai 

devreme sau mai tîrziu se va stîrni în ea curiozitatea pentru 

nişte mistere de care n-avea cum să aibă habar ; n-avea cum 

să fi aflat la maici că imaginaţia a şi depăşit cu mult 

limitele realităţii, că viaţa nu-ţi mai poate oferi nenumăratele 

desfătări de care nădăjduiseşi să ai parte, iar de la o vreme 

ajungi să pofteşti la altceva, apoi numai şi numai la altceva 

— fantezia ta o porneşte în răspăr, cum spunea un scriitor... 

Realitatea te mai poate satisface doar cîtă vreme rămîi 

184

cu imaginaţia în urma ei, dar în momentul în care ai întrecut-o, 

nici nu mai poţi reveni la ea cu vechile-ţi pretenţii, 

căci, dornică de răzbunare, te va refuza ori te va face de 

ocară... 

Astfel de gînduri îi treceau prin cap în vreme ce o 

mîngîia pe „sora de caritate” care zîmbea îmbujorată la 

auzul laudelor. Vanitos, căută să găsească iar scuze pentru 

neputinţa sa, iar îşi acordă o păsuire, căutînd să-şi imagineze 

cu tot dinadinsul noi şi felurite împrejurări în care 

s-ar putea dovedi cu adevărat falnic şi viguros ; dar se 

amăgea în van, cît ar fi vrut el ca cel puţin în primele zile 

pe Teréz s-o bucure drăgosteala, era în zadar, fiindcă mai 

tîrziu, cînd se vîrî lîngă ea, scoase un răcnet după cele 

dintîi gesturi de îmbrăţişare şi sări din pat, iar Teréz, 

rămasă singură, dîrdîind de spaimă, auzi din baie plesnete, 

ca şi cînd Kató Károly, ruşinat şi exasperat, şi-ar trage 

palme ; fu dar şi mai uluită ca întîia oară, neştiind cum să 

se poarte de aici înainte... 

O bună bucată de timp soţul se purtă de parcă nu l-ar 

preocupa deocamdată acest aspect al căsniciei şi ceru să i 

se aştearnă patul separat. Dar Teréz se temea de el chiar şi 

aşa, nici acum nu-i venea să creadă că, deşi neprihănită, 

aparţine încă acestui om cu bărbie puternică, care nu încuviinţa 

nici una din vorbele ori afirmaţiile ei, ci îşi începea invariabil 

răspunsul reducînd-o impacientat la tăcere : — Stai 

puţin, stai puţin, să nu ne pripim chiar aşa ! —, sau o privea 

mustrător, rostindu-i numele tărăgănat, a dezamăgire : — 

Dar se poate, Terééééz —, iar ea roşea de fiecare dată ; 

ştia prea bine că nu se poate măsura cu Kató Károly, care 

are de-a face zi de zi cu oameni importanţi, dă indicaţii, 

dar gestul prin care bărbatul o întrerupea de cele mai multe 

ori, exclamaţia „un moment, un moment” cu care îi tăia 

mai mereu vorba i se păreau exagerate, egoiste şi trădînd 

îngîmfarea, de parcă ea nu mai avea minte nici cît o găină, 

ca şi cînd ea n-ar fi în stare să pătrundă nici măcar din 

întîmplare pînă la esenţa lucrurilor, fiind hărăzită în veci 

să fie îndreptată, oblăduită... Dar nu se putea apăra, deoarece 

Kató sistematiza totul pe puncte, le ţintuia pe toate în cifre, 

ba chiar le schiţa pe hîrtie, le îngrădea cu desene ilustrative, 

scoţîndu-şi din buzunarul halatului de casă carneţelul galben 

185

şi creionul chiar şi atunci cînd venea vorba de treburi de-ale 

gospodăriei, de pildă, pentru a-i atrage Terézei atenţia că la 

data cutare a cumpărat un kilogram întreg de macaroane, 

sau ceva asemănător, nu are nici un sens prin urmare să 

facă stocuri exagerate de provizii şi trebuie să se străduiască, 

pe cît posibil, ca în cheltuielile lunare să nu apară fluctuaţii 

mai mari de plus-minus cincizeci de lei... Se dovedea meticulos 

şi la locul său de muncă de la Direcţia Hidrotehnică ; 

în afara biroului nu răspundea la salutul nici unui funcţionar 

ori colaborator, pe coridoare îi depăşea zorit, cu capul sus, 

ca nu cumva alde ăştia să-l „tovărăşească”, să ajungă cu 

el la „familiarisme” şi să aştepte apoi din partea lui 

contraservicii ; dar oricine păşea pragul biroului său în 

vreo problemă de specialitate, ieşea de îndată dindărătul 

mesei de lucru, se pleca curtenitor din mijloc, îl lua pe 

vizitator cu amabilitate pe după umăr : — Poftiţi, vă rog, 

vă stau cu cea mai mare plăcere la dispoziţie, stimate domnule 

coleg ! spunea şi, din pămînt, din iarbă verde, îi făcea 

într-adevăr rost de toate datele, pînă în cele mai mici amănunte, 

îi dădea toate îndrumările necesare, chiar dacă aceasta 

îl costa ceva osteneală. Astfel că mulţi oameni din Direcţia 

Hidrotehnică îl stimau, dar de îndrăgit nu-l îndrăgea 

nici unul... 

Într-o zi, fără să-i fi spus ceva în prealabil, Károly nu 

veni acasă, nu apăru nici în a doua şi nici în a treia zi. Terézei 

îi era ruşine să se intereseze la Direcţia Hidrotehnică, 

stătea acasă cu uşa încuiată, simţindu-se înjosită că bărbatul 

nu o învredniceşte nici măcar să-i anunţe plecarea sa, ori 

să-i dea cumva de ştire dacă a trebuit să se ducă pe neaşteptate 

la ţară. Nu că persoana lui i-ar fi lipsit cine ştie ce, 

s-ar zice că era chiar mai liniştită fără el, dar o revolta 

totuşi maniera aceasta de a se purta a bărbatului. Şi, colac 

peste pupăză, Teréz avu parte în zilele cu pricina şi de alte 

necazuri. În timp ce stătea să aştepte autobuzul, o femeie 

cam la vreo patruzeci de ani, cu umărul strîmb şi cu obrazul 

mare, bărbătos, se înghesui în apropierea ei, o împunse sfidătoare 

cu cotul şi o măsură batjocoritor din priviri, ca şi 

cînd ea ar fi fost cea revoltată ; îi spuse chiar ceva, şuierînd 

vorbele ameninţător : „Deci tu eşti aia, pisicuţo, curvă de 

popi... Ei lasă, că n-am să te pierd din ochi !” sau cam 

186

aşa ceva. Iar după ce Teréz se trase înspăimîntată îndărăt, 

femeia cu faţă de cal se mai ţinu ameninţătoare după ea 

o bucată de drum. 

La două săptămîni după dispariţia lui Károly, la uşa 

Terézei bătu pe neaşteptate Kató Pista. Era cherchelit, cînd 

femeia îi deschise uşa, o privi cu suspiciune iritată : 

— Nu cumva e cineva pe-aici, hehe ?!... se hlizi el smiorcăindu-şi 

ţigaretul gol. Te pomeneşti că ţi-am tulburat drăgosteala, 

surioară de caritate ?!... 

O luă înainte fără să salute, scotoci cu privirea prin 

toate colţurile, smuci de toate perdelele, cotrobăi pe sub 

toate mobilele ; se opri apoi în mijlocul camerei de zi şi 

pretinse să i se aducă rachiu, strîmbînd îmbufnat şi dezgustat 

din nasul său roşu în vreme ce se scociora prin buzunar 

clătinîndu-se pe picioare. Teréz aduse vişinată, pe o 

farfurioară nişte şerbet, pe o alta biscuiţi, le puse pe masă 

şi, poftindu-l să ia loc, după cuviinţă, îi turnă un pahar 

de băutură. Bătrînul găsi în sfîrşit o ţigară, o aprinse şi îi 

veni iar glasul, iar Teréz, deşi se temea de el aşa beat cum 

era, îi zîmbi, zicîndu-şi că bătrînului îi va sări ţandăra şi 

va condamna purtarea fiului său cînd va afla că acesta s-a 

făcut nevăzut fără o vorbă ; dar, contrar aşteptărilor sale, 

Pistakati izbucni într-un rîs batjocoritor. 

— O, bou al Europei ce sînt !... Mi-am zis că, cine 

ştie, din căsnicia asta s-ar putea să iasă totuşi ceva, că o 

să-l salvez pe hăndrălău, pe Boaşe-sparte ăsta, dacă-i aduc 

la aşternut o fecioară de la mănăstire !... Şi uite că nebunu’ 

a spălat iar putina, sau te pomeneşti că şi-a pus 

ştreangul de gît !... 

Se închina cu braţele întinse, cu ochii închişi, ca un 

profet căruia i s-a împlinit prorocirea înainte de soroc : 

— Nenorocitul, nu mai simte atracţie decît pentru cei de 

acelaşi sex cu el, oricît încerc eu să-l tămăduiesc ; mă fac 

luntre şi punte ca să-i servesc pe tavă fătuca de paisprezece 

ani şi călugăriţa de douăzeci şi patru, şi uite că tot degeaba !... 

Deşi am crezut că dumneata o să-l scoţi la liman !... 

În acele clipe îşi dădu Teréz seama uluită că bătrînul, 

hărăzind-o acestei căsnicii, a atras-o în cursă : acum înţelegea 

de ce fusese Pistakati în al nouălea cer de fericire cînd 

aflase că Teréz a fost novice la maici şi că e încă liberă ; 

dar pe socrul ei nu-l cuprinse mila nici după ce se demas- 

187

case astfel, ci se repezi la ea ameninţător, cu nasul său roşu. 

— Iar dumneata eşti o gîscă proastă, ai înţeles ?! spuse 

el cu glas înăbuşit, apropiindu-se de nora lui care se trăgea 

de-a-ndăratelea. Cu siguranţă că i-ai fi putut veni în 

ajutor nefericitului ăla, care ar face o carieră strălucită 

alături de o femeie deşteaptă !... 

O urmărea în continuare rău-prevestitor pe Teréz : 

— Într-o căsnicie nu e totul să ne ridicăm frumuşel 

genunchii după stingerea veiozei, înţelegi, mireasa Domnului 

?... Asta ştie s-o facă orice servitoare îngălată !... 

Károly e mai viclean, mai rafinat, mai pretenţios decît 

bărbaţii în general !... 

Teréz pălise ; îşi întinse mîinile a apărare. 

— Văd că ţi-e teamă de mine, porumbiţă umplută de 

Rusalii ! şuieră Pistakati. Ai ghicit pesemne că şi eu am 

altfel de pretenţii din partea femeilor, că vreau să pun şaua 

pe dumneata, ca să-i deschid drumul lui fi-meu... Ei, lasă, 

nu te speria, numai începutul va fi greu... După aia, o să-mi 

fii recunoscătoare !... 

Şi schiţă un gest ca şi cînd ar voi să se arunce asupra 

nurorii sale ; Teréz se împiedică de covor, căzu cu spatele 

în vitrina ale cărei geamuri de cristal se făcură ţăndări, iar 

îndărătul ei serviciul de cafea din porţelan de Rosenthal 

se prăbuşi cu zgomot. 

— Ţi-am spus că eşti o gîscă ! se înfurie Kató Pista 

turmentat, de parcă el era cel păgubit. Gîscă neghioabă !... 

Ştii ce-o să se aleagă de Károly dacă rămîne cu dumneata 

?... Priveşte, nora mea scumpă, am să-ţi arăt ! 

Se repezi la masă, îşi vîrî degetul în şerbetul galben şi 

desenă pe perete un zero enorm : 

— Ei vezi, asta se va alege de el !... O ceapă degerată !... 

Sau nici atît, ia uite-aici ! 

Se repezi din nou la masă, îşi înfundă iar degetul în 

şerbet şi mai adăugă un zero lîngă cel dintîi: 

0 0 

Apoi se aşeză pe duşumea rîzînd întruna şi, pentru a 

pune capac groazei şi stupefacţiei lui Teréz, îşi răsfrînse 

genunchiera de pe piciorul drept şi-şi scoase la vedere varicea 

ulcerată, ca o pătlăgea despicată, cangrenoasă.

Seceriş vesel, toamnă cumplită 

Elifáz era pretenţios, pierdea adeseori vremea de dimineaţa 

pînă seara prin preajma atelierului, aşteptînd ca 

taică-său să pună lupa jos şi să-l ducă să cineze la „Fetiţele 

vieneze”, unde la masa lor poposeau de cele mai multe ori 

una sau două păsări de noapte. Alteori şedea ore întregi pe 

patul de fier acoperit cu pătura, într-o aşteptare iritată, 

aţintindu-l îndărătnic şi revendicativ pe bătrîn cu superioritatea 

pe care i-o insuflase dragostea paternă : dacă, într-adevăr, 

în inima bătrînului el urma îndată după Ili, precum 

Iosif în inima lui Iacov, şi l-a părăsit totuşi împreună cu 

ceilalţi, acum e de datoria lui să-i facă toate poftele ; iar 

cel mai nimerit mijloc de a-şi răscumpăra păcatele este 

acela de a-l iniţia pe mai departe cu rîvnă în desfătările 

dragostei. Uneori sărea chiar în picioare şi, vîrîndu-şi capul 

în cuşca strălucitoare de sticlă, rînjea spre Bárány : 

— Da’ hai odată, nu te mai mocăi atîta !... Iar ajungem 

tîrziu şi rămînem fără masă !... 

Tatăl zîmbea la vederea acestei senzualităţi nerăbdătoare, 

care de cîteva săptămîni încoace descătuşase sufletul 

băiatului din strînsoarea solitudinii, făcîndu-l apoi pe zi ce 

trecea mai lacom ; îl cam şi îngrijora înfrigurarea asta, 

căci, avid de bani cum era, ar fi vrut să se înhame la 

muncă, dar se bucura totuşi că Elifáz, pe care el îl botezase 

după pocăire cu acest nume biblic pe potriva firii sale 

mîngîioase şi tandre, îşi va lua şi pentru el revanşa, îi va 

răzbuna tinereţea irosită, îngenuncherile nesfîrşite, plecăciunile, 

rugile deşarte. Se oprea cîteodată zîmbind la căpătîiul 

băiatului, privindu-l cum zace cu ochii închişi alături 

de ibovnica sa de-o noapte şi îl ameninţa în glumă : 

— Măi, motănelule, măi !... Acum, îmboldit de graba băiatului, 

făcea în cele din urmă ordine pe bancul de lucru, 

strecura în geantă cîteva ceasuri mai de preţ şi ieşea dindărătul 

mesei zornăindu-şi deja cheile. 

Subsolul bojdeucii din Tăuri fusese scurmat de şobolani, 

puteau fi auziţi chiar şi noaptea scormonind şi încăibărîn- 

189

du-se, dar cui îi păsa ? De cele mai multe ori tatăl şi fiul 

soseau aghesmuiţi, iar fetele se simţeau şi mai în largul lor 

ca ei, lârmuiau, chicoteau şi beau pe rupte romul ori rachiul 

de anason luat pentru acasă după ora închiderii, pînă 

se făcea noapte tîrzie şi începeau să se dezbrace. Dacă la 

„Fetiţele vieneze” păsările de noapte îi ocoleau, tatăl şi 

fiul luau la rînd celelalte restaurante, orbecăiau prin ulicioare 

strîmte pe undeva prin dosul Casei Profesorilor, cătau 

pe sub porţi ori dădeau cîte o raită pe la gară, unde 

Bárány găsea mai totdeauna vreo femeie somnoroasă, ostenită 

şi credulă căreia, cu glas cîntat şi blajin, să-i ofere 

găzduire. 

Aventurile acestea duceau cîteodată la situaţii scandaloase 

: se întîmpla ca fata agăţată să fie dezgustată la gîndul 

că, pentru o bucată de friptură şi cîteva pahare de vin, 

trebuie să facă şi poftele „ofticosului” şontorog după ce le 

îndeplinise pe acelea ale băiatului, începea să ţipe la ceas 

de noapte, să trîntească cu sticle de duşumea, ori îşi apuca 

pantofii cu toc înalt şi îl croia cu ei în cap pe ceasornicarul 

care dădea să se apropie în întuneric. În astfel de 

cazuri trebuia să intervină Elifáz, s-o apuce pe femeie de 

păr şi s-o doboare la pămînt sau s-o scoată în brînci pe 

poartă : zgomotul încăierării scula din somn vecinii, care 

se adunau buluc în faţa casei, iar Bárány fu silit să plătească 

de mai multe ori amenzi pentru tulburarea liniştii 

publice, ba într-un rînd îl citară şi în faţa instanţei, fiindcă 

şi-a transformat locuinţa într-un adevărat bordel şi s-a 

făcut părtaş la tentativă de omor. 

În seara cu pricina se întorceau tot de la restaurant, 

însoţiţi de o femeie care li se alăturase întîmplător şi de 

Plisc, fata cu nasul uşor coroiat, un oaspete obişnuit al 

casei. Nici Elifáz n-ar fi putut spune de ce revenise la ea 

chiar de mai multe ori, deşi la început n-o prea agrea, din 

pricina nasului ei băieţos şi a ochilor umbriţi de cearcăne 

vineţii, care îi aminteau de tucanul piperar cunoscut din 

paginile ilustrate în culori ale manualului de ştiinţe naturale. 

Însă cu timpul s-a ataşat totuşi de ea, îi plăceau poate ochii 

ei trişti cu care se uita la el totdeauna matern, cu îngăduinţă, 

îl îndurerau poate suspinele ei, în vreme ce stătea cu 

privirea pierdută ce căuta parcă să ocolească amintirea zilelor 

trecute, ca omul care a văzut prea multe la viaţa lui. 

190

Pînă şi răsuflarea îi era veşnic fierbinte, zicea cîteodată că 

ar fi trebuit să se trateze, dar că acum i-e totuna, anii îi 

sînt oricum număraţi ; cealaltă femeie pe care o luaseră cu 

ei era mai în vîrstă, dar încă frumoasă şi voinică, trebuie 

că era dintre fetele ce se pripăşiseră pe vremuri la oraş ca 

slujnice, nu le cunoştea pe cele care-şi treceau serile stînd la 

pîndă în zarva şi fumul localurilor, în aşteptarea norocului 

; în colonia de unde îşi făcuse pe neaşteptate apariţia în 

seara aceea i se zicea Bibilica, pentru că purta mereu haine 

cu picăţele, dar şi vorba ei aducea oarecum a cotcodăceală, 

iar Bárány nu-şi mai amintea cum de nimerise la masa lor 

înainte de ora închiderii : se treziseră cu ea dintr-o dată 

acolo, stătea în picioare şi ţigara i se bălăbănea stîngaci 

între buze. Lăcrima, fumul îi ustura pesemne ochii, dar 

poate că o ofensase cineva, căci pomenea de „animalul” 

ăla, pe care l-a lăsat, l-a lăsat pentru totdeauna, iar după 

ce se aşeză, le ceru celor trei să se sărute, fiindcă dragostea, 

doar ea mai are preţ pe lumea asta, pe toate celelalte n-are 

decît să le prăpădească moroiul... Elifáz rîse nechezat la 

auzul cuvîntului neobişnuit, iar femeia îşi puse capul pe 

masă, răsturnă un pahar plin şi izbucni în plîns. Dar mai 

tîrziu, după ce mesenii făcură plata şi se ridicară să plece, 

îi urmă supusă, de parcă se temea că nimeni nu se va îndura 

s-o găzduiască peste noapte... 

În drum întîlniră nişte lăutari, Plisc îl luă pe primaş 

de braţ şi ceata şuie o luă spre periferia oraşului. Îndată 

ce ajunseră acasă, Bibilica se porni să chiuie, dădu apoi de 

duşcă cîteva înghiţituri de rom şi începu să-şi caute de 

treabă primprejurul celorlalţi, ca o soacră mare în seara 

nunţii. Elifáz nu mai era atent la ea ; se trase cu Plisc în 

colţul camerei, se uita la nasul delicat, îngust dar cam lung 

al fetei, de la care i se trăgea porecla, şi îi veni în minte 

povestea cu vulpea şi cu barza, care se ospeţiseră reciproc, 

făcîndu-şi însă una alteia inaccesibile bunătăţile mesei, căci 

prima le servi într-un blid cu fundul plat, iar cealaltă 

într-un urcior cu gîtul lung ; cu gîndul la poveste, băiatului 

îi veni o idee perfidă, pe potriva firii moştenite de la 

taică-său, îi căşună acum ca Plisc să leorpăie romul din 

farfurie ; fata privi cu tristeţe la Elifáz, fără a se împotrivi 

însă defel ciudatei dorinţi, apoi îşi lipi mica ventuză a 

buzelor turtite de porţelanul farfuriei şi începu să soarbă 

191

omul într-un chip caraghios : îşi lăsă şi nasul să atîrne în 

băutură, ca băiatul să-şi afle desfătare în jocul ăsta, dar 

după aceea îl luă dintr-o dată de după gît şi, trăgîndu-l la 

ea, îi spuse pe un ton rugător : 

— Ăsta te deprinde cu toate celea, sufleţelule !... La ce 

bun să te distrugi împreună cu el ?... Nu vezi că te-azvîrle 

în braţele morţii ?... Zilele mele-s numărate, dar tu, tu trebuie 

să trăieşti... Aşa că fugi de-aici, salvează-te, pentru 

numele Sfintei Fecioare ! 

Între timp lăutarii le cîntau şi de voie bună, şi de jale ; 

Bárány umplea întruna paharele, vrînd s-o îmbete pe Bibilica, 

aceasta bea de-acum cu nesaţ ; Plisc se repezi cu paşi 

uşori în mijlocul camerei şi, săltîndu-şi fusta, începu să dănţuiască, 

pe urmă se aruncă iar pe pat lîngă Elifáz şi îngînă 

tînguios : 

Nu mă vorbiţi de rău cînd voi pleca... 

Deşi se cherchelise, Bibilica voia să facă pe găzdoaia în 

lipsa unei neveste în casă şi se indignă că nu găseşte aşternuturi 

curate ca să primenească cearşafurile şi feţele de perină, 

aşa cum se cuvine cînd primeşti oaspeţi ; glasul îi era 

supărător, neplăcut, le strica buna dispoziţie, mai întîi îl 

scoase din sărite pe băiat, care se furişă în spatele ei şi îi 

turnă în coc romul rămas pe fundul farfuriei ; femeia se 

frecă la ochi şi începu să plîngă, văitîndu-se că a ajuns pe 

mîna unor nelegiuiţi, cu toate că ea e femeie de treabă, 

cinstită, chiar dacă a fugit de la „animalul” ăla, apoi îşi 

repezi braţele spre tavan şi îi mulţumi lui Dumnezeu că i-a 

deschis ochii la vreme şi a îndrumat-o să fugă din Sodoma 

de aici. Lui Bárány i se făcu teamă că muierea fără minte 

o să-i aducă pe cap toată strada, ba poate chiar şi miliţia 

şi, dîndu-şi seama dintr-o dată că se înşelase urzind planuri 

cu femeia aceasta ţărănoasă, slobodă la gură, îl apucă mînia 

oarbă, ranchiuna şi dorinţa de răzbunare. 

— Găină beată ! strigă el. Găină beată, cotcodac ! 

Se repezi la ea cu paşi săltăreţi şi îi smulse cămaşa, apoi 

fusta, icnind după fiecare gest, de parcă plăcerca îmbrăţişării 

ratate şi-o afla acum în despuiere ; o suci şi o învîrti 

în faţa lui, unghiile îi scrijeliră şi pielea trupului ca cinci 

seceri, iar cînd nenorocita se clătina deja goală în faţa lor, 

192

o îmbrînci în piept aşa de tare că femeia se prăvăli peste 

pat şi rămase acolo întinsă, acoperindu-şi ruşinea cu mîna 

şi tînguindu-se dezgustător, cu glas răguşit, turmentat ; lăutarii 

cîntau din ce în ce mai tare, mai cu foc, ca să-i acopere 

glasul ; Plisc tocmai dădu să arunce o pătură peste 

femeia dezbrăcată, dar în acel moment fereastra se făcu 

zăngănind ţăndări, iar în clipa de stupoare ce a urmat, tuturor 

le-a fost dat să audă că în curte cineva suduie cu 

glas mormăitor ; niciunul nu îndrăzni să se clintească din 

loc, doar femeia, recunoscînd vocea bărbatului ei, se ridică 

anevoie de pe pat şi, aşa cum era, se făcu nevăzută pe uşă, 

dar cei încremeniţi de spaimă în odaie îi auziră îndată 

bufnetul trupului gol, căci intrusul dăduse buzna în curte 

înarmat cu un tîrnacop de zidar cu coadă scurtă pe care îl 

azvîrli după femeie. 

— Nu vă atingeţi de ea pînă nu vine salvarea ! spuse 

un bărbat cu lanternă, venit din vecini cu paltonul îmbrăcat 

peste pijama, care stătea acum lîngă trupul prăbuşit. 

Da’ zdravăn a mai aranjat-o, cristoşii ei de treabă !... I-a 

frînt piciorul ca pe-un covrig ! 

Maşina salvării şi cea a miliţiei descinseră la faţa locului 

în acelaşi timp ; se întocmi din nou un proces-verbal 

pentru tulburarea liniştii, provocare repetată de scandal şi 

atentat la moravurile publice, două săptămîni mai apoi 

Bárány Lajos a fost citat la tribunal şi condamnat la şase 

luni de închisoare, dar pentru că nu fusese încă închis niciodată, 

l-au pus în libertate în mod condiţionat, iar condamnarea 

i-a fost comutată la o amendă de cinci mii de 

lei. 

De-acum se temea să mai organizeze orgii, era convins 

că se află sub observaţie şi prefera să doarmă în atelier, 

pătruns de spaimă şi muncit de griji, pentru că Nánási 

Róza se grăbi şi ea să împuie urechile tuturor celor din oraş 

cu tînguielile ei ; de la bătrînii adunării se repezi la şcoală, 

de-acolo la miliţie, şi se arătă dispusă să depună mărturie 

şi la tribunal împotriva bărbatului nemernic, a „diavolului 

şchiop” care nu s-a mulţumit să-şi lase familia muritoare de 

foame părăsindu-şi căminul, dar l-a momit la sine şi pe copilul 

acesta cu frica lui Dumnezeu, ca să-l ducă pe calea 

pierzaniei ! Elifáz se sperie şi el, îl ocolea acum pe taică-său, 

193

iar cînd maiorul de la secţia de delincvenţi minori îl avertiză 

că va ajunge la şcoala de corecţie asemeni fratelui său, 

se întoarse la şcoală, ca să recupereze absenţele şi să-şi ia 

bacalaureatul. Profesorii cunoşteau adevărul, dar îl treceau 

sub tăcere, iar băiatul minţi că a fost la Sibiu pentru tratament, 

fiind atins de o boală necunoscută ; şedea în bancă 

palid şi demn, nutrind un dram de dispreţ faţă de cei 

douăzeci şi opt de colegi ai săi, despre care ştia că n-au 

avut încă de-a face cu o femeie : dar trecu şi prin momente 

de deprimare, cînd simţea că flacăra unui vechi fior 

s-a mistuit din sufletul său, că e bătrîn în comparaţie cu 

ceilalţi, că prezenţa sa în mijlocul colegilor de clasă e de-a 

dreptul distonantă, ca aceea a unui elev care a repetat anul 

de mai multe ori. Ideea sfîrşelii şi bătrîneţii sale i-o sugerase 

o broşură catolică, care vorbea despre ravagiile onanismului 

şi de pe coperta căreia îl aţintea pe cititor privirea 

decrepită a unui adolescent cu chipul surpat, palid şi dogoritor. 

În pauză desfăcu două pachete de Carpaţi deodată 

şi îi trată pe băieţi cu ţigări în spălătorul interniştilor, 

aceştia parcă se îmbătară cu fumul, îi dădeau tîrcoale cam 

ameţiţi şi căutau să-l tragă de limbă despre tratamentul 

de la Sibiu, fiindcă unii dintre ei s-ar fi putut şi jura că 

l-au văzut chiar de mai multe ori prin oraş. Bănuiau ei că 

sub pretextul internării se ascund aventuri misterioase, iar 

întîmplarea veni parcă să le confirme aceste bănuieli, căci 

într-o dimineaţă fiul risipitor fu chemat de urgenţă la 

poartă tocmai în timp ce răspundea ; în cuşca portarului 

îl aştepta un sublocotenent de miliţie care îi spuse că trebuie 

să vină cu el : n-are de ce să-i fie teamă, e vorba doar 

despre faptul că Plisc, care fusese arestată pentru prostituţie, 

suferă de o boală molipsitoare şi, după ce a fost 

strînsă niţel cu uşa, a dat în vileag numele celor cu care 

se drăgostise în lunile din urmă. O vreme Elifáz se va afla 

sub supraveghere medicală, la nevoie va urma un tratament, 

după care va fi liber să se ducă acasă. Aproape că se şi 

obişnuise cu gîndul acesta, dar tocmai atunci se sună de 

ieşire şi băieţii care năvăliră buluc din clasă îl găsiră stînd 

la poartă cu miliţianul lîngă el. Abia mai apucă să-i facă 

semn lunganului de Vannai, cel mai bun prieten al său, 

pentru a-l ruga în şoaptă să le spună tuturor, dacă va fi 

194

întrebat, că pe el l-au dus îndărăt la Sibiu, la sanatoriul 

TBC, de unde, chipurile, fugise... 

Era a patra săptămînă de cînd Bárány nu primise nici 

o ştire despre fiul său şi nu mai avea răbdare nici măcar 

cît să repare un ceas. Simţea că trăieşte iar zile chinuitoare, 

tulburi, că toate treburile îi ies pe dos, nu-şi primeşte camăta 

la vreme, te pomeneşti că şi banii i se vor duce pe 

apa sîmbetei, deşi cocioaba din Tăuri nu era plătită decît 

pe jumătate, şi se mai şi împrumutase, ca să-şi cumpere 

strung şi scule... Tot pe-atunci începuseră să apară în vitrine 

noile ceasuri de mînă Pobeda şi Cornavin, cîştigul i se 

împuţină, iar ca să fie tacîmul complet, „călăul” scăpase 

din închisoare în urma unei amnistii şi din luna august 

încoace se ivea întruna în calea lui ; îl urmărea pas cu pas, 

iar uitătura nu-i mai era doar batjocoritoare sau trufaşă, 

ca pe vremuri, ci sumbră, ameninţătoare, i se citea în priviri 

că urzeşte cine ştie ce blestemăţie... Cumpănind toate 

chinurile şi belele care se abătuseră asupra sa, îl ardea şi mai 

abitir dorinţa să afle ceva despre Elifáz, să ştie barem că 

e în viaţă, şi că pe-unde se ascunde ; nu cumva făcuse vreo 

prostie ?... Bătea ore întregi cu paşi căzniţi străzile lăturalnice 

întunecoase, se întorcea apoi în atelier şi se aşeza în 

cuşca strălucitoare de sticlă ; doar stătea, cu mîna la ochi, 

fără să se atingă nici măcar de-un şurubel. 

Apoi sosiră în sfîrşit veşti despre băiat : portarul spitalului 

se repezi pînă la atelier şi îi spuse că Elifáz se află 

în salonul 13 de la dermatologie, de unde nu-i chip să iasă 

afară ; vizitele sînt permise numai joia şi duminica, dar 

chiar şi în aceste zile nu-l poate vedea decît de la fereastră, 

ca să mai schimbe cîte o vorbă ; însă el îi face oricînd hatîrul 

şi-l lasă pe ceasornicar să intre seara în salon pentru 

cîteva minute. Bárány îi dădu douăzeci şi cinci de lei, pe 

urmă începu să se pregătească febril ; se simţi oarecum mai 

uşurat la auzul veştilor, dar se şi înspăimîntă în aceeaşi 

măsură. Nu ştia ce să-i ducă la spital, ce are voie băiatul 

să mănînce, rămase apoi pe gînduri, căutînd să ghicească 

cum de a ajuns puştiul la dermatologie : l-o fi opărit careva, 

s-a ars, ori i-a apărut vreo erupţie pe piele ?... Mai tîrziu, 

în timp ce înainta în pîcla lăptoasa a coridoarelor de la 

subsol, îl cuprinse iar neliniştea, de astă-dată îl îngrija că 

195

nu întîlneşte pe nimeni, nici portarul care îi adusese ştirea 

nu se zărea pe nicăieri ; pe pereţi atîrnau tot felul de afişe, 

înfricoşătoare şi totodată încurajatoare, Bárány crezu mai 

întîi că ele atrag atenţia asupra unor maladii ca variola, 

scarlatina, rîia, dar cu atît mai mare îi fu mirarea cînd, 

după cîţiva paşi şchiopătaţi de-a lungul coridorului, de pe 

un alt afiş îl pironi un deget, deasupra căruia textul cu litere 

roşii de-o şchioapă glăsuia : 

SIFILISUL NU E O BOALA INCURABILA 

DACA TE PREZINŢI DIN TIMP LA MEDIC ! 

Sub tavan se întindeau conductele groase ale încălzirii 

centrale, ca nişte picioare enorme înfăşate în ghips, acum 

Bárány nu se mai mira că saloanele fuseseră afundate aici, 

în acest tărîm subteran pîclos, unde bolnavii se pot aciuia, 

ca să-şi oploşească beteşugul lor ascuns din faţa lumii. Cînd 

găsi salonul căutat şi intră, zări trei paturi aşezate unul 

lîngă altul : obrazul bolnavului dinspre uşă, un bărbat cam 

la vreo cincizeci de ani, fusese parcă mînjit cu gem de 

caise de degetul unui copilaş. Tatăl merse la patul fiului 

său şi se opri cu mîinile încrucişate deasupra pîntecului ; 

Elifáz îl privi fără o vorbă, pe chip nu i se citea nici dezamăgire, 

nici uimire, Bárány avu chiar impresia ca doarme 

cu ochii deschişi, dar băiatul îi făcu semn să se aşeze la 

capătul patului ; îl mai privi o vreme ca adineaori, pe urmă 

vorbi cu glas scăzut : 

— E-adevărat c-ai pus de mult la cale nimicirea mea, 

şi-ai vrut să mă arunci, din dorinţă de răzbunare, în braţele 

morţii ?... 

Bárány se întoarse într-o parte, cugetînd parcă îndurerat 

; nu se aşteptase la reproşuri. 

— Aş fi făcut-o numai ca să mă îndurerez pe mine însumi, 

răspunse el în şoaptă. Doar ştii ce drag îmi eşti... 

— Ştiu, cum să nu ştiu, încuviinţă băiatul şi de sub 

pleoapele lăsate i se prelinseră lacrimi. Mă iubeşti întocmai 

cum îţi iubeşti năravurile în care-ţi afli desfătarea... 

— Nu fi nedrept... Pe tine te-am iubit sincer, din toată 

inima, chiar şi numai văzînd că mi te asemeni şi-ar fi fost 

de ajuns să mă facă să te iubesc... 

196

Elifáz se ridică anevoie în capul oaselor. 

— De ce cauţi să mă amăgeşti ?!... Mata nu pe mine 

m-ai iubit, ci propria-ţi răzbunare, bucuria cîinoasă că mă 

poţi jertfi, în amintirea Iliei... 

Îl aţinti acuzator pe taică-său : 

— Crezi că nu ştiu că te-ai lăudat cui vrei şi cui nu 

vrei că o să mă tocmeşti aprod al Anticristului, fiindcă 

doreşti să te afunzi în cloaca ticăloşiei la fel de adînc precum 

te-ai înălţat odinioară în apropierea Domnului ?... 

Bárány zîmbi a tăgadă. 

— N-am nevoie de ajutor ca să contrariez lumea... Sînt 

în stare s-o fac şi singur... Aşa că nu te mai repezi la beregata 

mea, după pilda celuilalt, criminalul de frate-tău !... 

Se simţea iarăşi puternic ; se ridică în picioare şi în priviri 

i se aprinse scînteia unui triumf răutăcios. 

— Acum îţi vine uşor să mă împroşti cu acuzaţii !... 

Dar ai uitat oare că tu însuţi pofteai la mierea desfrînării 

?... Că stăteai pe capul meu de dimineaţa pînă seara 

şi-ţi pretindeai tainul, ca un copil de ţîţă care-şi cere lăpticul 

?... 

Simţea nevoia să se dezlănţuie, să-şi risipească toate 

îndoielile şi remuşcările : 

— Crezi că-ţi vei alina chinul răzvrătindu-te împotriva 

mea ?!... Gîndeşte-te mai degrabă la ţipătul de bucurie al 

trupului tău, la desfătarea de care ai avut parte mai ieri ; 

fii fericit că ai trăit cu adevărat, că ai fost liber, măcar 

pentru un ceas... Şi-apoi, nu uita că eu te-am mîntuit de 

teama de a păcătui, dar nu-mi stă în putere să te feresc şi 

de pedeapsă !... 

Îl privi pe Elifáz, aşteptînd ca acesta să vorbească, să-i 

dea prilejul de a-şi susţine adevărul şi din alte unghiuri de 

vedere. 

— Ori trebuia să te previn ?... Să-ţi fi spus că nu poţi 

lua jeratic în sîn fără să te arzi ?... Să te fi înspăimîntat cu 

pilde ?... Nu, asta n-am vrut s-o fac : mi-a fost de ajuns 

că am trăit eu în chinga opreliştilor !... Pe tine am dorit să 

te văd om liber, liber ca pasărea !... 

Băiatul îşi ascunse obrazul în palme, scînci văzînd atît 

tupeu, atîta răutate. 

197

— Eu te rugasem să mă ajuţi, să mă izbăveşti de teamă, 

fiindcă nu mă simţeam bărbat, nu-mi creştea nici barba 

măcar, şi mă temeam de fete... La urma urmei, m-am adresat 

nu unui străin, ci tatălui meu... Iar dumneata, în loc 

să mă sprijini, mi-ai dat brînci în hazna... Uite, chiar şi 

acum, în ce fel poţi vorbi !... Fiecare cuvînt al dumitale 

musteşte de venin !... S-ar zice că, după ce ţi-au putrezit 

oasele, acum ţi-a putrezit şi sufletul... Pleacă, hai, pleacă 

de aici !... 

La auzul plînsului zgomotos, ceilalţi doi bolnavi se ridicară 

şi ei în coate, iar sora veni în grabă de pe coridor 

şi îl conduse pe tatăl cel răvăşit afară. Bárány se tîra suflînd 

din greu pe culoarul subteran, dar cînd îşi ridică privirea 

încremeni, căci îi ieşi în faţă Nánási Róza, venită 

să-şi viziteze băiatul. Zărindu-şi fostul soţ, femeia duse mîna 

la gură, ochii ei ca nişte nasturi cafenii se bulbucară, se 

trase îngrozită lîngă perete. 

— Satana, uite-l pe Satana !... I s-au şi iţit coarnele !... 

După vizita de la spital, Bárány nu se mai atinse o vreme 

nici de scule. Îl îndurera nu atît izbucnirea băiatului, cît 

mai degrabă schimbările prea bruşte, care îi tăiaseră orice 

elan înainte de a-şi fi epuizat vlaga ; nici Elifáz nu şi-o 

putuse consuma, deşi tatăl său îl hărăzise într-adevăr să devină 

aprod al Anticristului, dar Satana l-a azvîrlit în batjocură 

şi în lehamite pe un pat de spital. Poate că toate 

acestea s-au întîmplat astfel fiindcă în momentul cînd s-a 

pornit la treaba-i pustiitoare, în sufletul său mai pîlpîia, 

în ciuda hainiei, o scînteie de iubire, îl mai încerca dorinţa 

ca, nelegiuit cum era, oamenii să-l privească uneori şi cu 

ochi buni... Le mai dădea cîte o mînă de ajutor celor strîmtoraţi, 

chiar şi atunci cînd nu trăgea nici o nădejde ca 

să-şi primească banii îndărăt, zicîndu-şi că aceste fărîme 

ale bunătăţii vor strălumina din bezna faptelor sale neomenoase 

; abia acum îşi dădea seama că socotelile îi fuseseră 

greşite, căci asemenea credinţei în sine, care, vorba 

apostolului, piere în lipsa faptelor bune, răutatea nu te 

poate unge nici ea ca slujitor devotat al diavolului cîtă 

vreme nu vei năzui în fiece clipă la ticăloşie... La ce arme 

ar mai putea recurge însă după cele întîmplate, ce afront 

ar mai putea născoci la adresa oamenilor, tocmai acum, 

198

cînd el însuşi ar avea nevoie de apărare, ca să poată ţine 

piept privirii sumbre a acuzatorului său, rîsului batjocoritor 

al bătrînilor adunării, suferinţei mute a Mariei Magdalena, 

blestemelor lui Nánási Róza, vecinilor revoltaţi ai 

bojdeucii din Tăuri, miliţiei şi tribunalului, dar şi celor 

cărora le-a făcut cîndva un bine şi care îl încolţesc acum 

rînjind, căci au impresia că această oblăduire li se cuvine 

şi de aici înainte ?... 

Pe vremuri, cînd destinul îi rătăcea paşii pe căi greşite, 

se putea retrage în sine, pentru a înălţa rugă Domnului 

ca să-l călăuzească, să arunce în faţa paşilor săi o geană 

de lumină ; dar acum în ce fel să ia legătura cu noul său 

stăpîn, care hălăduieşte în adîncul de nepătruns al întunericului 

?... Stătea cîtă-i ziua de lungă, soios şi neras, în 

fumul şi clinchetul de pahare al cîrciumii, iar cînd îşi 

arunca privirea în jur, se tulbura şi mai mult. Îl stînjenea 

de-acum şi adunătura asta lărmuitoare, nu mai pricepea 

cum de a ajuns aici ; îl împinsese nevoia, fiindcă din pricina 

schimbărilor prea bruşte şi de tot felul, pătimea şi trupeşte 

de cînd băiatul se lepădase de el, zadarnic trăgea 

cu de-a sila cîte o servitoare în atelier, zadarnic îi promitea 

marea cu sarea cîte unei precupeţe ambulante, era neputincios, 

scena chinuitoare de la spital parcă-i secase sevele 

trupului. După mai multe încercări fără rezultat, privi 

noua lovitură ca pe cea mai cumplită dintre toate, ca pe o 

pedeapsă ce trebuia răzbunată înzecit ; dar pentru moment 

nu vedea ce ar putea întreprinde, şi-şi căuta alinarea de dimineaţa 

pînă seara în băutură... 

Într-un rînd, pe cînd stătea astfel în cîrciumă, auzi un 

glas prietenos în adîncul căruia vibra o nuanţă de compătimire 

; cînd îşi ridică privirea, aproape că se înspăimîntă : 

deasupra mesei sale se înălţa statura deşirată a unui bărbat 

ciufulit, cu pielea obrazului presărată parcă cu grunji de cărbune, 

degetele mîinilor sale ciolănoase se încrucişau ca dinţii 

unei greble ; zîmbea netulburat, cu seninătatea oamenilor 

veşnic oprimaţi dar fericiţi, ceea ce avu darul să-l scoată pe 

Bárány din sărite ; ar fi vrut să-i caute pricină, dar pe urmă 

începu să-l simpatizeze, întrebîndu-se de unde, din ce ungher 

al soartei s-a mai ivit şi ciudăţenia asta cu părul ca o 

bidinea murdară. Deveni curios şi îi făcu semn ospătarului 

să-i aducă străinului o cinzeacă, dar acesta refuză scuturînd 

199

de zor din cap şi zîmbind înainte : de cînd în lăuntrul său 

a prins să ţîşnească şi să se reverse izvorul bucuriei, nu mai 

simte deloc nevoie de alcool, zise el, apoi îi spuse că îl cunoaşte 

pe Bárány, a auzit de avatarurile sale, iar întîmplarea 

l-a adus acum încoace poate tocmai ca să-i vină în ajutor, 

să facă pentru el un lucru de care nimeni altcineva nu 

e-n stare. 

— Dar cine eşti, şi ce ştii să faci ? întrebă Bárány, ursuz 

de nerăbdare. Şi ce atîta tevatură ?... 

— Eu sînt un om fericit, fiindcă ştiu că lumea spiritelor 

e la fel de reală ca lumea noastră !... 

— Cum adică „la fel de reală” ?... Ce tot îndrugi verzi 

şi uscate ?... Doar nu vrei să spui c-ai fost pe lumea cealaltă 

?..._ 

Străinul închise ochii ; se vedea că era încă plin de vigoare 

şi că îşi menţine afirmaţiile. 

— Am fost, într-adevăr, şi pot păşi oricînd peste hotarul 

ce desparte lumea viilor de cea a morţilor, ca să aduc 

veşti de dincolo ! 

Amuţi, de parcă n-ar fi vrut să spună deocamdată mai 

mult ; Bárány era deja amorţit de alcool, căuta acum din 

răsputeri să se convingă pe sine însuşi că întîlnirea asta nu 

e rodul întîmplării ; pe el chiar că nu-l mai pot ajuta decît 

puteri necunoscute, şi nu se ştie niciodată de cine anume sînt 

reprezentate aceste puteri... 

— Ai spus adineaori că ai putea face ceva pentru mine, 

vorbi el şi aşteptă neîncrezător dar plin de speranţă răspunsul, 

însă ciufulitul, pierzîndu-şi parcă răbdarea la văzul 

lipsei de înţelegere a interlocutorului său, se trase de lîngă 

masă zîmbind dispreţuitor şi compătimitor, zîmbetul filantropilor 

dezamăgiţi, porni apoi spre uşă ; Bárány şontîcăi 

în urma lui şi îi tăie calea. 

— Dacă vrei să stai de vorbă cu fiică-ta cea moartă, 

fă-mi o vizită acasă, la Antrepozite, strada Dosnică număru’ 

opt ! îi spuse străinul în grabă, cu demnitate şi, fără 

să-l privească, îl ocoli şi plecă zorit. 

Bárány se întoarse la rachiul său, ca să rumege în gînd 

ciudata întîlnire. De la o vreme, Ili i se arăta în vis aproape 

în fiecare noapte ; după ce se trezea, mai rămînea mult timp 

în pat, bîntuit de dor. Uneori simţea chiar boarea unei miresme, 

mîini moi îi atingeau obrazul, braţe plăpînde i se în- 

200

colăceau în jurul gîtului, iar cînd întindea mîna deasupra 

plapumei, i se părea că de degete îi rămîn aninate şi cîteva 

iţe gingaşe din urzeala visului ; ştia de-acum că o întîlnise 

pe Ea şi suferea ziua întreagă, se pipăia în răstimpuri, nădăjduind 

să găsească iar şi iar dovezi palpabile ale acestei 

întîlniri. Să fie oare cu putinţă să primească vreun mesaj din 

partea ei ?... Pe vremuri citise mult despre fenomenele oculte, 

despre magnetism, spiritism şi alte treburi din astea mistice 

şi, mînat de curiozitate, poate că s-ar fi dedicat numaidecît 

studiului acestor mistere, dar intervenise convertirea lui, iar 

lumina cristianică a alungat umbrele, pe care atunci le considera 

ca aparţinînd tărîmurilor întunecate ; dar cine ştie, 

s-ar putea ca tocmai starea lui de acum, sufletul său preschimbat, 

tocmit în slujba Satanei să-i înlesnească pătrunderea, 

măcar preţ de-o clipă, prin zidul cernit şi masiv al beznei, 

ca s-o întîlnească dincolo pe fiică-sa... 

În seara zilei următoare se duse să-l viziteze pe individul 

cel straniu, care locuia departe, în afara oraşului, pe malul 

plin de gunoaie al Someşului, în dosul spitalului de boli 

contagioase, unde cîteva case de raport îşi înălţau calcanele 

sumbre ; suflînd din greu, urca la etajul al patrulea al uneia 

din case, la numărul 8 al străzii Dosnice, iar cînd privi în 

jos, zări hăul unei curţi întunecoase în care zăceau aruncate 

de-a valma puzderie de scînduri, pietre jilave, văsăraie şi 

ciurucuri de tot felul, ca în adîncul unei fîntîni secate ce urma 

să fie astupată. Bătu la uşa cu numărul 13, aşteptă, apoi 

ciocăni în ea şi cu cheile sale. După un răstimp apăru în sfîrşit 

magicianul, era îmbrăcat într-un halat de casă zdrenţăros, 

picioarele şi le vîrîse în ciorapi groşi de lînă în loc de papuci, 

pe cap i se făloşea un turban însăilat dintr-un prosop, 

în mijlocul căruia strălucea o stea albastră de sticlă. Şi acum 

zîmbea ca la cîrciumă, dar gesticula în loc să vorbească şi îi 

făcu semn din priviri arătînd îndărăt, de unde Bárány pricepu 

că agentul lumii duhurilor locuieşte aici cu chirie ; dar 

spiritistul căuta să sfideze cu zîmbetul său astfel de amănunte, 

ca să nu trezească neîncrederea oaspetelui ; acesta nici 

nu se mai miră că e luat de mînă pentru a fi condus cu paşi 

furişaţi şi complici în dosul unui paravan, unde se afla un 

divan prăpădit, iar la mijloc o mescioară scundă de piciorul 

căreia era legat un creion chimic cioplit cu cuţitul. 

201

— Numai pe cei morţi de mai multă vreme, pe cei care 

hălăduiesc în sferele mai înalte ale lumii de apoi îi pun să 

scrie, şopti omul cu părul ca o bidinea. Dar iubiţica noastră 

ne va vorbi cu propriul ei glas, acuşica am să intru în legătură 

cu ea, ai numai puţină răbdare... Puţintică răbdare, pînă 

o chem... 

Şi, zicînd acestea, se întinse pe divan şi-şi- închise ochii ; 

Bárány simţi că din pricina emoţiei, fiori de gheaţă îi urcă 

de undeva din stomac în piept şi se preschimbă în aburi fierbinţi, 

dînd să-i taie răsuflarea ; bărbatul zăcu o vreme cu 

ochii închişi, mîinile îi atîrnau de pe divan ca la un mort, 

obrazul i se goli de sînge, găvanele ochilor duşi în fundul 

capului i se umplură de umbre vineţii. De undeva din camera 

alăturată, prin care spiritistul îl trecuse ţinîndu-l de mînă, 

răzbătu geamătul unui bolnav, iar magicianul, mînat parcă 

de acest imbold, începu să-şi mişte buzele, pe chip i se perindară 

valuri de caznă şi de nelinişte, alungîndu-i tenebrele 

învîrtoşate din orbite ; după zbuciumul suprapămîntean, trăsăturile 

i se neteziră, pe faţă prinse a-i miji un zîmbet şi 

începu să vorbească în şoaptă : 

— Vino dar, fetiţo, vino fără frică şi grăieşte... Hai, 

spirit al Ilonei Bárány !... Văd că ţi-e cam frig, drăguţo... 

Nu-ţi fie teamă, tatăl tău e cel ce te-aşteaptă aici... Spune-i 

dar ce vrei să-i dai de ştire... Da, da, pricep, cum să nu 

pricep... Aşadar, trebuie să revină la credinţa sa, înainte de 

a-şi fi zădărnicit mîntuirea sufletului... Iar de vrea să te-ntîlnească, 

să nu-l mai întristeze pe Domnul Isus, să nu se 

tocmească slujitor al Satanei, să te cruţe de lacrimile pe care 

zi de zi le verşi nemîngîiată... 

Şi vorbi încă multă vreme, din ce în ce mai repezit, mai 

ininteligibil, iar cînd se trezi, se scutură ca un cîine înfrigurat. 

Ceasornicarul se aţinea de-acum într-un picior, era 

leoarcă de transpiraţie, pur şi simplu îl lua cu ameţeală de 

rău ce-i venise, căci se aşteptase la cu totul altceva : în loc 

să găsească un mijloc pentru a-i alina durerea arzătoare, invocatorul 

de spirite îi arse rănile cu vorbe muiate în acid, 

aruncîndu-l şi mai mult în braţele disperării... Dacă Ili îi 

cere să se întoarcă la Domnul, la ce a fost bună abnegaţia 

schimniciei, dusă pînă într-acolo c-ar fi putut mînca şi 

lăcuste : la ce-au fost bune deznădejdea răzvrătită şi întreg 

calvarul vieţii sale dezmăţate, destrăbălate ?... De ce s-a tă- 

202

vălit în mocirlă şi a călcat în picioare sufletele celor curaţi 

?... De ce a aruncat pradă Satanei pe fiul mult-iubit, 

precum Avraam îl azvîrlise pe rug pe Isaac, ştiind prea bine 

că din mîna sa cuţitul nu-şi va lua zborul şi că diavolul, în 

batjocură şi în lehamite, îi va accepta totuşi jertfa ?... Şi ce 

se va alege de mîndria înfruntării, dacă va cădea pentru a 

doua oară în genunchi şi-şi va izbi capul a căinţă de picioarele 

tronului divin ?... 

Se culcă şi nu mai părăsi atelierul vreme de trei zile ; 

nu mîncă şi nu bău, iar în ceasurile de suferinţă descoperi 

pe trupul său un nou semn al umilirii, s-ar zice că soarta, 

ironică, îi cerea socoteală, căci i se redeschisese rana de la 

genunchi, aducîndu-i parcă aminte de începuturile vieţii sale 

bicisnice, cînd zăcea scuturat de friguri într-un pod necunoscut, 

iar soră-sa, Erzsike, îi căra de mîncare de la cucoana 

la care slugărea ; dar întîmplarea îi aminti şi de ceasurile şi 

zilele convertirii sale, de cele dintîi predici, în urzeala cărora 

îşi împletea cu glas cîntat şi propriu-i calvar ; revedea cu 

ochii minţii şi drumeţiile sale de misionar de mai tîrziu, în 

care-şi ducea deja cu sine şi versurile adunate într-un caiet, 

ca slova divină să poată pătrunde în suflete purtată pe aripi 

de poezie : 

Prin douăzeci şi şase de răni 

Izvodit-a trupu-mi scîrbavnică scursoare 

Zi şi noapte, zece ani în cap... 

Închise ochii şi aşteptă să i se caşte rînd pe rînd şi celelalte 

răni, să i se desfacă cicatricele şi viaţa să se scurgă din 

el cît mai degrabă...

Peştii din grotă 

Cartea Terézei III. 

În ziua în care bătrînul o vizită pe noră-sa, răvăşindu-i 

atît sufletul cît şi căminul, se întoarse şi Károly. Sosi pe la 

nouă seara aproape pe neauzite ; se fofilă în camera de zi 

şi aprinse lampa, iar Teréz, cînd ieşi din bucătărie şi văzu 

lumină îndărătul glasvandului, se înspăimîntă, deşi ceva 

îi spunea că nu poate fi decît el. Aşteptă un răstimp, amintindu-şi 

de toate jignirile şi umilinţele care o îndureraseră 

pînă acum, o înăbuşea şi plînsul, dar tot nu intră. Aştepta 

să vină el, ca să-i dea socoteală de absenţa sa, să se explice. 

Însă Károly stătea neclintit lîngă sobă, cu mîinile la 

spate. Pe obraz i se statornicise o mohoreală cenuşie deasupra 

căreia lentilele întunecate ale ochelarilor păreau două 

vînătăi uriaşe. Era obosit şi plictisit, nici obiectele nu-i reţineau 

atenţia, privi în jur doar atunci cînd i se făcu foame. 

Scoase din geantă nişte parizer învelit în hîrtie, o chiflă, 

aprinse lumînările din sfeşnic şi îl puse pe masă, apoi stinse 

lumina şi se aşeză la cină. Din cînd în cînd ridica pieliţele 

descojite de pe rotocoalele de carne şi le hîţîna în lumină 

înainte de a le coborî pe marginea hîrtiei, iar cu batista 

îşi tampona buzele cu gesturi mărunte şi distinse. În 

cele din urmă Teréz îşi pierdu răbdarea şi intră în cameră. 

— Poftă bună, se adresă ea bărbatului care mesteca fără 

întrerupere. Ştiu că printre strămoşii dumitale se numără şi 

cîţiva cu sînge albastru şi am toată consideraţia pentru cina 

la lumina lumînării, dar dată tot ai plecat ca un mare senior, 

fără să spui nici măcar bună ziua căciulă, barem la 

sosire s-ar fi cuvenit să-mi dai bineţe, nu crezi ?..., izbucni 

ea şi o podidiră lacrimile. Pe-unde ai umblat două săptămîni, 

dacă-mi permiţi să te întreb ?... 

De uimire, Kató rămase cu gura căscată, vreme de cîteva 

clipe uită să şi mestece, dar ochii îi rîdeau, de parcă 

ar fi fost plăcut surprins de îndrăzneala femeii ; însă orgoliul 

204

său ieşi în cele din urmă biruitor ; mototoli hîrtia cu resturile 

cinei şi spuse : 

— Află că dacă mă mai întrebi o dată pe unde umblu, 

nici nu mă mai întorc acasă ! 

Aprise lumina şi, sumbru, încheind parcă o liturghie funerară, 

suflă în lumînări fără o vorbă. 

Ca să nu-şi mai vadă soţul, Teréz se încuie în camera de 

baie, deschise robinetul de apă caldă şi începu să se dezbrace. 

Nu mai era în stare să lege nici două gînduri, nu-şi 

mai zărea nici mîinile în abur, ştia doar atît, că această căsnicie 

a eşuat, că trebuie să fugă de aici ; cît ar fi fost de 

neştiutoare la început, acum tot îşi dăduse seama că a căzut 

în capcana întinsă de un bărbat bolnav şi sfîrşit cu ajutorul 

unui codoş şi mai pervers decît el, iar de cînd se măritase, 

nu se simţea alături de Kató Károly nici femeie, nici soţie, 

nici mamă, nici măcar amantă. Fusese doar pe rol de cobai 

— o ştia de la Pistakati, pe care-l luase gura pe dinainte 

la beţie... 

Intră în vană, îşi trecu mîinile peste picioare, apoi îşi 

încrucişă degetele deasupra sînilor umflaţi şi amorţiţi. Zăcu 

multă vreme ca o înecată, dar mintea îi căuta cu înfrigurare 

o cale de ieşire din această situaţie, o bătu chiar gîndul 

să scrie acasă, să povestească totul de-a fir a păr, să se 

roage la nevoie de mama şi de Józsi, ca s-o primească îndărăt... 

Absorbită de propria-i soartă, abia observă că apa 

se răcise între timp, trebui s-o îndoiască degrabă cu apă fierbinte, 

ca să nu facă vreun guturai. 

Cînd ieşi într-un tîrziu din baie înfăşurată în cearşaf, 

Károly şedea în fotoliu cu faţa la ea. Se dezbrăcase de jiletcă, 

avea papuci în picioare, iar cînd o văzu pe Teréz cu 

umerii goi şi cu turban alb în cap, se petrecu în el o schimbare 

ciudată : se ridică pe jumătate din fotoliu şi-şi privi 

nevasta cu uimire triumfătoare, mai că-i scăpă o exclamaţie 

de mirare, iar curînd Teréz simţi că zace doborîtă pe covor, că 

bărbatul se osîrduieşte disperat deasupra ei, îi frămîntă înverşunat 

cu palmele enorme carnea îndesată, moale, caldă 

şi albă, vrînd parcă să ofere prin fiecare gest al său o compensaţie 

pentru nuntirea neîmplinită. În cele din urmă, Kató 

Károly o înveli din nou în cearşaf, o apucă în braţe şi, cu 

paşi şovăielnici din pricina bucuriei şi a ostenelii, o duse pînă 

la dormeză şi se prăvăli împreună cu ea, o dezmierdă, o să- 

205

ută, îi şopti vorbe prosteşti în urechi, iar Teréz simţi că 

se prăbuşeşte din nou în groapa întunecoasă şi jilavă din 

care rîvnise cu tot dinadinsul să scape... 

Se dezgustă de căminul ei, în care viaţa i se irosea în 

aşteptare, se simţea ca o întreţinută, care trebuie să îndure 

toanele unui om bolnav şi decăzut în schimbul îmbrăcăminţii 

şi a hranei. Se interesă ici şi colo, află că se caută 

chiar în mai multe locuri dactilografe şi, după ce chibzui 

cîteva zile, se prezentă la „Oglinda Banatului” ; acolo, cel 

puţin, va avea de-a face cu oameni serioşi, iubitori de literatură, 

îşi zise ea, iar viaţa de redacţie poate că o va despăgubi 

pentru timpul pierdut cu borderouri, statistici de producţie 

şi tot felul de hîrţogării plictisitoare, pentru starea 

ei de aservire datorată purtării colegelor sale şi domnului 

Kolompár însuşi... 

Trebuia să se prezinte la locul de muncă săptămîna următoare, 

luni dimineaţa la ora zece, dar de la bun început 

avu parte de o păţanie din pricina căreia, înfricoşată şi 

ofensată, fu cît pe ce să refuze postul care i se oferise. Omul 

de serviciu de la redacţie o cunoştea, şi-şi dădu drumul la 

gură, povesti tot ce ştia despre ea, că a urmat şcoala de 

maici, că s-a măritat aproape fată bătrînă, că roşeşte pînă 

şi la auzul unei vorbe fără perdea, că are înclinare spre 

„misticism”, astfel că cei de la ziar se putură pregăti în 

voie pentru primirea, pentru „educarea” ei. Cînd, din strada 

îngustă, răcoroasă, mirosind a butoi de bere, aflată în centrul 

oraşului urcă la etajul întîi şi păşi în anticamera „Oglinzii”, 

o întîmpină o linişte de parcă n-ar fi sosit încă nici femeia 

de serviciu, darămite redactorii. Stătu o vreme descumpănită, 

dar nu mai apucă să se întoarcă, fiindcă dindărătul 

uşii din stînga, dată de perete, se repezi la ea vînzolindu-se 

în patru labe un bărbat slab cu cap mic şi pătrat ca un fox 

sîrmos, cele cîteva fire ale mustăţii lui cărunte păreau şi 

ele nişte sîrmuliţe de aluminiu, iar sprîncenele sale aduceau 

a pînză de păianjen ; zvîrlind din şezut, se învîrtejea cu 

furie pe parchet, lătra, hîrîia, rînjea, apoi îi smulse Terézei 

geanta din mînă cu dinţii. Femeia se refugie îngrozită în casa 

scării şi izbucni în plîns, fără a mai îndrăzni să revină, 

deşi în încăperile ce păruseră pustii răsunau deja hohotele 

de rîs. Apoi cineva îi atinse umărul ; cînd îşi întoarse pri- 

206

virea, în faţa ei stătea un omuleţ pricăjit cu capul ca o 

pară, îmbrăcat în trening, dinţii săi albi ieşiţi în afară dădeau 

impresia că ţine în gură un pieptene mic de culoare 

albă. Teréz îl luă drept un sportiv care participă la o cursă 

de alergări pe străzile oraşului şi care a urcat pînă aici 

numai pentru că o auzise plîngînd ; cu atît mai mare îi fu 

mirarea cînd află mai tîrziu că era Porkoláb György, redactorul-şef. 

Colaboratorii se înşiraseră la uşă ca să-i ceară 

dactilografei scuze, dar cînd îl zăriră lîngă Teréz pe şeful 

lor, se furişară cuminţi îndărăt în camere, chicotind pe 

înfundate. 

Numai Sebes, omul-cîine, rămase locului, legăna în dinţi 

geanta de damă, implorînd iertarea femeii cu un zel ce 

trezea compătimirea. Deşi laş din fire, nu se temea de Porkoláb, 

ştia că redactorul-şef petrece la spital în fiecare an 

patru-cinci luni, cîteodată chiar mai multe, din cauza stomacului, 

a ficatului şi a rinichilor săi bolnavi, iar cînd se 

întoarce de acolo, e înhămat îndată la jugul şedinţelor, aşa 

că el era cel care purta răspunderea ziarului începînd cu 

prima şi pînă la ultima literă : în pofida faptului că e fără 

de partid, el, fostul avocat particular, stă de strajă număr 

de număr, apărîndu-i pe tovarăşi de primejdia decăderii din 

punct de vedere ideologic şi politic, el se tîrguieşte cu cei 

de la Direcţia presei — şi se povestea că, într-un rînd, din 

cauza unui singur cuvînt omis, şi-a petrecut noaptea-ntreagă 

la tipografie, înscriind cu mîna cuvîntul care lipsea în fiecare 

exemplar, şi asta de şaisprezece mii de ori, numai ca să 

salveze redacţia. Zelul său neîncetat era menit să-i risipească 

oarecît temerile, fiindcă nu era un nemembru oarecare, ci un 

fost membru, radiat cu ocazia epurărilor, iar cînd nu-şi găsea 

de lucru prin redacţie, căuta să-şi înăbuşe propria teamă 

povestind bancuri în gura mare şi rîzînd în hohote. 

— Se poate, tovarăşi ? spuse Porkoláb reprobator, dar 

zîmbea deja pe sub mustaţă văzîndu-l pe Sebes că nu spală 

putina laolaltă cu ceilalţi. Afară munca de edificare se află 

în toi, iar noi ne jucăm aici de-a leapşa pe ouate, ca să ne 

mai treacă de urît... E frumos din partea noastră, tovarăşi ?... 

Ia gîndiţi-vă la asta, dar, pînă una-alta, primiţi-o vă rog cu 

încredere pe noua dumneavoastră colaboratoare, tovarăşa 

dactilografă Kató Teréz... 

207

Dar destinul Terézei, timiditatea ei îi ispitiră la noi şotii 

pe redactori, care lăsau uneori baltă corvoada şi căutau sa 

se învioreze jucîndu-şi reciproc feste ; ori de cîte ori se 

uitau la noua dactilografă, îi pufnea rîsul amintindu-şi de 

scena cu omul-cîine, îşi băteau capul ca să născocească noi 

pozne, şi doar la cîteva săptămîni după primirea neobişnuită 

care i se făcuse, Teréz găsi într-o dimineaţă pe capacul 

maşinii de scris manuscrisul unei enciclice papale corectate, 

care purta menţiunea „Urgent”. Fu uimită chiar de la primele 

fraze, i se părură ciudate vorbele obscene întrebuinţate de 

Pius al XII-lea la adresa arhiereilor, care n-au altă grijă 

decît îndestularea burdihanelor lor şi a celorlalte pofte trupeşti, 

în vreme ce noua doctrină şi tot felul de idei atee 

dau năvală ca lupii şi risipesc turma în patru zări. Şi mai 

mult o surprinse nota redacţiei de la subsolul manuscrisului, 

tonul ei blajin, moderat, pe alocuri de-a dreptul onctuos, 

la un moment dat chiar avu impresia că cele două texte 

fuseseră schimbate între ele ; dar nu se încumetă să vorbească, 

de teamă că va fi luată în rîs. Îşi dădu seama că i se jucase 

un renghi numai atunci cînd Sebes înlocui cuvîntul strană 

cu pastramă şi, după alte cîteva corecturi, îi restitui manuscrisul 

spre redactilografiere, în timp ce în spatele ei răsunară 

din nou hohotele batjocoritoare, răutăcioase care o 

întîmpinaseră în dimineaţa dintîi. 

De acum înainte Teréz se baricadă la măsuţa de lucru 

îndărătul unei tăceri ofensate, vrînd să arate cu tot dinadinsul, 

aproape torturîndu-se pe sine însăşi, că e conştientă 

de situaţia ei aservită, şi căuta să facă o legătură între atacul 

neruşinat al domnului Kolompár şi neîncrederea batjocoritoare 

a tovarăşilor de aici. Dar realiză în curînd că e 

simpatizată la „Oglinda Banatului”, un măr sau un covrig 

dacă aveau, băieţii i-l ofereau pe din două, îi ascultau necazul, 

se indignau auzind de căsnicia ei ciudată şi nevrednică, 

cînd sărbătoriră ziua onomastică a lui Veres Benedek, 

secretarul, băură cu ea pertu, o acceptară în cercul lor, iar 

Sebes, ca să dreagă totul, în numele redacţiei, se lăsă din 

nou în patru labe şi se învîrteji pe duşumea, apoi îşi lipi cu 

fidelitate căpşorul colţuros de piciorul Terézei, ca un căţel 

ce se gudură, la care ea uită de toată supărarea şi zîmbi 

iertător, cu îngăduinţă. 

208

Pe Kató Károly îl linişti faptul că soţia lui a început 

să lucreze, nu atît de cei şase sute cincizeci de lei se bucura, 

deşi era calculat de felul său, răsuflă uşurat mai degrabă la 

gîndul că s-a isprăvit cu „trîndăveala” de acasă, care poate 

deveni lesne cuibar de idei păcătoase ; încolţind, ideile pot 

izvodi ispite, iar ispitele duc, mai devreme sau mai tîrziu, 

la adulter. Era o prejudecată veche de cînd lumea, dar el 

ar fi vrut s-o considere propria sa descoperire, rezultatul 

final al frămîntărilor sale, de aceea, în dimineaţa cînd Teréz 

merse pentru întîia oară la serviciu, o conduse la redacţie, 

îi sărută chiar mîna şi îi făcu semne de rămas-bun pînă ce 

femeia dispăru în casa întunecoasă a scării. 

În primele zile, cînd Teréz venea acasă, îi urmărea mişcările 

pe furiş, fiind convins că femeia arăta extenuată şi 

tristă din cauza lucrului, oboseala face ca vocea să-i fie 

stinsă, privirea înnegurată, ceea ce constituia o dovadă în 

sine a faptului că ispitele generate de trîndăveală pot fi 

înăbuşite numai prin torturarea trupului, lucru de multă 

vreme cunoscut de preoţi, ba chiar şi de călugăriţe... De 

fericire, îşi luă soţia în braţe, căută s-o dezmierde, iar Teréz 

îi era recunoscătoare şi pentru atît, accepta şi surogatul acesta 

de dragoste după primirea penibilă ce i se făcuse la redacţie ; 

cu un gest şovăielnic îşi trecu degetele prin părul bărbatului, 

îşi lipi chiar obrazul de al său şi, zărind pe trotuarul 

de peste drum o tînără pereche care împingea un cărucior 

de copil, i se adresă pentru întîia oară aşa cum îi vorbeşte 

o femeie tovarăşului ei de viaţă, prietenului, iubitului : 

— Noi cînd o să avem un bebeluş, Károly ?... 

În acest moment se petrecu însă din nou un lucru inexplicabil 

: Kató sări ca ars şi o zvîrli pur şi simplu din braţe. 

— Dacă m-ating de dumneata, trebuie să te gîndeşti de 

îndată la progenituri ? ! strigă el scos din fire. Află că nu 

sînt animal de prăsilă, şi mă indignează lipsa dumitale de 

bun-gust !... 

Dar după cîteva zile îl săgetă un gînd chinuitor : poate 

că Teréz făcuse o ultimă încercare cu el ; de mult nu mai 

e satisfăcută de apropierile sale din an în paşte, s-ar zice că 

a şi găsit pe cineva care să i se potrivească. Cînd vine 

acasă, nu mai e atît de prost dispusă în vreme ce-şi schimbă 

hainele, şi glasul i-e mai vioi, gesturile i-au devenit mai conştiente, 

expresive — într-un cuvînt, şi-a dat seama de pro- 

209

pria ei valoare... S-a şi dăruit precis vreunui nenorocit de 

scîrţa-scîrţa-pe-hîrtie dintre cei de la redacţie, pe care el îi 

dispreţuise totdeauna, considerîndu-i nişte visători neserioşi 

care trăiesc cu capul în nori, lucru cu care se grozăvesc nevoie 

mare în faţa celorlalţi oameni lucizi şi sănătoşi. O şi 

vedea pe Teréz cu trupul ei alb străluminînd în penumbra 

unei locuinţe de burlac, auzea şoapte tulburate, apoi un glas 

profund de bărbat tivit de un clinchet uşor, rîsul tîrfei 

aceleia, gîngureala cu care răspundea mîngîierilor şi înduplecărilor 

amantului, zicîndu-şi poate în gînd : chiar aşa ! nu se 

poate spune că-mi înşel soţul, fiindcă el n-are nevoie nici 

de trupul, nici de sufletul meu ; să fie dar mulţumit că-l 

suport ! 

Nu mai putea îndura plăsmuirile acestea ce-i sfredeleau 

carnea, se repezi în oraş, de la un telefon public din apropierea 

Operei o chemă pe Teréz şi, cu vocea schimbată, îi 

mărturisi că o urmăreşte de săptămîni de zile, se gîndeşte 

la ea cuprins de adoraţie şi deznădejde, ştiind cît de scandaloasă 

şi nereuşită i-e căsnicia şi că ea însăşi se răzvrăteşte 

într-ascuns împotriva acestei legături consfinţite de lege, dar 

umilitoare... Nu, să nu aşeze încă receptorul în furcă, să nu-l 

ia drept un derbedeu... Dimpotrivă, el e profesor, de familie 

bună, predă franceza şi literatura la liceu... Iar dacă acum 

n-are pentru el două-trei minute, o imploră să-i acorde o 

întîlnire, să-i spună numai unde ar putea s-o vadă, şi el va 

alerga fericit într-acolo... 

Teréz întrebă de mai multe ori cine e la telefon, apoi 

trînti receptorul în furcă, iar Károly ieşi din cabină roşu 

la faţă şi, sleit de emoţie, de gelozie şi de senzaţia de uşurare 

care le urmă, nici nu mai ştia încotro s-o pornească. Aflaţi, 

vă rog, că sînt femeie măritată, şi nu fac cunoştinţe nici pe 

stradă şi nici prin telefon ! Această frază care pusese capăt 

convorbirii i se întipări în auz cu limpezime în ciuda zgomotului 

produs de izbitura receptorului ; se simţi atît de 

fericit că îl luă cu ameţeală cît era el de trupeş, şi zîmbea 

întruna... 

Teréz bănuia că el o chemase, dar hotărî să nu pomenească 

nimic despre asta. Ce-ar mai fi putut spune ? Că uneori 

o încearcă o durere de cap surdă, laterală, care o ţine luni de 

zile, şi că doctorul îi dă sfaturi de parcă ar avea de-a face 

cu o codană îmbobocită peste noapte, poftitoare, şi nu cu o 

210

femeie căsătorită ?... Şi, pe deasupra, trebuie să îndure şi 

gelozia asta prostească ! se indignă ea, dar după aceea îşi 

zise că e mai bine să tacă şi să-şi încredinţeze destinul în 

mîinile lui Dumnezeu, care se va îndura poate de ea şi îi 

va orîndui viaţa după cum merită. Şi chiar de a greşit cu 

ceva, se pot oare măsura păcatele ei cu păcatele altora, care 

au înşelat, au ucis, au atras în cursă suflete nevinovate şi 

candide ?... 

La gîndul acesta, amintindu-şi de Kató Pista care a scos-o 

la mezat, îi venea să plîngă de furie şi de durere, şi în faţa 

ochilor, nici ea n-ar fi putut spune prin ce asociaţie de idei, 

îi apărea micuţul teterist blond care ieşise din detaşamentul 

morţii pentru a-i mărturisi atît cît se poate mărturisi în 

clipa din urmă şi pentru a lua cu sine poza ei mititică în linia 

întîi, în tranşeele jilave şi deprimante, în care totul putrezeşte, 

totul, în afară de sentimente... De ce n-a avut ea norocul 

să întîlnească un asemenea om, afectuos, tandru, cu privirea 

caldă, cu care s-ar fi înţeles, cu care ar fi putut 

deveni cu adevărat un trup şi-un suflet ?... Ajunsese acasă 

şi privi ca o străină clădirea în care locuia, dar primirea 

ce i se făcu avu darul s-o surprindă : Károly, de parcă ar 

fi pîndit-o de după perdea, îi deschise curtenitor uşa, lucru 

fără precedent, o strînse la piept şi o privi cu o uimire îmbucurată. 

— Nici nu-ţi închipui cît de mult ai crescut în ochii 

mei !... Păi dumneata eşti o femeie serioasă !... O femeie 

cumpătată, virtuoasă !... 

— Sînt încîntată de descoperirea dumitale, spuse Teréz. 

De atîta timp de cînd trăim împreună n-ai reuşit să te convingi 

de asta, dar o singură convorbire telefonică ţi-a fost 

de ajuns... 

— Aşadar dumneata ştiai că vorbeşti cu mine ! exclamă 

Károly stupefiat. Prin urmare m-ai refuzat din prudenţă, 

dar altuia i-ai fi dat întîlnire !... 

— Te rog foarte mult, scuteşte-mă măcar de scenele de 

gelozie ! dădu Teréz să plece, dar bărbatului gestul i se 

păru evaziv şi în clipa asta era convins că nevastă-sa e 

dispusă oricînd să-l înşele, dacă nu cumva a şi făcut-o pînă 

acum. 

— Curvă ! strigă el scos din minţi. Tîrfă ordinară !... 

Călugăriţă făţarnică !... 

211

A doua zi Kató Károly se făcu din nou nevăzut, de 

astă dată pentru săptămîni de zile, astfel că Teréz doar 

la redacţie mai vedea chip de om. Renunţase să mai gătească 

acasă, lua prînzul împreună cu redactorii la Comitetul orăşenesc 

de partid. Îi studia pe furiş, ar fi vrut să se lămurească 

în privinţa fiecăruia în parte, era dornică de prietenie, 

de înţelegere, fiind de multă vreme ahtiată să i se poată 

confesa măcar unuia din ei ; nădăjduia într-ascuns ca întîmplarea 

să-i scoată în cale vreun scriitor, care i-ar putea 

eventual utiliza într-un roman calvarul şi mai cu seamă 

căsnicia, ce i se părea unică în felul ei, căci nu auzise şi 

nu citise nicăieri despre ceva asemănător ; îşi zicea că dacă 

ar istorisi cuiva toate cele prin cîte trecuse, s-ar simţi niţel 

mai uşurată. 

Dar se orienta cu greutate cînd era vorba de redactori ; 

unii, veniţi de curînd, nu-şi aflaseră încă rostul în redacţie, 

proveneau de obicei din rîndul muncitorilor, fuseseră scoşi 

pentru un stagiu de probă de la cazangerie, tăbăcărie ori 

turnătorie ; pe alţii Porkoláb i-a şi transferat ori i-a dat 

afară, fie din cauză că nu prezentau încredere, aveau origine 

nesănătoasă ori o căsnicie compromiţătoare, fie pentru că 

într-una din scrierile lor comiseseră vreo gafă politică care, 

după părerea lui, nu putea fi răscumpărată decît prin muncă 

fizică. Şi Teréz se temea de el, nu putea şti niciodată ce 

are de gînd cînd intra pe uşă, cînd îi punea în faţă manuscrisele 

parcurse, cînd i se adresa prefirîndu-şi glasul prin pieptenelui 

acela de os ieşit în afară, cînd se apleca cu o veselie 

ironică pe faţă asupra decolteului ei. Chiar şi vestimentaţia 

lui Porkoláb i se părea ciudată, treningul acela albastru-deschis 

cu o dungă laterală roşie, cîteodată avea impresia că 

redactorul şef nici nu are vreun alt costum în afara acestui 

echipament sportiv, în care trece parcă în fugă prin viaţă, 

în chip de alergător de cursă lungă calm şi sigur pe sine 

care, odată ce şi-a atins ţelul, se va tolăni pe pajişte, va 

scoate un suspin şi-şi va închide ochii pe vecie. Ar fi vrut 

să afle cîte ceva despre boala lui, deşi ştia că despre asta 

nu are voie să întrebe nimic, cel mai mult o deranja însă 

faptul că nu i-e îngăduit să-şi exprime în nici un fel compasiunea, 

chiar dacă ea îl zăreşte prima dimineaţa şi, în ciuda 

orei matinale, îl vede atît de sfîrşit şi de livid la faţă de 

parcă ar fi propriul său duh, ce s-a strecurat prin crăpătura 

212

uşii ori prin gaura cheii pînă în faţa măsuţei şi a maşinii 

de scris, ca s-o bage pe Teréz în sperieţi. Se temea de el, 

dar nu se încumeta să ceară de la nimeni lămuriri în privinţa 

lui. 

Kardos, omul de serviciu, intuise curiozitatea dactilografei, 

dar o lăsa să se zbată în nesiguranţă, Teréz era în ochii 

lui rivalul numărul unu, care îndeplinea, întocmai ca şi el, 

o muncă fizică, dar se credea totuşi, după părerea lui, o 

„intelectuală”, şi ajunsese cu obrăznicia pînă într-acolo că-şi 

permitea să-i distribuie lui sarcini, ori îl punea să-i fiarbă 

cafeaua, deşi el, Kardos, se integrase cu mult înaintea ei în 

colectivul ziarului, se tutuia şi cu redactorul-şef, chit că 

era doar o tutuială tovărăşească... Dar într-o zi, cînd redactorul 

recent destituit Kálmánfi îi făcu cinste dis-de-dimineaţă 

cu două sute de şliboviţă pentru a sărbători întîlnirea 

lor, Kardos veni afumat la redacţie şi, căutînd s-o cîştige 

pe Teréz de partea lui, îi servi o caracterizare a lui Porkoláb, 

arătînd întruna cu degetul spre biroul redactorului-şef, se 

prefăcea că îndoaie şi bagă în plicuri numerele de ziar ce 

urmau să fie date la poştă, dar în răstimp vorbea : 

Şeful fusese pe vremuri activist de UTC, pe urmă a 

urmat şcoala de scriitori la Bucureşti, tovarăşii îi preziceau 

că va ajunge poet de seamă ; mai tîrziu a lucrat la agitpropul 

regional din Baia Mare, de acolo l-au mutat aici, 

la „Oglinda Banatului”... E un om mare, cel mai deştept om 

pe care l-a întîlnit vreodată şi, pe deasupra, un tip original... 

Bunăoară, dacă invită pe cineva la el în birou şi începe să-l 

descoasă despre situaţia lui familială, „cadrul” respectiv 

poate fi sigur că nu va mai face mulţi purici pe-aici şi nu-i 

mai rămîne decît să facă ocolul redacţiei pentru a-şi lua 

rămas bun de la colegi... Iar cel căruia i s-a dat astfel 

paşaportul nici măcar nu se poate plînge ulterior că Porkoláb 

nu s-a interesat de condiţiile sale de viaţă... Destituirea 

n-o aduce niciodată el însuşi la cunoştinţă, fiindcă mai tot 

timpul e internat în spital, de-acolo îi trimite vorbă lui 

Sebes să se ducă la Comitetul regional şi să pună să i se 

desfacă lui „ipsigrec” contractul de muncă... Da’ şi pe el 

îl aşteaptă domiciliul de veci lat de-un stînjen şi adînc de 

trei... Ficatul i se atrofiază de ani de zile, nici rinichii nu-i 

mai sînt etanşi şi, pe deasupra, l-au operat şi de ulcer... 

Probabil că ar hodini de mult la cimitir dacă nu şi-ar petrece 

213

cîte jumătate de an la spital, unde are la dispoziţie salon 

separat, cu radio şi telefon, şi primeşte toate medicamentele 

de care are nevoie ; ba într-un rînd i-au adus cu avionul 

Crucii roşii şi sînge de la Cluj sau de la Tîrgu Mureş... 

Dar cît o s-o mai tragă în felul ăsta, că doar nici medicii 

nu-s zei, ca să facă minuni, nu-i aşa ? 

Teréz îşi aminti multă vreme de spusele lui Kardos şi 

începu să-l privească pe Porkoláb cu alţi ochi ; zîmbea cîteodată 

în sinea ei auzindu-l pe omul de serviciu că spune pentru 

a suta oară „ ipsigrec”, dar, într-o dimineaţă, cînd redactorul-şef 

scoase capul din birou şi, cu o voce stinsă, îl 

convocă neîntîrziat la el pe Kardos, îş ridică privirea 

înspăimîntată. Pesemne mirosul său de o sensibilitate bolnăvicioasă 

îi semnalase iar lui Porkoláb că omul de serviciu a 

tras sliboviţă la măsea, şi în zadar înfuleca apoi nenorocitul 

un hering afumat cu ceapă ori morfolea o legătură întreagă 

de pătrunjel, fiindcă lucrurile astea îl deranjau şi mai mult 

la stomac ; pentru el, soarta omului de serviciu era decisă. 

— Ia spune, tovarăşe Kardos, tot în locuinţa aia de la 

subsol te acioleşti împreună cu copiii tăi ?... 

Îşi lipi palmele împreunate de buze, măsurîndu-l din 

priviri cu severitate pe Kardos. 

— Mi-am zis că ce-ar fi să dau un telefon la regiune... 

E totuşi inadmisibil ca un cadru ca tine... 

Dar omul de serviciu gemu din rărunchi : 

— Lasă, tovarăşe Porkoláb, nu mai spune la nimeni... 

Nu te deranja, pentru Dumnezeu... 

Dar redactorul-şef se arătă neînduplecat : 

— Mie mi-ar plesni obrazul de ruşine dacă un om cu 

funcţie de răspundere ca tine... 

Omul de serviciu scînci asudat : 

— Nu vreau să ies de-acolo, înţelege-mă, tovarăşe Porkoláb... 

Stau foarte bine cum stau... 

Curgea năduşeala pe el cînd ieşi cu chiu cu vai din 

biroul redactorului-şef, se holbă înlăcrimat în şapcă, înghiţi 

zdravăn în sec şi îi spuse Terézei care îl aştepta cuprinsă 

de presimţiri rele : 

— Gata, s-a zis cu mine !... Mi s-a împlinit şi mie 

destinul... Vrea să-mi dea cu orice preţ locuinţă... 

După ce Kardos părăsi biroul, pe Porkoláb îl cuprinse un 

entuziasm neobişnuit, îl bucura poate uşurinţa cu care a 

214

izbutit să scape de cel mai vechi om din redacţie : nu era 

chip să-l mai ţină, ăsta-i adevărul, fiindcă cel care continuă 

să bea, în pofida avertismentelor repetate, dă dovadă de 

lipsă de voinţă ; iar cel care e lipsit de voinţă este lesne 

influenţabil ; iar omul lesne influenţabil poate da apă la 

moară duşmanului : poate să-i umble gura despre treburile 

redacţiei, să divulge secrete de partid, într-un cuvînt, devine 

un om periculos. Trebuie aşadar să se debaraseze de el, 

ca atmosfera redacţiei să fie cît mai curată, ca nimeni şi 

nimic să nu poată slăbi coeziunea colectivului. Îşi scoase 

din nou capul din birou, îl chemă pe Sebes, apoi şi pe 

ceilalţi : pe Vizhányó, redactorul articolelor de fond, pe 

Gerezna, reporterul, pe urmă pe Barátosi şi pe Kozocsa 

de la rubrica industrială, iar pînă să dea buzna cu toţii 

în biroul redactorului-şef, Porkoláb şi ridicase scaunul peste 

masă, îl aşezase în mijlocul covorului şi îşi puse pe el 

piciorul slăbănog, alb ca laptele, încălţat în pantofi de sport. 

— Vino încoa’, tovarăşe Sebes, c-aşa ceva n-ai văzut 

nici tu de cînd mama te-a făcut ! spuse el suflecîndu-şi 

cracul pantalonului. Apasă-mi pulpa cu degetul !... Hai, fără 

frică, apasă mai tare !... Aşa ! Ei, vezi ?... Ia uite, aproape 

că ţi-a ieşit degetul pe partea cealaltă !... 

Şi îşi arătă triumfător carnaţia afînată, în care degetul 

lui Sebes se înfundase ca într-o bucată de chit alb. Apoi 

îi îndemnă de zor şi pe ceilalţi să repete operaţia, n-au de 

ce se codi, fiindcă pe el nu-l mai doare, tocmai asta-i interesant, 

că nu-l doare deloc... Pînă şi Teréz fu chemată să 

asiste, pe urmă porniră cu toţii în căutarea lui Kardos şi-l 

aduseră dintr-o cîrciumă din apropiere. Omul de serviciu, 

necăjit, nu-şi putea închipui ce vrea Porkoláb, că doar 

abia se despărţiseră, intră la el cu paşi împiedicaţi, cuprins 

de speranţă, şi se opri în faţa biroului cu şapca în mînă ; 

în zîmbetul redactorului-şef se citea un reproş înveselit : 

— De ce-ai spălat putina după ce i-am convocat pe 

toţi, camaradereşte ?... N-aş fi vrut să te lipsesc nici pe tine 

de încrederea mea... Nu cumva te-ai supărat pe mine, tovarăşe 

Kardos ?... Crede-mă, asta m-ar îndurera din cale-afară, 

dacă ai lua demiterea ta drept o răfuială personală... Nici 

vorbă de aşa ceva... Dimpotrivă : vreau să-ţi dau o mînă 

tovărăşească de ajutor, ca să te poţi ridica iarăşi prin 

muncă onestă, asiduă... Mai întîi te angajezi, să zicem, ca 

215

paznic de noapte — şi îi voi solicita pe tovarăşi ca să-ţi 

acorde tot sprijinul în această privinţă —, după aia, te califici 

pe un şantier, şi în vremea asta ajungi iar destoinicul 

corespondent voluntar al vreunui ziar, vei fi iar descoperit, 

te vor scoate iar din producţie, aşa cum te-am scos eu de 

la mesageria poştei, ţi-aminteşti ?... Deci o vei lua de la 

capăt, cu mintea limpede, totul de la capăt !... Ei, asta-i 

bună, acum te-apuci să plîngi !... Hai, tovarăşe Kardos, nu 

mă pune într-o situaţie penibilă..., încheie el ridicîndu-se în 

picioare, apoi ieşi dindărătul biroului, îl luă pe după umăr 

şi, făcîndu-i-se parcă dintr-o dată milă de el, îşi suflecă 

din nou cracul pantalonului şi îi făcu semn omului de serviciu 

să-şi înfunde şi el zdravăn degetul în pulpa sa. Iar cînd 

Kardos se ridică de pe covorul pe care îngenunchease, Porkoláb 

luă mai întîi aminte la găurica întunecată, ce părea 

urma unui glonte în piciorul unei statui de ghips, apoi îi 

aruncă lui Kardos o privire întrebătoare şi dezgustată, aşteptînd 

ca şi pe obrazul acestuia să se ivească aceeaşi expresie... 

De la o vreme Porkoláb se topea văzînd cu ochii, iar 

cînd reveni în salonul 27 al secţiei de boli interne, camera 

sa obişnuită care în absenţa sa stătuse închisă, examinările 

relevară deja în ficat, în cadrul procesului cirozei, hemoragie 

şi descompunere tisulară, fapt agravat şi de starea alarmantă 

a rinichilor. Pe bolnav îl torturau tot felul de mirosuri, nu-l 

suporta nici măcar pe acela al propriului său trup, se schimonosea 

întruna chinuit şi erau nevoiţi să-l fricţioneze de 

mai multe ori pe zi din cap pînă-n picioare cu spirt, lucru 

primejdios, pentru că evaporarea rapidă putea cauza şi o 

pneumonie ; Teréz trebuia să-l viziteze de trei ori pe săptămînă, 

cînd înainte de masă, cînd după-amiezele, după cum 

o convoca, atunci cînd dorea ca ultimele gînduri şi versuri 

să-i fie stenografiate. Prima dată cînd urcă la el, stătea 

culcat pe pat într-o pijama cu dungi verzi şi se uita cu o 

privire indiferentă la soţia sa, sosită pesemne de curînd în 

vizită ; femeia mătăhăloasă, lată în trup, stătea tăcută lîngă 

pat, doar uitătura-i plutea în aer, aruncînd parcă asupra 

bolnavului o umbră grea, ca o năframă de doliu ; Porkoláb 

era convins că într-una din zilele acestea se va descoperi un 

medicament ori o terapeutică nouă care să-l salveze ; şi chiar 

de nu s-ar realiza această speranţă, îşi zicea, persoana lui se 

216

ucură de protecţia unor forţe care nu-l vor lăsa pradă 

morţii, care vor strînge în jurul patului său de spital, dacă 

va fi necesar, pe cei mai buni medici din lume... Dar privirea 

funebră a femeii îl irita, îi tulbura credinţa, în cele din 

urmă îşi pierdu răbdarea şi izbucni : 

— După aia vezi să-ţi comanzi veşminte de doliu frumoase, 

la modă, ca să fii o văduvă cuceritoare, şi nu tînji 

prea multă vreme de una singură !... 

Teréz se opri în uşă, aşteptînd momentul în care să 

poată intra, căci nu dorea să asiste la o dispută familială ; 

spre norocul ei, Porkoláb o observă la vreme şi îi făcu 

semn că dictarea din ziua aceea nu mai are loc, aşa că se 

întoarse şi porni spre casă, unde o aşteptau şi acum doar 

cei patru pereţi. A doua zi reveni la aceeaşi oră şi, mînată 

de un imbold, aduse cu sine un fir de garoafă roşie ; floarea, 

stingheră în albeaţa salonului şi în mirosul de doctorii, părea 

totuşi o solie de bună vestire. Bolnavul privi garoafa mîndră 

de pe noptieră, pe obraz îi trecu o umbră de repulsie, dar 

pe urmă se înturnă mişcat spre dactilografă : 

— Ştii, drăguţă, că la început m-am opus angajării 

dumitale ? o întrebă el. 

Teréz clătină din cap, zîmbind a mirare. 

— Chiar aşa. Cînd ţi-am răsfoit dosarul şi am văzut 

că ai primit o educaţie religioasă, m-am înfuriat... 

Teréz zîmbea şi acum uimită. 

— Dar eram totodată curios, voiam să te cunosc, urmă 

Porkoláb. Şi am adunat de peste tot caracterizări favorabile... 

Acum zîmbea şi el ; îşi scoase în afară micuţa greblă a 

dinţilor şi spuse evocator : 

— Pesemne că şi pe alţii i-ar tenta o călugăriţă, una în 

carne şi oase, acum, cînd vremea clericalismului a apus... 

Teréz dădu să explice că ea n-a fost călugăriţă, a urmat 

numai şcoala la maici, dar se lăsă păgubaşă şi se întoarse 

stînjenită cînd simţi privirea lui Porkoláb atingîndu-i pieptul 

; tocmai atunci se ivi în salon şi doctorul Marinca, conferenţiar 

la universitate, care se ocupa personal de redactorulşef, 

din însărcinarea Comitetului regional. Era un om mărunţel, 

firav, cu obrazul uzat de trudă, de ţigări şi de nervozitate, 

care căuta să-şi risipească propria osteneală şi 

totodată temerile bolnavilor făcînd necontenit haz şi uzînd 

de expresii deochiate. Se aşeză şi acum pe marginea patului 

217

lui Porkoláb şi chipul său mic, zbîrcit şi cenuşiu se coloră 

de un crîmpei de voioşie. 

— Ei, ce te uiţi la mine de parcă ţi s-ar fi înecat 

corăbiile ? îl întrebă pe Porkoláb, ca şi cînd nici n-ar mai 

avea vreun rost să-l examineze cu de-amănuntul. Dacă nu-ţi 

dau drumul acasă definitiv în patru săptămîni, să ştii c-o 

fac numai din egoism, ca să am şi eu aici un om deştept, cu 

care pot sta de vorbă... De la care să mai ciugulesc şi eu 

cîte ceva... Da’ pentru Dumnezeu, ce eşti aşa de apelpisit ?... 

Te pomeneşti că s-a frînt tauru-n dărab !... 

Îi plăcea grozav expresia asta care, după părerea lui, 

avea asupra bărbaţilor un efect mai calmant decît orice 

sedativ, izbucni primul în rîs şi făcu un gest încurajator : nu-i 

nimica grav, Porkoláb se şi află pe calea cea bună, dacă 

va birui acum boala, a învins o dată pentru totdeauna ; dar 

cînd ieşi din salon şi se întîlni pe culoar cu sora de serviciu, 

o luă de braţ, o însoţi o bucată de drum şi îi spuse mormăit : 

— Mîine începem administrarea morfinei ! 

Teréz vedea mîna destinului în faptul că, şi ca soră de 

caritate, are parte doar de un bolnav faţă de care nutreşte 

repulsie ; de cînd simţise privirea dibuitoare a lui Porkoláb 

pe pieptul ei venea în silă, acum îl vizita mai mult din 

compasiune : vedea că obrazul bolnavului se sfrijeşte împreună 

cu ficatul său, că toate trăsăturile i se ascut, devin 

proeminente ; numai dantura îi creştea din zi în zi, proţăpindu-se 

ca un gard alb de os deasupra unei surpături 

argiloase ; cînd adormea, năduşeala curgea şiroaie de pe el, 

trebuia să i se schimbe pijamaua de mai multe ori pe zi 

de mîncat abia mai mînca, îi era deja silă şi de apă, iar de 

cîte ori se trezea, arunca priviri ofensate în jur, căutînd 

parcă pe cineva căruia să-i ceară socoteală ; apoi se moleşea, 

închidea iar ochii şi bolmojea ceva despre boala sa, al 

cărei nume nu-l poate destăinui nimănui pentru că e secret 

de stat... Cînd îşi veni totuşi în fire, lîngă pat stătea deja 

nevastă-sa, masivă, tăcută, întunecată ca un monument 

funerar. 

— Numai ţie pot să-ţi mulţumesc c-am să mor, îi spuse 

într-un rînd Porkoláb cu convingere. 

Femeia îşi duse uimită mîna la gură, dar bărbatul o 

privea din ce în ce mai acuzator. 

218

— Nu ne-am ales cu nimic împreună... N-avem nici 

viitor, nici credinţă, nici copii... Pe mine m-a sluţit moartea, 

iar pe tine viaţa... Ne-am împuţit... De ani de zile ma simt 

puturos... Dar poate că nu-s numai eu puturos, ci şi tu... 

Iar dacă mai apuc o dată să ajung acasă, mă voi îmbăia de 

două ori pe zi, şi o să te silesc şi pe tine să faci la fel, ai 

să vezi... 

Ostenise, dar mai avea ceva de spus : 

— Mi-aduc aminte, odată mi-ai aruncat în obraz că 

trăiesc din boala mea, şi că te întreţin şi pe tine din ea... 

— Lasă, nu te mai gîndi acum la lucruri din astea, o 

năpădi pe femeie plînsul. Am spus-o doar aşa, de durere... 

Porkoláb închise ochii, zîmbea. 

— Ar fi păcat să-ţi renegi singura vorbă inteligentă care 

mi-a fost dat s-o aud din gura ta în decurs de cincisprezece 

ani... 

Aţipi din nou, se trezi leoarcă de sudoare şi se plînse că 

numai de pe braţul drept i s-au scurs în pat treizeci de 

găleţi de apă, pe urmă ceru să i se aducă naămăliguţă cu 

lapte şi balmuş, cum mîncase în copilărie, la Şimleul Silvaniei, 

mai tîrziu cumpăni dacă ar putea oare nimeri uşa 

salonului de o sută de ori la rînd cu papucul, iar deodată 

îl înfurie liniştea, începu să urle şi proferă ameninţări la 

adresa direcţiunii spitalului care îi sabotează tratamentul şi 

însănătoşirea grabnică, îi înjură pe medicii care îl chinuiesc, 

deşi ştiu prea bine că la numărul douăzeci şi şapte e internată 

o personalitate de seamă. Teréz puse jos mapa pe care 

o ţinea în poală şi veni în grabă lîngă pat, dar doctorul 

intră iar la timp. 

— Ce s-a întîmplat, scumpul meu, tovarăşele drag ? 

întrebă el cu glasul său profund şi îi făcu semn asistentei 

care aştepta în spatele său să pună seringa la fiert şi să 

pregătească morfina. Ai visat poate că te-a lăsat mască 

vreo păpuşică dulce ?... Nu cumva s-a roit bestia din aşternut 

înainte de a fi aranjat-o Ori te pomeneşti, dragul meu, 

că s-a frînt tauru-n dărab ?... 

Şedea deja lîngă el, îl ţinea de braţ, îl domolea ; dar 

acum Porkoláb n-avea de gînd să se liniştească : 

— Am gura amară de parc-aş fi înghiţit un ciubăr de 

borhot, spuse el dezgustat. Şi parcă nu-s de ajuns beteşugurile 

cîte le am, da’ duşmanii mei, care aşteaptă colo jos 

219

să-mi dau duhul, mi-au trimis acum pe cap şi o otită.... 

Spune-le să plece, spune-le să se ducă aracului !... 

Teréz se uimea văzîndu-l pe omul acesta, odinioară cînd 

indiferent, cînd aparent ironic faţă de propria-i boală, că 

devine atît de deznădăjduit de apropierea morţii : la un 

moment dat îi căşună ca măruntaiele să-i fie scoase şi 

aninate în faţa sa, ca să vadă cu ochii lui ce se ascunde în 

ele, să-şi pipăie ficatul, inima, rinichii, fiindcă nimeni în afară 

de el nu e-n stare să stabilească tratamentul ce trebuie urmat 

în viitor, de vor să-l vindece cu adevărat ; după aceea scoase 

de sub pernă Jurnalul lui Tolstoi, cu ajutorul Terézei se 

ridică cu chiu cu vai în capul oaselor şi începu să citească : 

— „Trebuie să ne adîncim în noi înşine atunci cînd 

suferim... Nu e îngăduit să dibuim după chibrite, ci trebuie 

să stingem şi lumina ce mai arde, căci ea ne împiedică să 

ne zărim şinele...” 

Aruncă cît colo cartea, valurile moi ale pernei aproape 

că i se învolburară deasupra obrazului cît pumnul, în 

vreme ce spuse scîncit : 

— Nu vreau să privesc în mine însumi !... Mi-e teamă 

de mine însumi !... Mi-e silă de Porkoláb György !... Aprindeţi 

toate lămpile, vreau lumină, multă lumină... Facă-se 

lumină !... 

Zăcu o vreme cu gura deschisă, nemişcat, pe chip i se 

înstăpîni o expresie de revoltă amară şi de zădărnicie ; îi 

ceru dactilografei să se aşeze la căpătîiul patului, ea fiind 

singura persoană în vecinătatea căreia nu-l încearcă gînduri 

„diavoleşti” ; din clipa în care înţelese că îndeplineşte ultima 

dorinţă a unui muribund, Teréz nu se mai temu. Se plecă 

asupra bărbatului, îi şterse fruntea asudată, îi aranjă perna 

sub cap, iar Porkoláb îi făcu semn că doreşte să-i dicteze. 

Teréz se aşeză la locul ei, luă în poală mapa şi simţi că o 

trec fiorii, auzise de multe ori că în clipele din urmă conştiinţa 

muribunzilor se iluminează uneori puternic, atunci ei 

spun lucruri stranii, la care nu se aştepta nimeni din partea 

lor. Oare ce gînduri poate zămisli un astfel de om, aflat între 

genuni şi tării, la ceasul cînd s-a eliberat de orişice răspundere, 

în afară de aceea faţă de sine însuşi, cînd poate alege 

sinceritatea, în chip de şansă supremă ? se întrebă ea emoţionată, 

şi cu atît mai mare îi fu mirarea cînd Porkoláb 

220

spuse că va dicta o poezie, enunţîndu-i pe dată titlul : Mesaj 

către Lonea. Apoi recită rar, răspicat, silabă cu silabă : 

Tovarăşi dragi, voi nu cătaţi 

L’ai inimii-mi tăciuni — 

Ca şi azi, mîine să daţi 

Cărbuni mai mulţi, mai buni... 

Urmară mesaje pe adresa Hunedoarei, citadela oţelului, 

a fabricii de vagoane din Arad, către stahanovişti şi către 

ţesătoarele din schimbul de noapte, care lucrează la patru 

războaie deodată ; ultimele cuvinte le rosti în şoaptă, febra 

îi creştea cu repeziciune, pulsul i se acceleră şi el ; dar înainte 

de a-şi pierde definitiv cunoştinţa se mai ridică o dată 

anevoie şi ameninţă pe cineva rînjind : 

— Ce tot îndrugi acolo verzi şi uscate ?!... Pe mine 

tovarăşii mei n-o să mă lase să mor !... Chiar acum cîteva 

clipe au fost desemnaţi doi miniştri, ca să se ocupe de 

mine !... Unul se va îngriji numai de boala mea, iar celălalt 

îmi va ocroti liniştea... Auziţi ?... Au şi sosit miniştrii !... 

Urcă deja scările !... 

Căzu apoi îndărăt în aşternut şi nu-şi mai reveni. 

A doua zi dimineaţă Teréz merse la redacţie îmbrăcată 

într-un taior de culoare închisă, se pregătise sufleteşte că 

cele patru-cinci ore vor trece greu. Dar, spre uimirea ei, încă 

din casa scării o întîmpină rîsul lui Sebes. Deschise uşa cu 

grijă, îşi aducea aminte involuntar de primirea ciudată ce 

i se făcuse în prima dimineaţă, dar acum nu-şi putea nici 

măcar imagina ce o fi găsind de rîs, tocmai în ziua de doliu, 

omul care ar trebui să se ocupe poate de comandarea coroanei, 

de redactarea necrologului şi de alte angaraie legate de 

înmormîntare. Sebes nu avea telefon, împiedicase chiar de 

mai multe ori instalarea unui aparat la domiciliul său, 

pentru că ţinea morţiş să-şi păstreze independenţa vieţii 

personale, iar acum se amuza de faptul că venise la redacţie 

îmbrăcat într-un trening leit ca cel pe care-l purtase Porkoláb, 

cu toate că aflase abia pe stradă de moartea redactorului-şef... 

Stătea acum în anticameră, cu spatele lipit de 

soba de teracotă, privea la colegii săi care soseau rînd pe 

rînd şi rîdea de fiecare dată la vederea expresiei de uluială 

221

pe care o provoca îmbrăcămintea sa. În cele din urmă 

spuse, strîmbînd din nas a dezvinovăţire : 

— Nici nu vă puteţi închipui ce simţi cînd Moartea 

îţi porunceşte, îţi comandă... Ăştia trei ani alături de el 

au fost cumpliţi... Nici nu ştiu cum am putut îndura... 

— Ia nu te mai plînge tocmai tu, spuse Kozocsa. Ai 

dus la îndeplinire ordinele Morţii ad litteram, ba le-ai mai şi 

supralicitat, de zelos ce erai... 

Şi dădu să intre în camera sa ; dar Sebes, care simţea în 

persoana pamfletistului un vechi duşman, se repezi acum în 

urma lui. 

— Stai, ’mnezeii tăi ! strigă el neconvingător. Ce am 

supralicitat eu, ia spune ?... Mă zădăreşti tu cam demultişor, 

dar cu chestia asta am să mă duc pînă la regiune !... 

— N-ai decît, pentru mine tot un căcănar rămîi ! spuse 

Kozocsa şi îi trînti uşa în nas. 

În vreme ce Sebes, în treningul său aidoma celui al 

redactorului decedat, se trase îndărăt lîngă sobă, îşi făcu 

apariţia Kardos, omul de serviciu mazilit. Judecînd după 

lacrimile care îi învîrstaseră obrazul cu dungi negre, cărase 

pesemne nişte cărbuni ; îşi grămădea şapca în pumn cu 

înduioşare turmentată. 

— Tovarăşul Porkoláb a fost pentru noi ca un tată, se 

smiorcăi el. Eu ştiu cît de mult ne-a iubit... cît de mult ne-a 

vrut binele... Chiar dacă a fost sever... 

Şi izbucni într-un plîns zgomotos. Asistînd la meandrele 

bruşte şi surprinzătoare ale destinului lui Kardos, Teréz 

lacrimă şi ea, apoi îl conduse pe omul de serviciu în lavaboul 

mititel, ca acesta să-şi aranjeze ţinuta şi să nu se mai dea în 

spectacol. 

Cum îl poate strivi viaţa pe un nenorocit ca ăsta ! îşi 

zise, răzvrătindu-se şi împotriva propriului ei destin. Samavolnicia 

pustieşte mîndria din sufletul omului, şi o face 

temeinic, izbutind să-şi dobîndească pînă şi dragostea victimei 

— acesta fiind, dintre toate, aspectul ei cel mai odios !...

Invocaţie pentru alungarea desperării 

Pe cînd zăcea bolnav şi părăsit, în faţa lui Bárány 

Lajos se arătă după spiritist un alt bărbat, venit parcă la 

priveghi. Era un om în vîrstă, mătăhălos, îmbrăcat într-un 

costum negru din răscroiala căruia strălumina sărbătoreşte 

albeaţa cămăşii de pînză apretate, purta pantaloni de postav 

fin, în picioare îi străluceau cizme noi. Adăstă o vreme cu 

capul plecat, strîngînd Biblia la piept, apoi vorbi cu glas 

domol, cîntat : venise să recruteze credincioşi pentru o 

nouă adunare, ce se vrea Glasul Domnului, izbăvitoarea 

tuturor celor care-i aud graiul în ceasul din urmă... Deocamdată, 

casa de rugăciuni e doar o sală închiriată, dar se şi 

înalţă zidurile falnicei biserici, pentru ridicarea căreia nouă 

care cu boi transportă zi şi noapte piatra, cimentul, cărămizile... 

El însuşi e comanditarul, a vîndut tot ce-a mal 

putut salva din averea sa înainte de a fi trcut pe lista chiaburilor 

şi i-a înmînat predicatorului menit a îndeplini această 

slujbă banii, precum Barnabas, levitanul din Cipru, care a 

aşezat preţul primit din vînzarea domeniului său la picioarele 

celor doisprezece sfinţi... I-a urmat pilda, ca un bun 

gospodar, avînd în faţa ochilor pilda lui Isus, care, ispitit 

de farisei şi saducei, în loc să le arate vreun semn ceresc, 

le-a răspuns astfel : „Cînd se înserează, voi ziceţi : are să fie 

vreme frumoasă, căci cerul este roş. Şi dimineaţa ziceţi : 

astăzi are să fie furtună, căci cerul este roş-posomorît. 

Făţarnicilor, faţa cerului ştiţi s-o deosebiţi, şi semnele vremurilor 

nu le puteţi deosebi ?...” El însă s-a priceput să desluşească 

semnele vremurilor, a lăsat tot ce-avea şi a venit 

în Sodoma de-aici, ca să lupte în oastea lui Cristos împotriva 

Satanei... 

Suspină apoi şi începu să citească dintr-un caiet subţirel 

vîrît între paginile Bibliei pilde despre moarte : — Faptele 

toate ar trebui să-ţi fie ca şi cînd ţi-ai trăi ziua ori ceasul 

de pe urmă... Dacă ai avea conştiinţa curată, moartea nu 

te-ar spăimînta... Dar ziua ce o trăieşti e nesigură, şi nu 

poţi şti dacă o vei mai apuca pe cea de mîine... Şi vai, viaţa 

223

lungă nu ne face totdeauna mai buni, ci ades ne înrăieşte 

în păcatele noastre. De-ai apucat dimineaţa, spune-ţi că 

seara n-o vei mai apuca, iar de ţi-a fost dat să vezi înserarea, 

nu-ţi făgădui o nouă dimineaţă... Şi dacă nu te 

vei osîrdui acum pentru tine însuţi, avea-vei oare pe cineva 

care să vază de tine în zilele ce vin ?.... Sfetitu-s-a ora de 

preţ, sosit-a ceasul să-ţi cauţi izbăvirea... Iacătă, frătîne-meu 

drag, te poţi slobozi din mare primejdie, de vei trăi cu 

teamă necurmată şi cu privirea aţintită spre moarte !... 

Începi dar să mori de pe acum, ca să poţi trăi atunci întru 

Cristos... Dezgustă-te de pe acum de toate cele, chinuieşte-ţi 

acum trupul, ca să poţi pomi atunci la drum făr-de teamă... 

Mulţi sînt cei ce fost-au înşelaţi şi, fără să vrea, s-au 

smuls din trupul Lui... De cîte ori auzit-ai vorbindu-se 

astfel : cesta a fost tăiat, cela s-a înecat, cestălalt şi-a frînt 

gîtul, celălalt a înţepenit pe cînd stătea la masă... Pierit-au, 

de foc ori de sabie, de pestă ori de mîna tîlharilor. Căci 

viaţa omului e trecătoare precum umbra. Cine să-şi mai 

aducă aminte de tine după ce-ai murit ?... 

Suspină din nou, îngenunche apoi lîngă patul bolnavului 

şi îi ceru să se roage împreună cu el pentru alungarea desperării, 

ca Domnul să nu-şi abată mînia peste frunza uscată, 

să nu-şi arate tăria faţă de firul de praf ; să se roage 

pentru biruinţa asupra diavolului, căci oriîncotro s-ar întoarce 

Bárány, necuratul îi dă tîrcoale, şi pe drum, şi la ceas de 

odihnă, şi în vis, şi la ceas de veghe, silindu-l cu puterea 

sa, ademenindu-l cu perfidia sa la rău ; să se roage împotriva 

ispitelor trupeşti, ca păcătosul să nu mai slujească 

poftelor cărnii, ci celui care pentru el fost-a crucificat, 

ca trupul ce putrezeşte dimpreună cu sufletul căzut în 

mrejele dorinţei să nu se robească de-a pururi, de dragul 

plăcerii sale scurte şi scîrbavnice ; să se roage împotriva desfrînării, 

ridicîndu-şi glasul astfel înspre El : Nu lăsa, Dumnezeu 

al meu, să-mi întinez trupul care e lăcaşul Tău sfînt ; să 

se roage împotriva lăcomiei, chemîndu-l într-ajutor pe Isus, 

cel care a vrut să pună stavilă îmbuibării trupului omenesc, 

arătîndu-ne pildă prin viaţa sa şi nu s-a mulţumit să 

flămînzească patruzeci de zile încheiate pentru noi, dar în 

ceasul morţii a ales oţetul şi fierea ca să-şi stingă cu ele 

setea ; să se roage pentru blajinătatea sufletului, pentru 

curăţia vieţii, să se roage împotriva pizmei şi a duhului de 

224

ceartă, să se roage pentru speranţă, căci, după cum spun şi 

Psalmii, cei ce s-au încrezut în Domnul n-au avut nicicînd 

de ce se ruşina... 

Cuprins de febra beteşugului care îi măcina din nou 

oasele, Bárány asculta mărturia omului care din ţăran înstărit 

s-a înălţat la rangul de misionar, aproape că-şi pierduse cunoştinţa, 

dar cuvintele îi răcoreau totuşi arşiţa, ca tot atîţia 

stropi de apă picurîndu-i între buze. Îi făcu plăcere să-l audă 

vorbind chiar şi de ispitele trupeşti, de lăcomie şi de desfrînare, 

fiindcă în glasul său nu desluşi nici un dram de trufie 

ori ameninţare, ci doar milostivenie. Dar unde a dispărut 

omul acela, de ce nu l-a provocat la o dispută, iar dacă 

găsea că e important să încerce a-i cîştiga sufletul, de ce 

n-a stat să-i asculte pînă la capăt şi calvarul său ? se 

revoltă Bárány cînd rămase singur. E uşor să măsori după 

ureche păcatele celui rătăcit, dar cu atît mai greu e să-l 

asculţi răbdător cum se jeluie, istorisindu-ţi cum l-a burduşit 

viaţa, cum l-a tras pe roată şi i-a făcut oasele ţăndări, cum 

i-a sfîrtecat sufletul în patru, pînă a devenit eretic şi a 

rămas să-şi poarte şchiopătînd povara, grămada de carne 

de-un sac, crucea asta vie, trupul său... Mai e de mirare 

că, trecut prin atîtea chinuri, inima i s-a vrăjmăşit, gîndul 

său bun s-a hainit, chiar dumicatul cel dulce s-a prefăcut în 

gura sa în fiere ?... Unde eşti dar, omule, care ai apărut la 

patul meu ca o umbră şi mi-ai vorbit de ceasul care „sfetitu-s-a”, 

cînd frăţîne-tău se poate „slobozi” din mare 

primejdie de va trăi cu teamă necurmată şi-şi va aţinti 

privirea înspre moarte ?... De unde ai luat vorbele astea 

dulci, din vremi străvechi, iar dacă tot ţi-au fost la îndemînă, 

de ce nu m-ai iscodit despre spaima mea cumplită, care mă 

ţine în puterea ei din ziua în care am stat de vorbă cu duhul 

fetei moarte ?... De mă întrebai, ţi-aş fi spus poate că 

păstrez încă în mine un locşor curat, cît să poată adăsta 

pe el nădejdea o clipă-două, ca un ram verde înălţat deasupra 

torentului murdar, şi m-aş fi înduplecat poate să intru 

în rîndurile noii secte, chiar de-aş fi făcut-o numai ca să-i 

scandalizez pe cei care s-au şi grăbit să-mi cînte prohodul... 

Da, pesemne că aşa aş fi făcut : de ce te-ai oprit dar la 

jumătatea drumului ?... Ori nu ştii că, pe lîngă supuşenie, 

cel ce face mărturia credinţei trebuie să fie dăurit şi cu harul 

225

divin al răbdării ?... Ştiu, fiindcă am umblat şi eu în călătorii 

de convertire pe vremuri !... 

Îşi simţea ochii arzînd de febră, îşi întoarse anevoie 

capul într-o parte şi se îngreţoşă cînd din pat îi ajunse în 

nări exalaţia stătută a trupului său scăldat în sudoare dimpreună 

cu mirosul greu al cearşafului jilăvit şi al păturii, îşi 

suci gîtul, sperând că măcar prin crăpătura uşii va răzbate 

pînă la el o mică adiere care să-l trezească la viaţă. Starea sa 

mizeră îi aminti iar de vechea ascunzătoare din pod, cînd 

îşi strînsese ciolanele în culcuş şi gemuse noaptea întreagă 

cu genunchii aduşi la gură şi cu ochii închişi, în vreme ce 

Erzsike, speriată, orbecăia prin preajmă între grinzile de 

sub acoperiş şi aduna cîrpe pe care să le grămădească peste 

el... Va mai apuca oare ziua de mîine, ori va muri pînă 

dimineaţă ? se întrebă el deznădăjduit. 

Dar nu muri ; peste o săptămînă, cînd apăru iar Juhos 

Sándor, ţăranul cu spirit de antreprenor, mergea deja cătinel, 

sprijinit în baston ; misionarul era acum mai vesel, mai 

încrezător, îi spuse că n-a vrut să-l obosească prea mult 

cu prilejul primei sale vizite, a lăsat pe seama sufletului 

bolnavului să digere cuvintele grele şi virtuoase ce vor răsuna 

din gura Domnului în ceasul al doisprezecelea dinaintea 

apocalipsului. Bárány îşi zise că şi-a biruit deja slăbiciunea 

şi că nu-i va fi greu să facă un drum pînă la adunare, 

pentru a se întîlni cu predicatorul, să-i mărturisească rătăcirile 

sale, ca omul cutremurat pentru a doua oară de puterea 

cuvîntului divin ; dar pe stradă îl luă iar cu sfîrşeală. Îşi 

simţea oasele golite parcă de măduvă, ca nişte crengi de soc 

zuruitoare prin care şuieră un vînt arzător, trupul i se broboni 

de sudoare ; totul îl înspăimînta, îl speria forfota 

străzii, clădirile care se înălţau în faţa sa masive în greoaia 

lor materialitate, dar parcă stăteau şuie, gata să se prăbuşească, 

toate deveniseră înfricoşătoare şi nesigure. Cu atît mai 

fierbinte îl încercă acum dorinţa să ajungă cît mai repede 

la casa de rugăciuni, să cadă în genunchi, în mijlocul sălii 

răcoroase şi să se cramponeze de o bucată de lemn de fag 

rece, marginea băncii, care i-ar putea oferi cît de cît un 

reazem în starea aceasta de ameţeală şi de slăbiciune... 

Ţinîndu-l de braţ, Juhos îl conduse nu departe, pe o 

stradelă lăturalnică din centrul oraşului, la colţul căreia, 

în aerul încărcat cu praf de var, ţăcăneau ciocanele zidarilor. 

226

de-a lungul trotuarului se înşirau care trase de bivoli, iar 

în văzduh se şi înălţaseră, ca nişte uriaşe mîini împreunate, 

ferestrele ogivale ale unei clădiri ridicate de curînd ; misionarul 

se opri locului, îşi scoase apoi pălăria şi zîmbi ; dorinţa 

lui e ca glasul Domnului să prindă a răsuna aici puternic, 

ca un vuiet de ape, spuse el, şi cu toate că l-a costat o groază 

de bani pînă a reuşit să pună mîna cu bani şi vicleşug pe 

terenul acesta splendid, aşezat în colţul străzii, merită sacrificiul 

; Bárány îşi înălţă şi el privirea arsă de febră, dar 

pietrele puse una peste alta, mirosul de mortar proaspăt, 

zarva şi forfota îi băgară spaima în oase, aşa că plecă, 

împungînd de zor cu bastonul asfaltul trotuarului. 

Cînd păşi în casa de rugăciuni, fosta sală de scrimă a 

unei asociaţii sportive, mai întîi nu zări pe nimeni, dar 

îndată băgă de seamă că în colţul din stînga se află un 

podium, dintr-acelea întocmite pentru muzicanţi în sălile 

de dans de la ţară, iar în mijlocul acestei estrade, aşezat ca 

într-un jeţ, se umfla în pene însuşi predicatorul adunării 

pe care el o părăsise, Székács, cel dus în ispită de „diavolul 

în fustă” la fiecare drum de mărturie. Iar acum trona la 

înălţime, strîngînd în pumn mingea de cauciuc a tensiometrului 

primit în dar de la el în schimbul înduplecării Rózei 

Nánási la divorţ, şi urmărea îngrijorat urcarea acului indicator 

; în faţa lui, o fată tînără învăluită într-o mantie 

albă stătea îngenuncheată şi-şi lipea obrazul, într-un soi 

de extaz prostesc, toropit, de piciorul ticălosului înscăunat 

la putere ; vechiul potrivnic, marele rival îl zări în sfîrşit 

pe infirmul istovit care, sprijinit în baston, abia-şi trăgea 

sufletul ; îşi aduse pesemne aminte că în faţa adunării rămăsese 

mereu pe planul al doilea din pricina elocvenţei ceasornicarului, 

apoi îşi aminti probabil de scrisorile pline de ocară 

şi batjocură pe care, din creierii munţilor, Bárány le adresase 

lui şi credincioşilor ; îndată ce-şi veni în fire din stînjeneala 

şi uimirea sa iritată, o cortină lunecă în faţa estradei 

acoperind-o vederii, mai putu fi desluşită doar umbra fetei 

făcîndu-se nevăzută îndărătul vălului. Bárány gemu de mirare, 

dar nu apucă să rostească vreun cuvînt, pentru că din 

patru difuzoare enorme prinse a răsuna o voce tunătoare : 

— Eu sînt cel pe care nu-l poţi zări, doar glasul i-l 

poţi auzi !... eu sînt glasul Domnului !... 

227

Iar acum, de-ai venit aici, omule, te întreb : ce folos să 

cîştigi întreaga lume, cîtă vreme te pierzi pe tine însuţi ? ! 

Şi te-ai pierdut ! Ori nu ştiai că mădularele trupului 

nostru sînt mădularele lui Cristos ? ! Ştiut-ai prea-bine, şi 

ai sfîrtecat mădularele lui Cristos şi ai făcut din ele mădulare 

ale desfrînării ! 

De aceea, te dau pe mîna Satanei, ca trupul să-ţi fie 

aruncat pradă flăcărilor ! Te dau pe mîna morţii ! 

Bárány ar fi vrut să strige „ticălos, ticălos, fariseu”, 

îşi şi ridicase bastonul în aer, dar Juhos îl opri, şoptindu-i 

tulburat că nu poţi purta discuţii, mai ales în contradictoriu, 

cu glasul Domnului, fiindcă adunarea se bazează pe 

revelaţie şi nu recunoaşte drept viziuni profetice decît 

Vedeniile cereşti ale lui Ioan ; scopul noii secte este acela 

de a le insufla credincioşilor o stare neîncetată de teamă, 

în aceste zile din urmă ale lumii, înainte ca totul să fie 

mistuit de foc ; iar codana cinchită adineaori la picioarele 

predicatorului principal întruchipează îngerul care va rupe 

rînd pe rînd cele şapte peceţi... Dar şoaptele înfrigurate 

ale misionarului fură înghiţite în curînd de glasul care tună 

iar din cele patru surse : 

— Şi, chiar de m-aş milostivi de tine şi aş da uitării 

scîrbavnicele-ţi desfrînări, ce folos ? 

Căci nu e cu putinţă ca cei luminaţi într-un rînd, 

cînd gustară mana cerească, şi apoi căzuţi în păcat, să se 

convertească încă o dată, precum cei care îl crucifică pentru 

ei înşişi pe fiul Domnului şi îl batjocoresc ! 

Asupra lor s-a împlinit pilda cea adevărată : Cîinele 

s-a întors la vărsătura sa, iar porcul curăţit în noroiul 

mocirlei ! 

— Curvar făţarnic ! strigă acum Bárány şi izbi puternic 

cu bastonul în banca din primul rînd. Reduceţi-l odată 

la tăcere pe neguţătorul acesta de suflete, căci el e cel 

care le mînjeşte pe toate în numele Domnului — el e cel 

care se instalează în lăcaşul Domnului şi se făloşeşte în 

chip de zeu... Şi nu vor fi defel şapte peceţi rupte de înger, 

ci de şapte ori şapte feciorii batjocorite de monstrul acesta 

ivit din adîncul mării !... Să piară dar, să i se şteargă şi 

numele din rîndul celor vii !... 

Vru să pălească din nou cu bastonul în bancă, dar dindărătul 

perdelei răzbătu atunci un rîs gros, Juhos îl apucă 

228

iar, de asta dată brutal şi furios, ca servul unui sanctuar, 

şi începu să-l tîrască după el, pînă îl zvîrli afară în stradă. 

Cînd îşi veni mai tîrziu în fire, se trezi şezînd lîngă un tomberon 

de gunoi, într-o poartă prin care şuiera vîntul, nu 

mai avea vlagă nici cît să se ridice ; rămase pe cimentul 

rece, cu capul sprijinit în palme, bastonul îi zăcea la picioare ; 

simţea că în minutele pe care le trăise a avut parte de cea 

mai mare surpriză şi decepţie a vieţii sale. 

Pe mine mă irita existenţa adunării, fiindcă îmi amintea 

neîncetat de un lucru care fusese bun cîtă vreme aveam un 

reazem în Domnul, cînd mai credeam ; dar, după ce m-am 

lepădat de credinţă, adunarea devenise iritată de existenţa 

mea, în ochii lor ea pilduia că pînă şi cel mai cucernic credincios 

poate ajunge să se îndoiască, ispitindu-i la aceasta şi 

pe ceilalţi, chibzuia el zorit. Tocmai de aceea m-am tocmit 

la Satana, iar cînd am văzut că şi acesta se codea să mă 

ia cu trup şi suflet în slujba sa, mi-am ridicat braţele imploratoare 

spre Atotputernicul, la îndemnul sufleţelului 

acela dus pe lumea cealaltă, dar iată, am dat tot peste un 

mişel notoriu, peste un ticălos şi mai făţarnic decît mine, 

care s-a proţăpit în jilţul de predicator principal al unei 

noi secte şi vrea să-şi înalţe un palat din banii chiaburului... 

Ce să fac în strînsoarea acestor două puteri, care azi-mîine 

îmi va măcina nu numai oasele, dar şi sufletul ? ... Poate 

exista moarte mai cumplită decît să rămîi aninat o veşnicie 

între credinţă şi îndoială, între cer şi pămînt, şi să te stingi 

de foame, în lipsa unei hrane sufleteşti ?... De ce nu mi-e 

dat să pot crede în ceva, de ce nu mă mai pot crampona 

nici de oameni, nici de Dumnezeu ? !... Dar de nimicit nu 

mă voi lăsa nimicit — o, nu !... Iar dacă tot mi-e scris să 

crăp, piară atunci odată cu mine toată lumea !... Voi distruge, 

orbeşte, neîndurător, dar înainte de toate voi dărîma 

acel turn Babel !... Îl voi face una cu pămîntul, iar pe terenul 

de-acolo voi pune să se sape, în semn de veşnică 

pomenire, un pisoar... 

Hotărîrea îl întremă oarecît şi, cu toate că era ameţit, 

reuşi să se tîrască cu chiu, cu vai pînă la atelier ca să dea 

la o parte sculele de pe masă, să-şi aştearnă în faţă o coală 

de hîrtie albă şi, cu litere mari şi ascuţite, să scrie că tot 

cartierul protestează împotriva sectei Glasul Domnului, care 

şi-a acaparat cu bani şi vicleşug unul din cele mai bine 

229

situate terenuri din centrul oraşului, unde vrea să-şi ridice 

din pietrele negre ale perfidiei un sanctuar, în vreme ce 

toată zona nu are nici măcar un pisoar public, astfel că 

cei aflaţi în trecere prin oraş, şi mai cu seamă străinii, se 

văd nevoiţi să se roage de locatarii străzii, pentru a-şi putea 

satisface la ei nevoile... După se scrise petiţia adresată Sfatului 

popular, luă la rînd casele aşezate pe străduţele din 

preajma construcţiei, smuci şnururi de sonerii, strigă sprijinindu-se 

în ostreţe de gard ţepoase, bocăni în porţi cu 

pietre apucate de pe jos, lovi cu bastonul în streşini, urcă 

etajele suflînd din greu, cu plămînii şuierînd şi hîrîind ca 

o orgă pe cale de a se înfunda. Şi, de cîte ori se arăta vreun 

locatar, Anticristul ambulant mişca ameninţător din bărbie, 

fulgera din ochi şi îi cerea fiecăruia socoteală : a adormit 

cumva, de n-are ochi să vadă priveliştea dezgustătoare şi 

dezonorantă care i se înfăţişează, aici, la doi paşi, aproape 

sub nasul său, n-a auzit că terenul ăla de mai mare frumuseţea 

a încăput pe mîna unor habotnici vicleni şi făţarnici, ca 

să aibă unde să se vaiere cîtă-i ziua de lungă, să fojgăie despuiaţi 

şi să se împreuneze, făcîndu-le parcă în ciudă locuitorilor 

din împrejurimi, şi asta în numele glasului Domnului, 

care vesteşte sosirea ceasului al doisprezecelea, cînd 

bucuria fără margini degenerează în neînfrînare şi desfrînare 

?... Aşadar, tovarăşi, cei delăsători să facă bine şi să 

se trezească la realitate, să protesteze la Sfatul popular, 

iar, pînă una-alta, să-i ardă o iscălitură sub petiţia asta, 

ca să ştie şi edilii oraşului ce se petrece la o aruncătură de 

băţ de centru, să afle că elemente turbulente caută să 

înalţe acolo un monument trufiei lor, un turn Babei, în 

loc să pună umărul la construcţia socialismului... 

Strînse trei sute zece semnături, petiţia făcu vîlvă. Chiar 

şi ziarul local se ocupă de ea, scriind că o mînă de funcţionari 

s-au lăsat mituiţi şi i-au vîndut sectei terenul, care 

ar putea fi întrebuinţat în multe alte scopuri, chiar şi 

acela în vederea căruia tovarăşul Bárány Lajos a cerut sprijinul 

locuitorilor din împrejurime, dar poate că cel mai 

nimerit ar fi să se amenajeze acolo un teren de joacă pentru 

grădiniţă, un parc pentru copii ; apoi ziarul creionă imaginea 

chiaburului cucernic, care i-a chemat pe ţăranii satelor 

de pe malul Arieşului la contribuţie voluntară, făgăduindu-le 

celor creduli marea cu sarea ; subtitlurile, tipărite cu 

230

caractere groase, îl atacau pe Juhos şi îl luau totodată în 

tărbacă : Viaţă veşnică în schimbul unei jumătăţi de calup 

de caş ; Chipul Sfintei Fecioare pe geamul dat cu petrol ; 

Chiaburului care propovăduia sfîrşitul lumii i-a fugit pămîntul 

de sub picioare. Iar Bárány se afla acolo, în mijlocul 

străzii, cînd muncitorii trimişi în grabă începură să demoleze 

neisprăvitul turn Babel, pentru a săpa apoi fundaţia 

unui bloc-turn cu zece nivele, gesticula de fericire ca 

apucat şi chiuia vesel, de parcă dădea şi el o mînă de ajutor 

la distrugerea templului ; scena fantastică, truda şi zarva 

unei armate de oameni învîrtejiţi într-un nor de praf îi 

apărea ca prima sa mare biruinţă, nu-l mai irită acum nici 

credinciosul zălud care tăbărîse de atîtea ori asupra lui pe 

stradă şi la talcioc şi care apăru acum iar lîngă el. 

— Fugiţi din calea lui, căci păcatele sale s-au ridicat 

pînă la cer, şi Domnul şi-a amintit de ticăloşiile lui ! striga 

nebunul. Răsplătiţi-l pe măsura faptelor sale !... Daţi-i îndoit 

să bea din cupa cu care i-a îmbiat el pe alţii !... Se înălţase 

în glorie şi bunăstare, dar la fel de adînc se va afunda 

în caznă şi amărăciune !... Şi îl vor plînge regii pămîntului 

care au luat parte la necurăţia şi destrăbălările sale !... Şi 

cînd vor zări fumul rugului său, se vor văita, şi nu se 

vor apropia de locul cel cumplit, şi-şi vor pleca privirile 

în pămînt... Vai, vai, vai — astfel se vor jelui ei... 

Iar cînd îşi pierdu suflul, începu să izbească cu pumnii 

în spatele ceasornicarului, să-l buşească disperat. Dar lui 

Bárány tocmai această răzbunare neputincioasă îi era pe 

plac, răbdă rîzînd atacul netotului şi, înveselit, porni şontîc 

spre atelier, ca să se relaxeze fericit între cei patru pereţi, 

să-şi savureze biruinţa picătură cu picătură. Acum 

putea da uitării toate înfrîngerile, toate umilinţele, după 

atîtea încercări începea să creadă că se va descătuşa în el 

mult-temutul Anticrist, geniul cel rău care dezlănţuie prăpădul 

pămîntului şi căruia Dumnezeu, în ultima clipă, îi 

va ceda cu adevărat stăpînirea... 

Pătruns de această convingere triumfătoare, apăsă clanţa, 

dar uşa se deschise doar de o palmă şi se lovi de ceva, iar 

Bárány, după se izbuti totuşi să se strecoare cu greu prin 

crăpătură, îl zări uimit pe pălărierul bolnav de inimă : 

zăcea pe jos cu răsuflarea întretăiată dar cu ochii deschişi 

şi părea să arate cu degetul îndoit spre soba pe care stătea 

231

pregătită punguţa cu tabletele de nitroglicerină ; Bárány 

vru să le ia, dar se răzgîndi, chipul i se lumină de buna dispoziţie 

pe care o adusese cu sine din preajma locului unde 

se prăbuşeau pietre, se învolbura praful şi răsunau vaietele 

nebunului, zăvorî uşa, îşi trase un scaun în mijlocul camerei 

şi, punîndu-şi piciorul schilod peste celălalt, se holbă în obrazul 

omului prăbuşit. 

— A venit aia cu coasa, bătrîne ! strigă el. Acum n-ai 

decît să vînturi şi o sută de pălării prin aer : adio lume, eu 

m-am dus !... Ori poate speri să te ajut ?... Cu ce drept 

te-aştepţi la una ca asta din partea mea ?... Ce mare brînză 

ai făcut în viaţă ?... Nici fapte bune, nici fapte rele... Chiar 

aşa, n-ai fost în stare să te dovedeşti nici măcar hain, deşi 

asta nu-i prea greu... N-ai încercat nici gustul înalturilor, 

nici pe cel al abisurilor... Ţi-ai trăit viaţa pe tărîmul cenuşiu 

care le desparte pe cele două, laolaltă cu milioanele 

de fiinţe care mişună acolo şi fac umbră pămîntului degeaba... 

Du-te dar, n-am să te plîng... Şi-aşa îmi stăteai 

în cale... Ai zis că sînt afemeiat, m-ai pîndit în vreme ce 

mă drăgosteam, apoi mi-ai pus în vedere să mă mut din vecinătatea 

atelierului tău, fiindcă la tine vin clienţi „onorabili”... 

Iar acum să te ajut, nu ?... Uite, nu m-ar costa decît 

o mişcare şi aş putea să te salvez, dar nu-mi arde să mai 

salvez pe nimeni !... Şi îndeosebi pe cei care mi-au făcut 

un rău... 

Luă de pe sobă punguţa de medicamente, o flutură deasupra 

bolnavului, apoi o aşeză la loc, dădu din mînă şi, 

cu chipul de-acum cenuşiu şi surpat, intră la el în atelier, 

plictisit parcă de discuţia aceasta unilaterală ; se aşeză la 

bancul de lucru, ascultă o vreme de acolo zbaterea pălărierului, 

care aducea cu bătaia de aripi a unei curci cu gîtul 

tăiat, pe urmă nici nu mai luă aminte, se lăsă toropit de 

indiferenţa şi plictiseala sa. După un sfert de ceas şi mai 

bine se ridică, căscă şi se întoarse şontîcăind în camera 

alăturată, ca să aştearnă un ziar peste obrazul înnegrit al 

mortului... 

După ce medicul legist se deplasă la faţa locului şi constată 

lipsa oricărei violenţe, maşina morgii îl luă pe domnul 

Karikás, iar Bárány porni în oraş ; moartea pălărierului. 

232

care urma distrugerii casei de rugăciuni aflate în construcţie, 

îi apărea ca fiind a doua mare victorie repurtată în decursul 

unei singure zile ; iată, împărţind lovituri în dreapta şi-n 

stînga, le vine totuşi de hac vrăjmaşilor săi, îşi atinge scopul, 

se realizează pe sine însuşi, dînd astfel un sens destinului 

său zbuciumat de pînă acum, calvarului său, devine cu 

adevărat ceea ce năzuise să devină : o putere temută şi 

pustiitoare... Forţa aceasta, fericirea asta se cuvine a fi arătată 

în văzul lumii, purtată pe toate străzile oraşului, trebuie 

să se fălească cu ea prin cîrciumi şi în pieţe — pretutindeni, 

ca să vadă cu toţii că manifestarea liberă a răutăţii este la 

fel de înălţătoare ca viaţa plină de abnegaţie, ba chiar mai 

înălţătoare... 

Bătînd străzile sub stăpînirea acestui extaz ferice, nici 

nu băgă de seamă cum trecu ziua, cînd se aşternu întunericul 

asupra oraşului, căci ajunsese şi pînă-n Tăuri ; cercetă 

iar totul, cu ochii gospodarului care revine în casa sa, 

luă aminte la mobile, la pereţii coşcoviţi, la streaşina ruptă, 

la sticlele de rom aruncate pe sub masă şi sub scaune ; dezgustat, 

împinse la o parte cu vîrful bastonului sticlăraia, un 

ciorap de mătase făcut rotocol şi puful de pudră care îi 

trezeau amintiri neplăcute şi se uită primprejur, ca omul 

care are planuri de viitor, vrea să repare, să zugrăvească, 

să primenească tot ce trebuie primenit ; să aducă o femeie 

cu ziua, care în două-trei zile freacă duşumeaua, deretică 

prin casă, aeriseşte, ca să nu rămînă nici urmă care să mai 

amintească de ziua cînd nemernicul ăla i-a rupt Bibilicii 

piciorul şi s-a adunat lumea buluc la poartă... Îşi făgăduise 

ca de acum înainte să fie mai prudent, să nu mai umble 

cu ciurda după el ; va veni aici serile doar în doi, pînă cînd, 

mai devreme sau mai tîrziu, va da cu siguranţă printre numeroasele 

fete şi peste una vrednică s-o înlănţuie la bătrîneţe 

de el, pe care o va modela, care se va arăta bucuroasă dacă 

o va îmbrăca şi îi va da de mîncare, care o să-i sărute 

recunoscătoare cicatricele rănilor şi îi va răbda fără o vorbă 

şi izbucnirile de cruzime... Pentru că s-au găsit şi se vor 

găsi întotdeauna femei care doresc să sufere, de-a dreptul 

năzuiesc la acest sentiment, sub imboldul tainic al sufletelor 

lor... Chiar şi Roma, n-a devenit ea oare leagănul creştinismului 

datorită faptului că pînă şi barbarii, la vederea martirilor 

arzînd ca nişte torţe vii, au rîvnit la prigonire şi la 

233

martiriu ?... Se spune că fetele de la orfelinat sînt cele mai 

ascultătoare, cele mai cumsecade, cele mai răbdătoare, aşa că 

ar face poate bine să-şi caute tocmai una dintr-astea... îşi 

zise în vreme ce se opintea de la pămînt cu pieptul bombat 

; începu chiar să fredoneze un cîntecel : 

Ciur şi sită, răzătoare, bidinea la-nsurătoare 

Fire-n sită, fată lungită în pat de răchită... 

Cam la un ceas după miezul nopţii, cînd se îndură totuşi 

s-o pornească spre casa luînd-o prin centru, la vreo cincizeci 

de metri de el oblonul pe jumătate coborît al cîrciumii 

se ridică hîrîind lîngă trotuar şi de sub el se ivi bălăbănindu-se 

un bărbat înalt în care Bárány îl recunoscu pe 

spiritist : lunganul îşi cumpăni greutatea o clipă, dar înainte 

de a fi apucat să păşească pe trotuar, alţi doi bărbaţi 

se iviră dinăuntru şi îl îmbrîncira, de se prăbuşi cu faţa în 

jos ; nici nu se mai putu desluşi dacă geme ori se vaită, 

fiindcă atacatorii se năpustiră asupra lui şi începură să-l 

lovească cu picioarele, în lumina tulbure Bárány mai zări 

doar capul invocatorului de spirite ridicîndu-se încă o dată 

de jos — arăta ca un glob luminat din interior —, căzu apoi 

din nou la pămînt, iar unul din cei doi bărbaţi îl şi îndemnă 

pe tovarăşul său : 

— Cotonogeşte-l, Dezső, cotonogeşte-l !... M-a tapat 

de cinci sute de lei, da’ n-am putut să schimb nici măcar o 

vorbă cu răposata maică-mea!... Ei, lasă, tîrîtură, că stăm 

noi acum de vorbă cu mă-ta !... 

Şi tot îmboldindu-l pe celălalt, scoase el însuşi din buzunar 

cuţitul, se aşeză peste omul căzut la pămînt şi îi trecu 

lama peste coastele dezgolite, iscînd un zgomot care lui 

Bárány îi sugeră o seceră care se agaţă de marginea unui coş 

de nuiele ; în acest moment răsună un fluier de miliţian şi 

cei doi o luară la fugă, dar nici măcar ţiuitul strident nu 

izbuti să alunge din ceasornicar senzaţia plăcut-ameţitoare 

pe care i-o provocase spectacolul de adineaori ; se simţea 

înotînd parcă în şampanie călduţă; ajungînd la grădina bisericii, 

aruncă cît colo bastonul, ca şi cînd şi-ar fi tămăduit 

infirmitatea în această baie făcătoare de minuni... Aşadar, 

ticălosul umbla cu escrocherii ! zîmbi el maliţios. Făcea 

pe spiritistul, născocea tot felul de baliverne, c-aşa şi pe 

234

dincolo, că el nu mai pune strop de băutură în gură de 

cînd s-a pornit să susure în el izvorul bucuriei... Ei, acum 

izvorul a izbucnit nu glumă, a ţîşnit în sus ca un gheizer şi 

l-a opărît de nu uită cîte zile mai are... Dar mie asta-mi 

convine, îmi convine de minune !... M-am descătuşat şi de 

ultima mea legătură ; dorinţele moartei mele nu mă mai 

obligă la nimic, fiindcă, după cum se vede treaba, nici n-a 

stat de vorbă cu ea, totul a fost o minciună sfruntată ! 

Cît de straşnic s-au aranjat toate astăzi, cît de minunat !... 

Oprit în faţa uşii atelierului ca să-şi caute cheile, începu 

să îngîne iar cîntecul deocheat care i se încuibase-n auz după-amiaza, 

pe cînd hoinărea, îl relua de atunci întruna, la 

nesfîrşit ; deschise uşa, o trase după sine, dibuia deja după 

întrerupător cînd o lovitură fulgerătoare îi amorţi braţul 

pînă la cot, de parcă se curentase ; fusese atît de neaşteptată 

că scăpă şi cheia din mînă, dar cînd să se aplece după 

ea, auzi cu groază că cineva încuie în grabă şi energic uşa 

cu propria lui cheie. 

— Cine-i aici ? dădu să strige, dar glasul i se poticni, 

cinci degete puternice ca cinci chei îi astupară gura, aşa 

că scînci doar jalnic şi înfricoşat, în vreme ce cheile acelea 

îl împingeau în jos, spre fotoliu. Odată aşezat, lampa de 

masă pusă pe duşumea se aprinse, în revărsarea de lumină, 

cu obrazul palid dar strălucitor, stătea rînjind Mártonka, 

în mîna stîngă strîngea o teslă cu coadă scurtă ; ceva mai 

încolo, pe lada cea veche şedea cinchit Elifáz, care, văzînd 

ce se pune la cale, era şi mai înspăimîntat decît tatăl său ; 

chiar şi pînă aici venise în silă, fratele său mai mare îl scosese 

pe furiş din spital şi îl obligase pur şi simplu să participe 

la procesul familial. Acum Mártonka veni lîngă Bárány 

şi, apucîndu-l de bărbie, îi dădu capul pe spate. 

— Nu care cumva să-mi chirăi, că-ţi tai gîtiţa, căcănar 

bătrîn ce eşti !... 

Scoase din buzunar un burghiu lung şi subţire şi îl 

apropie la un deget de faţa tatălui său. 

— Cît priveşte averea, să n-ai teamă, nu se uită la ea 

nici dracu’ ! urmă el. N-am venit aici să jefuim, ci să ne 

răfuim !... Astă-noapte te vom judeca, te vom condamna şi 

vom duce pe loc sentinţa la îndeplinire... Aşa că fă-ţi rugăciunea, 

sau cheamă-l în ajutor pe Scaraoţchi, nu ştiu pe 

235

care dintre cei doi îi slujeşti acum... Ai ţopăit de la unul 

la celălalt ca vrabia şchioapă printre grămăjoarele de balegă 

!... 

Îl privi pe bătrîn cum clipeşte arar, cuprins de groaza, 

îi lăsă bărbia numai după ce îi aruncă peste umăr fratelui 

său mai mic : 

— Dă-i drumu’, citeşte actul de acuzare !... Hai, mişcă, 

că de nu, te leg împreună cu el ! îl zori cu dîrzenia proprie 

foştilor puşcăriaşi. Elifáz se ridică de pe ladă, veni în mijlocul 

atelierului, apoi scoase din buzunar o coală împăturită 

şi începu să citească : 

— „Eu, Bárány Márton, după ce am stat în mai multe 

dăţi la popreală din cauza lui taică-meu, m-am hotărît 

împreună cu frate-meu ăl mic Bárány Elifáz, care suferă 

de beteşugul rău, să-l acuz pe bătrîn şi să-l condamn, 

fiindcă de-ar fi făcut rele numai pe jumătate din cîte a 

făcut şi tot ar merita să i se pună ştreangul de gît. Mai 

întîi, ne-a lăsat, ca pe nişte păduchi, pe capul unei femei 

sonate, fără biştari şi fără haleală, şi s-a cărăbănit frumuşel 

în munţi ; de acolo, în loc să ne trimeată niscai lovele, se 

amuza expediindu-ne nouă şi celor din adunare scrisori 

pline cu dădăceli şi măscăreli, de parcă el era Ezechiel ăl 

cu blestemele, iar noi o adunătură de borfaşi, bulangii şi 

idolatri. Mai tîrziu, cînd i s-a aplecat de viaţa alpină, 

fiindcă zînele din munţi nu dădeau pe el doi bani, a făcut 

un circuit foarte mişto prin Moldova, s-a umplut de mardei, 

ca să aibă din ce se curvăsări, apoi s-a şontorogii îndărăt, 

printre noi, şi a ancorat drept în mijlocul unui bordel de 

clasa cincea, fiindcă nici pînă la vîrsta asta nu i-au trecut 

căldurile. De noi nu vrea să audă, a uitat că pe vremuri 

l-am îmbucurat, răsplătindu-i osteneala cu care s-a osîrduit 

pentru naşterea noastră. Pe mine m-a vîrît la şcoala de corecţie, 

m-a silit să fur şi să fac escrocherii, pe frate-meu l-a 

luat la el, fiindcă-şi pusese porceşte în cap să-i şucărească 

pe bătrînii adunării şi s-o facă pe maică-mea şi pe noi 

de baftă. Dar nu s-a mulţumit să-l ademenească la ei, ci 

i-a făcut şusta codoşul cu tîrfe consumate, pînă l-a îmbolnăvit 

de lues... Ce i se cuvine unui asemenea om ?... Eu 

m-am decis să-i fac de petrecanie, chiar să ştiu că-mi putrezesc 

ciolanele la pîrnaie !” 

236

Elifáz lăcrima deja la ultimele fraze, coala de hîrtie 

începu să-i tremure în mînă, dar fratele său se stropşi iar 

la ei : 

— Acum ce te-ai apucat să plîngi că-l judecăm pe tîlharul 

ăsta ?... Las’ să se zbată şi să miorlăie el, nu tu ! 

Bárány zăcea în fotoliu nemişcat, cu ochii închişi, îşi 

lăsă capul să atîrne în spate, ca şi cînd ar fi sperat că 

poate scăpa dacă nu ia la cunoştinţă cumplita realitate ; 

Mártonka îl privi batjocoritor, pe el nu-l păcălea Bárány 

făcînd pe mortul ; apoi aşeză în mijlocul atelierului scaunul 

pe care obişnuia să şadă ceasornicarul, luă din colţ 

frînghia cu laţuri la ambele capete pe care o furase de 

la nişte hamali de mobile, îl agăţă de cîrligul bîrligat din 

tavan de care era aninat cîndva un candelabru şi se zborşi 

la tatăl său : 

— Hai, fără fasoane !... Vîră-ţi frumuşel bila în laţ 

şi lasă-te să cazi, de parcă te-ai pregăti să faci nănică, iar 

noi aşteptăm afară, pînă te linişteşti... Dacă mă asculţi, o să 

venim pînă şi la înmormîntarea dumitale, şi n-o să fie 

nici un şucăr... Chiar şi autorităţile o să creadă că te-ai 

săturat pîn’ la urmă de viaţa spurcată şi scandaloasă pe care 

ai dus-o şi ţi-ai făcut singur seama... Hai, mişcă !... 

Aruncă o privire spre toporişca pe care o aşezase pe 

colţul bancului de lucru, apoi îl privi din nou pe Bárány, 

care zăcea şi acum cu obrazul cenuşiu, doar bărbia i se 

mişca din ce în ce mai repede, arăta ca o capră care rumegă 

; Elifáz se aţinea lîngă perete întors într-o parte, tremura 

cuprins de friguri ; în cele din urmă băiatul cel mare 

izbucni, de parcă-l lovise cineva : 

— Ie-te, l-a apucat pe rahatul ăsta tremuriciul... Ar 

vrea să mai trăiască şi să se curvăsărească, iar noi să ne 

prăpădim pîn’ la unul, şi asta cît mai degrabă !... 

Îşi pierdu dintr-o dată răbdarea, îl apucă pe taică-său, 

îl aruncă la pămînt şi începu să-l calce în picioare. Era 

deja ameţit, ochii i se injectaseră, cuprins de beţia răzbunării 

nu se mai putea stăpîni ; după ce îl lovi în coaste şi 

în cap cu picioarele, dănţui pe trupul său ca pe un morman 

de zdrenţe, apucă apoi patentul de pe masa de lucru şi, 

căscînd fălcile omului zdrobit în picioare, îi zvîrli dinţii 

din gură unul cîte unul, ca pe nişte cuie ruginite ; dar Elifáz 

stătea de-acum îndărătul său ; degetele întinse ale mîinii 

237

stîngi i se crispară pentru o clipă, de groază nu putu rosti 

nici o vorbă, dar cu mîna cealaltă ridică toporişca în aer 

şi îl izbi cu ea în cap pe Mártonka. Nici nu-i păsă că fratele 

său se rostogoleşte fără un vaiet de pe trupul bătrînului, 

că s-ar putea să nici nu mai aibă viaţă în el, ci se plecă 

asupra tatălui său, îl îmbrăţişă şi, plîngînd în hohote, scheunînd, 

chelălăind, începu să-i sărute gura înspumată de 

sînge...

Viespi de încercare 

Cartea Terézei IV. 

Kató Károly era din nou acasă. După săptămîni întregi 

de absenţă, se întorsese pe înserate, cum făcuse şi mai demult. 

Deschisese uşa tot pe neauzite şi intrase în sufragerie, 

doar lumina dindărătul sticlei mate a uşii îi trăda sosirea 

neaşteptată, iar Teréz nu simţi nici o dorinţă să intre la 

el, pentru nimic nu voia să-i ceară socoteală, ar fi preferat 

să fugă şi să nu se mai întoarcă niciodată. Bărbatul de dinăuntru 

desfăcuse pacheţelul cu o sută de grame de salam de 

Sibiu, aprinsese lumînările din sfeşnic, ridica în răstimpuri 

cojile de salam în dreptul flăcărilor pîlpîjtoare, le lăsa apoi 

să cadă printre firimituri ; începuse să chibzuiască, nu 

ştia cum să mai dea ochi cu Teréz după repetatele sale 

absenţe, încotro să mai îndrepte destinul lor comun ; mototoli 

în cele din urmă hîrtia împreună cu resturile, le 

aruncă în sobă, scoase din portvizit o bucată îngustă de 

hîrtie, îşi notă ceva, apoi se ridică în picioare şi porni hotărît 

spre nevastă-sa. 

— Uite ce e, Teréz, spuse el cu cel mai profund glas 

de care era în stare, căutînd să-şi păstreze cumpătul. N-aş 

vrea ca absenţa mea să dea loc la neînţelegeri ; tocmai de 

aceea, am rezumat în opt puncte motivele în măsură să 

justifice întîrzierea mea, pentru ca dumneata să poţi trage 

din ele o concluzie finală, independentă de sentimentele 

dumitale de moment... 

După ce termină această alocuţiune, îşi recîştigă dintr-o 

dată vechea superioritate, stătea de-acum lîngă dormeză 

ca unul care, în ceea ce-l privea, îşi făcuse datoria şi se 

afla în aşteptarea răspunsului celeilalte părţi, pentru a-şi 

expune explicaţia sintetizată în cele opt puncte. Dar Teréz 

zîmbi nedumerită la văzul acestei scene de teatru, a acestei 

siguranţe de sine strigătoare la cer, pe urmă spuse : 

239

— Foarte bine, Károly. Dacă dumneata ai izbutit sa 

rezumi în opt puncte motivele purtării dumitale scandaloase 

şi umilitoare, şi ai reuşit să te scoţi basma curată, atunci 

voi trage din ele o concluzie finală, independentă de „sentimentele 

mele”, după cum te-ai exprimat... 

Dar nu se mai putu stăpîni, izbucni în plîns şi se întinse 

pe dormeză, de parcă ar fi renunţat totodată şi la viaţă. 

Kató îi privi spinarea scuturată de spasmele plînsului, fusta 

ce i se trăsese în sus, pielea albă a gîtului, şi îl încercară 

rînd pe rînd sentimente tulburi : furia îi fu înghiţită de un 

val de compasiune, îl cotropi o undă de dragoste şi de duioşie, 

iar îndată după aceea începu să se uite cu adoraţie 

la femeia podidită de plîns ; de pe o clipă pe alta izbuti 

să-şi sugereze sieşi că niciodată, nici măcar în primele zile 

ale căsniciei lor n-a iubit-o atît de mult ca acum. Deşi explicaţia 

era mai simplă : văzînd-o pe femeie în starea ei nevolnică, 

îl cuprinse pe neaşteptate dorinţa şi-şi dădu seama că 

gingăşia suferindă face parte şi ea dintre circumstanţele, 

puţine la număr, care mai exercită asupra lui o oarecare 

atracţie şi îi trezesc încrederea în sine... 

Îşi lepădă sacoul, îşi desfăcu cravata, se aşeză pe marginea 

dormezei şi începu să-şi treacă tulburat degetele prin 

părul Terézei ; îi înfioră cu răsuflarea sa puful delicat al 

gîtului, îi atinse urechea cu buzele, mormăind în răstimp 

că de azi înainte totul va fi altfel, fiindcă pînă acum nu 

numai vanitatea sa fusese pusă la încercare, dar îl îndurerase 

şi neputinţa de a-şi arăta adoraţia faţă de soţie cîtă vreme 

nu se putuse dovedi bărbat în toată puterea cuvîntului. 

Teréz răbdă în tăcere, cu ochii închişi, apropierea bărbatului, 

îl lăsă să-şi strecoare mîna sub mijlocul ei şi s-o întoarcă 

cu faţa în sus, s-o giugiulească, să-i scoată ciorapii, să-i desfacă 

nasturii bluzei, se temea că îi va găsi ei vină dacă 

dorinţa lui, atît de rar învăpăiată, se va stinge fără rezultat ; 

prin resemnarea ei mută, ar fi vrut să-şi îndrepte răzbunarea 

împotriva ei însăşi, să se pătrundă din cap pînă-n picioare 

de starea ei de aservire, de faptul că se află la cheremul 

bărbatului, că el o poate umili ori de cîte ori i se năzare, 

fiindcă ea nu are nici forţa, nici curajul să se apere, să-l 

înfrunte... 

240

Cîteva săptămîni mai tîrziu Teréz şedea în faţa maşinii 

de scris şi dactilografia un articol de fond despre rolul colţurilor 

roşii şi al brigăzilor de agitaţie culturală, cînd, simţind 

mirosul de lapte dat în foc ce răzbătea din laboratorul 

cofetăriei de la parter, îşi puse mîna la gură şi se repezi la 

toaletă. Ieşi de acolo roşie la faţă şi lăcrimînd, dar peste 

senzaţia aceasta chinuitoare se înstăpînea o fericire nouă, 

neştiută, acum îşi dăduse seama că era însărcinată. Lui 

Károly nu-i spuse nimic, dar pe zi ce trecea urmărea mai 

tulburată ce se petrece înlăuntrul ei, şi ardea de dorul pruncului, 

cîteodată şi-l imagina chiar în trupul ei ca pe o păpuşă 

rozalie de cauciuc, nu mai mare decît degetul cel mic, 

dintr-acelea pe care le îmbăiase pe cînd era fetiţă. 

Cumpără într-ascuns un trusou de copil : o pernuţă 

de scutec, cămăşuţe de-o palmă, o şepcuţă tricotată, iar 

auzind că nu se găseşte totdeauna tifon, cînd găsi într-un 

magazin din colonia Ronaţ, cumpără o sută de metri. De 

unde să fi ştiut de cît tifon va fi trebuinţă ? Nu avea pe 

nimeni căruia să-i fi putut mărturisi taina, de la care să 

fi cerut vreun sfat. Károly remarcă pachetul enorm, îi bătu 

la ochi şi aerul cu care îl adusese Teréz ; îl desfăcu bănuitor 

la un capăt — se îngrijea întruna că femeia face risipă, 

că depăşeşte cu mult cei „plus-minus cincizeci de lei” : sub 

degetele sale, legăturile plesniră ca nişte strune prea încordate, 

aruncă apoi balotul pe masă şi privi întrebător la 

nevastă-sa. Zîmbind sfiicioasă, Teréz îi mărturisi că e însărcinată 

; în timp ce vorbea, urmări expresia soţului ei, îşi 

închipuise că vestea îl va îmbucura, că o va primi ca pe o 

satisfacţie din partea lumii ahtiate de bîrfă — cine ştie, 

îşi zise ea, poate că, de încîntare, o va lua chiar în braţe ; 

dar Kató o privi stupefiat, de parcă ceva mai rău nici că 

i se putea întîmpla, apucă de pe masă tifonul şi-şi desfăşură 

în faţă un strat din materialul vaporos : 

— Cum poţi fi însărcinată, că doar abia m-am atins 

de dumneata ? !... răcni el. Iar dacă tot s-a întîmplat minunea, 

această imaculată concepţiune, de ce n-ai spus-o 

din vreme ? ! 

Teréz păli, abia putu articula : 

— Eram convinsă că dumneata vei fi cel mai fericit om, 

cînd vei afla că sînt însărcinată... 

241

— Fericit ? !... De ce-aş fi fericit ? !... Dacă aş şti că 

vei da naştere la o pisică siameză, poate c-aş fi impresionat... 

Dar de ce m-aş bucura mă rog de un plod gol puşcă ? !... 

Şi începu să smucească de tifon, să-l desfăşoare învîrtindu-se 

în jurul său, materialul moale umplu bucătăria, se 

învîrtejea de-acum sub bec, împresurîndu-l în hăţişul său 

pe omul furibund care, în frenezia sa, se încurcase în el ca 

într-un nor pufos, dar indestructibil. Teréz scînci toată 

noaptea, în răstimpuri, cînd se mai liniştea, vorbea cu mititelul, 

îl încuraja, încurajîndu-se şi pe sine ; dar aceasta o 

făcea să-şi dea din nou seama de situaţia ei lipsită de apărare 

şi o lua de la capăt cu plînsul, în vreme ce bărbatul 

sforăia alături nepăsător. De cînd se întorsese, nu s-a 

apropiat de ea decît o singură dată, în ceasurile sosirii 

sale, iar după criza de furie din bucătărie, văzînd-o pe Teréz 

pe zi ce trece mai îngreuiată, se înfiripă în el un nou soi 

de animozitate. Începuse să-i caute pricină femeii, zicea că e 

leneşă şi comodă ; dornic de răzbunare, prindea viespi, le 

omora cu penseta şi le pitea prin diverse colţuri ale locuinţei, 

ca să verifice dacă Teréz deretică prin casă în fiecare zi ; 

denumise aceste cadavre de insecte „viespi de încercare” ; 

alteori arunca priviri spre pîntecele femeii, cătînd să vadă 

dacă se bombează deja, apoi începea să chicotească cu palma 

la gură văzînd seriozitatea tăcută a Terézei şi arăta spre 

capul de femeie lucrat în relief din aramă, care atîrna pe 

perete : 

— Colo o mutră de aramă, ici o mutră capsomană !... 

Aceasta era scena pe care Teréz n-o putu uita nici după 

ani şi ani de zile, pe care o revedea mereu biruind cu pregnanţa 

ei toate suferinţele şi mizeriile îndurate în decursul 

căsniciei sale, căci hohotele de rîs ce îi scăpau bărbatului 

printre degetele apăsate pe buze, felul în care tot obrazul 

i se congestionă vineţiu, se umflă, se lăţi de atîta veselie 

frenetică o făcură să-şi dea seama uluită că pentru ea omul 

acesta nu numai că era un străin, dar de-a dreptul un duşman, 

care-şi urăşte propria progenitură. Se duse la fereastră 

şi, cu capul vîjîind de gînduri, scrută îndelung întunecimea, 

Încă nu-şi revenise din stupoare văzînd că un „om cult” 

poate deveni atît de josnic şi, după ce şi-a bătut joc de ea 

şi a umilit-o, iar locuinţa lor a preschimbat-o într-o casă 

a slujbei, acum o ia în derîdere şi pe viitoarea mamă, căci 

242

nu mai are nimic sfînt. Mai tîrziu se retrase în camera ei, 

se întinse în capot pe dormeză şi, ca să-şi mai alunge gîndurile 

negre, deschise, pentru întîia oară după atîta vreme, 

Noul Testament : „Dragostea este îndelung răbdătoare, este 

plină de bunătate : dragostea crede totul, nădăjduieşte totul, 

suferă totul ; dragostea nu va pieri niciodată...” 

Închise Biblia şi o aşeză îndărăt pe noptieră, lîngă 

îngerul care veghea asupra lui Hänsel şi Gretel, gîndindu-se 

între timp că, oricît ar vrea să se amăgească, trebuie să-şi 

mărturisească sieşi că în ea nu mai există nici o scînteie 

de iubire ; acum simţea cu adevărat cît de mult se mistuise 

alături de acest bărbat, că sufletul ei nu mai e decît o zăngăneală 

de talangă, o zdrăngăneală de ţambal, cu toate că 

n-a ţinut duşmănie, nu şi-a urmărit folosul, nu s-a mîniat, 

nu l-a dojenit pe cel hain la inimă. Dar cu cît se străduia 

să se pătrundă de sentimentul sfîrşelii, cu atît mai mult se 

gîndea la mititelul din ea, care trăia şi creştea în linişte, 

netulburat de soarta mamei... 

Cu şicanele şi ironiile din urmă, Kató Károly pusese 

parcă şi el punct relaţiilor dintre ei, îşi vedea de treabă 

fără să scoată o vorbă cu zilele, s-ar zice că vestea sarcinei 

Terézei îi hotărîse soarta, se pregătea să plece, să fugă de 

aici. De la o vreme, ori de cîte ori se întorcea acasă, aducea 

cu sine noi şi noi cumpărături ; mai întîi veni cu o geantă 

uriaşă de voiaj din piele de porc, apoi cumpără o pijama 

şi papuci, îşi schimbă trusa de ras ; se oprea cînd şi cînd 

în mijlocul camerei chibzuind grav cu privirea aţintită pe 

paginile carneţelului, pleca pe urmă iar, revenea zorit, desfăcea 

noi pachete, se osîrduia adus din mijloc, uneori chiar 

fluiera. 

De cînd era însărcinată, Teréz se gîndea la ai săi zi 

de zi, nu-şi putea închipui de ce nu mai dau nici un semn 

de viaţă, de ce nu-i răspund la scrisori. De mult timp se pregătea 

să-şi viziteze mama, dar se petrecuseră atîtea în vremea 

din urmă — mutarea, aranjarea locuinţei, vălmăşagul 

celor dintîi zile şi săptămîni, dispariţiile lui Károly, silnicia 

şi ticăloşia socrului ei, îngrijirea zilnică a redactorului muribund, 

numai griji şi necazuri —, că nici nu-i mai venea să 

se înfăţişeze, pătimită cum era, în faţa mamei, care i-ar 

fi citit în suflet şi, cu temerile şi experienţa ei, ar fi 

243

ghicit pe dată că unica ei fiică a căzut în capcana întinsă de 

un om bolnav, dezaxat. Dar acum îi era deja tare dor de 

ei şi, înainte de culcare, căuta să se convingă din ce în ce 

mai des că soţul îndrăzneşte s-o umilească şi s-o batjocorească 

numai pentru că vede : nimeni nu se interesează de 

ea, nu are pe nimeni care s-o apere la nevoie. Se temea totuşi 

să se zdruncine în tren în starea ei, şi ar mai fi amînat cine 

ştie cîtă vreme călătoria, dacă într-o dimineaţă n-ar fi bătut 

la uşă poştaşul. Speriată, adormită încă pe jumătate, merse 

pe dibuite să deschidă, ca să citească apoi telegrama : 

MAMA GRAV BOLNAVĂ ! VINO IMEDIAT ! 

Telefonă la redacţie, ceru trei zile de concediu şi începu 

să-şi împacheteze cîteva lucruri în valijoara ei lăcuită. Barbatul 

îi era atît de străin încît s-ar fi simţit stînjenită să-şi 

împartă cu el durerea, de aceea se hotărî să nu-i spună nici 

o vorbă despre călătoria ei, după cum nici Károly nu dăduse 

vreo lămurire despre preparativele sale. Kató se prefăcu 

că pregătirile Terézei nu-l interesează, dar o privea 

din ce în ce mai bănuitor, deveni apoi nervos şi neliniştit ; 

în cele din urmă nu mai putu răbda şi îi ceru socoteală : 

— Nu cumva pleci şi dumneata de acasă ?... Pentru 

că, în cazul acesta, trebuiesc luate anumite măsuri... 

Teréz nu-l învrednici nici măcar cu o privire ; îi întoarse 

chiar spatele, tocmai îşi aşeza în valiză lenjeria de corp. 

— Ori poate că destinaţia călătoriei dumitale e secretă ? 

vorbi din nou bărbatul şi în glas i se citea suspiciune. 

— Dumneata te pregăteşti sub ochii mei de zile întregi, 

dar pe mine nu mă interesează unde te ia naiba, se 

înroşi la faţă Teréz. 

— Zău, nu te interesează ? Kató îi veni acum mai 

aproape. Păcat, fiindcă, te rog să mă crezi, eu te iubesc şi... 

te compătimesc... 

— Cam tîrziu te-a cuprins mila, spuse Teréz, ocolind 

încă privirea bărbatului. Dacă aveai pic de suflet, ţi-ai fi 

căutat o femeie versată, şi-aţi fi putut trăi amîndoi 

fericiţi !... 

— Dar eu nu umblam niciodată după astea... Dimpotrivă, 

mie îmi trebuiau tocmai cele inocente, de bună-credinţă... 

244

De tulburare, Teréz închise şi deschise de mai multe ori 

valiza fără rost. 

— Adineaori te apucase mila de mine, iar acum te grozăveşti 

cu ticăloşia dumitale şi mai multe nu ! 

— Te-nşeli, clătină din cap Kató zîmbind. Nu mă grozăvesc, 

o mărturisesc doar, aşa cum aş declara de pildă că 

m-am îmbolnăvit de erizipel, sau că am rîie... Nici medicii 

nu fac deosebire între boli frumoase şi boli urîte. 

— Dar de-a dumitale s-ar îngrozi totuşi... Iar acum, 

te rog din inimă, du-te de aici, măcar din politeţe, lasă-mă ! 

Kató Károly o privi cu uimire întristată, se trase ceva 

mai încolo şi mormăi cu glas tărăgănat şi profund : 

— Ai dreptate, sînt bolnav... Mult mai bolnav decît 

îmi imaginasem eu însumi... Am nevoie de noi şi noi transfuzii 

de sînge... Iar cea care mi s-a dăruit o dată şi m-a 

primenit nu mă poate ajuta a doua oară... Şi atunci, trebuie 

să caut o altă victimă, apoi iar alta... Probabil că aşa am 

dat şi peste dumneata... 

Teréz se întoarse spre el stupefiată ; abia acum înţelese 

cu adevărat de ce a spus bătrînul Kató Pista că fi-su are 

nevoie de codane, ori de călugăriţe... 

— Dacă nu te-aş vedea cu ochii mei, nici nu mi-ar 

veni să cred că aceste cuvinte sînt rostite de un om viu, 

dăruit cu simţire... Păi, dumneata nici nu te mai poţi numi 

om !... Dumneata eşti un monstru !... 

Bărbatul zîmbi îndurerat, cu o doză de autoironie. 

— De ce ?... Pentru că mă iubesc mai mult pe mine 

însumi decît pe alţii ?... Pentru că vreau să trăiesc, chiar 

cu preţul vieţii altora ?... Dar toţi gîndesc la fel... 

— Nu e adevărat ! strigă Teréz cu ochii împăienjeniţi 

de lacrimi. Ţi se pare că toată lumea e bolnavă pentru că 

eşti pătruns pînă în măduva oaselor de stricăciune... Chiar 

şi ochii îţi sînt atinşi deja de beteşug ! Există pe lume şi 

dragoste, că, de n-ar exista, s-ar fi ales de mult de ea 

praful şi pulberea, cu dumneata cu tot !... 

Kató Károly zîmbea înainte, dar privea în gol, îşi amintise 

parcă de ceva. 

— Vezi, tocmai această naivitate copilărească m-a atras 

la dumneata de la început... Ţi-aduci aminte ce ţi-am spus 

la măsuţa aia de la cafenea ?... „Mă poţi face fericit 

245

numai cîtă vreme mai eşti în stare să roşeşti şi la auzul unui 

cuvînt obscen...” Dar mărturisesc deschis că nu mă aşteptam 

totuşi la chiar atîta bunătate şi naivitate... 

În sfîrşit Teréz îşi închise geanta de voiaj, dar din 

pricina lacrimilor, nu-şi mai zărea nici mîinile. 

— De ce nu taci odată ? izbucni ea din nou. După 

atîtea roluri infame pe care le-ai interpretat, ce rost mai 

are să joci acum şi rolul omului sensibil, sincer ?... Nu ţi 

se potriveşte... Nu eşti în stare să convingi pe nimeni. Rolul 

acesta îl joci ca un cabotin !... 

Ofensat, Kató Károly veni lîngă ea ; o apucă de umăr 

şi i se holbă în ochi; redevenise bărbatul brutal, violent, 

care nu suporta să se vadă înfrînt. 

— Tocmai acum, în ultimul moment, vreau să mă milostivesc 

de dumneata, înţelegi, nefericito ! Tocmai acum vreau 

să-ţi destăinui ceea ce n-aveai de unde să afli !... Ascultă-mă : 

dintr-o legătură anterioară am mai avut copii... Şi anume, 

gemeni... Dar, de izbutiţi ce erau, îi păstrează pînă azi 

conservaţi în spirt... Aşa că, fereşte-te nu numai de mine, 

dar şi de progenitura mea... 

Mai tîrziu, în tren, Terézei tot nu-i venea să creadă că 

bărbatul spusese adevărul şi că femeia aceea necunoscută 

adusese pe lume într-adevăr nişte monştri din legătura cu 

Kató ; considera vorbele sale ca o manifestare a celei mai 

perfide răzbunări cu putinţă, ca pe o faptă criminală, prin 

care bărbatul aflat pe picior de fugă încercase să împroaşte 

cu venin şi fătul care creştea în pîntecele ei, s-o arunce în 

braţele îndoielii mistuitoare, ca s-o facă să urle atît de 

durerea trupului, cît şi de aceea a sufletului. Luă cuvintele 

lui Kató drept o minciună, mai ales pentru că voia să se 

menajeze, presimţind că trebuie să se pregătească pentru o 

altă lovitură care se va abate asupra ei la Oradea, zicîndu-şi 

că, dacă nu va alunga din juru-i umbrele care o împresurau, 

nu va fi în stare să facă faţă numeroaselor îndatoriri care 

o aşteptau. Pe uşa căsuţei din fundul grădinii stătea un 

bileţel, Józsi o anunţa că se află la urologie, în salonul 7. 

— Blocarea rinichilor... spuse el cînd o zări, cu glasul 

sec şi stins al omului care îşi impune cu mare efort să rămînă 

calm. Azi nici nu m-au lăsat să intru la ea. Aştept aici 

consiliul medical... 

246

Teréz privi spre uşa salonului şi lumea din jurul ei 

se albi dintr-o dată, de parcă s-ar fi scufundat într-o baie 

călduţă de lapte de var. 

După înmormîntare se întoarse la Timişoara într-o casă 

părăsită. Kató Károly nu se mulţumise să-şi ia costumele, 

îşi luase şi actele, şi colecţia de timbre, fapt din care 

Teréz înţelese că bărbatul nu va mai reveni din schimbul 

de experienţă din Danemarca despre care îi pomenise în 

treacăt. Mergea la redacţie îmbrăcată în haine de culoare 

închisă, cu basma neagră pe cap, nu numai doliul o pusese 

la grea încercare, dar se temea că-şi va pierde şi slujba din 

cauza soţului fugit în Occident, ori că va avea alte neplăceri. 

Nu s-ar fi gîndit poate atît de des la asta, dacă nu simţea 

în fiinţa ei făptura ce se dezvolta, ceea ce nu făcea decît 

s-o înfioare cu noi năluciri ; nu cumva greaţa din stomac, 

stările ei însoţite de leşin erau cauzate de răutatea pe care 

mititelul acesta de-un deget o arăta de pe acum, şi el, faţă de 

maică-sa, continuînd astfel răutăţile criminale ale tatălui 

său ?... 

Urmări intimidată viaţa din redacţie. De cînd Porkoláb 

fusese înmormîntat, se temea mai mult decît înainte ; veşnicul 

muribund îşi petrecuse aici doar o parte a timpului său, 

iar atunci cînd îi venea cuiva „în ajutor” aceasta avea un 

temei, chiar dacă concedierea era anunţată pe neaşteptate ; 

dar de la reabilitarea lui Sebes şi numirea sa în funcţia 

de redactor-şef, nu se mai putea orienta defel, deşi munca 

de redacţie decurgea mai repede şi mai lin ca înainte. Noul 

şef nu lăsa manuscrisele să zacă prin sertare, nu-şi făcea 

probleme privitoare la răspunsul pe care urma să-l dea ; 

primea poeziile, nuvelele chiar acolo, în anticameră, se 

aburca pe masa lungă şi îngustă pe care erau rînduite colecţiile 

de ziare, îşi trecea privirea cu aviditate şi suspiciune 

de-a lungul rîndurilor şi apoi restituia pe loc manuscrisul 

colaboratorului care aştepta în tăcere, speriat : — E o 

poezie frumoasă, ermetică, păstreaz-o, tovarăşe, ca suvenir ; 

dar nouă să ne-aduci alta, despre luptă, despre construcţie ; 

— Regret, dar nuvela asta nu e cu nimic mai puţin periferică 

decît cele furnizate pînă acum ; v-aş recomanda să nici 

nu mai încercaţi să publicaţi ceva la noi pînă cînd nu veţi 

247

izbuti să evadaţi din această tematică ! — Şi pentru a 

risipi atmosfera de apăsătoare gravitate a sentinţelor, vîra 

manuscrisul făcut sul în buzunarul de la piept al prozatorului 

uimit, iar altădată, cînd avea de-a face cu vreun colaborator 

pe care îl stima cît de cît din pricina vîrstei sale, sărea de 

pe masă, se apleca şi, ţuguindu-şi şezutul, zicea : — Dacă 

vrei, dă-mi un şut în cur, ştiu că sînt un tîmpit, un ageamiu 

cînd e vorba de poezie ; dar crede-mă, asta, aşa cum e, 

nu pot s-o public ! — Însă veselia sa de odinioară, din vremea 

cînd nu lui i se spărgeau oalele în cap, îi pierea pe zi ce 

trecea ; era tot timpul încordat, mustăcioara lui ca o 

periuţă şi sprîncenele-i groase tresăltau la auzul fiecărui cuvînt 

; cît de retras ar fi fost colţul în care stăteau de vorbă 

ori se contraziceau tovarăşii, el se băga în discuţie, de parcă 

nu-i scăpase nici o iotă. Dar se temea, lua pînă şi cele mai 

nevinovate observaţii drept aluzii la persoana sa ; pălea, 

buzele i se învineţeau şi, de nervi, îl apuca diareea. 

Teréz începu să descopere în viaţa de redacţie o lume 

ciudată, unică în felul ei, n-ar fi crezut niciodată că ziarul 

e făcut de oameni atît de feluriţi, fiecare cu firea lui 

proprie, că şi aici poţi întîlni oameni blajini şi inimoşi, dar 

şi carierişti, făţarnici, că sînt şi timizi plini de talent, care 

resimt orice discuţie neprincipială, orice ceartă ca pe o adevărată 

suferinţă, dar se găsesc şi dintr-aceia care-şi maschează 

nulitatea prin necontenite vociferări şi clovnerii ; toate aceste 

remarci noi o îmboldiră să citească mai atentă tot ceea ce 

dactilografia, în dorinţa de a descoperi raporturile dintre 

viaţa de redacţie şi cea din afara ei, fiindcă i se părea cu 

neputinţă ca una să poată exista independent de cealaltă. 

Iar în ziua cînd Sebes fu investit în funcţie, citi toate 

manuscrisele cuvînt cu cuvînt, înainte de a fi început să le 

dactilografieze. 

Observator cultural 

Nu putem înceta vreodată să pretindem caracter ideologic din 

partea poeziilor ; oricît ne-ar oferi poetul acest caracter, n-o să ni se 

pară nicicînd prea mult. Actualmente, cea mai vizibilă, cea mai viabilă 

248

primejdie ne ameninţă din partea intimismului şi a ermetismului, aşadar 

împotriva lor trebuie să ne îndreptăm tirul... Dar lupta pe două fronturi 

nu poate fi divizată în aşa fel încît unii să lupte doar pe un front, 

iar ceilalţi numai pe al doilea... Conglomeratul de fapte şi date adunate 

de pe teren rămîn fără nici o valoare cîtă vreme poetul nu se arată 

în stare să evidenţieze corelaţiile existente între ele, dacă nu ştie să-şi 

sistematizeze observaţiile... 

Însemnări despre literatură ; În cazul intrării în scenă a unui 

erou — bunăoară directorul vreunei uzine — este indispensabil, în 

conformitate cu cerinţa creării situaţiei tipice, ca scriitorul să zugrăvească 

totodată şi imaginea cîte unui reprezentant al diferitelor organizaţii, 

brigăzi, consfătuiri de producţie din uzină. 

Viaţa nouă pe scenele ţării : Cu toate calităţile piesei lui Baranga 

(Arcul de triumf) şi în pofida demascării societăţii burgheze, principala 

eroare de care se face vinovată este aceea că plasează pirateria trădătorului 

strecurat în rîndurile partidului într-o perioadă în care partidul 

îşi purificase deja rîndurile... În vreme ce în piesa menţionată personajele 

negative sînt oameni de acţiune, figura eroilor pozitivi, reprezentanţi 

ai noului, este lipsită de viaţă. 

Cîteva probleme ale artei plastice : În acuarela intitulată Un 

partizan, P. J. a zugrăvit figura comunistului luptător. Privirea este 

atrasă din primul moment de costişa acoperită de nea, de ramurile 

colţuroase şi întortocheate, de liniile delicate ale satului pierdut în 

ceaţa dimineţii... 

Dealtfel, trebuie lichidată concepţia eronată potrivit căreia atitudinea 

combativă ar fi obligatorie numai în cazul picturii cu tematică 

industrială, la portretele muncitorilor fruntaşi, la cele ce înfăţişează 

gospodării colective şi la alte teme asemănătoare, iar în cazul peisajului 

— nemaivorbind de natura moartă — ea n-ar fi obligatorie. 

Despre raporturile de forţe dintre clase 

Analizînd această problemă, să nu ne lăsăm induşi în eroare de 

faptul că adeseori chiaburul duce o viaţă caracteristică straturilor celelalte 

ale ţărănimii... Prin urmare, în zadar e cineva un chiabur 

harnic, în zadar duce o viaţă asemănătoare cu aceea a majorităţii ţărănimii, 

aceasta nu schimbă cu nimic postura sa de exploatator. 

Iată ce va salva capitalismul de la pieire ! 

Prin folosirea culorii verzi muncitorii pot fi dezvăţaţi de prostul 

obicei de a privi mereu la ceasul de perete. Pictaţi pe ceas în culoare verde 

chipul proprietarului fabricii — le propune Mr. Kelley asociaţilor săi. 

Majoritatea oamenilor nu agreează cercul de culoare verde, care le dă 

o senzaţie neplăcută, și astfel vor renunţa să se uite întruna la ceas. 

249

În cele din urmă Teréz rectiti manuscrisele dactilografiate, 

corectă ici şi colo cîte un cuvînt ori vreo literă greşită, 

dar cînd ajunse la ceasul cu cadran verde şi îşi imagină 

faţa tot verde, de culoarea mucegaiului, a propietarului 

fabricii, o apucă dintr-o dată plictiseala şi deprimarea, căscă 

şi-şi sprijini vreme de-o clipă fruntea de maşina de scris. 

După moartea mamei lor, Terézei îi fu dat să afle că 

fratele ei mai mare a cîştigat iarăşi cîte un proces, în care 

avusese ca potrivnici oameni cu greutate, şi se bucura de 

succesele lui Józsi, la asta năzuise întotdeauna, ca măcar 

el să se realizeze din familie, dacă viaţa tatălui lor fusese 

curmată într-un chip atît de tragic. Dar uneori o încerca 

totuşi un soi de invidie dureroasă, gîndindu-se că Józsi, omul 

care se dovedea curajos şi hotărît cînd trebuia să-i apere 

pe alţii şi se pricepea să desluşească resorturile ascunse ale 

intenţiilor, cît ar fi fost ele de perfide, cînd a fost vorba 

de ea, nu i-a sărit în apărare, a lăsat-o de izbelişte, la 

cheremul unui vampir ; dar acesta era doar un sentiment 

trecător, pînă la urmă îi găsea mereu cîte o scuză, se 

gîndea şi acum la el, consolîndu-se la gîndul că-i va cere 

sfatul în legătură cu făptura care se înfiripase înlăuntrul 

ei : să-i dea naştere, aşteptînd sorocul, fără a lua în seamă 

mărturisirile înfricoşătoare ale lui Kató Károly, ori să se 

adreseze unui medic, mai înainte ca o nouă tragedie să se 

abată asupră-i şi să aducă pe lume un copil pe care va trebui 

să-l jelească zi de zi, ori de cîte ori se va uita la el... 

Se decise în cele din urmă şi îi scrise fratelui ei că doreşte 

să-i vorbească într-o chestiune de importanţă vitală. 

Józsi nu se lăsă aşteptat, sosi peste cîteva zile. Era 

îmbrăcat într-un sacou uşor de pînză albă, pantaloni de vară 

bleumarin, pe cap purta o pălărie albă cu găitan ; Teréz 

găsi că seamănă cu Bródy Sándor *. Îşi îmbrăţişă drăgăstos 

surioara, dar nu vru să mănînce şi să bea nimic, ceru doar 

o felioară de pîine, ca puritanii care duc o viaţă austeră, 

o îmbucă umblînd de colo-colo prin cameră, fiindcă se 

deprinsese, cum spunea el, să nu facă mare caz de alimen- 

* Bródy Sándor (1863—1924) — scriitor, ziarist, personalitate de 

mare influenţă în cadrul literaturii maghiare de la sfîrşitul secolului 

al XIX-lea şi începutul secolului XX. 

250

taţie, să prînzească şi să cineze ce s-o nimeri, la repezeală ; 

vorbind, se înturnă spre soră-sa şi o strînse iar în braţe. 

— Doar noi am rămas din familie ; cine ştie, poate că 

de-acum încolo nici n-ar trebui să trăim despărţiţi !... Dar 

munca mă absoarbe în aşa hal că abia mai am vreme să mă 

gîndesc şi la alte lucruri... 

— Tu ai fost întotdeauna plin de ambiţie ; orice făceai, 

o luai în serios ; se vorbeşte mai cu seamă de unul din procesele 

pe care le-ai cîştigat... 

Jóska o lăsă din braţe ; zîmbi trist, dus pe gînduri ; 

îşi aminti de cazul cu pricina, în care preşedintele unei gospodării 

colective pusese ca clopotarul comunei să fie călcat 

cu jeepul. 

— Ăla n-a fost un caz serios, spuse el în cele din urmă 

evaziv. Apărătorii cei zeloşi au lăsat o mulţime de fisuri 

la îndemîna acuzării... Dealtfel, nu prea mă bucur cine ştie 

ce că am atras atît de mult atenţia asupra mea... 

Chipul Terézei încremeni ; îşi uitase deja necazul ; acum 

îl asculta numai pe fratele ei. 

— De săptămîni de zile umblă coadă după mine, urmă 

Jóska. Îmi interceptează convorbirile telefonice, trimit pe 

capul meu provocatori... Nu că mi-ar fi frică, dar e neplăcut... 

Şi, mai ales, jignitor... De ce m-or fi considerînd duşman 

cei care vociferează atîta în numele socialismului ?... 

Doar tatăl nostru nutrea încă de pe-atunci sentimente de 

solidaritate cu muncitorimea... Pe lîngă truda sa de zi cu zi, 

a găsit timp să încropească şi o bibliotecă pentru muncitori 

şi, cît era el de trupeş, alerga întruna încoace şi încolo pentru 

rezolvarea problemelor lor... Iar cînd oamenii din jurul 

său aveau vreo revendicare, pe el îl puneau s-o susţină, 

fiindcă se pricepea să vorbească, şi, cu corectitudinea sa, îşi 

cîştigase pînă şi stima şi încrederea domnului Wolf... E 

posibil ca o clasă să facă dictatură în defavoarea propriilor 

sale interese ?... Iată, asta n-o pot pricepe nici să mă tai... 

Se opri ; văzu că soră-sa nu mai e atentă la vorbele 

sale, ci numai la faptul că el intrase într-o belea cu procesul 

ăsta. 

— Dar ce vor de la tine ? întrebă ea timidă. De ce te 

hărţuiesc ?... La urma urmei, rolul tău este să aperi dreptatea... 

251

— Da, dar nu-i totuna de partea cui e dreptatea şi 

împotriva cui se cere ea apărată... Dacă lucrurile vor continua 

astfel, legalitatea va fi zdruncinată din temelii şi vom 

fi expuşi la tot felul de abuzuri... O, de nu s-ar îndeplini 

prorocirile mele ! Însă mi-e teamă că nu greşesc, tare mi-e 

teamă... 

Dar se răzgîndi dintr-o dată, nu voia s-o înfunde pe 

Teréz în hăţişul politicii de moment, al moralei şi al dreptului, 

şi izbucni în rîs cu aerul omului care-şi dă seama 

înveselit că a luat-o razna. 

— Doamne Dumnezeule !... Tu m-ai chemat aici ca să-mi 

ceri sfatul, iar eu te plictisesc cu treburile mele !... 

Se aşeză şi ascultă tăcut, cu seriozitate. Teréz îi istorisi 

întreaga ei căsnicie şi-şi mărturisi şi groaznica îndoială în 

care se zbate din pricina mititelului. Vecserda József întîlnise 

pînă acum tot felul de cazuri, avea cunoştinţă de tărăşenii 

specifice tribunalului, acum o asculta însă pe soră-sa din ce 

în ce mai uimit, asudă în răstimp, îşi tampona obrazul, cînd 

şi cînd împletea în firul cumplitei şi neverosimilei povestiri 

şi cîte o tuse aducînd a strănut tînguios, ce trăda parcă un 

plîns lăuntric. 

— Cum de-ai putut trece toate astea sub tăcere, fără 

să-mi dai de ştire ? ! izbucni el în cele din urmă. Ai pătimit 

aici, în apropierea mea, iar eu n-aveam nici habar că ai 

căzut în mrejele unui depravat !... Dimpotrivă, îmi închipuiam 

că duci o viaţă liniştită şi ordonată — şi că, pe 

undeva, m-ai dat poate chiar uitării... 

Şi, îndată ce-şi reveni din uluială, începu să urzească 

de zor planuri : se va muta la Teréz, îşi va cere transferul 

cît mai repede cu putinţă, are toate motivele să părăsească 

Oradea şi s-o sprijine, s-o apere, s-o oblăduiască de acum 

înainte pe soră-sa ; dar mai întîi trebuie găsită femeia care 

a născut copii din legătura cu Kató Károly, ca să afle cît 

anume este adevărat din cele spuse de soţul fugar ; totodată, 

trebuie cerută şi părerea unui medic cu experienţă... Situaţia 

e oarecum complicată de faptul că prea-distinsul tată a dat 

bir cu fugiţii, dar poate că nu e încă totul pierdut şi că 

Teréz va putea da naştere unui copil sănătos !... Porni în 

aceeaşi zi să cutreiere oraşul în lung şi-n lat, iar seara ştia 

deja ceea ce Teréz nu izbutise să afle de atîta vreme de cînd 

locuia aici : femeia cu care Kató Károly întreţinuse relaţii 

252

înainte de căsătorie şi care născuse gemenii monstruoşi lucrează 

şi în prezent la Direcţia Hidrotehnică şi se numeşte Harmat 

Vera ! 

Tocmai aceasta o uimi din cale-afară pe Teréz, ea şi-o 

închipuise pierdută undeva în trecutul îndepărtat, în vreun 

orăşel dosnic de provincie, îndărătul ceţurilor tulburi ale 

amintirilor, şi iată, i-e dat să afle că se văzuseră poate zi 

de zi ; Vera asta de bună seamă că îi cunoştea şi numele, 

se întorcea pesemne după ea pe stradă şi chicotea maliţios, 

fiindcă ştia ea ce ştia despre omul acela ; şi-o imagină măruntă 

şi slabă ca un ţîr, firavă şi palidă, o Harmat Vera 

pe potriva numelui ei *, iar cînd reuşi să-i obţină a doua zi 

adresa şi o porni într-acolo, îşi propuse să se poarte plină 

de delicateţe şi menajamente faţă de ea, să n-o ia gura pe 

dinainte şi să-i scape cumva vreo vorbă din care nefericita 

ar putea bănui că o dispreţuieşte sau că o consideră vinovată 

de monstruozitatea gemenilor ; dealtfel, ea era cea care 

avea nevoie de Vera, de aceea trebuia să-şi asume orice, 

chiar şi umilinţa. Cînd găsi în sfîrşit adresa, urcă la ultimul 

etaj al unei case de raport din centrul oraşului şi sună la 

uşa apartamentului din capătul unui coridor ticsit de dulapuri 

stricate, mese aşezate una peste alta şi tot felul de 

ciurucuri, dar se trase imediat îndărăt speriată : în crăpătura 

uşii se ivi femeia care, odată, demult, se oţărîse la ea pe 

stradă şi o urmărise o bucată de drum, doamna mustăcioasă 

cu chip de cal care se legase de ea şi o ameninţase. 

— O caut pe Harmat Vera... îngăimă Teréz, nevenindu-i 

încă să creadă că e una şi aceeaşi persoană ; femeia dădu 

uşa de perete fără o vorbă, privind-o cu chipul ei cabalin, 

mare şi trist. 

O conduse într-o cameră prost luminată, pe pereţii căreia 

tapetul stacojiu se coşcovise şi în care probabil că nu pătrunsese 

vreodată nici măcar o rază firavă de soare ; tapiţeria 

celor două fotolii era şi ea destrămată, ponosită, arcurile 

atîrnau pînă la pămînt ; doar perna de pe canapea mai 

risipea oarecum posomoreala încăperii cu culoarea ei de un 

roşu ţipător ; în faţa divanului stătea o măsuţă cu picioare 

de fier, pe ea, în loc de scrumieră, o farfurie murdară. Un 

miros de stătut şi de sărăcie domnea peste toate obiectele, 

* Harmat = rouă (mgh.). 

253

dar stăpîna casei se simţea aici în largul ei ; aprinse lampa 

slabă din tavan, o pofti pe Teréz să şadă într-unul din 

fotolii, iar ea se aburcă pe divan şi-şi aprinse pe dată o 

ţigară. Aştepta aparent indiferentă ca Teréz să înceapă a 

vorbi, dar în cele din urmă îşi pierdu răbdarea. 

— Ia spune, gîndăcel, cărui fapt îi datorez vizita dumitale 

? o întrebă ea cu vocea calmă şi groasă, ca de bărbat, 

din care răzbătea conştiinţa superiorităţii proprii, de la 

înălţimea căreia privea la Teréz ca o femeie încercată, cu 

un trecut furtunos. Nădăjduiesc că ai o căsnicie fericită, 

pisicuţo... Mijind din pleoape, îşi închise ochiul stîng în 

vreme ce-și culegea de pe vîrful limbii un fir de tutun : în 

acest moment pe Teréz o cuprinse teama ; se mira că Harmat 

Vera se preface ca şi cînd nu ar avea cunoştinţă de fuga 

lui Károly, deşi lucraseră împreună, în aceeaşi clădire. Chibzui 

la răspunsul pe care urma să-l dea. 

— După cum ştii, dragă Vera, Károly a rămas în 

Occident. Dar pe mine altceva mă îndurerează... 

Şi faptul că îi spusese femeii pe nume şi, mai ales, 

„dragă”, o făcu să prindă niţel curaj, deşi rămase ea însăşi 

uimită că fusese în stare să adopte un ton confidenţial faţă 

de creatura asta înspăimîntătoare, o adevărată muma-pădurii, 

a cărei urîţenie devenea din clipă în clipă mai bătătoare 

la ochi ; faţa îi era boţită şi cenuşiu-murdară, deasupra 

buzelor marcate, bărbătoase mijea o mustaţă deasă, umărul 

stîng i se teşise. 

— Deci n-am greşit cînd am presupus că ai un necaz, 

spuse Harmat Vera cu aceeaşi voce groasă, fără să se arate 

defel uimită de vestea fugii bărbatului, apoi tăcu din nou, 

aşteptă iar, vrînd să preschimbe însăşi spovedania adversarei 

sale într-o tortură, din care nu avea de gînd s-o mai 

salveze nici măcar cu o întrebare ajutătoare, dar bucuria 

răutăcioasă o făcuse şi curioasă, şi emoţionată. 

— Hai, spune, spune, te ascult cu cea mai mare atenţie, 

o îmboldi ea încurajator. Că doară de-aia ai venit, fiindcă 

ai nevoie de mine, aşa-i, steluţo ?... 

Dar Teréz încă şovăia. Îi era teamă că femeia asta se 

va năpusti asupra ei cînd îi va spune motivul vizitei sale. 

— Şi, după cum se vede, treaba care te-aduce încoace 

nu-i un flecuşteţ, de vreme ce ţi-ai luat inima-n dinţi s-o 

cauţi pe cea căreia i-ai răpit tovarăşul de viaţă !... 

254

— Iartă-mă, te rog, dar n-am avut intenţia asta, izbucni 

Teréz înspăimîntată. Eu n-am ştiut nimic despre... 

Harmat Vera o privi cu neîncredere ; în ochi i se 

aprinse o scînteie de satisfacţie ; nasul mare îi tremura. 

— Deşi ţi-ai fi putut da seama din primul moment, sufleţelule, 

că acela nu era un bărbat oare să ţi se potrivească. 

Kató Károly este un om de o inteligenţă excepţională, pe 

care viaţa spirituală îl bucură mai mult decît cea trupească. 

Un om care se răzvrăteşte cînd o femeie încearcă să-l încătuşeze 

în strînsoarea genunchilor ei... 

Teréz abia mai înţelegea ceva ; Harmat Vera urmă : 

— Ce ştii dumneata despre lumea asta, despre dragoste, 

scumpişor ?... Ai citit măcar o singură psihanaliză, ai trăit 

vreodată sentimentul că umbli desculţă deasupra unor hăuri 

şi te înfiori în răstimpuri ?... Eşti o prostuţă, care n-are nici 

cea mai vagă idee de relaţia, uneori ciudată, care se înfiripă 

între iubire şi intelect... Căci dacă ai fi în stare să pricepi 

asta, ai bănui şi obîrşia sentimentului contradictoriu, de 

dragoste şi ură, pe care îl nutreşte bărbatul inteligent faţă 

de femeie... 

Sări de pe canapea cu un gest mlădiu, energic şi, venind 

în faţa măsuţei, urmă : 

— Un bărbat cum e Kató Károly urăşte femeia cu atît 

mai mult cu cît senzualitatea îi copleşeşte şi îi paralizează 

raţiunea. Dar alături de mine n-a simţit niciodată această 

constrîngere... Pe parcursul conversaţiei, noi treceam pe nesimţite 

din maghiară în franceză, din franceză în germană, 

de parcă am fi vorbit mai multe limbi materne... Ne admiram 

reciproc ideile, şi trebuie să spun că noi am ajuns la bucuriile 

trupeşti prin intermediul spiritului nostru, pe calea cea mai 

firească cu putinţă... 

Aşteptă puţin, se pregătea să dea lovitura cea mai 

crîncenă. 

— Şi să nu te miri dacă-ţi spun : alături de mine şi-a 

aflat de mai multe ori fericirea amoroasă decît în patul 

conjugal... De ce mă priveşti aşa de mirată, pisicuţo ?... Păi, 

ori de cîte ori o ştergea de la mătăluţă, bătea la uşa mea... 

Aici se zbuciuma, aici se jeluia, aici căuta şi-şi afla deseori 

alinare, în vreme ce dădea în vileag toate tainele vieţii sale 

de familie... 

255

Zîmbind, îşi ridică umărul căzut şi trase din ţigară cu 

aerul că a cîştigat partida. Pe Teréz o luă cu un frig lăuntric, 

buzele îi amorţiră ; de-abia acum o pătrunse vuietul 

gîndului că încă nu cunoaşte decît prea puţin din viaţă, că 

e într-adevăr o „prostuţă”, cum o numise adineaori Harmat 

Vera, deşi în gînd o ţinea precis de gîscă neroadă ; dar de 

unde ar fi putut ghici toate misterele, toate murdăriile, 

toate grozăviile care îi împresuraseră căsnicia, atît de umilitoare 

chiar şi fără acestea ?... Se uită la femeia din faţa 

ei care, în pofida sluţeniei, arăta întinerită în urma biruinţei, 

doar rădăcina părului îi dogorea roşietic şi trădător 

sub şuviţele vopsite în negru. 

— Fie-ţi milă de mine, spuse în sfîrşit Teréz şi privi 

în jur, cerînd parcă ajutor de undeva. N-am vrut să fac 

nimănui vreun rău, dar dacă am greşit totuşi faţă de dumneata, 

te rog să mă ierţi... 

Harmat Vera rămase uimită, nu se aşteptase la atîta 

umilinţă, la atîta puritate inocentă ; strivi stînjenită chiştocul 

ţigării de fundul farfuriei, dar nu se îndura încă să se 

împace. 

— Ai greşit, şi încă cum, floricico ! spuse ea clătinînd 

din cap a încuviinţare. Mi-ai distrus viaţa. Dar, totodată, 

ţi-ai distrus-o şi pe a dumitale, asta e cea mai mare consolare 

a mea... Precum şi faptul că te văd deznădăjduită, cu burta 

dumitale umflată... Nu cumva te-a lăsat Károly grea, blagoslovi-te-ar 

Dumnezeu ?... N-ăi fi vrînd să dai naştere 

copilului său ?... 

O măsură din priviri neîncrezătoare. Teréz se ridică în 

picioare şi porni anevoie, nu mai putea îndura apostrofările, 

situaţia ei aservită, renunţase să mai afle ceva de la persoana 

asta. Dar pînă izbuti să-şi croiască drum printre fotolii, 

Harmat Vera îi tăie calea. 

— Ei, nu te grăbi chiar aşa, îngerelule !... Cine ştie, 

poate că-ţi va fi de folos dacă mai stai puţin : dacă mai 

suferi două-trei minute colea... 

Îşi sili oaspetele să se aşeze la loc, se aşeză şi ea. 

Redevenise bătrînă, ostenită şi dezamăgită. 

— Judecînd după înfăţişarea mea, mă crezi pesemne o 

zgripţuroaică, una dintr-alea care se ocupă cu coruperea 

oamenilor, spuse ea cu glas coborît. Dar te-nşeli, scumpişor... 

Nu sînt un personaj ieşit din paginile unui roman de 

256

Dickens, care a jurat să se răzbune pe întreg neamul omenesc, 

numai pentru că soarta şi-a bătut joc de el şi l-a 

deghizat în sperietoare de ciori... Şi, te rog să mă crezi, 

dacă m-am arătat astăzi haină faţă de mătăluţă, mîine voi 

plăti răutatea mea cu vîrf şi îndesat, voi suferi toate chinurile 

iadului... 

Scoase o altă ţigară din pachet, dar n-o aprinse, o 

înmuia doar între degetele ei subţiri şi zbîrcite. 

— Sînt şi eu o biată nenorocită... Nopţile mă trezesc, 

mă gîndesc la moarte şi m-apucă teama... Stau şi mă frămînt 

în întuneric : de ce-oi fi trăit, ce rost a avut viaţa mea ?... 

Cui i-am făcut vreun bine, cine-mi poartă recunoştinţă măcar 

pentru o vorbă bună ?... Dealtfel, ştiam că ai să mă cauţi... 

Şi mai ştiu şi pentru ce-ai venit... Ascultă-mă, dragă, acum 

îţi vorbesc ca unei surori... Nu-ţi asuma nici un risc !... Nu 

da naştere copilului... Pe linie paternă cît şi pe linie maternă, 

Károly se trage dintr-o familie degenerată... Două surori 

de-ale lui s-au sinucis, fratele său şi-a sfîrşit zilele la 

ospiciu... 

La plecare Teréz ştia deja că trebuie să se pregătească 

sufleteşte pentru întreruperea sarcinii ; deşi sperase că certitudinea 

o va uşura, că orice i-ar fi fost dat să afle era de 

preferat îndoielii ucigătoare, se simţea acum şi mai deznădăjduită 

; se obişnuise cu mititelul, îi şi dăduse un nume, 

îşi şi făcuse deja planuri cu ce hăinuţe o să-l îmbrace, cum 

o să-l educe ; cînd se culca, i se părea că şi „Tom Degeţel” 

doarme în lăuntrul ei, iar cînd se trezea din somn îşi închipuia 

că prunculeţul începe şi el să se foiască şi-şi freacă 

ochii cu pumnişorii. Îi simţea uneori chiar şi atingerea mîinilor 

pe obraz, gingia lui caldă gîdilîndu-i sînul, şi îl considera 

vlăstarul ei, numai al ei, căutînd din ce în ce mai 

conştient şi mai hotărît să-l separe de sfera neguroasă şi 

incertă a noţiunii de Tată... 

Cînd ajunse acasă şi îi povesti lui Józsi care o aştepta 

deja neliniştit întîlnirea cu Harmat Vera, primirea pe care 

i-o făcuse femeia aia ciudată, fratele ei izbucni într-un rîs 

nervos. 

— „Spirit superior !” spuse el înroşindu-se la faţă de 

mînie. „Inteligenţă ieşită din comun”, „contradicţia dintre 

senzualitate şi libertatea spirituală, în cazul bărbaţilor inteligenţi” 

!... De ce vorbe pompoase uzează uneori perversi- 

257

tatea ca să-şi ascundă faţa !... Acum îmi dau seama că ticălosul 

ăla nici n-avea altă cale de ales ! A trebuit să spele 

putina, să-şi piardă urma în colcăiala unui oraş occidental, 

în care nu-l cunoaşte încă nimeni, unde poate renaşte din 

propria-i ordură !... 

Plecă îngrijorat, cu inima strînsă ; în pragul uşii, după 

ce-şi sărută sora, făgădui să se transfere cît mai degrabă, 

să se mute la Teréz, dar, pînă atunci, s-o cheme la telefon, 

ca să afle dacă a vorbit deja cu un medic şi cînd va avea 

loc intervenţia... Nemaiauzind glasul fratelui ei prin casă, 

Teréz se simţi şi mai însingurată ca înainte. Chiar şi oraşul 

îi devenise mai străin, ştia de-acum că-i va fi cu neputinţă 

să se acomodeze vreodată cu clădirile sale infatuate spoite 

în galben, cu pieţele pustii, care se dovediseră atît de indiferente 

faţă de soarta ei. După vizita la Harmat Vera, 

după ce-şi luase rămas-bun de la Józsi, se culcă devreme, 

ostenită de emoţiile din timpul zilei. Înfrigurată, se înveli 

cu plapuma, iar cînd reuşi să se încălzească oarecît, începu 

dintr-o dată să se observe cu un soi de teamă amestecată cu 

bucurie. Avusese impresia că fătul ce se dezvolta i-a dat pe 

dinăuntru un bobîrnac peste burtă şi s-a retras pe dată chicotind, 

gîngurind uşor. Teréz zîmbi în întuneric, aşteptă 

încordată, mişcată, apoi începu să-l cheme, să-l încurajeze 

în gînd pe mititel ; dar acesta nu răspunse, iar cînd aţipi 

în aşteptarea unui nou semn, în vis îi apăru Harmat Vera 

împreună cu medicul în halat alb, întindeau mîinile veseli 

spre ea, îmbărbătînd-o, îi făceau chiar semne, vrînd parcă 

a-i spune că totul e deja pregătit... 

Şi, într-adevăr, trebui să recurgă la întreruperea sarcinii, 

dacă nu voia să sporească riscurile nefaste ale vieţii ei de 

pînă acum, printre care se număra mai nou şi acela că purtase 

atîta vreme fătul şi se zbuciumase părăsită...

Exercita spiritualia 

Cu toată tinereţea lui, preotul eparhiei Între-ape, reverendul 

Kenyér Pál, se şi afla în contingent de boală, acum 

venea iar de la medici. Se îndrepta din zona spitalului spre 

centru, păşea cuprins de toropeala lîncedă, a cărei cauză interniştii 

şi psihologii o căutau de luni de zile în zadar. Trecuseră 

deja patru luni, şi se hotărîse acum să renunţe pentru 

totdeauna la continuarea consultaţiilor, de la bun început 

fusese convins că, oricum, doctorii n-o să fie în stare să descopere 

obîrşia maladiei sale, iar împăcarea cu gîndul acesta 

îi dădu acum o stare plăcută de moleşeală ; toate zgomotele 

îi ajungeau în auz venind parcă din depărtări, uneori păreau 

chiar roadele unor năluciri ; văzîndu-i mersul rigid şi nesigur, 

trecătorii se fereau din calea lui. 

La o intersecţie, între hotelul-restaurant din piaţa centrală 

şi librărie, cînd coborî de pe trotuar simţi o lovitură în 

partea stîngă a corpului, auzi scrîşnet de frîne, un ţipăt de 

femeie, iar în clipa următoare stătea deja cinchit pe marginea 

trotuarului cu obrazul însîngerat, pipăindu-şi braţul şi coastele 

dureroase : din ruptura pantalonilor i se iţea genunchiul 

zdrelit, pe cămaşă îi cădeau picături de sînge din pleoapa 

ruptă. Vreo patru oameni dintre cei ce se adunaseră buluc 

în jurul său îl ridicară şi îl duseră sub poarta farmaciei, iar 

farmacistul venit în grabă îi spălă rănile şi îl pansă, căutîndu-l 

apoi să vadă dacă accidentul nu-i provocase vreo 

fractură, în vreme ce o bătrînă începu să ţipe isteric că 

şoferul, porcul ăla beţiv e de vină, a văzut cu ochii ei cum 

a vrut să-l calce într-adins pe domnul reverend cu maşina. 

Cînd cineva propuse să se cheme salvarea, Kenyér Pál 

se împotrivi, o ţinea morţiş că nu are nevoie de tratament, 

în cele din urmă fu nevoit să-şi taie drum cu de-a sila prin 

cercul mulţimii de gură-cască şi-şi urmă şchiopătînd drumul, 

cu hainele murdare şi zdrenţuite. Mai tîrziu, cînd se mai 

linişti, căută să găsească o legătură între nenorocirea de 

adineaori şi hotărîrea sa de a renunţa să-şi mai plimbe boala 

prin cabinetele medicale, luă accidentul drept consimţămîntul 

259

prevenitor al Domnului, şi începu să se disculpe blajin în 

faţa lui ; nu îngrijarea îl mînase pe el de la un medic la 

altul, cum şi-ar fi putut închipui unii, ci bănuiala, dornică 

de a se preschimba în convingere, că febra sa este mai mult 

o ardoare permanentizată a sufletului decît una a trupului, 

o vîlvoră neîntreruptă aflată în slujba unei vreri, care nu 

va înceta să-l înfierbînte cu căldura ei pînă nu-şi va fi dus 

misiunea la îndeplinire... 

Şi, în timp ce chibzuia astfel, i se perindă prin minte 

într-o clipă tot calvarul prin care a trecut : se vînturase 

încoace şi încolo pe coridoarele spitalului, îl dibuiseră iar şi 

iar cu stetoscopul pe spate, pe piept, căutînd să afle cu 

ajutorul a tot felul de aparate moderne ce anume îi provoca 

de atîta vreme febra misterioasă, dar toţi medicii sfîrşeau 

doar prin a îngăima că dintre zece milioane de cazuri dacă 

se întîlneşte unul ca ăsta, şi nu erau în stare decît să descrie 

simptomele, fără să poată prescrie vreo terapie oarecare, iar 

el, văzîndu-le neputinţa, încuviinţa din cap zîmbitor. 

N-aveţi decît să aduceţi şi o mie de aparate noi din 

străinătate, că tot nu veţi izbuti să măsuraţi cu ele tainicul 

imbold al lui Dumnezeu ! îşi zicea el fericit, cu un dram 

de maliţie. Las’ să creadă şi fraţii mei întru preoţie că m-am 

retras din serviciul pastoral nu din pricina acestui straniu 

foc lăuntric, ci pentru că viaţa monahală şi povara lecturilor 

mi-au dăunat sănătăţii !... Nici habar n-au ei despre faptul 

că cel care iubeşte cu ardoare ajunge să trăiască în însăşi 

fiinţa adorată, şi cu atât mai mare i-e bucuria cu cît reuşeşte 

să se depărteze mai mult de sine însuşi ; iar cînd îşi vine 

în fire, nu mai ştie pe unde i-a hălăduit sufletul, de a rămas 

în trup ori s-a desprins din el, de a dormit ori a meditat în 

trezie, simte doar atît, că în starea aceea extatică fusese din 

cale-afară de fericit şi că nu-şi mai dorea nimic altceva 

decît să rămînă de-a pururi în această necugetare... În ea, 

de-a dreptul în ea se află izvorul tuturor exaltărilor religioase... 

Păşind astfel ca un lunatic, contrazicîndu-se în gînd 

cu sine însuşi şi cu interlocutori imaginari, ajunse în sfîrşit 

acasă, în cămăruţa luată cu chirie, în care se mutase din 

Centrul vechi de cînd îl cuprinsese febra. Chichineaţa, nu 

mai mare de cîţiva metri pătraţi, se oploşea de-a dreptul 

sub acoperiş, în lunile de vară se încingea aşa de tare încît 

260

acum, în august, era un chin să stai în ea, darmite să citeşti, 

să-ţi scoţi note, cum ar fi dorit preotul. După ce intră pe 

uşa al cărei scîrţîit îi curmă şirul gîndurilor, durerea îl junghie 

deodată în tot trupul, se tîrî pînă la pat trăgîndu-şi cu 

chiu cu vai piciorul stîng şi se lăsă să cadă pe el. Era sfîrşit, 

la cheremul durerii, dar nu voia să-şi recunoască slăbiciunea 

umilitoare, care-i lua parcă în derîdere lunile de înfometare, 

claustrarea, exerciţiile sufleteşti ; se amăgea singur, din dorinţa 

de a ispăşi. 

Nici nu mai ştia de cîtă vreme zăcea astfel, doborît 

de noua lovitură, la un pas de inconştienţă, cînd îşi deschise 

ochii auzind că cineva îşi tîrşîia picioarele suflînd din greu, 

trebăluind primprejur şi deschizînd apoi larg şi cu zgomot 

fereastra: era lelea Kapcza, femeia de serviciu a eparhiei, 

care de zeci de ani strîngea cu devotament impozitul şi daniile 

pentru lăcaşul Domnului ; căuta acum să facă niţică 

ordine prin cameră. După ce aerisi, se apropie de patul lui 

Kenyér Pál. Văzîndu-l pe preot că se trezeşte şi o aţinteşte 

cu o privire străină, adumbrită de suferinţă, exclamă : 

— Dar ce s-a-ntîmplat, domnule reverend ? !... Cînd 

vă văd cum arătaţi, îmi vine să plîng ! 

Rămase în picioare lîngă pat şi urmă cu îngrijorare încărcată 

de reproş : 

— N-ar trebui să umblaţi pe stradă dacă aveţi întruna 

febră... Şi locuinţa asta, în ce hal e !... 

Se vedea că îl compătimeşte din toată inima. 

— V-aţi lăsat frumuseţe de apartament cu două camere 

şi tot confortul din centru, ca să staţi aici, în mizeria asta. 

De atunci răbdaţi de foame şi mai multe nu... 

Kenyér Pál se ridică în capul oaselor, străduindu-se să 

ascundă vederii ruptura pantalonilor săi necălcaţi ; compasiunea 

îl îndurera chiar mai mult decît suferinţa fizică. 

— Trebuie să alegem între sfinţenie şi comoditate ! mormăi 

el indispus. Legea se înstăpîneşte din ce în ce mai mult 

asupră-ne... Legea vieţii civilizate... 

Bătrîna îl privi cu neînţelegere. 

— Lege-nelege, de mîncat omu’ tot trebuie să mănînce... 

Da’ părintele nu îmbucă nici cît o pasăre ! 

Preotul scutură din cap, era nerăbdător. 

— Am ajuns să nu mai putem răbda setea nici preţ de 

cîteva minute, cum ne e puţin cald sau frig începem imediat 

261

să ne văicărim, de umblat pe jos nu ne place să umblăm ; devenim 

leneşi — nu numai pentru a acţiona, dar şi pentru 

receptarea slovei.sfinte... 

Lelea Kapcza îl mai privi un răstimp, părea că se 

gîndeşte, pe urmă se întoarse. 

— Eu nu ştiu cui i-e frică şi cine cîrteşte, da’ am adus 

nişte supă de carne cu tăieţei... Asta-i mai bună decît orice 

balsam făcător de minuni : îl pune şi pe-un mort pe picioare ! 

Şi trase pe dată un scăunel fără spetează lîngă pat şi 

aşeză pe el cratiţa de sufertaş din care se înălţau aburii 

supei. 

— Nu trebuia totuşi atîta deranj, spuse Kenyér Pál 

în timp ce desfăcea încet şi stînjenit lingura învelită într-un 

şerveţel. Cel care se îngrijeşte de păsările cerului şi de gîngăniile 

de sub pietre mi-ar fi hărăzit şi mie strictul necesar... 

— Că bine spuneţi, părinte ! îi luă bătrîna vorba din 

gură. Tocmai de-aia m-a trimis pe mine încoace, fiindcă 

are grijă de fiştecare !... 

Kenyér Pál afundă lingura în supă, dar cînd să soarbă, 

de bărbie i se lipi un fir de fidea, ceea ce i se păru a fi 

o umilinţă nouă, ridicolă, după săptămînile şi lunile sale de 

austeritate. Întrebă reprobator : 

— Cu ce-s eu vrednic să mă hrănească tocmai pe mine o 

bătrînă din bănişorii ei adunaţi cu greu ?... 

— Dar noi am ţinut foarte mult la dumneavoastră, părinte, 

spuse lelea Kapcza. Sînteţi un om simplu, ca şi noi, 

şi predicaţi aşa de frumos că ne făceaţi pe toţi să plîngem... 

De-aia ne-a părut rău că ne-aţi părăsit... 

— Dar aveţi şi acum un preot... 

— Om fi avînd noi, dar, să mă ierte Dumnezeu... Nici 

nu-i mîngîie pe credincioşi îndeajuns, nici nu-i răscoleşte... 

Nici măcar nu-i dojeneşte aşa cum trebuie... 

— Ei vezi, lele Kapcza, zîmbi Kenyér Pál istovit dar 

niţel mişcat, Domnul m-a făcut să înţeleg tocmai acest lucru, 

că slujba nu face doi bani dacă nu trăim noi înşine 

cea mai strictă viaţă religioasă cu putinţă, dacă nu ajungem 

la desăvîrşire... Iar cea dintîi treaptă a acesteia e sărăcia, 

opusă bunăstării ; a doua e dispreţul lumii, opus gloriei 

lumeşti ; a treia... 

Dădu să spună de supuşenie, care-i opusă împăunării, 

dar se înecă, începu să tuşească, dădu la o parte cratiţa sufer- 

262

taşului şi din piept îi izbucni un glas plîngăreţ, jeluitor : 

— Nu pot mînca, crede-mă, drăguţă... Nu pot înghiţi 

nici măcar o lingură de supă... Sînt obosit şi bolnav... Nu 

că m-aş plînge, nu... Că doar de bunăvoie m-am înhămat 

la jugul ăsta... 

Bătrîna se retrase cu părere de rău de lîngă pat, privi 

în jur, voia să facă măcar puţină ordine în camera răvăşită, 

dar văzîndu-l pe preot că e atît de nervos şi abia aşteaptă 

să scape de ea, începu să se plîngă cu un aer confidenţial 

şi uşor reprobator, pe care şi-l îngăduia uneori în schimbul 

rîvnei sale în a da o mînă de ajutor : 

— M-am întîlnit deunăzi cu mama dumneavoastră, părinte... 

Tare-i necăjită că nici nu mai daţi pe la ea cu lunile... 

C-ar fi trebuinţă şi-acolo de cîte o vorba de mîngîiere... de 

cîte un sfat înţelept... 

Kenyér Pál se ridică acum în picioare, dădu roată camerei 

şchiopătînd şi frecîndu-şi braţul, dar se vedea că suferă 

mai mult din cauza vorbelor femeii, că îl supără prezenţa 

ei. 

— Astea-s vorbe necugetate, lele Kapcza, spuse, să-ţi 

amintesc de cuvintele lui Isus, care a spus aşa : dacă vine 

cineva la Mine, şi nu urăşte pe tatăl sau, pe mamă-sa, pe 

nevastă-sa, pe copiii săi, dacă nu-şi urăşte pînă şi sufletul, 

nu poate fi ucenicul meu... 

— Aşa-i, cum să nu, se apără bătrîna intimidată. Nici 

c-aş fi pomenit de lucrul acesta, numai că nea Kenyér, ori 

de cîte ori suflă în fundul paharului, îi zogoneşte pe toţi 

ai casei în stradă... Mai sînt necazuri multe şi cu fata mijlocie, 

Jolán... N-are cine s-o ţină în frîu... 

Kenyér Pál scutură din cap impacientat. 

— Mai înainte de a judeca vreo pricină, gîndeşte-te 

întotdeauna la Cristos, El a spus aşa despre zavistia din 

familie : n-am venit să aduc pace pe pămînt, ci mai degrabă 

dezbinare. Căci, de acum înainte, din cinci care vor fi într-o 

casă, trei vor fi dezbinaţi înpotriva a doi, şi doi împotriva 

a trei... Am venit să-l dezbin pe tatăl împotriva 

fiului, pe fiică împotriva mamei... 

După plecarea bătrînei, Kenyér Pál fu cotropit de nerăbdare, 

sub acoperişul fierbinte de beton rănile începură 

să-l ardă, făcîndu-l să jinduiască din nou la spaţiul liber 

263

al unor pieţe largi, cutreierate în voie de vînt ; de cînd 

se înfiripase în el conştiinţa misiunii ce o avea de îndeplinit, 

era atras, ademenit de imaginea lor ; rîvnea la ele însetat 

şi neostoit, precum rîvnise Socrate la agora şi Cristos la 

ţinuturile blînde din preajma lacului Tiberias, unde cuvintele 

pogorau molcom în suflete, ca petalele florilor pe luciul 

apei. Îşi perie sacoul de praf şi murdărie, îmbrăcă alţi pantaloni 

în locul celor rupţi şi plecă iar de acasă. 

Dar în stradă, după ce merse o bucată de drum, i se făcu 

dintr-o dată lehamite, chiar silă de oraş ; pe cît îşi dorise adineaori 

să evadeze din locuinţă, acum îl deranja zarva, forfota 

oamenilor, mirosul de benzină. În febra viziunilor sale 

i se înfăţişau pieţe întinse năpădite de mulţime şi de lumină, 

de osanale şi de o aşteptare ferice, plină de împăcăciune dar 

şi de emoţie, ca în ziua intrării lui Isus în Ierusalim, şi se 

vedea pe sine propovăduind evanghelia de undeva de sus 

din înălţimea unei coloane ; dar iată că, ajuns în apropierea 

oamenilor, îl cuprindea iritarea, de parcă tocmai ei 

l-ar fi deşteptat din visare, mai degrabă îi venea s-o ia la 

fugă decît să-l iscodească pe vreunul dintre ei cu privire 

la soarta şi la viaţa sa, iar recunoaşterea acestei contradicţii 

îl arunca şi mai mult în braţele desperării : 

Cît m-ar călăuzi de mult iubirea de oameni, am ajuns 

prea repede să-l cunosc pe cîte unul din ei, ca să-l mai pot 

iubi pe fiecare în parte ! îşi zise. Am văzut prea multe mizerii, 

am avut parte de prea multă infamie, ca să pot gîndi 

numai frumoase şi bune despre ei... După toate acestea, 

nu mai sînt în stare să iubesc decît mulţimea, căreia nu-i 

poţi desluşi trăsăturile, nu-i poţi ghici inima înveninată ; 

care e precum un bloc de piatră bine proporţionat, şlefuit 

pe toate părţile ; care nu e nici trup, nici suflet, ci doar o 

noţiune abstractă ; care nu se numeşte Kis Péter ori Nagy 

János, e doar Omul, Cuviosul, Turma credincioşilor... Iar 

eu mă pot adresa numai acesteia, dacă vreau să-i cer socoteală 

că s-a depărtat de Lege, de tîlcul fiecărei litere a ei... 

Pentru că cel care azi uită de cîte o literă, mîine îşi va 

uita credinţa... Tocmai de aceea ne avertizează Domnul, 

prin gura evangheliştilor săi : Din scriptură nimic să nu 

luaţi, la ea nimic să nu adăugaţi... Iar de vrem să aflăm 

pricina risipirii turmei, aici trebuie s-o căutăm mai întîi !... 

264

Şi chiar dacă avea momente în care se îndoia de puterea 

sa, conştiinţa hărăzirii sale îl făcea să se gîndească ironic 

la cei care dăduseră năvală la Teologie, pe vremea cînd el 

umbla deja în legaţie; erau printre ei şi cîţiva băieţi blajini, 

ambiţioşi, inteligenţi şi plini de supuşenie, care simţeau 

că vocaţia lor este cariera preoţească şi căutau să-şi potrivească 

viaţa cotidiană pregătirii acesteia, însă ceilalţi, ce 

adunătură carnavalescă a vanităţii, a aroganţei, a lăcomiei, 

a desfrînării şi a îndoielii !... Se găseau chiar unii care participau 

la bătăi cu scaune la „Cerbul”, scandalizau oraşul 

cu purtarea lor, se aruncau peste gardul din grădina Teologiei 

fugind din faţa miliţienilor şi se vîrau sub pătură 

îmbrăcaţi şi încălţaţi, ca să li se piardă urma. Erau cu toţii 

puşti pieptănaţi cu îngrijire, rîzgîiaţi, plini de fumuri şi 

cu punga bine garnisită de acasă, care, după ce nu reuşiseră 

să intre nici măcar la Agronomie din cauza tatălui, fost 

fabricant, moşier sau pus de curînd pe lista chiaburilor, 

îşi căutau un refugiu la Teologie, mulţumindu-se la nevoie 

şi cu o parohie micuţă şi mănoasă, numai să aibă studii 

superioare şi să scape de armată... Oare cîte decenii vor trebui 

să treacă pînă ce biserica va fi mântuită de efectele funeste 

pricinuite de aceşti păstori iresponsabili, hrăpăreţi, 

chiar laşi, care în ioc să pască turma, se pasc pe ei înşişi ?... 

Muncit astfel de gînduri, o luă în cele din urmă pe o 

stradă lăturalnică mai răcoroasă, ca să scape de larmă ; dar 

nu prea avu noroc, căci în curînd auzi un glas cunoscut, 

iar cînd se întoarse, îl şi văzu pe tatăl său, Kenyér Márton, 

poştaşul, făcîndu-i semne cu mîna şi pornind deja spre el. 

Vreme de o clipă mai speră că bătrînul dăduse cu ochii 

de altcineva, dar pe toată ulicioara nu se zărea decît o 

calfă de tapiţer care scărmăna nişte zegras cu daracul aşezat 

în faţa atelierului, Kenyér Márton îşi strânse fiul la piept, 

îşi lipi obrazul neras, impregnat de aburii rachiului, de obrazul 

său şi glasul i se frînse de bucurie şi înduioşare turmentată 

: 

— De ce ne ocoleşti, scumpul meu băiat ?... Că doară nici 

n-am furat, nici n-am înşelat, nici n-am omorît pe nimeni... 

Şi chiar de-aş fi făcut aşa ceva, nu eşti tu acela care mi-ar 

putea-o ierta cel dintîi ?... 

Părintele păli, la orice se aştepta, dar întîlnirea aceasta 

îl găsi nepregătit ; după jelania plină de reproş a lelei Kap- 

265

cza, ivirea tatălui beat venea să-i adeverească bănuielile 

sinistre şi chinuitoare că în acest oraş, orice ar încerca, nu-i 

va izbuti nimic, după cum nici Isus nu fusese în stare să 

facă minuni în Nazaret, în preajma alor săi, care nu-i 

recunoşteau însuşirile divine şi îl compromiteau cu îndoielile 

lor... 

— Nu striga, că se-adună aici tot oraşul ! spuse el 

cu glas înăbuşit. Ce rost are să strigi ?... Ei poftim, acum 

te-apuci să-mi plîngi... Dar asta n-are nici un sens... 

Lăcrimînd, bătrînul scutură din cap. 

— Odinioară îmi ziceam că într-o bună zi voi putea 

să le spun tuturor, arătîndu-te cu mîna : iată-l pe fiul meu 

drag, deştept, oblăduitorul nostru, pe care l-am ţinut la 

carte ca să mă pot mîndri cu el... Dar tu nici măcar pe strada 

noastră nu vrei să mai calci, scumpul meu Palika... 

Părintele privi în jur, apoi începu să se scotocească 

prin buzunar şi scoase o hîrtie boţită de zece lei ; bazîndu-se 

pe experienţa din trecut, îşi zise că astfel va scăpa poate 

mai uşor de taică-său, dar acesta îi apucă mîna, i-o strînse 

pumn, ca să nici n-o mai poată desface a doua oară şi spuse 

pătruns de demnitate : 

— Nu mă umili, că atîta s-o mai găsi şi la mine !... 

Nu despre asta-i vorba, fiule... Altu-i necazul care a dat 

peste capul meu, că-mi venea să cad în genunchi acum 

cîteva minute, gîndindu-mă ce bine era să fi fost cu mine 

la masă, ca să mă poţi apăra !... 

Îşi lăsă fiul din braţe, după atîtea reproşuri ar fi vrut 

totuşi să-şi desfete niţel privirea cu el, dar cînd îi observă 

pleoapa crăpată şi juliturile de pe frunte, pe chip i se ivi 

o expresie de uimire ce alternă cu o compătimire şovăielnică, 

mahmură ; dar în cele din urmă, pe toate le birui celălalt 

sentiment, mai egoist, triumful la văzul ajutorului sosit la 

vreme, ceea ce îl făcu să se aprindă din nou : 

— Un individ a vrut să mă facă de dîrvală, scumpul 

meu băiat !... Şi de l-ai vedea ce ifose îşi dă cu cele opt 

clase ale lui !... Iar de mine zice că-s analfabet... Vino, sufleţelule, 

nu mă lăsa de ruşine în faţa secăturii aceleia !... 

Şi îl luă de braţ pe fiul său, purtîndu-l cu mîndrie, afectuos 

şi deznădăjduit, în zadar se codi şi se scuză Kenyér 

Pál, n-avu încotro, trebuia să-l însoţească. 

266

— De trei ori am citit pe vremea mea Păcatul papilor, 

dar lepădătura aia tot îmi dă peste nas că n-am habar de 

războiul religios şi că nu ştiu nici măcar pe ce boabe s-au 

încăierat... Ba chiar că nu-mi cunosc nici propria religie... 

Da’ cînd am auzit-o şi pe asta, mi-am pierdut şi eu sărita. 

Ia-n ascultă, dom’ne ! i-am zis. Pe mine n-ai decît să mă 

jigneşti, fiindcă eu, ca membru de partid, sînt fără de confesiune, 

dar dacă te agăţi de protestanţi, să ştii că ţi-ai dat 

foc la valiză... 

Cînd intrară în cîrciumă, Kenyér Márton, sigur de sine, 

se adresă în gura mare adunării : 

— Stimaţi prieteni !... Dragi tovarăşi !... Vă solicit atenţia 

pentru o clipă !... Fiindcă a dat peste mine un noroc 

neaşteptat !... Am prilejul să vi-l prezint pe fiul meu, savant 

în ale religiei, care cunoaşte toate credinţele, începînd cu cea 

evreiască pînă la aia turcească şi hindusă... Cum spune Atotputernicul 

în Biblie : Acesta-i fiul meu iubăreţ, în care îmi 

găsesc plăcerea mea !... Despre asta-i vorba şi acum, mă rog 

frumos !... Şi eu îmi găsesc plăcerea în profetul acesta, 

care îmi poartă numele !... Cu toate că şmecheru’ ar fi vrut 

să se facă ofiţer, dar nevastă-mea, scumpa de ea, se ruga 

de el în fiecare zi ca la un zeu să aleagă cariera preoţească ; 

Atîtea nelegiuiri s-au petrecut în casa asta, că doar tu mai 

poţi să-l împaci pe Dumnezeu, rugîndu-te şi pentru iertarea 

păcatelor noastre din urmă ; că taică-tu nu e o zi să nu mă 

ţintuiască pe cruce cu vorbele sale mai ascuţite ca piroanele, 

iar surorile tale mă torturează şi mă scuipă ! Aşa îl implora 

muieruţa mea, biata de ea, c-are nervii slabi, săraca, şi 

mă muştruluieşte uneori şi pe mine, văzîndu-mi starea iluminată... 

Dar nu aici am vrut să ajung, prieteni !... Am dorit 

doar să vi-l prezint pe fiul meu care, iată, stă acum în faţa 

dumneavoastră în bomba asta prăpădită, în care altă dată 

nici c-ar călca, darmite să se aşeze cu noi la masă !... 

Pastorul se simţi stînjenit din pricina peroraţiei nesfîrşite 

şi lăudăroase şi a privirilor tulburi aţintite asupra sa, 

îl încercă un soi de veselie silnică numai cînd îl auzi pe 

tatăl său spunînd „acesta-i fiul meu iubăreţ”, dar se cătrăni 

pe dată iar la gîndul că, lovit şi boţit cum arăta, ar putea 

fi luat mai degrabă drept vagabond, care fusese izgonit în 

chip ruşinos de undeva, ba poate chiar şi snopit în bătaie, 

decît drept preot ; pe de alta parte, simţi că îl ia cu leşin 

267

în cîrciuma afumată şi rău-mirositoare, ai cărei aburi grei 

treceau parcă de-a dreptul prin stomacul său ulceros. Bătrînul 

îl conduse la una din mese ; pe scaunul de lîngă perete 

şedea un fel de conţopist, îmbrăcat în haine de vară de culoare 

deschisă, dar arăta deja şifonat şi veştejit, pe masă 

în faţa sa se proţăpea o cutie de ghete plină cu ouă ; polemistul 

însingurat nici nu băgase de seamă că adversarul 

său s-a întors, însă poştaşul îi răcni în obraz : 

— Hei, nu te fă că dormi !... Pe mine nu mă duci cu preşul 

!... Îşi aprinse o ţigară, dădu ocol mesei, era în al nouălea 

cer de fericire, îl şi cuprinsese o adevărată euforie că-l putuse 

tutui pe străin. — În faţa ta se află fiul meu, care îi 

are pe toţi sfinţii laolaltă cu învăţăturile marxiste în degetul 

cel mic... Aşa că încinge-ţi zdravăn brăcinarii la izmană, 

că adineaori te dădeai tare şi mare cu cele opt clase ale 

tale !... 

Străinul îl mai privi o vreme ameţit, apoi îşi holba uitătura 

înceţoşată la tînărul în sacou negru, rănit, palid, slab 

şi cu o înfăţişare ciudată ; înţelese pînă la urmă cine-i noul 

comesean, scoase pe dibuite o ţigară scuturată din buzunar 

şi, trezindu-se de-a binelea, spuse zeflemitor : 

— Aşadar, de-acum vi-s doi ?... Felicitările mele !... Dar 

îngăduie-mi să-i spun tînărului titan că, în ochii mei, la capitolul 

politeţe a şi picat la examen... Şi la capitolul bunăcreştere 

de asemenea... 

Şi bălăngăni ostentativ ţigara în faţa preotului, în semn 

că doreşte să-i atragă atenţia asupra faptului că aşteaptă 

cam de mult să i se ofere un foc ; dar Kenyér Pál îl evită 

indispus : 

— Nu fumez, vă rog, spuse el. 

Însă străinul se înveseli şi mai mult la auzul acestor 

cuvinte. 

— Zău, nu fumezi ?... Pasămite, nici nu bei, şi nici de 

muieri nu te ţii ?... Păi ce naiba faci atunci de dimineaţa 

pînă seara ?... Nu cumva cugeţi, tovarăşe frate ?... 

— Ai ghicit, cuget, bombăni Kenyér Pál posomorît. 

Cuget din zori şi pînă-n noapte... 

— Ei, vom vedea acuşica cu cît folos ! zise individul 

îmbrăcat în haine de vară, înviorat după primele fumuri, 

îndată ce izbuti să-și aprindă ţigara. Să continuăm de la 

punctul la care papa a dat chix... Deşi el s-a trezit să-mi 

268

vină cu chestii religioase... Iar eu, ce mi-am zis : dacă el 

se simte aici în largul său, fie, hai să clămpănim şi pe tema 

asta... Mie mi-e inclusiv, eu şi-n domeniul ăsta sînt ca 

acasă... Spune-mi, aşadar, frăţioare, ce s-a-ntîmplat în noaptea 

cînd pe Sfîntu’ Bartolomeu şi pe hughenoţi i-au făcut harceaparcea... 

Cam cînd s-a petrecut asta, care a fost miza 

jocului, ecetera, ecetera... 

Văzîndu-l pe străin cu cîtă ironie şi superioritate strîmbă 

din gură pronunţînd „papă”, reverendul se simţi şi mai 

doborît de dezgust şi de oboseală, dar nu voia să facă jocul 

necuratului şi spuse împăciuitor : 

— Acestea nu sînt discuţii potrivite pentru cîrciumă, 

credeţi-mă... 

Omul îmbrăcat în haine de culoare deschisă luă răspunsul 

drept o eschivare, i se păru că tînărul dă bir cu fugiţii şi 

izbucni într-un rîs batjocoritor. 

— Şi de ce, mă rog, n-ar fi potrivite pentru cîrciumă ?... 

Vai, vai, ce fasoane !... Ăi fi vrînd să zici că pe dumneata 

te-au aranjat în halu’ ăsta în turnir cavaleresc, şi nu în 

cafteală de crîşmă ?... Hai, nu mai umbla cu mişmaşuri, 

răspunde-mi la întrebare : cum l-au omorît franţujii pe 

Sfîntu’ Bartolomeu ?... 

Hohoti în obrazul stîlcit al preotului, iar Kenyér Márton 

încremeni lîngă masă ; pînă şi ţigara i se stinse între buze, 

credea că fiul său chiar nu e în stare să dea un răspuns 

străinului cu opt clase absolvite ; îşi plimbă desperat privirea 

de la unul la celălalt. Reverendul îşi scoase batista şi tuşi 

în ea cu o voce tînguitoare, de parcă umilinţa suferită în 

cîrciumă l-ar fi făcut să izbucnească în plîns ; îşi şterse 

apoi obrazul şi spuse încet, cu ochii pe jumătate închişi : 

— Eu înţeleg că sînteţi prost informat în materie, dar 

la ce bun să vă făliţi cu asta în gura mare ?... Păi Sfîntul 

Bartolomeu n-a murit atunci, ci cu un mileniu şi jumătate 

mai devreme, în Arabia Felix... Dumneavoastră încurcaţi 

noţiunile şi jigniţi pe toată lumea... 

Străinul îi aruncă o privire uimită, apoi, clipind mărunt 

din pleoape, începu să stupească firele de tutun ce i se 

lipiseră de limbă ; nu găsea nici un răspuns. 

— Mă rog, e-n regulă, să zicem că asta ai nimerit-o... 

Dar s-auzim, ce s-a-ntîmplat mai încolo ?... 

269

— Nici un „mai încolo”, gata, ai dat cu mucii-n fasole ! 

strigă poştaşul aplecîndu-se triumfător peste masă. Măi, cap 

de bou, n-ai ştiut nici măcar că Sfîntu’ Bartolomeu era mort 

de o mie cinci sute de ani, şi te-ai încumetat să-l provoci 

la discuţie pe fiul meu, căruia nu eşti vrednic să-i legi nici 

şireturile de la pantofi !... Aoleu, să ştii că m-ai scos din 

pepeni cu fandoselile tale !... Hai, cară-te de-aici, atîta-ţi 

spun, şterge-o, că nu ştiu ce-ţi fac !... 

Străinul se ridică anevoie şi, cu capul vîrît între umeri, 

se pregăti bombănind de plecare ; în grabă, luă de pe scaun 

doar geanta burduşită cu zarzavaturi, cutia de ghete rămase 

pe masă ; Kenyér Márton băgă de seamă din vreme şi în ochi 

i se aprinse o scînteie de răutate, strigă în urma adversarului 

învins : 

— Alo, ce faci cu ouăle, le laşi aici ?... Or fi şi astea 

la fel de clocite ca dovleacul tău ! 

Dar nu aşteptă ca fugarul să se întoarcă, se repezi el 

însuşi la masă şi, beat de fericire, începu să-l pocnească cu 

ouăle în obraz, în cap şi în spate pe compromisul polemist 

în ale religiei, iar cînd Pál îi păşi în faţă cu gînd să-l apere 

pe străin, cîteva ouă îl nimeriră şi pe el. Părăsi cîrciuma 

înfuriat, pe hainele sale pătate dimineaţa cu ocazia accidentului 

de maşină tremura acum şi un strat gros de zeamă 

gelatinoasă, ceea ce stîrni din nou privirile consternate ale 

trecătorilor. 

De acum înainte nu mi-e îngăduit să mai ies dintre cei 

patru pereţi decît în ultimă instanţă, spumegă el ajuns 

acasă în odaia de la mansardă şi începu să-şi cureţe cu o 

cîrpă udă sacoul de urmele uscate ale ouălor. Dar dacă 

nu-mi arunc privirea în jur, dacă exerciţiile sufleteşti nu 

mă vor ajuta să pot păşi într-o bună zi în faţa oamenilor 

înarmat cu o mai mare încredere în mine, ce rost mai au 

solitudinea şi autotorturarea ? De ce nu m-am mulţumit cu 

amvonul ridicat deasupra celor patruzeci-cincizeci de credincioşi 

?... Simion Stîlpnicul şi-a putut permite să petreacă 

treizeci de ani în rugăciune cocoţat în vîrful unui stîlp, la fel 

şi anahoreţii, care-şi duc zilele păscînd iarba cîmpului, însă 

cel care a păşit pe calea misionarismului, trebuie să fie alături 

de discipolii săi... Dar după cele două accidente grave care 

s-au abătut azi asupră-mi, mai pot spera că voi avea vreo- 

270

dată îndrăzneala să mă arăt în faţa mulţimii ?... Sînt timid, 

lipsit de curaj, nu numai cînd am de-a face cu oameni 

străini, dar chiar şi în casa părintească, unde nici un ceas 

nu pot sta fără să trec prin toate chinurile iadului, iar la 

auzul tînguielilor mă cuprinde mai degrabă o mînie reprobatoare 

faţă de ai mei, în loc să fiu pătruns de dragoste, 

de îngrijare, de compasiune... 

Şi începu să se dezvinovăţească în proprii săi ochi pentru 

că nu dăduse cu săptămînile, cu lunile pe la casa părintească, 

şi-şi rememora ultima sa vizită, cu prilejul căreia s-a petrecut 

o altă scenă scandaloasă ; după ce intrase şi se aşezase în 

bucătărie pe lada de rufe de lîngă uşă, după cum îi era 

obiceiul, sosi în graba mare un bărbat tînăr cu o servietă 

în mînă care, în loc să salute, anunţă că a venit să pună 

sub sechestru niscai lucruri, fiindcă Jolán, fata mijlocie, 

cumpărase un aparat de radio în rate ; dar cum nu plătise 

vreme de doi ani nici o rată, întreprinderea comercială 

sechestrează cîteva obiecte şi le scoate la licitaţie ! Îşi şi 

însemnă pe dată în catastif soba de gătit şi dulapul de 

bucătărie prăpădit, dar cînd să treacă din bucătărie în cameră, 

Kenyér Márton se proţăpi în faţa lui şi-şi ridică braţul 

scurt dar puternic a oprelişte : 

— De-ajuns cu circul ăsta !... În casa asta nu e nici 

măcar un capăt de aţă care să aparţină tîrfei ăleia !... Iar 

dacă s-a băgat în datorii, n-aveţi decît s-o vîrîţi la ţuhaus, 

să muncească acolo pîn’ şi le plăteşte ! 

Funcţionarul zîmbi mirat dar ironic, cu convingerea că 

aici el reprezintă legea, însă realiză şi faptul că, fata fiind 

majoră, părintele nu este obligat să răspundă pentru ea, 

aşa că îşi închise pînă la urmă servieta şi porni să plece, fără 

să salute nici de astă dată ; dar mama îl urmă fuga în 

pridvor, încălţată în pîslarii ei, scoase din sîn o bancnotă 

şi îl imploră pe funcţionar să primească suta aia, pe care o 

pusese deoparte pentru gaz, pînă cînd îi vor veni iar fetei 

minţile la cap şi se va angaja undeva într-o fabrică. Kenyér 

Márton nu văzu nimic din toate acestea. De întărîtat ce 

era, îl cotropi de pe o clipă pe alta o foame cumplită, 

măsură o vreme camera cu paşi ţanţoşi, aruncînd în răstimpuri 

priviri semeţe înspre curte, cu aerul biruitor al celui 

care l-a izgonit pe intrus, apoi zvîrli pe soba încinsă o tigaie 

271

cu nişte ulei şi sparse în ea un ou ; simţind duhoarea de ars 

ce se înălţă pe dată spre tavan, îl cuprinse din nou mînia, 

apucă tigaia şi, trîntind-o de perete, îi împroşcă pe toţi cei 

ai casei cu cele mai murdare vorbe. Pe urmă începu să 

ameninţe : va face reclamaţie la miliţie că trăiesc cu toţii pe 

spinarea lui, fără să dea un ban în casa pe care au şi transformat-o 

în bordel. Jolán, pe al cărei copil din flori mama 

îl luase în grijă imediat după naştere, stătea culcată în 

cameră, pe dormeza îngustă de sub fereastră, ca de obicei, 

mahmură de viaţa nocturnă pe care o ducea ; după plecarea 

funcţionarului, se zvîrli în sus pe saltea hohotind, apoi se 

porni să ţipe isteric că n-au decît să-i sechestreze şi să-i scoată 

la licitaţie toată viaţa, că ea, oricum, nu mai are nevoie de 

ea ; tatăl dădu din mînă a lehamite, scuipă, pe urmă, în 

neputinţa sa, se înturnă către fiul său, preotul, care şedea 

pe ladă : 

— Dar cum de v-aţi îndurat să ne vizitaţi, eminenţa 

voastră ?... Cărui fapt datorăm înalta cinste ?... Şi ce părere 

aveţi de Sodoma asta ?... Îl veţi ruga pe Domnul să ne 

acorde un mic împrumut scutit de dobîndă ?... Ori poate 

că se îndură de noi însăşi „sfinţia voastră” ? Am auzit 

c-aveţi niscai bani puşi la ciorap, iar aici, cît ar fi săracii 

de fericiţi, tot ar avea căutare cîteva sutare !... 

Plecă de acolo bolnav de cîte văzuse. Maică-sa îl conduse 

pînă la poartă, îl îmbrăţişa, îl sărută, plînse de durere că-i 

făcuseră şi lui o astfel de primire, deşi era un oaspete atît 

de rar, îl rugă să-i ierte şi să se roage pentru ei, şi să nu 

pună la inimă ce spusese omul acela sălbăticit, iar pentru 

bani să nu-şi facă griji, ştie că boleşte şi el în ultima vreme, 

şi mai auzise că se pregăteşte de un drum lung, poate chiar 

în străinătate, iar acolo, printre străini, va avea nevoie de 

fiece bănuţ. Aşa îi vorbi maică-sa, iar el ştia de-acum că 

rugăciunile vor rămîne singurul mijloc cu care le va mai 

putea veni într-ajutor, pentru că va trece multă vreme pînă 

să mai calce pragul casei părinteşti, ca să nu se expună 

ispitelor atît de puternice ale iadului... Iar dacă pînă acum 

avusese motivele sale întemeiate să nu-i ajute materialiceşte, 

de aici înainte va da cu atît mai puţină apă la moară indolenţei, 

trîndăviei şi desfrîului ; dar va înălţa rugi fierbinţi 

ca Domnul Isus să se milostivească de oamenii aceştia şi să 

272

semene printre ei sîmburii iubirii, în speranţa că, poate, 

cîţiva dintre ei vor încolţi... 

După ce-şi rememoră cu de-amănuntul întreaga vizită, 

îşi împături sacoul murdar şi boţit, ca să-l ducă la curăţătorie, 

dar pe urmă se răzgîndi, îl zvîrli ca pe o zdreanţă 

pe scaun şi nu se mai preocupă de asta. Cărţile şi însemnările 

sale stăteau claie peste grămadă pe masă, vrafurile 

lor umpluseră şi scaunele, abia de mai rămîneau în odaie 

cîţiva metri pătraţi în care să se poată învîrti în ceasurile 

sale de autoflagelare şi zbucium sufletesc, şi i se părea atunci 

că gîndurile i se izbesc de pereţi ; deşi ar fi fost necesar 

să pună grabnic orînduială în răvăşeala asta, atît exterioară, 

cît şi lăuntrică, fiindcă examenele ultimului an al Facultăţii 

de istorie, unde se înscrisese la fără frecvenţă după absolvirea 

Teologiei, băteau deja la uşă. De multe ori citea şi-şi lua notiţe 

chiar nouă-zece ore pe zi, dar progresele sale în domeniul 

moralei religiei precum şi în acela al materiilor de examen 

i se păreau totuşi lente şi, cuprins de îndoieli, sfîrşi prin 

a se întreba dacă nu cumva neputinţa aceasta se datorează 

faptului că, în ciuda vocaţiei sale, nu s-a bucurat de har 

îndestulător... Căci, după cum ne avertizează tocmai pilda 

lui Petru cel cu nume vîrtos, credinţa, cît ar fi ea 

de nezdruncinată, nu este îndestulătoare, dacă graţia divină 

nu se revarsă cu întreaga ei strălucire asupră-ne... 

Se încurcă iar în iţele acestei îndoieli, o vreme se mai 

îmbărbăta, apoi îşi pierdu din nou siguranţa de sine şi îl 

cuprinse un soi de înverşunare revoltată împotriva „oamenilor 

de nimic”, colegii săi întru preoţie, care nu fac decît 

să-l suspecteze şi să-l învinuiască fără încetare, considerîndu-l 

smintit, fără să fi încercat vreodată supliciul misionarismului 

şi îndoielile de ordin superior, căci nu s-a înfiripat în ei 

nici măcar o singură idee de ctitorire a sufletului şi a 

bisericii. Nici nu-şi mai dădea seama cît timp trecuse de la 

întoarcerea sa acasă după ruşinoasa păţanie din cîrciumă 

şi pînă izbutise să dea uitării infernul dinafara zidurilor, 

cînd auzi scara de lemn scîrţîind şi bufnind sub greutatea 

paşilor unui vizitator trupeş care urca de zor. Se deschise 

uşa, era Pénzes László, Goliatul ochelarist, cu care se 

încontrase şi se ciondănise întruna la Teologie, fără să fi rupt 

vreodată relaţiile în mod definitiv ; în personalitatea lui 

273

Laci prietenii întrezăriseră de la bun început trăsăturile unui 

mare scriitor şi orator bisericesc în devenire, promitea să 

ajungă un al doilea Ravasz László *, iar concepţiile sale 

erau senine, liberate de constrîngeri, s-ar putea spune chiar 

liberale, în comparaţie cu închistarea lui Kenyér Pál. Nu 

făcea un secret nici din faptul că, în ceea ce priveşte predestinaţia, 

este mai degrabă adeptul lui Melanchton decît al lui 

Calvin, iar o lucrare de-a lui de seminar avusese darul să-i 

pună sub semnul întrebării situaţia la Teologie încă de pe 

băncile anului doi. 

De fapt, nici nu era o lucrare, ci mai degrabă o nuvelă 

scurtă, o parabolă lirică, pe care a aşternut-o pe hîrtie în 

perioada reorganizării teologice, văzînd îmbulzeala meschină 

a cîtorva profesori în jurul catedrelor pe cale de a deveni 

vacante şi auzind calomniile injurioase. Scrierea lui Pénzes 

a circulat din mînă-n mînă printre prietenii săi mai intimi, 

iar el, uzînd de o minciună bine intenţionată, căută să 

acrediteze ideea că prelucrase o lucrare apocrifă, în care, 

pe muntele Măslinilor, alături de Isus, concomitent cu 

acesta, mai predicase şi un alt mîntuitor ; şi acela era nazarinean, 

se zămislise şi el de la Duhul Sfînt şi îl născuse o 

fecioară frumoasă pe nume Estera, al cărei soţ era rotar ; şi 

El venise pentru a ne mîntui de păcate, propovăduia şi el 

iubirea şi iertarea, le vorbea celor care-l ascultau, întocmai 

ca şi Celălalt, de împărăţia cerurilor şi se pricepea să facă 

minuni : orbului îi reda vederea, pe olog îl îndemna să-şi 

arunce cîrjele şi să vină astfel la el. Într-o singură privinţă 

rămînea doar în urma Celuilalt : nu ştia să se exprime ca 

Isus, nu cunoştea minunatele metafore ale abstractizării, iar 

în vreme ce frazele Maestrului erau învăluite de-un farmec 

blînd, el era mohorît, iar vorba sa seacă ; se înfricoşa neîncetat 

la gîndul crucificării care îl aştepta şi parcă îl şi împresuraseră 

umbrele muntelui Căpăţînii ; în timp ce predica, 

trăgea cu coada ochiului la rivalul său, la început chiar încuviinţa 

din cap la auzul pildelor acestuia, încredinţat că amîndoi 

duc la îndeplinire unul şi acelaşi ţel divin, dar cînd îi 

văzu pe mulţi dintre discipolii săi că se furişează dincolo, 

* Ravasz László (1882—1975) — autor al unor lucrări de teologie, 

filozofie, estetică ; episcop al Bisericii reformate, celebru pentru 

elocvenţa sa. 

274

pentru a-l asculta pe Celălalt, păli şi, de invidie, se încrîncenă 

carnea pe el ; mai tîrziu, el însuşi fu acela oare, în 

cârdăşie cu Iuda, l-a vîndut pe Isus, a renunţat să mai convertească 

oamenii la credinţă, s-a năimit ca informator la 

guvernatorul roman şi s-a pricopsit cu o avere imensă... 

Scrierea asta n-avea cum să fie un apocrif, Pénzes i-o şi destăinuise, 

ba îi mărturisise chiar mai mult decît atît : pilda 

celor doi Cristoşi a vrut să arate că pînă şi cea mai sfîntă 

cauză comună poate izvodi vrăjmăşie şi ură dacă în fruntea 

ei nu se găsesc oameni la fel de dotaţi, la fel de pregătiţi, 

sau atunci cînd în vreunul din ei nu se află capacitatea şi 

supuşenia necesară pentru a şti să îndure prezenţa camaradului 

de idei mai dotat decît el, ori dacă i se năzare să 

devină mântuitor de unul singur... 

Pénzes urma facultatea de ştiinţe naturale la fără frecvenţă, 

dar de întîlnit se întîlneau foarte rar, de două-trei 

ori pe an, chiar şi atunci preotul din Ierbioara era veşnic 

grăbit, avea, cu veselia sigură de sine, proprie oamenilor 

practici, mereu cîte ceva de aranjat ; conducea pînă şi 

brigada de apicultură, îl şi evidenţiaseră în gosopdăria colectivă, 

dar la auzul unor asemenea veşti Kenyér Pál se mulţumea 

doar să zîmbească ; nu-i plăcea că un pastor, fie el 

chiar şi protestant, se amestecă în astfel de treburi, pe care 

le considera ca fiind în afara menirii preoţeşti, prea lumeşti ; 

şi acum, nici nu intrase bine în cameră acest Goliat, îi şi 

turuise că se află într-o călătorie de achiziţie, fiindcă Ierbioara, 

mica sa aşezare din Sălaj, urmează să fie înzestrată 

cu canalizare şi apă curentă, şi trebuia să facă rost din 

pămînt, din iarbă verde de ţevi de beton şi de fier în 

cantităţi industriale... Şi de ce tocmai el s-a pornit la 

drum ?... Fiindcă preşedintele Sfatului popular îl considera 

cel mai iscusit achizitor, care se pricepe să vorbească chiar 

şi pe limba magazionerilor şmecheri, unşi cu toate unsorile... 

Aşa a făcut rost şi anul trecut de un vagon de plăci 

de sticlă pentru sere... Nici nu voia să se aşeze, cu vioiciunea 

şi graba cu care sosise se zborşi pe dată la stăpînul casei : 

— Da’ ce-am auzit, că te-ai închis pur şi simplu în 

găoacea ta, duci o viaţă de schimnic şi ţi-ai lăsat şi parohia 

de izbelişte... Ce-i fi vrînd cu asta ?... Şi ce s-a-ntîmplat cu 

tine de arăţi ca mucenicul bătut cu pietre ?... E-adevărat 

că omul nu poate şti niciodată în ce ape te scalzi... Nici 

275

nu-mi dau seama cum de ne-am însoţit noi doi la Teologie, 

că doar nu ne aveam deloc la inimă... Ba ai mai şi uneltit 

împotriva mea !... 

Kenyér Pál îşi încrucişă degetele mîinilor osoase deasupra 

genunchiului ; nu se mai bucura de venirea fostului său 

coleg, cu vivacitatea sa, cu marea sa vitalitate, cu francheţea 

cu care îi cerea socoteală, îi tulbura tihna şi liniştea pe cale 

de a i se aşterne în suflet. Zîmbi ofensat. 

— N-am uneltit împotriva ta, mai degrabă te-am iubit... 

Dar cînd au început să mă iscodească dacă am citit parabola 

ta despre cei doi Mîntuitori, n-am fost în stare să mint, 

nici la Teologie, nici în faţa altor organe... Le-am spus să 

treacă la subiect fără nici un fel de ocolişuri, să spună ce 

anume îi interesează, iar eu le voi răspunde exact la întrebări... 

Şi prin aceasta nu te-am calomniat, ci am slujit 

adevărul... 

— Care adevăr ?... Există oare adevăruri eterne ?... Dar 

dacă îţi voi spune că eu am răspuns tot unui comandament 

moral şi că Duhul Sfînt a fost cel care mi-a călăuzit pana, 

cînd am încercat să demasc nişte metehne atît de inimaginabile 

?... Se mai poate numi oare adevăr acela pe temeiul 

căruia m-au tracasat apoi luni de zile, şi am ajuns să fiu 

considerat ereticul Teologiei ?... 

Suflă indignat, dar pe urmă, potolindu-se, dădu din 

mînă. 

— Te iert, fiindcă nu-ţi dădeai seama ce faci... Cu toate 

că nici Isus însuşi nu se considera pe sine un mincinos şi 

un făţarnic atunci cînd, pomenind pentru întîia oară de 

pătimirile care îl aşteptau, i-a rugat pe discipolii săi să 

nu-l mai numească Hristosul lui Dumnezeu, cum îi zisese 

Petru. Ori te pomeneşti că ai osîndi şi în vorbele sale 

îndemnul la complicitate ?... Dar să lăsăm asta : spune-mi 

mai bine cum de reuşeşti să te închistezi în halul ăsta şi 

ce himere bolnăvicioase te torturează ?... 

— N-am ajuns încă să spunem cu exactitate unde începe 

boala sufletului şi unde se sfîrşeşte sănătatea sa ! îşi înălţă 

privirea gazda cu demnitate. Dar cînd într-o zi am coborît 

în stradă desculţ ca să-mi alin arsura stomacului cu o cană 

de lapte şi i-am văzut pe oameni că-şi întorc capetele zîmbind 

după mine, am început să zîmbesc şi eu ruşinat de buimăceala 

276

mea, însă după aceea mi-am zis că pesemne şi Isus umblase 

la fel de năuc, atunci cînd s-a despărţit de discipolii săi... 

Preotul din Ierbioara îşi scoase haina şi se aşeză pe scaun 

cu aerul unui om hotărît să se lămurească acum o dată 

pentru totdeauna cu cîteva lucruri, chiar cu riscul de a-şi 

neglija alte treburi. 

— Am observat de mult că numele lui Isus a ajuns să 

servească drept justificare pentru orice, vorbi el cu asprime. 

Dar nimic n-a fost mai străin de spiritul său decît claustrarea, 

iar reformatorii noştri, care au arătat că singura cale 

a mîntuirii este credinţa, se opuneau autoflagelării şi dispreţuiau 

ascetismul... În pilda lui Isus trebuie să vedem şi 

simbolul bucuriei vieţii, al unei seninătăţi de ordin superior. 

El s-a arătat în stare să zîmbească la gîndul propriei sale 

lucrări, pentru că era mai presus de ea, şi nu-i îngăduia 

să-l covîrşească... Altfel, cum ar fi putut năzui să plăsmuiască 

raiul sufletelor fericite ?... Cum ar fi putut dărui 

oamenilor religia creştină, precum Socrate îi dăruise filosofia, 

iar Aristotel ştiinţa ?... 

— Aceasta-i numai una din feţele lui Isus ! se apără 

Kenyér Pál. Ori nu-l cunoaştem noi şi pe celălalt Isus, 

suferindul ?... 

— Eu îl cunosc pe acela care, trecînd într-un rînd discipolii 

săi pe lîngă un hoit de cîine aflat în putrefacţie şi 

plîngîndu-se că miroase urît, le spuse : dar priviţi-i dinţii, 

cît sînt de albi ! Există oare exemplu mai minunat al dragostei 

de viaţă ?... Dealtfel, omenescul din el s-a trezit întradevăr 

pentru cîte o clipă ; îl cuprindea spaima, îndoiala, 

făcîndu-l cît pe ce să cadă într-o sfîrşeală mai adîncă 

decît moartea... Căci cel care şi-a jertfit tihna şi bucuriile 

la care te îndreptăţeşte viaţa pe altarul unei idei înalte, 

se prăbuşeşte în hăul deznădejdii ori de cîte ori îi apare 

în faţă spectrul morţii, încercînd să-l convingă că totul e 

deşertăciune... 

— Nu ştiu unde vrei să ajungi, spuse Kenyér Pál indispus. 

Mi-e dat să aud lucruri ciudate din gura ta... 

— Vreau să spun doar atît, dacă ai răbdare să-ţi pleci 

urechea, că tristeţea Mîntuitorului era pricinuită deseori 

de gînduri omeneşti ; poate că-şi aducea aminte de apa 

limpede a izvoarelor din Galilea cu care şi-ar fi putut răcori 

arşiţa trupului, de viţa şi smochinul la umbra cărora s-ar fi 

277

putut odihni ; de tinerele fete care l-ar fi iubit de bună seamă. 

Şi-şi blestema soarta care l-a oprit de la aceste bucurii, şi 

regreta, regreta din inimă că i-a fost dăruită ursita sublimă 

ce nu-i îngăduia să rămînă un meşteşugar de rînd din 

Nazaret... 

— Aceasta-i deja o apocrifă, mai mult : e materialism, 

profanare !... Dar zi-i, zi-i ’nainte !... Hai, dă toate cărţile 

pe faţă !... 

— Ştii prea bine că eu nu umblu cu ascunzişuri, şi am 

avut destule de pătimit din cauza asta. Deci, vreau să 

spun numai că Isus este omul care a făcut cel mai mare 

pas înspre dumnezeire : omul în care Dumnezeu se oglindeşte 

mai cu osebire... 

— Şi asta pare un citat din făuritorul celei mai lumeşti 

religii dintre toate, care a negat obîrşia divină a lui Cristos ; 

dar nu mă mai miră că vorbeşti astfel, ai fost dintotdeauna 

de partea celor care nu doreau să limiteze accesul în biserică 

ci, dimpotrivă, năzuiau să-i deschidă larg porţile în faţa 

îndoielii şi libertinajului, ca să poată da năvală în ea toată 

armia Anticristului ! 

Lui Pénzes László răspunsul i se păru o ofensă, dar se 

stăpîni şi strîmbă ironic din gura sa mare. 

— Omului bolnav toate ideile sănătoase i se par bolnăvicioase... 

Iar tu eşti un exaltat fanatic. Te-a înrobit un fel 

de vrajă, din care se poate ghici deja o gravă tulburare a 

sufletului ! 

Kenyér Pál intui intenţia jignitoare disimulată în cuvintele 

adversarului său, dar acum profesiunea de credinţă 

era pentru el mai importantă decît orice altceva : 

— Ei bine, da, m-a înrobit o vrajă ! exlamă el. Domnul, 

el m-a subjugat cu vraja sa şi-mi pîrjoleşte de luni de zile 

oasele şi-mi dogoreşte creierul, ca să nu-mi aflu tihna 

pînă ce nu-mi voi fi îndeplinit chemarea, pînă ce nu voi 

fi curăţat biserica de lîncezii cuprinşi de îndoieli şi nu voi 

fi risipit banii celor care se lăfăie în două luntre şi îi plătesc 

bir atît Domnului Isus, cît şi celor care-l neagă ; cei care 

se aţin cu un picior pe pragul bisericii, iar cu celălalt pe 

solul necredinţei ; cei care nu intră prin pronaos, ci se 

strecoară prin uşi lăturalnice, ca să nu-i scandalizeze nici 

pe aceia care îi socoteau de partea ateilor, dar nici pe cei- 

278

lalţi, în ochii cărora treceau drept oameni cu frica lui 

Dumnezeu !... 

Chipul său suferind, plin de răni, se înfrumuseţase ; ochii 

îi străluceau febril de văpaia înteţită a focului lăuntric. 

— Vreau să propovăduiesc Evanghelia, precum Sfîntul 

Ioan Botezătorul, să predic credinţa în pieţe mari şi strălucitoare, 

în faţa mulţimii care mă înconjoară şi stă căţărată 

chiar şi în pomi şi se înghesuie pe acoperişurile caselor ca 

să mă poată asculta în vreme ce-mi ridic glasul şi vestesc 

spre cele patru vînturi : „Foc, foc, pregătiţi calea !”... Trebuie 

să curăţ biserica de elementele libertine şi nesupuse, cum 

zicea Calvin, ba eu aş merge şi mai departe : de vreme ce 

biserica catolică a căzut în dizgraţie şi s-a vlăguit, eu aş fi 

de părere să pornim la luptă ca să redobîndim măcar o parte 

din împărăţia sufletelor renăscute, pe care iezuiţii ne-au 

luat-o cu japca de la Contrareformă încoace !... Aş propune 

de asemenea ca să-i izgonim în viitor din sînul bisericii pe 

acei bărbaţi şi femei care se căsătoresc cu papistaşi şi-şi 

educă copiii fără deosebire în spiritul credinţei catolice !... 

Dar, înainte de toate, aş pretinde din partea enoriaşilor 

credinţă, credinţă şi supunere oarbă şi, mai cu seamă, 

respectarea întocmai a Legii !... 

Îşi pierdu suflul, tușea îl înăbuşi, îşi duse degetele la 

buze şi le cercetă apoi, de parcă s-ar fi temut că-l podidise 

sîngele urcat din stomacul său ulceros. 

— Călăuzit de Sfîntul Duh, urmă el într-un tîrziu cu 

glasul scăzut din pricina extenuării, apostolul Iacov spune 

aşa : cine păzeşte toată legea şi greşeşte într-o singură 

poruncă se face vinovat de toate... Ori nu aşa scrie el în 

epistola sa ? 

— Numai că prin lege el înţelege comandamente morale, 

nu articole de cod penal !... Dar dacă tot te-ai referit la 

apostolul Iacov, hai să-ţi citez şi eu din el, şi anume de acolo 

unde spune : „Fraţii mei, ce-i foloseşte cuiva să spună că 

are credinţă, dacă n-are fapte bune ? Poate oare credinţa 

aceasta să-l mântuiască ?”... Iar tu, care te mărgineşti să 

tălmăceşti doar litera Scripturii, i-ai alunga pesemne din 

biserică şi pe aceia care, ascultînd de Iacov şi nu de Pavel, 

ar gîndi că credinţa, dacă n-are fapte bune, este moartă în 

ea însăşi. 

279

— Fireşte că i-aş alunga, pentru că religia noastră ne 

spune că singura condiţie a mîntuirii e credinţa ! 

— Dar micile deosebiri care există între confesiuni n-o 

să stea totuşi în calea mîntuirii unuia sau altuia dintre credincioşi, 

nu-i aşa ?... Iar dacă nutrim această convingere, 

recunoaştem prin aceasta şi că cercul de lumină al Cuvîntului 

poate fi lărgit pe măsura suprafeţei mereu crescînde de 

viaţă pe care trebuie s-o cuprindă în raza sa ; gîndeşte-te 

numai la Luther, la duritatea şi fermitatea lui în chestiunea 

predestinaţiei ; dar Calvin e şi mai aspru, fraţilor săi întru 

credinţă el le propovăduieşte, chiar le impune ideea că 

omul creat de Dumnezeu e hărăzit vieţii ori morţii, indiferent 

dacă e sau nu e vinovat. Iar asta, nu-i aşa, te poate 

pune pe gînduri, îţi cam stîrneşte îndoielile ?... 

— Niciodată, doar dacă aş fi eretic !... Dimpotrivă, 

nicăieri în altă parte nu se manifestă mai bine dreptatea 

pe care o împarte Dumnezeu decît în domeniul predestinaţiei 

! 

— Dacă-i aşa, mi se pare cu atît mai uimitor faptul că 

înşişi primii discipoli ai lui Luther se îndoiau deja de asprimea 

aceasta neîndurătoare a lui Dumnezeu şi îi tortura 

gîndul că nu pot face efectiv nimic pentru mîntuirea lor 

sufletească, cu toate că pînă şi biserica catolică asigură o 

oarecare libertate de voinţă în ceea ce priveşte acţiunea... 

Şi atunci Melanchton, care nu era doar înţelept, dar şi răbdător, 

înţelegător, nici n-a mai aşteptat ca ilustrul său prieten 

să închidă ochii pe vecie şi a spus că omul poate fi osîndit 

la damnaţiune veşnică numai în urma păcatelor sale... 

— Dar ce-avem noi acum cu ei ?... Vorbeşti cîte-n lună 

şi-n stele, ca să-mi arunci nisip în ochi ! 

— Asta-i impresia ta, fiindcă eşti orbit şi intolerant faţă 

de adevărul altora, în ciuda vocaţiei apostolice pe care 

chipurile o ai ! Cu toate că n-am vrut să spun decît atît : 

de vreme ce unii dintre reformatori s-au arătat atît de înţelegători 

chiar şi în problema vieţii veşnice şi a damnaţiunii, 

cum de poţi pretinde ca după cinci sute de ani să mai 

stăpînească asupră-ne tot litera Legii, şi nu lumina Cuvîntului 

ce se răspîndeşte în mai multe direcţii ? !... 

— Slova încremenită în timp e ca o statuie de granit ! 

protestă iar Kenyér Pál înroşindu-se la faţă. Dacă respectul 

şi frica nu vor fi suficiente ca s-o apere de atacurile lumii 

280

laice, pietatea o va ocroti cu braţele sale de fier de cei 

care vor încerca s-o ocărască sau s-o dărîme la pămînt !... 

Literele incastrate în zidul dogmei sînt precum pietrele din 

zidul stăvilarului, iar dacă eu voi tolera ca interpretarea falsă 

sau arbitrară să clintească azi o piatră din lăcaşul său, iar 

mîine alta, torentul cel murdar se va revărsa curînd între 

zidurile Cuvîntului, ca să năruie credinţa în litera sa... 

Preotul din Ierbioara sări în picioare, îşi aruncă sacoul 

pe umeri şi dădu să plece cuprins de mînie. 

— Nici nu trebuia să trec pragul unui ortodox cu 

mintea tulbure ca tine !... tună el. 

Kenyér Pál nu se uita însă la oaspetele său, stătea 

cu privirea pierdută, aţintită în colţul camerei şi spuse : 

— Urmează-ţi dar calea, iar pe mine lasă-mă să ispăşesc 

în solitudine şi suferinţă... 

Dar cînd să fi ieşit pe uşă, Pénzes László se întoarse, 

mînat de indignarea care îl cuprinse dintr-o dată : 

— Despre ce ispăşire în solitudine vorbeşti, iezuitule cu 

tichie de calvinist ?! spuse el în şoaptă, tremurînd din tot 

trupul. Cruciat cu pieptul scofîlcit, care mai vrei şi acum 

să răspîndeşti credinţa în patru zări, în loc să încerci a 

o aprofunda !... Sanguina fundata est religio ! — că bine 

a spus apostatul Iulian, iar dacă s-ar uita la tine, ar putea 

constata din nou că nici fiarele sălbatice nu-l duşmănesc pe 

om aşa cum se duşmănesc între ei credincioşii diferitelor 

ramuri ale religiei ! 

— Eu n-am vorbit de violenţă ! se apără Kenyér Pál, 

dar Goliatul şi tăbărî asupra lui : 

— N-ai vorbit de ea, dar ţelul tău o presupune, chiar 

dacă nu trupul, ci sufletul, convingerile vor fi silnicite 

!... Păi, paterii iezuiţi tot despre milostivenie predicau 

şi ei, dar în dosul altarelor ascuţeau tăişurile vorbelor pentru 

războiul religios !... Căci intoleranţa cea pustiitoare izvorăşte 

nu din credinţă şi religie, ci din credinţa oarbă şi din prejudecăţi 

!... Pe Ignaţiu de Loyola preoţii palestineni l-au 

izgonit din pricina exaltării sale, iar papa Clement al 

XIV-lea privea şi el cu dezgust osîrdia ordinului cel întunecat, 

şi i-a împrăştiat !... Şi se mai găsesc şi acum destui 

oameni care se întreabă dacă ar mai fi curs oare atîta 

sînge în cazul în care căpitanul acela spaniol murea în asediul 

Pampelonei, ori dacă medicii care îi îngrijeau piciorul nu 

281

i-ar fi dat să citească Floarea sfinţilor, ci i-ar fi vîrît în 

mînă, să zicem, Amadis, romanul de aventuri pe-atunci la 

modă ?... 

— Taci, nu-i invoca spiritul !... 

— Ei, asta-i bună ! izbucni în rîs preotul din Ierbioara. 

Spiritul său se afla deja între aceste ziduri, înainte de a fi 

intrat eu pe uşă ; trăieşti alături de el, s-a îmbibat în 

toate lucrurile din casa asta ; te zbaţi în vraja sa morbidă, 

tu, un pastor protestant... Dacă mă gîndesc bine, intuisem 

dintotdeauna în tine un soi de ambiţie milităroasă... Tocmai 

asta mă face să intru la bănuieli... Căci orice credinţă izvorîtă 

din silnicie e primejdioasă !... Chiar şi atunci, ba chiar cu 

atît mai mult, dacă deasupra victimei se înalţă umbra 

Legii, întru justificarea silniciei ! Şi după dărîmarea templului 

din Ierusalim apăruseră zilnic noi şi noi legi. Pînă la urmă 

totul devenise un păcat, nu mai puteau fi mîncate nici 

fructele, fiindcă nu era chip ca partea lor mai fragedă să 

fie oferită ca jertfă în biserică ; şi atunci au trebuit să fie 

promulgate alte legi, ca poporul să nu moară de foame ; ori 

ai uitat de Avraam, care se ruga astfel pentru Sodoma şi 

pentru lumea întreagă scufundată în păcat : De vrei Tu, 

Doamne, ca lumea să dăinuie, nu poate fi dreptate şi Lege ; 

iar de vrei ca să fie dreptate şi Lege, lumea nu poate dăinui ! 

Iar Isus a adus şi el legi noi şi a desfiinţat o serie de 

legi vechi, spunînd că nu ce intră în gură spurcă pe om, 

ci ce iese din gură ; dar cel care nu e capabil să priceapă 

adevărurile şi abstractizările de ordin superior nu va înţelege 

în veci că Isus nu e un întemeietor de dogme, ci un făuritor 

de simboluri, iar dacă ar fi ştiut în ce chip vor fi răstălmăcite 

vorbele sale de buzele îndărătnicilor şi proştilor care se 

cramponează cu ghearele şi cu dinţii de litera slovei sfinte, 

s-ar fi exprimat şi mai lămurit, ca să poţi pricepe pînă 

şi tu... 

Dar Kenyér Pál nu mai putu îndura jignirile, îşi ieşi 

deodată din fire : 

— De-ajuns cu injuriile !... Ce-i fi vrînd de fapt, de 

ce-ai dat buzna aici ?... 

— În nici un caz de dragul polemicii religioase ! spuse 

Pénzes László triumfător. N-are nici un sens să porţi astfel 

de discuţii decît cu oameni întregi la minte, oameni de 

bună voinţă !... 

282

— Doar nu vrei să spui că eu nu sînt om de bună 

voinţă ? îşi ridică privirea ascetul ofensat, dar speranţa care 

i se aprinsese în ochi se şi stinse pe dată. 

Pe preotul din Ierbioara mai că-l pufni rîsul. 

— Vei fi fiind tu orice altceva, dar om de bună voinţă 

să ştii că nu eşti, pentru că în loc să stingi vîlvătăile ce 

mistuie lumea, agiţi torţe în curtea din dos a intenţiilor tale : 

pentru că tocmai acum cînd e mai mare trebuinţă ca niciodată 

de înţelegere şi frăţietate între un om şi altul, între un 

creştin şi alt creştin, tu te trezeşti că vrei să porneşti 

la luptă !... Şi în ce fel vei fi vrînd tu să mîntui biserica, 

de vreme ce nu eşti în stare să pui capăt nici măcar luptei 

care se dă în tine însuţi şi în jurul tău, în familia ta, pe 

care ai părăsit-o ; cînd îl renegi pe omul sărman, a cărui 

suferinţă şi umilinţă a fost cîntată de profeţi şi de psalmişti, 

cu toţii vestindu-i mărirea lui viitoare ?!... 

— Eu îl iubesc pe cel sărman şi îl ajut, pe măsura modestei 

mele putinţe, spuse Kenyér Pál cu capul plecat, frîngîndu-şi 

mîinile, dar simţea că glasul nu i-e îndeajuns de sincer 

nici pentru a se convinge pe sine însuşi, iar îndoiala 

care se ghicea din vorbele sale aprinse şi mai tare mînia preotului 

din Ierbioara : 

— Nu e adevărat că-l miluieşti pe omul sărman, pe cel 

slab, pe cel smerit, moştenitorul împărăţiei lui Dumnezeu ; 

dacă-l miluiai, nu te-ai fi lepădat de familia ta care se 

zbate în mizerie, n-ai fi renegat-o, nu i-ai fi refuzat şi 

ultimul bănuţ de ajutor !... Bagă de seamă, Kenyér Pál, ştiu 

mai multe decît îţi închipui, tocmai de aceea am venit 

aici, ca să-ţi cer socoteală !... Ce vrei tu să propovăduieşti 

în „pieţele mari şi strălucitoare”, în umbra cărora sora ta 

se destrăbălează în ochii lumii ?... După toate astea, am 

temeiuri să cred că sub masca izolării tale tăinuieşti doar 

vanitatea şi ambiţia unui făţarnic cu orgolii napoleoniene 

şi că ispăşirea ta nu face nici doi bani. Mai mult mi-e 

pe plac milostivenia decît jertfa ! — a răsunat puternic 

glasul lui Isaia. Ce-Mi trebuie Mie mulţimea jertfelor 

voastre !... Mi-e scîrbă de ele ! 

Suflînd din greu, se aşeză îndărăt pe scaun şi îl privi 

pe anahoret, îi urmărea fiecare mişcare, ca să se poată 

năpusti din nou asupra lui de îndată ce acesta va începe 

283

să vorbească ; dar flagelatul tăcea, iar adversarul său, luînd 

tăcerea lui drept o mărturisire, îl biciui mai departe : 

— Unul dintre cei mai mari filosofi a numit Reforma 

„fiica ideii renăscute” ; pe drept cuvînt, fiindcă Biblia a 

dobîndit o adevărată înrîurire abia atunci cînd literele sale 

au prins viaţă, iar oamenii au început să-şi afle desfătare 

nu în iniţialele ci în spiritul ei ; cînd literatura şi-a croit 

drum spre amvon, cînd s-a găsit un om care s-a priceput 

să vorbească de la catedra universităţii pe limba ştiinţei, 

în biserică pe limba poporului, iar în presă pe limba tuturor, 

ridicîndu-le pe toate trei la rangul de mari puteri !... Reforma 

a început abia atunci cînd un poet a asemuit truda iobagului 

cu împărtăşania, ridicîndu-şi glasul în faţa lumii întregi 

pentru a-i spune că el, obiditul acesta a semănat grîul ce se 

preschimbă în mîna preotului în Dumnezeu !... 

— Bine, bine, slăbeşte-mă acum cu conferinţa asta despre 

istoria dogmelor..., dădu din mînă Kenyér Pál şi-şi închise 

ochii istovit de moarte, se lăsă chiar pe spate niţel pe 

dormeza cu arcurile rupte, cu aerul că e cît p-aci să leşine. 

— Nu vorbeam despre dogme, deşi ţi-ar prinde bine o 

lecţie, două şi la capitolul acesta, ţi-ai da măcar seama cît 

de învechite, de anacronice sînt dogmele tale, chiar şi în 

comparaţie cu dogmele vechi, cu sensul lor retrograd, care 

te zvîrle îndărăt în trecut, în loc să te îmboldească spre 

viitor ; îţi închipui probabil că ele se călăuzesc spre profunzimi, 

dar eu cred că te-aşteaptă doar fundătura întunecată 

a confuziei... Dealtfel, nici nu ştiu la ce-mi pierd vremea 

cu tine... Ce ştii tu despre tumultul vieţii adevărate, aflate 

dincolo de cei patru pereţi ai acestei cuşti ?... De unde mai 

ştii ce mănîncă, ce gîndesc în ziua de azi credincioşii tăi, 

dacă or mai exista ?... Ieri m-a vizitat un funcţionar de la 

minele de caolină, venise însoţit de o fătucă de vreo cincisprezece 

ani. Eu am crescut-o de mică, părinte ; am luat-o 

la mine de suflet, eu am pieptănat-o, eu am îmbăiat-o... Şi 

uite că sub ochii mei, de pe o zi pe alta, s-a făcut fată 

mare... Colecţionează fotografiile lui Cerkasov, serile stă 

la fereastră şi oftează, şi-mi mărturiseşte ruşinată că acum 

îi vine să plîngă, acum o umflă rîsul... Iar eu mă trezesc 

că pe furiş trag cu ochiul la ea, o urmăresc înfrigurat cînd 

se dezbracă, cînd se îmbracă, iar cînd mă gîndesc că o va 

strînge în braţe cine ştie ce canalie... Mă-nţelegeţi, părinte, 

284

nu-i aşa ?... Salvaţi-o pe orfana asta, de mine salvaţi-o, că 

nici eu nu-s mai breaz ca alţii, şi n-am de unde şti ce ticăloşie 

îmi va trăsni prin minte peste un minut... Aşa mi-a 

vorbit funcţionarul acela, iar cu cîteva zile înainte de venirea 

lui a intrat la mine şontîc-şontîc un bătrînel, dintr-ăia 

smeriţi şi sfioşi, năpăstuiţi o viaţă-ntreagă, dar care nu 

şi-au pierdut încă speranţa ; mi-a povestit că a crescut şase 

copii, şi toţi cei şase s-au angajat în scris că-l vor ajuta 

la bătrîneţe cu cîte cincizeci de lei pe lună, dar nici că a 

primit de la ei vreun ban de-atunci. Ce puteam să fac ? 

M-am aşternut la drum, ca să bat la uşa „copiilor” care au 

uitat şi de Dumnezeu, să le amintesc de porunca a patra, 

înainte de a aşterne pe hîrtie chemarea în judecată, pe care 

mă rugase bătrînul să i-o scriu... 

Era acum şi el obosit ; vorbea încet, cu amărăciune, de 

parcă regreta că a deschis discuţia asta lungă : 

— Dar să nu crezi că eu sînt mulţumit cu starea bisericii, 

spuse el fără să-l privească pe Kenyér Pál. Dimpotrivă, 

doresc şi eu transformări grabnice ; dar nu prin înlocuirea 

unei dogme cu o alta, ci prin înnoirea vieţii religioase, pentru 

că văd, spre ruşinea mea, că Holandia Răsăritului, cum 

erau numite meleagurile noastre protestante, s-a fosilizat şi 

a devenit mai vîrtoasă decît toate pietrele Bizanţului şi 

toate pietrele Vaticanului... Abia mai pot asculta pînă la 

capăt cîte o predică, cîte o liturghie de îngropăciune, fără 

să roşesc, fiindcă pe zi ce trece se găsesc mai puţini confraţi 

de-ai mei întru preoţie cărora „li se dă de ştire” la momentul 

cuvenit ce anume trebuie să spună... Pentru oamenii 

simpli, vorba lor e de neînţeles, iar pentru cei învăţaţi, care 

sînt şi vor fi din ce în ce mai mulţi, e de o naivitate 

copilărească, capabilă să stîrnească cel mult zîmbetul... Apoi, 

tinerii din ziua de azi, ce ştim noi despre ei ?... Am mai 

păstrat cu ei vreo legătură ?... Ce ştim de familiile numeroase, 

de cei care se zbat în lipsuri, în boală, de cei neputincioşi ?... 

Viaţa aleargă înainte, goneşte la doi paşi de noi, prin uşa 

bisericii răbufneşte mirosul de benzină, iar noi continuăm să 

le predicăm tot celor care ne-au ascultat şi acum cincizeci 

de ani... Ar fi deci nevoie de înnoiri, de o nouă Reformă 

în sînul bisericii, dacă nu vrem să pierdem şi turma asta 

împuţinată la număr... Iar de grijile aproapelui ar trebui să 

ştie nu numai preotul, dar şi credincioşii, ca să-şi poată 

285

veni într-ajutor, să se apere şi să se îmbărbăteze între ei, 

să trăiască în iubire destoinică, aşijderi micilor comunităţi 

întemeiate de apostolul Pavel, care au izbutit să ţină piept 

egoismului şi tuturor celorlalte ispite rele tocmai graţie 

dragostei care îi lega între ei... 

Lăsat pe spate, Kenyér Pál îşi mişca buzele fără să scoată 

vreun cuvînt, de parcă trăgea să moară, iar preotului din 

Ierbioara i se făcu dintr-o dată milă de el, se ridică în 

picioare şi spuse încet, pornind spre uşă : 

— Chibzuieşte dar la toate acestea, frate, şi izbăveşte-te 

pe tine însuţi, înainte de a te încumeta să ajungi izbăvitorul 

altora ! 

Se scurseră minute întregi pînă ce ascetul îşi veni în 

fire şi băgă de seamă că Pénzes László plecase, dar avea 

senzaţia că de-abia ieşise, se repezi în urma lui şi strigă 

după el spre casa scării : 

— Eşti mai eretic decît toţi ereticii la un loc !... Ai vrea 

să prefaci lăcaşul Domnului în cîrciumă, iar credinţa într-o 

tîrfă cu care se poate destrăbăla oricine după bunul său 

plac !... Îţi interzic să mai calci în locuinţa mea şi să mă 

contaminezi cu îndoiala ta !... 

Dar hăul întunecat răsună rece ; decepţionat, părintele se 

întoarse încet în odaia sa şi, sleit de ura tardivă, de durere 

şi de foame, se prăbuşi pe pat şi izbucni în hohote de plîns.

Bulevardul Damasc 

Kenyér Pál şedea în scaunul directorial al şcolii generale 

nr. 28 şi asculta zgomotele care răzbeau de la etaj — fata 

închisă ţipa şi izbea cu piciorul în uşă —, apoi apăsă pe 

butonul soneriei, iar cînd femeia în halat albastru intră în 

birou, îi dădu dispoziţie să verse nişte apă peste „puştoaica 

aia zărghită”. — Nu te mai zgîi la mine aşa, lele, nu te 

mai zgîi, ci fă ce-am zis ! Nu mai răbdă să şadă într-un 

loc, preferă să dea roată biroului zornăindu-şi legătura de 

chei. El însuşi o dusese sus într-o pauză pe fata trupeşă din 

clasa a opta, devenită codană de pe o zi pe alta, şi o 

încuiase într-o sală de clasă goală, pînă la sosirea căpitanului 

Scrob de la secţia delincvenţilor minori, oare urma s-o 

ducă la ginecologie, pentru a fi controlată dacă şi-a păstrat 

fecioria după scandaloasa aventură despre care aflase abia 

nu de mult. Dar după un minut şedea din nou la masă, îşi 

strînse colile de hîrtie răsfirate şi mîzgălite cu însemnări, 

citi iar titlul articolului care îi fusese solicitat : Dragoste 

fi căsătorie în societatea socialistă şi, cu toate că dăduse 

ordin să nu fie deranjat sub nici un motiv în dimineaţa asta, 

îl pătrunse un fel de moleşeală, ca odinioară, pe vremea cînd 

îl vlăguia o febră misterioasă ; ridică receptorul telefonului, 

ca să ceară o amînare de la revista pedagogică, apoi dădu 

din mînă şi renunţă să mai formeze numărul. O să fie 

bucuroşi dacă-l scriu pentru numărul viitor, îşi zise, doar 

ştiu şi cei de acolo că în problema asta fiecare cuvînt, fiecare 

literă trebuie să fie la locul ei, iar dacă e vorba de răspundere, 

apoi în acest domeniu chiar că răspunderea educatorilor 

a devenit imensă... 

Într-adevăr, fata încetă să se mai agite, iar Kenyér Pál 

zîmbi satisfăcut de priceperea sa : ce ştiu aceia care nu 

provin din păturile de jos ale vieţii, unde omul are prilej 

să le înveţe pe toate la timpul lor ? Îşi aduse aminte de 

maică-sa, o şi vedea parcă stropind-o cu apă pe Joli, care 

avea pe-atunci vreo şapte-opt ani, în vreme ce aceasta se 

zvîrcolea pe jos cu obrazul învineţit ; fata, care l-a făcut 

287

de ocară şi i-a dat atîta bătaie de cap încît fusese nevoit să 

întrerupă orice legătură cu ea, s-a căsătorit în cele din 

urmă, ceea ce îi amintea de trecerea anilor. Atît în el cît şi 

în jurul său se petrecuseră transformări de necrezut, şi îl 

lua cu fiori cînd îşi rememora seara în care preotul din Ierbioara 

îl părăsise după discuţia avută ; şi-ar fi putut oare 

închipui adversarul său că peste trei ani ei — doi preoţi 

răspopiţi, ajunşi la discordie cu ei înşişi —, se vor întîlni 

aici şi că tocmai el, Pénzes, va fi adjunctul său ?... Avea 

senzaţia de parcă abia ieri dăduse buzna în odaia sa ca 

să-l scuture din amorţeală ; după ce vizitatorul plecă, lui 

şederea în cameră i se păruse iar insuportabilă, într-atît îl 

tulburaseră vorbele lui Laci, aşa că, înfometat, însetat şi 

bolnav cum era, o porni iar în oraş ; dar nu apucă să 

parcurgă în goană decît o scurtă bucată de drum, că lelea 

Kapcza îl opri : 

— Părinte, duceţi-vă iute acasă, s-a-ntîmplat o nenorocire 

!... Imrus, băiatul Jolankăi, a căzut peste balustradă şi 

şi-a dat sufletul, bietul de el... Fugiţi, pentru numele lui 

Dumnezeu, că de la dumneavoastră aşteaptă cu toţii mîngîiere, 

numai de la dumneavoastră ! 

El dăduse doar din umeri, bolmojise ceva despre morţii 

care trebuie lăsaţi în seama morţilor şi goni mai departe. 

Fugea, nu voia să se gîndească la nimeni şi la nimic, dar 

în faţa ochilor îi apărea necontenit imaginea copilului, aşa 

cum îl văzuse ultima oară, pe balconul nu mai mare de-un 

metru pătrat, împrejmuit ca vai de lume cu balustrada aia 

şubredă de lemn, plutind colo între viaţă şi moarte ; îl 

vedea cocoţat în vîrful scării lui Iacov, pe fondul albastru 

de-un stînjen al cerului, ţinîndu-se de păsărică ; de jos, 

cămăşuţa lui părea şi mai scurtă, de sub poala ei i se ivea 

buricul răsfrînt ca o garoafă mică şi pală ; îşi arăta rîzînd 

dinţii, capul mare i se bălăngănea nesigur pe gîtul subţire, 

ochii îi erau înrouraţi de lacrimi. Gonind înainte, Kenyér 

Pál îl vedea apoi pe Imrus alunecînd în propria sa urină 

pe cimentul rece şi căzînd peste stinghia de jos a balustradei ; 

ajuns cu închipuirea la acest punct, din pieptul său izbucni 

un strigăt, îşi desfăcu braţele de parcă ar fi încercat să-l 

prindă pe copilul ce se prăbuşea, apoi căzu lat, ca Saul în 

goana sa spre Damasc, numai că în cazul lui toate se petrecuseră 

de-a-ndoaselea : pe el nu-l aureolă lumina, ci 

288

întunericul se lăsă asupra sa, el nu după Dumnezeu zorea, 

ci după diavolul care-l ispitea sub chipul grijilor şi suferinţelor 

din timpul zilei, el nu alerga gîfîind de supărare din 

pricina ameninţărilor, ca să-i ducă în faţa legii pe discipolii 

lui Cristos, ci fugea din faţa necazurilor fără număr, ca 

să-şi întărească în suflet credinţa. Lui nu i se adresă un 

glas, ca să-l întrebe „de ce mă urmăreşti ?”, nu-l avertiză 

că-i va veni greu să se împotrivească pornirilor sale, doar 

maică-sa, femeia aia chinuită îl privi cu ochi îndureraţi şi 

înlăcrimaţi deasupra micuţului sicriu, iar de cele întîmplate 

mai apoi nici nu-şi mai amintea... 

Zăcu în spital şase săptămîni. De cînd i se făcuse rău 

pe stradă, vechea, enigmatica febră, focul lăuntric care-i 

înfierbîntase atîta vreme creierul şi îl mînase ca pe un 

posedat către ţelul său, încetă dintr-o dată ; dar organismul 

îi era atît de şubrezit, nervii atît de sfîrtecaţi de pe urma 

tensiunii continue, că trebuiră să-l pună pe picioare, să-l 

întremeze, mai ales că examenul de stat bătea la uşă. La 

cîteva zile după internare veni să-l viziteze de la ţară 

Pénzes Laci ; îi aduse lapte şi miere, nu mai vădea nici un 

dram de supărare, era mai degrabă întristat, aproape zguduit, 

privea la el cercetător şi îngrijorat ; în cele din urmă 

se porni totuşi să zîmbească, cu aerul că nu vrea să-i amintească 

de necazuri ; deschise Biblia, ca să-l consoleze cu 

vreun pasaj alinător, dar el îşi scoase braţul de sub pătură 

şi îi dădu la o parte mîna ce ţinea Scriptura : 

— Lasă, în starea în care mă aflu, asta nu-şi mai are 

rostul... Am impresia că nu mai dăinuie în mine nici o 

fărîmă de credinţă... M-a părăsit pentru totdeauna, de cînd 

sînt aici, dimpreună cu febra aceea stranie... S-a rupt din 

mine fără nici un fel de luptă, fără zbucium... Dintr-o 

dată, am simţit că nu mai există, că mi-e străină ; pînă 

şi amintirea ei mi-a devenit atît de dezgustătoare cum e, 

pesemne, pentru unele femei, evocarea îmbrăţişărilor lor 

de demult, odată ce sevele trupului le-au secat... N-aş fi 

crezut niciodată că o asemenea prefacere se poate petrece 

cu atîta simplitate, cu o nemărginită simplitate... 

Laci nu se arătă contrariat. Şedea şi îl asculta. Îşi scoase 

ochelarii şi îi şterse, îi lustrui îndelung, apoi şi-i puse îndărăt, 

dar nu spuse nimic, astfel că tăcerea sa îi păru în cele 

din urmă bolnavului de-a dreptul jignitoare, avu impresia 

289

că îndărătul ei se ascunde confirmarea unei vechi presupuneri, 

constatarea faptului că, iată, într-adevăr, s-a adeverit bănuiala 

de odinioară, potrivit căreia el, Kenyér Pál, ferventul 

adorator, poate ajunge în orice moment la discordie cu sine 

însuşi ; dar dacă nutrise o astfel de bănuială mocnită de ce 

nu făcuse aluzie la ea, măcar în focul disputei ?... 

— Dar vorbeşte odată ! îl îmboldi el după ce aşteptă 

în zadar vreun răspuns. Ori cazul ţi se pare atît de uimitor, 

că nici nu-ţi vine a crede ce ţi-am spus ?... După cum se 

vede, se petrec o mulţime de minuni chiar şi în cursul 

zilelor cenuşii, obişnuite, s-au petrecut întotdeauna, ca în 

vremurile biblice, numai că acestea n-au apucat încă sa 

intre în legendă ! !... 

Auzind aceste cuvinte, Pénzes zîmbi, clătina din cap, 

ochii parcă i se aburiră. Se vedea că el, deşi fusese mai 

liberal, şi-a păstrat credinţa nezdruncinată, dar nu se indignează 

la vederea celui căzut sub povara crucii, fiindcă 

nutrise totdeauna convingerea că şi credinţa e un dar divin, 

iar cel care n-a fost înzestrat îndeajuns cu acest dar — deşi 

iezuiţii susţin că Dumnezeu l-a revărsat asupra tuturor deopotrivă 

—, mai devreme sau mai tîrziu se va clătina în 

credinţa sa, cel puţin o dată în viaţă. Ne-o dovedeşte chiar 

cazul apostolului Petru, care n-a avut parte de graţie suficientă 

atunci cînd l-a renegat pe Isus. Dar preotului din 

Ierbioara poate că nici nu-i trecuseră astfel de gînduri prin 

minte, se baza numai pe observaţiile sale de cunoscător al 

oamenilor, căci la plecare, înainte de a-l lăsa singur la spital, 

zîmbi cît se poate de ciudat, în doi peri, şi spuse doar atît : 

— Ai grijă de tine, hrăneşte-te de-acum înainte ca lumea 

şi ai să vezi că dacă-ţi vei întrema trupul, îţi vei limpezi 

şi sufletul mai degrabă... 

Fata începuse iar să ţipe în capătul coridorului, ţipa şi 

izbea cu picioarele în uşă ; directorul ridică receptorul telefonului, 

iar peste un minut, cînd Pénzes László intră în 

birou, slab, cu părul scurt, în halat alb, îi întinse cu un 

gest energic şi poruncitor o cheie. 

— Tovarăşe director adjunct, spune-i poamei ăleia să-şi 

ţină pliscul, că de nu, cu mine îşi găseşte naşul ! 

Pénzes roşi ; se uită mirat la cheia din mîna directorului. 

290

— Abia acum am aflat de cele întîmplate... Dar ce a 

apucat-o pe Hencz Zsuzsa asta ?... Doar e o fată inteligentă... 

Kenyér Pál zvîrli cheia pe masă. 

— Ca să-şi desfacă picioarele n-are nevoie de inteligenţă, 

tovarăşe director adjunct !... Iar fufiştina asta se săruta 

ziua-n amiaza mare cu un recrut în Făget ! 

— Şi ce-ai de gînd cu ea ?... 

— I-am dat telefon căpitanului Scrob de la secţia 

delincvenţilor minori. Domnişoara trebuie supusă unui control 

la ginecologie... Trebuie să aflăm ce consecinţe a avut 

aventura... Dacă şi-a pierdut fecioria, o zburăm imediat din 

şcoală !... 

— Dar e absurd... Pe ea o îmbolnăvim de nervi, familia 

o facem de ocară, iar şcoala o împroşcăm cu noroi... Nemaivorbind 

de faptul că ne depăşim atribuţiile... 

— Tovarăşe director adjunct !... Nu te-am convocat aici 

ca să facem schimb de opinii ! 

— Mi-am închipuit, tovarăşe director... Cu toate acestea, 

aş vrea să ştiu... 

Kenyér Pál nu-l mai asculta ; ridicase receptorul telefonului, 

formă numărul, iar cînd femeia în halat albastru 

îşi făcu din nou apariţia, îi spuse : 

— Mai toarnă o dată apă peste puştoaica aia. Apoi îi 

făcu semn lui Pénzes László : Şezi, tovarăşe director adjunct 

! Ia loc !... Aş dori ca tu însuţi să-ţi clarifici aspectele 

morale, etice ale cazului... Pentru că în acest domeniu 

sîntem guvernaţi de legi în care nu e cuvînt, ba chiar literă 

care să nu fie sfîntă !... 

Îşi puse mîinile la spate, se plimbă astfel printre mobilele 

negre ; era din cale afară de revoltat, dar căuta să 

se stăpînească, pentru a putea expune problema cu gravitate, 

pe măsura importanţei sale : 

— Femeia are, un rol deosebit în reproducerea vieţii 

umane ! spuse el încreţindu-şi fruntea. Totodată, trebuie să 

avem în vedere faptul că particularităţile ei fizice şi psihice 

reclamă din partea noastră, a bărbaţilor, un comportament 

delicat, demn, respectuos... Datorită faptului că raporturile 

bărbatului faţă de femeie, raporturi sociale în esenţa lor, 

se bazează pe deosebirile şi legăturile dintre sexe, ele sînt 

un indicator al gradului de umanizare la care au ajuns 

relaţiile naturale dintre oameni — spune Marx. 

291

— Pai tocmai despre asta e vorba, tovarăşe director... 

— Scuză-mă, dar încă n-am terminat, tovarăşe director 

adjunct !... Îmi permiţi să închei ?... Aşadar, odată cu 

dezvoltarea civilizaţiei umane, relaţiile faţă de femeie au 

suferit şi ele în cursul istoriei transformări, dar în acest 

domeniu progresul a fost deosebit de contradictoriu... Pe 

de o parte, s-au cristalizat formele respectului exterior faţă 

de femeie, însă, pe de altă parte, egalitatea femeii în viaţa 

socială nu a ajuns să fie recunoscută şi, prin aceasta, demnitatea 

ei ca om a avut de suferit... Îndărătul cultului frumuseţii 

feminine se ascundea deseori raportul faţă de femeia 

considerată o pradă şi un instrument de plăceri... 

— Bine, dar ce legătură are asta cu fetiţa aia ?... 

— Scuză-mă, dar încă n-am terminat... Binevoieşti a-mi 

permite să termin ?... Kenyér Pál se opri locului, îşi ridică 

privirea spre tavan şi mişcă din bărbie a suferinţă, vrînd 

să arate că nici măcar grosolana întrerupere n-a izbutit să-l 

facă să-şi piardă cumpătul, apoi porni iar sa se preumble 

şi urmă cu glas scăzut : Exploatarea sexului slab în societatea 

burgheză de azi este ilustrată prin diferitele forme 

dezagreabile ale cultului trupului femeii, cum sînt concursurile 

de frumuseţe, striptizul şi alte forme rafinate ale exploatării 

femeii... Societatea socialistă recunoaşte efectiv 

egalitatea femeii în muncă şi în activitatea social-politică. 

Dar acesta este numai un prim pas pe calea eliberării totale 

a femeii — spune Lenin. 

— Dar mai lasă-mă să spun şi eu ceva, fir-ar să fie ! 

îl întrerupse Pénzes László cu obrazul aprins. Ori mă iei 

drept un tîmpit, căruia trebuie să-i dai totul mură-n gură ?... 

Kenyér Pál strînse din buze, se holbă la el stupefiat, dar 

cînd începu să vorbească, spuse invariabil : 

— Scuză-mă, dar încă n-am terminat... 

— Şi dacă ai de gînd s-o ţii aşa pînă la miezul nopţii, 

eu sînt obligat să stau aici cloşcă şi să ascult litania asta 

interminabilă şi adormitoare ? !... 

Din izbucnirea lui, directorul ghici o dubla ofensă ; vedea 

în ea dispreţul faţă de principiile sale expuse cu atîta 

pertinenţă şi, totodată, o aluzie la trecutul său preoţesc ; 

merse la fotoliu, se aşeză, îşi masă un răstimp fruntea, apoi 

îşi lăsă mîinile să-i cadă în poală. 

292

— Aşadar, pentru tine, etica marxist-leninistă a raporturilor 

faţa de femeie este o litanie adormitoare... 

— Eu n-am spus asta : numai expunerea tărăgănată mi 

se pare adormitoare ; dar cu atît mai mult mă scoate din 

sărite şi mă exasperează interpretarea practică a acestei etici... 

— De-ajuns, a fost de-ajuns ! îl opri printr-un gest 

directorul ridicîndu-se pe jumătate din fotoliu, iar glasul îi 

era gîtuit. La urma urmei, eşti subordonatul meu, şi-ţi 

interzic să mai intri în acest birou fără să fii chemat şi să 

mă întrerupi atunci cînd vorbesc, ai înţeles ? !... 

După ce Pénzes ieşi, directorul trînti uşa, apăsă siguranţa 

broaştei Damm şi se întoarse cu paşi nesiguri la fotoliul 

său : acolo, la birou, îşi aminti apoi că directorul adjunct 

venise nu din proprie iniţiativă, ci pentru că fusese 

chemat, iar gîndul acesta avu darul să-l scoată din fire în 

aşa hal că trebui să stea o vreme cu ochii închişi, împresurat 

de o linişte vuitoare ; fata se potolise, se pare că al 

doilea tratament cu apă rece avusese un efect mai mare 

decît primul. 

Dacă aş crede în blesteme, mai c-aş spune că mă apasă 

un blestem, că, în toate situaţiile vieţii mele, mereu aceiaşi 

oameni se cramponează de mine şi mă trag îndărăt, fiindcă 

aşa mi-a fost scris... Şi, cu toate că nu cred în nici un fel 

de superstiţii, mă pune totuşi pe gînduri că, nu ştiu prin ce 

stranie întîmplare, soarta l-a trimis iar lîngă mine, în chip 

de alter ego cu semn contrar, pe omul acesta care critică 

totul şi caută să zădărnicească orice ambiţie care mă pune 

pe jeratic ori mă înverşunează... În vreme ce eu mă simt 

vinovat pentru anii irosiţi în sterila carieră preoţească, ceea 

ce mă stimulează să pornesc la acţiune, respectînd litera 

marxismului întocmai cum respectasem şi Sfînta Scriptură, 

el se arată în chestiunile ideologiei la fel de senin, de descătuşat 

şi de libertin cum se simţea şi se vădea în interpretarea 

credinţei şi a dogmei... Deşi nu se poate făli nici măcar 

cu faptul că a trecut prin starea superioară a discordiei cu 

sinele, în care să fi auzit din necunoscut glasul necesităţii, 

poruncindu-i să se alăture cauzei drepte... A lepădat mantia 

preoţească cuprins de mînie, din răzbunare personală, declarînd 

sus şi tare că biserica nu mai cunoaşte viaţa reală a 

credincioşilor, că a devenit mai rigidă ca pietrele Vaticanului 

şi că ar fi trebuinţă de o nouă Reformă, una interioară... 

293

Dar dacă tot a procedat astfel, ce capriciu al îndoitei zămisliri 

ne-a hărăzit să fim ca nişte fraţi siamezi, hotărînd 

ca el să părăsească definitiv amvonul odată cu mine, să 

intre în profesorat la fel ca şi mine, să-şi asume sarcini 

agitatorice şi să cutreiere cartierele mărginaşe şi satele întocmai 

ca şi mine, iar după doi ani de catedră să fie numit 

tocmai lîngă mine director adjunct, de parcă drumurile noastre 

se despărţiseră doar pentru scurtă vreme ?... Dar, de a fost 

să fie aşa, trebuia să-mi dau seama din timp de pericolul 

pe care-l reprezintă legătura dintre noi, trebuia să trasez o 

linie de demarcaţie fermă între sferele noastre de activitate 

şi să fac şi pe dracu-n patru ca elevii să nu se mai dea în 

vînt după orele lui, cum o fac, ca popularitatea sa în rîndul 

lor să nu o depăşească cu mult pe a mea ; trebuia să ţin 

socoteala tuturor vorbelor sale, spuse într-o doară, care ar 

putea fi considerate crîmpeie ale unei concepţii liberale ori 

revizioniste, ca să pun din timp şaua pe el, să-l compromit 

în faţa forurilor superioare şi să-l fac să joace aşa cum îi 

cînt eu... Dacă procedam astfel, n-aş fi ajuns în situaţia 

de acum, să nu mai pot expune nici măcar o biată idee 

în faţa lui fără să mă întrerupă cu forţa şi cu lipsă de tact... 

Se auzi o bătaie în uşă. Era căpitanul Scrob, un bărbat 

înalt, ciolănos, cu tîmplele cărunte, căruia directorul i se 

adresase pînă acum de mai multe ori în chestiuni de moravuri, 

mai cu seamă în cazuri de furt. Ofiţerul de miliţie îşi 

scoase chipiul, îşi şterse faţa năduşită şi gîtul ; nu nui avea 

mult pînă ia pensie, în funcţia sa neobişnuită văzuse multe, 

avusese de-a face cu tot felul de cazuri ; în vreme ce directorul, 

luîndu-l de braţ, îi spuse în şoaptă şi dintr-o suflare 

despre ce era vorba, pe chipul său se statornici un soi de 

dezgust ostenit. 

— De supus, putem s-o supunem unui control pe fată, 

dacă ţineţi cu tot dinadinsul, spuse el mai apoi. Cu toate că 

mie concluzia mi se pare exagerată şi aş fi de părere să 

lăsăm chestiunea în seama părinţilor, ca nu cumva, vrîndnevrînd, 

să ne depăşim atribuţiile... 

— Niciodată n-am reuşit să fac o delimitare între şcoală 

şi stradă sau între şcoală şi casa părintească ! spuse cu demnitate 

Kenyér Pál, fără să fi simţit ironia ce se ascundea în 

glasul căpitanului. Odată ce copilul mi-a fost dat în grijă, 

trebuie să-i cunosc pînă şi visele !... 

294

Mai tîrziu se bucură că ofiţerul sosise înainte de a se suna 

de ieşire şi astfel Hencz Zsuzsa putu fi luată fără nici un 

fel de vîlvă ; i se părea că prin măsurile sale prompte şi 

energice repurtase deja o biruinţă asupra lui Pénzes László 

şi zîmbi în gînd : ce ciudat, cum s-a jigărit Goliatul ăsta 

în vremea din urmă, curg hainele de pe el, în vreme ce el, 

ascetul bolnav de stomac de mai ieri, care scuipa deja sînge, 

nu s-a simţit nicicînd atît de viguros, plin de putere de 

muncă, deşi, ce-i drept, s-a cam îngreuiat în ultima vreme 

şi a ajuns la nouăzeci şi şapte de kilograme... Cînd a ocupat 

catedra de profesor aici, la şcoala nr. 28 şi voia să se angajeze 

cu toate forţele sale la muncă, s-a hotărît să se pună pe 

picioare, să se înzdrăvenească ; făcu un timp tratament cu 

glucoză, dar aşteptările nesfîrşite în anticamera dispensarului 

îl exasperară, aşa că se decise să-şi asume propriul său tratament. 

— Şi speraţi că veţi fi în stare să înghiţiţi sonda şi 

fără ajutor ? îl întrebă asistenta, iar el, roşind, răspunse 

sigur de sine : — Poate că n-aş fi în stare s-o fac, dacă sarcina 

pe care mi-am asumat-o nu m-ar obliga să-mi întăresc 

organismul ; aşa însă, sînt convins că voi reuşi. Şi reuşi 

într-adevăr ; la început înghiţea ţeava subţire de cauciuc 

lăcrimînd, cu ochii cît cepele, o împingea pe gîtlej pînă 

cădea de pe divan şi icnea chinuit de senzaţia de vomă, dar 

o lua mereu de la capăt, pînă ce lucrul ce părea cu neputinţă 

deveni posibil, minunea se înfăptui : zi de zi se sonda 

de unul singur !... De îndată ce ulcerul i se cicatriză, apetitul 

îi crescu enorm, după masa de prînz dădea pe gît şi cîte o 

stacană de vin roşu, şi în cîteva luni nu-l mai recunoşteau 

pe stradă nici cele mai vechi cunoştinţe, iar el putea să se 

laude că rezultatul se datorează exclusiv voinţei sale, după 

cum şi şubrezirea trupului său fusese odinioară urmarea unei 

austerităţi pe care şi-o impusese de bunăvoie... 

Dar cu cît creştea mai mult în proprii săi ochi în vreme 

ce se măsura cu colegii săi, preoţi răspopiţi odată cu el, cu 

atît mai des se ridica în faţă-i obstacolul celălalt, familia, 

părinţii şi fraţii, care îi aminteau cînd de îndatoririle pe 

care şi le neglijase, cînd de vechile şi actualele prejudicii pe 

care i le cauzau prin însăşi existenţa lor nevolnică, prin viaţa 

uşuratică şi iresponsabilă pe care o duceau, cu veşnicele 

răzvrătiri absurde ale demnităţii lor, cu dramele şi caraghioasele 

lor meschinării. Vedea în închipuire copilul aco- 

295

perit cu linţoliu, obrazul său golit de sînge, umbra găvanelor 

parcă umplute cu cerneală, şi începea să se dezvinovăţească 

: doar le spusese să nu accepte locuinţa aia de la 

mansardă, fiindcă scările care urcau în gol şi balconul acela 

şubred întocmit din scînduri reprezintă un pericol de moarte, 

dar în zadar, nu i-au dat ascultare... Mai tîrziu, cînd începuse 

să predea la şcoală, căuta să-i ajute şi materialiceşte, e 

drept că bani nu le-a dat pe mînă, ca să nu-i prăpădească, 

în schimb le căra alimente, uneori chiar de două ori pe săptămînă 

le ducea ulei de gătit, făină la pungi de două kilograme, 

zahăr şi tăiţei ; dar lucrul acesta se întorsese tot 

împotriva lui, pentru că într-o bună zi maică-sa izbucni în 

plîns. 

— Nu ne mai aduce de-ale gurii, dragul meu băiat, că 

de mîncare s-o mai găsi chiar şi în sărăcia noastră, şi de 

cîte ori te zăresc cărînd plasa aia de şfoară, mi se pare că 

nu fecioru-meu vine în vizită, ci oarecine de la bucătăria 

săracilor, ori de la asistenţa socială de pe vremuri, ca să ne 

salveze să nu murim de foame... Nu ne mai aduce nimic, 

scumpul meu, vino doar cu inimă miloasă şi cu cîte o vorbă 

bună, şi eu-s mulţumită... 

Deşi pe-atunci chiar că aveau nevoie să fie ajutaţi, 

fiindcă în urma unui caz revoltător şi de neînţeles bătrînul 

părăsise poşta şi se afla în concediu de boală. Unul din factori 

îl pizmuia pentru sectorul în care distribuia mandate şi 

scrisori recomandate şi unde îi mai picau şi niscai bani de 

buzunar, şi de la o vreme începuse să trimită zilnic direcţiunii 

scrisori calomnioase, semnate de fiecare dată cu alt 

nume ; fără să se mai aştepte rezultatul cercetărilor, bătrînul 

fu mutat ca factor de scrisori în sectorul cel mai dificil din 

centru, în care era nevoit să urce scările cîte opt-zece ore 

pe zi cu platfusul şi cu inima sa beteagă. În cele din urmă 

închirie o maşină, luă la rînd adresele denunţătorilor, iar 

cînd acestea se dovediră a fi de la prima pînă la ultima false, 

se îmbătă criţă şi din ziua cu pricina desfăcea acasă toate 

scrisorile şi le citea înainte de a le distribui. Cărase pînă 

acum vrafurile de trimiteri şi hîrţogăraia ca un animal de 

povară căruia nu-i pasă ce greutăţi îi încovoaie spinarea, 

zicea el, dar mai văzuse la viaţa lui şi cai cărora oameni 

haini la suflet le vîrîseră mucuri aprinse de ţigară în coamă... 

Ei bine, de-acu-nainte ei unul n-o să mai ducă focul la casa 

296

nimănui... Musai trebuie să ştie care dintre plicuri poartă în el 

scrisoare cu calomnii, care ascunde vreun denunţ, ca să le poată 

dezamorsa din vreme, ca pe nişte bombe cu explozie întîrziată... 

Şi desfăcea nopţi întregi la scrisori, le buchisea şi le lipea la 

loc, pînă cînd, în cele din urmă, totul ieşi în vileag, iar 

bătrînul fu zburat pentru totdeauna de la poştă şi dat afară 

şi din partid... Iar pentru Kenyér Pál tocmai această excludere 

reprezentă o adevărată nenorocire, fiindcă după ce declarase 

pînă acum atît verbal cît şi în scris că a urmat 

Teologia fiind silit de părinţi, în ciuda faptului că avea 

o concepţie ateistă despre lume şi îl atrăgea idealul comunismului, 

de aici înainte trebui din nou sa se ascundă şi să 

mintă, pentru că îi era silă de urmări, iar ori de cîte ori era 

pus să completeze o fişă personală, în dreptul apartenenţei 

politice a bătrînului scria „fără de partid”, pînă cînd i se 

atrase discret atenţia la secţia de învăţămînt că povestea e 

cunoscută, n-are nici un rost s-o înfrumuseţeze, s-o tăinuiască... 

Fu atît de uluit că se hotărî să se dezică măcar în aparenţă 

de tatăl său, întrerupse orice legătură atît cu el cît şi 

cu familia... Pe vremea cînd se pregătea să se dedice misionarismului, 

îi tulburau sihăstria suferindă cu veşnicele lor 

jelanii, iar acum îi aruncă în spate propriile lor păcate, ca 

să-i împiedice ascensiunea... Nu, nu — a fost de ajuns, nu 

se va mai solidariza cu ei ! se răzvrăti, căutînd să se justifice 

în propriii săi ochi. 

Din discuţia imaginară îl dezmetici ţîrîitul telefonului : la 

celălalt capăt al firului vorbea căpitanul Scrob : 

— Cu Hencz Zsuzsa nu e nici o problemă ! spuse el. 

Fetiţa e neprihănită, dar de ruşine nu vrea să se mai întoarcă 

la şcoală, aşa că am trimis-o acasă, ca să n-o pornească 

teleleu... 

Directorul răspunse nervos : 

— Cum adică neprihănită ?... Ei da, să zicem că din 

punct de vedere medical aşa o fi... Dar din punct de vedere 

moral ?... O pişăcioasă de paişpe ani să nu se sărute ziua-n 

amiaza mare în Făget, c-o pun la stîlpul dezonoarei şi o 

exclud din Uniunea Tineretului Comunist... Bine, bine, ştiu că 

asta nu vă priveşte pe dumneavoastră, tovarăşe căpitan... 

Trînti receptorul în furcă, era nemulţumit, îi răsuna 

parcă în auz rîsul batjocoritor al lui Pénzes, la drept vor- 

297

ind s-ar fi bucurat să afle că presupunerile sale n-au fost 

lipsite de temei ; zornăindu-şi legătura de chei, se preumblă 

multă vreme prin birou. Unii privesc cu prea mare uşurinţă 

rătăcirile morale ale minorilor, gîndi el, căutînd să-şi întreţină 

nemulţumirea. Dacă e să te iei după ei, „nu e nici o 

problemă” — pînă ce elevul nu ajunge la şcoala de corecţie 

sau nu cide victimă fărădelegii... 

Înainte de a se duce să ia masa la Casa Profesorilor, telefonă 

la secretariat şi ceru să se caute adresa acelei „fufe” ; 

avea de gînd să treacă pe la familia ei, care fără îndoială 

că-şi va exprima recunoştinţa pentru controlul medical impus 

din oficiu, apoi el le va vorbi despre contradicţiile şi primejdiile 

pubertăţii, iar la unul din consiliile profesorale va 

uza, în chip de exemplu pedagogic, de această vizită ciudată, 

despre care nu trebuie să aibă cunoştinţă deocamdată nimeni, 

mai cu seamă directorul adjunct nu trebuie să afle... Las’ să 

se mai legene o vreme în iluzia că directorul judecase cazul 

superficial, pripit şi nu că el fusese singurul care întrevăzuse 

profundele implicaţii morale şi sociale ale „nevinovatei” 

aventuri... 

Era un miez de octombrie limpede, călduros, binecuvîntat 

de lumina scînteietoare a unei adevărate veri tîrzii, puteai 

umbla chiar şi în cămaşă ; Kenyér Pál îşi bău jumătatea de 

vin cu care încheia de obicei prînzul şi o luă pe jos spre 

apartamentul său de trei camere situat în Cetate, la etajul 

al doilea, deasupra unui magazin de antichităţi ; îşi dezbrăcă 

pardesiul şi-l puse pe braţ, băutura îl cam încinsese şi ea, 

apoi scoase îndată din buzunar legătura de chei şi începu 

s-o zornăie ritmic, de parcă ar fi fredonat vreo melodie. Îl 

pătrunse unda unei senzaţii de încîntare, îşi imagina că 

poate umbla prin oraş ca şi cînd ar avea chei potrivite la 

toate porţile şi intrare liberă în toate apartamentele ; în 

vreme ce se lăsă pradă acestei reverii, un om se ţinu de 

pasul lui şi îl urmă o bucată de drum în tăcere, zîmbitor, 

un bărbat cam la vreo treizeci de ani dar deja chel, ai cărui 

dinţi mari cu coroane metalice luceau stins ca nişte linguri 

scufundate în apă : era Káló, pedagogul, care fusese adus de 

la sat în oraş din greşeală, ca să se completeze în corpul profesoral 

procentajul cadrelor provenite din rîndul muncitorilor 

; absolvise liceul la seral, dar fusese printre codaşi, era un 

298

mister cum de reuşise să se tîrîie de-a lungul anilor de facultate, 

nu ştia nici măcar să vorbească ; de pildă, în loc de 

haos spunea mereu „hoas” ; Kenyér Pál luptase pentru numirea 

altuia, a lui Balló, un băiat silitor, inteligent, provenind 

tot dintr-o familie de muncitori, care nimerise la 

Mocirla împreună cu Káló, iar cînd văzu pe cine-i aduseseră 

din eroare, nu se mai putea face nimic. Era şi acesta unul 

din motivele pentru care căuta să-l evite, abia dacă schimba 

cîte o vorbă cu el din an în paşte. Acum pedagogul îi pîndea 

uitătura ca un cîine hămesit în aşteptarea ciolanului şi în 

răstimp zîmbea arătîndu-şi dinţii mari cu coroane de metal. 

— Ce vrei de la mine, tovarăşe Káló ? îl apostrofă 

Kenyér zărindu-l, dornic să scape de el. 

Dar băiatul păşea cu rîvnă, nici gînd să rămînă în urmă. 

— To’a’şe director, de mult caut prilejul să schimb cîteva 

cuvinte de la inimă la inimă cu dumneavoastră... 

— Şi iată că prilejul mult aşteptat s-a ivit, nu ?... Chiar 

aşa, taman în mijlocul pieţei ţi-ai găsit dumneata să discutăm... 

Se opri locului şi ridică legătura de chei în dreptul frunţii 

lui Káló, de parcă ar fi vrut să descuie acolo vreo uşiţă ; dar 

pedagogul îşi mlădie din vreme demnitatea pe măsura ofenselor. 

— Ştiu că to’aşu’ director nu prea mă are la inimă, 

fiindcă pe mine m-au adus din greşeală, în locul lui Balló..., 

urmă el de zor de îndată ce porniră. Dar ce contează eroarea 

asta neînsemnată ?... De vreme ce nu există adevăr absolut, 

nu există vrasăzică nici conştiinţă absolută. Iar scăparea 

aia măruntă nu are mai mare importanţă decît, de exemplu, 

faptul că America se deplasează spre nord cu doi centimetri 

pe an... 

— Káló, să ştii că mă înfurii dacă începi să-mi torni 

acum verzi şi uscate. Ce doreşti de la mine ?... 

— Să primiţi o mînă ce vi se oferă, mîna unui aliat, a 

unui luptător de nădejde, asta-i tot... Şi eu mi-s de origine 

proletară, dumneavoastră, to’a’şe director, vă trageţi tot 

dintr-o familie nevoiaşă, vrasăzică... 

— Asta n-are nici o importanţă ! spuse directorul înroşindu-se 

la faţă, căci îşi amintise pe data de situaţia tatălui 

său. Originea nu înseamnă încă nimic !... Meritele trebuie 

dobîndite prin muncă !... 

299

Îşi mişca enervat bărbia, începuse să scuture legătura de 

chei prin aer, de parcă-şi chema valetul ca să-l zvîrle afară 

pe acest domn ; zîmbind, Káló păşea însă neabătut în 

stînga lui. 

— Păi tocmai despre merite e vorba... Eu vă stimez şi 

vă iubesc... Vă stimez ca pe un adevărat om de ştiinţă... 

Sînteţi la fel de drag sufletului meu ca József Atilla... Cu 

ce-aş putea să v-o dovedesc ?... Dacă vreţi, vă sărut mîna, 

aici, în plină stradă... 

Şovăielnic dar încrezător, pătruns de adoraţie, întindea deja 

mîna spre dreapta directorului, chiar şi privirea i se umezi 

de un licăr înrourat, însă Kenyér Pál se trase de lîngă el 

cu indignare. 

— Acum chiar că ai întrecut măsura !... Ia-ţi tălpăşiţa 

de-aici, că de nu, te pălmuiesc !... 

Nici acasă nu izbuti să scape de amintirea scenei penibile, 

care mai că se terminase cu un scandal... Ce individ !... S-a 

scrîntit la cap, tot văzînd că de luni de zile nu l-a primit 

la el în birou nici măcar o singură dată, era de ajuns să-l 

zărească vîrîndu-şi capul prin crăpătura uşii că-i şi făcea 

semn să plece, să se ducă învîrtindu-se, acum n-are timp, 

altă dată, la paştele cailor... Nu voia să stea cu el de vorbă 

tocmai pentru că-i intuise firea de lingău. „Şi eu mi-s proletar 

neaoş, dumneavoastră, to’a’şe director, vă trageţi tot 

dintr-o familie nevoiaşă... Noi trebuie să fim uniţi...” Căcăciosul. 

De parcă identitatea destinelor ar însemna neapărat 

şi identitatea concepţiilor şi a caracterelor... Şi gestul acela, 

cu care a dat să-i apuce mîna, ca să i-o sărute... Ptiu !... Pînă 

la următoarea curăţenie generală trebuie adunate niscai date 

şi împotriva ăstuia, ca să-i poată face vînt, iar dacă nu va 

fi chip altfel, o să lanseze despre el zvonul că e un pederast 

şi nu poate îndeplini sub nici o formă funcţia de educator 

al tineretului... 

Luă o pastilă — după varza à la Cluj de la prînz, simţea 

nevoia —, îşi aprinse trabucul de după masă şi se întinse 

pe dormeză ; fumul gros, cu miros înţepător se răspîndi prin 

locuinţa spaţioasă, dindărătul vălului său rafturile cu cărţi 

se ghiceau ca nişte ziduri îndepărtate pe cale de a se surpa. 

O vreme nu reuşi să se gîndească decît la Káló, apoi se 

înfurie tocmai pentru că se surprinsese preocupat tot de 

300

„individul acela bălos” ; întinse mîna după manualul de 

Materialism dialectic, ca să mai citească un capitol-două, 

înainte de a trece pe curat articolul făgăduit revistei de pedagogie 

şi deschise volumul aşezat pe măsuţa de fier la 

locul însemnat : 

„În opoziţie cu idealismul şi cu metafizica, materialismul 

dialectic vede izvorul dezvoltării în lupta interioară a contradicţiilor 

ce sălăşluiesc în mod obiectiv în toate lucrurile şi 

fenomenele... Procesul dezvoltării din natură şi societate, care 

duce de la un grad inferior de dezvoltare spre unul superior, 

are loc nu prin desfăşurarea armonioasă a fenomenelor, ci prin 

ascuţirea contradicţiilor, prin izbucnirea luptei contrariilor... 

Stalin a caracterizat astfel acest caracter legic al dezvoltării...” 

Dar în acest moment telefonul aflat la capătul dormezei 

prinse să sune, directorul întinse mîna spre receptor cu un 

gest sever şi bănuitor, iar cînd recunoscu glasul lui Pénzes, 

se ridică chiar în capul oaselor : 

— A băut sodă caustică ?... Ei, asta-i bună !... Am spus 

eu că nu-i permis să simplificăm acest caz !... Acum n-aveţi 

decît să mîncaţi ciorba în care v-aţi vîrît !... Cum adică 

făţărnicie ?... Ce demagogie ? !... Ascultă, tovarăşe director 

adjunct : în primul rînd, îţi interzic să vorbeşti pe-un astfel 

de ton cu mine, superiorul tău... Iar, în al doilea rînd, am 

să te dezvăţ eu să mă deranjezi la mine acasă ori de cîte 

ori ţi se năzare, ai înţeles ? !... 

Trînti receptorul în furcă, aruncă înfuriat trabucul stins 

şi amar în sobă şi căută un calmant în sertarul biroului, dar 

cînd se mai linişti oarecît, în loc să-şi găsească vreo vină, se 

gîndi mai degrabă cu ură şi mînie la directorul adjunct şi 

la căpitan, la Hencz Zsuzsa şi la părinţii ei, ba chiar şi la 

soldatul care îi făcea curte şi la ginecologul care constatase 

că fufiştina aia era „neprihănită” ; se duse în antreu, scoase 

din geantă ciorna articolului pedagogic şi, mişcînd din nas 

şi din urechi a dezgust, începu să citească poate pentru a 

suta oară conceptul, dar, de astă dată, de cîte ori întîlni 

expresia „responsabilitatea şcolii”, o şterse şi scrise deasupra 

ei „responsabilitatea organizaţiei de tineret şi a familiei”, 

iar într-un rînd o înlocui cu noţiunea abstractă a „colectivităţii”... 

301

Vreme de cîteva săptămîni pe coridoarele şcolii mocni o 

tăcere înfricoşată, rău-prevestitoare, elevii şuşoteau că medicii 

îi montaseră lui Hencz Zsuzsa o trahee de argint în 

gîtlej şi că abia putea înghiţi, lăcrimînd, chiar şi o boabă de 

strugure ; unii profesori aflaseră că părinţii l-au dat pe director 

în judecată pentru că a făcut fetiţa de ocară şi a 

discreditat-o, nenorocind copilul pe viaţă. Kenyér Pál era 

chemat cînd la secţia de învăţămînt, cînd la comitetul regional, 

îl mustrară că a întrecut măsura, că a abuzat de puterea 

sa, totuşi nu căzu în dizgraţie, iar el interpretă aceasta 

ca pe o confirmare în funcţie, ca pe o absolvire de orice responsabilitate. 

Iar dacă-i aşa, nu cumva e rîndul lui să profereze 

acuzaţii, cum că unii, ca directorul adjunct, împreună 

cu alţi cîţiva profesori, în loc să militeze pentru întărirea disciplinei 

şi aplicarea slovei sacrosancte a moralei comuniste, au 

favorizat prin liberalismul lor fandoseala, frivolitatea şi 

desfrînarea ? se întrebă el, pregătindu-se de contraatac, căci 

simţea liniştea suspicioasă care-l înconjura, auzea cînd în 

închipuire, cînd aievea şoaptele ameninţătoare. Dar în criza 

prin care trecea el vedea un rău necesar, din care şcoala va 

ieşi întărită, iar duşmanii săi personali vor fi nevoiţi să 

recunoască cît de mare trebuinţă a fost de consecvenţă şi de 

neabătută principialitate în această perioadă, cînd îi avea pe 

toţi împotriva sa... 

Suspendă toate acţiunile disciplinare, ca să nu poată fi 

învinuit de răzbunare meschină de către cei pe care îi bănuia 

că îl vorbesc în spate şi uneltesc contra lui ; se făcea că 

încuviinţează totul, că nu caută nimănui prilej de ceartă, 

dar stătea la pîndă, cu ochii-n patru, supraveghea într-ascuns 

munca fiecăruia şi aştepta clipa răfuielii, cînd avea să-i 

convoace în faţa lui pe vinovaţi, ca să le desfacă pe loc contractele 

de muncă, fără nici un fel de protocol. Dar clipa 

mult aşteptată întîrzia, iar dimineţile, cînd intra pe poarta 

şcolii, simţea că toţi, începînd de la elevi şi pînă la omul 

de serviciu, de la femeia cu curăţenia şi pînă la pedagog, se 

uită la el ca la un om temut, din faţa căruia tăinuiesc, cocoloşesc 

o mulţime de lucruri, aşteptîndu-i de bună seamă destituirea 

; pe zi ce trecea îi sporeau temerile că va fi exclus 

din viaţa ce se desfăşura în jurul său, că va ajunge să nu 

302

mai poată pătrunde nici măcar tainele cancelariei, să nu 

mai ştie ce se gîndeşte şi ce se bîrfeşte în privinţa lui, aşa 

că într-o dimineaţă, cînd Káló, pedagogul, îşi vîrî capul în 

biroul său, îl strigă pe nume şi îl pofti înăuntru. 

— Stai puţin jos ! arătă el spre fotoliul negru de piele. 

Noi doi parcă avem cîte ceva de pus la punct, nu-i aşa ?... 

Pedagogul zîmbi stînjenit, dinţii mari şi strălucitori îi 

sclipiră în gură ; n-avea de unde să ştie ce vrea directorul 

de la el, se apropie totuşi şovăielnic dar plin de speranţă şi 

se aşeză ; era în halat alb, în mînă strîngea un clopoţel cu 

mîner de lemn ; Kenyér Pál îl privi, văzu că, de tulburat 

ce era, Káló uitase să-şi scoată şi şapca din cap, bereta aceea 

caraghioasă împărţită în felii, ale cărei boruri moi i se 

pleoşteau peste urechi şi pe ceafă, ca lui Ulrich Zwingli * în 

desenele de epocă ; văzîndu-l, mai că-l pufni rîsul, apoi, întorcîndu-se 

într-o parte, îi spuse : 

— Tovarăşe Káló, nu te-am chemat aici ca să-ţi reamintesc 

de incidentul acela neplăcut... Consider ca şi cum nici 

nu s-ar fi întîmplat... 

— Iertaţi-mă, dar atunci eram cam... Strîmtorat, se ridică 

pe jumătate din fotoliu. Atunci eu eram cam bine dispus, 

ca să mă exprim astfel... 

— Ţi-am spus doar că nu-ţi reproşez ! dădu enervat din 

mînă Kenyér Pál şi începu să măsoare biroul cu paşi mari. 

Asta n-ar fi nimic. Alta-i buba, şi anume că pe dumneata 

noi te ţinem aici dintr-o eroare... 

Se întoarse la masa de scris, se aşeză şi îl privi îngîndurat 

pe pedagogul în halat alb, cu clopoţelul sau cu mîner 

de lemn şi cu bereta gen Ulrich Zwingli ; las’ să fiarbă nenorocitul 

preţ de-un minut-două, ca să simtă că-l poate mătrăşi 

de-aici oricînd. Se ridică apoi iar în picioare, veni din 

nou în faţa biroului şi îşi reîncepu preumblarea prin încăpere. 

— Spune şi dumneata, eu ce să fac acum ?... Să te trimit 

îndărăt la Mocirla, unde nu te bărbiereai cu lunile şi trăgeai 

la măsea ţuica de fructe împuţită ?... Deşi, se pare că asta-i 

singura soluţie... 

* Zwingli, Ulrich (1484—1531) — umanist şi reformator religios 

elveţian. 

303

Káló se ridică iar pe jumătate din fotoliu, clopoţelul din 

mîna lui clincheti. 

— Nu, acolo nu mai vreau... Eram parcă uitaţi de lume 

în sălbăticia aia... Pînă şi lemnele trebuia să le furăm, ca să 

avem cu ce ne-ncălzi, şi ascuţeam lamele de ras ruginite pe 

fundul paharului... Dacă-i pe-aşa, prefer să mă fac portar, 

da’ să rămîn aici !... 

Kenyér Pál zîmbi dispreţuitor. 

— Nu mai începe iar cu prostiile, tovarăşe Káló !... Dumneata 

îţi închipui că statul ţine oamenii la învăţătură ca să 

se facă apoi măturători de strada sau barmani, cu diploma 

universitară în buzunar ?... Ar fi un lux prea mare... 

Se opri, îşi sprijini bărbia în pumn, chibzui o vreme. 

— Ei, mai văd eu ce-am putea face... Pînă una-alta, aş 

vrea să-ţi încredinţez o mică sarcină... Vreau să sper că pot 

conta pe dumneata, în situaţia dificilă în care ne aflăm. 

— Puteţi conta pe mine oricînd, tovarăşe director... Voi 

îndeplini totul cu dragă inimă... Orice doriţi... 

— Stai, aşteaptă ! îl opri Kenyér Pál şi se aşeză în 

celălalt fotoliu. E vorba de o sarcină care reclamă discreţie... 

Ai observat probabil că scandalul moral în cazul Hencz 

Zsuzsa a dezbinat cadrele în mai multe tabere... Se găsesc 

chiar unii care luptă împotriva mea, adică împotriva disciplinei, 

se ţin de intrigi... 

— Lăsaţi-i numai în seama mea !... 

— Dar de ce mă tot întrerupi ?... Sarcina dumitale îţi 

cere doar atît : să umbli cu ochii larg deschişi şi să mă ţii 

la curent cu tot ce se întîmplă... Acum ai înţeles ?... 

— Păi aşa mi-am închipuit şi eu !... 

— Ai ceva experienţă în treaba asta ?... 

Káló îşi arătă dinţii de metal strălucind stins, îşi vîrî 

mîna sub halat, scoase la iveală din buzunarul interior al 

sacoului un blocnotes gros şi, ciocănind cu degetul în copertă, 

spuse : 

— Ştiţi ce-i asta ? Un călindar atoateştiutor... Dar eu îl 

numesc doar Noul Testament... 

Expresia biblică stîrni în Kenyér Pál amintiri înfiorate ; 

întrebă fără voia lui : 

— De ce tocmai Noul Testament ?... 

— Fiindcă am avut şi la Mocirla o sarcină dintr-asta, şi 

cînd vreun organ avea nevoie de informaţii exacte despre 

304

cîte ceva, la mine venea... Aici nu mi-a solicitat încă nimeni 

sprijinul, dar, cu toate astea, eu mi-am notat scrupulos tot 

ce mi s-a părut mai important, că nu se ştie niciodată cînd 

se vor dovedi observaţiile astea de folos... 

— Ia te uită, nici n-aş fi crezut că bat la porţi deschise 

! îşi înălţă sprîncenele directorul a veselie ironică, apoi, 

posomorîndu-se, adăugă : Dealtfel, e foarte bine aşa, eu îţi 

cer doar atît, tovarăşe Káló, ca să mă informezi în viitor 

despre toate. Bineînţeles că unele cadre mă interesează în 

mod special... De pildă, directorul adjunct... Aş vrea să ştiu 

pe cine primeşte în vizită, despre ce se discută, ce părere au 

despre treburile şcolii şi despre mine... Pentru că nu-i uşor 

să diriguieşti în aşa fel ca toată lumea să fie mulţumită... 

Cadrul de conducere, vrînd-nevrînd, îşi face duşmani... 

Pedagogul zîmbi din nou, deschise blocnotesul la un loc 

însemnat şi începu să citească : 

— Am devenit un vizitator obişnuit al lui P. L., îmi 

împrumută cărţi. Ultima întîlnire : 28 noiembrie, orele 8 şi 

jumătate, la domiciliul său. A mai fost prezent B. A., care 

se ocupă cu algele la universitate. P. L. a expus pe larg cît 

de înalt e nivelul de trai în Suedia şi a încheiat cu următoarea 

afirmaţie : „Idealul socialismului este măreţ, dar nu toţi 

promotorii săi sînt nişte titani.” 

Îi întinse directorului carnetul, în care, pe pagina opusă 

textului, locul biroului şi al scaunelor era marcat prin pătrăţele 

haşurate şi arătă unde a stat fiecare dintre participanţii 

la discuţie. Kenyér Pál era numai ochi şi urechi, îl cuprinse 

un soi de regret stingherit privindu-l pe pedagogul de care 

nu demult se debarasase pe stradă şi îl făcuse de două 

parale : descoperea pe neaşteptate în persoana lui un aliat 

dintre cei mai preţioşi. Se emoţionă de-a dreptul şi îl întrebă : 

— Dar despre mine ce ţi-ai însemnat ? şi îi aruncă lui 

Káló o ochiadă complice. Uite, îţi jur că n-am să mă supăr, 

orice-ar fi în carneţel... Îţi dau cuvîntul meu !... 

Dar pedagogul închise blocnotesul cu coperte pepit şi-şi 

legănă genunchii osoşi cu un zîmbet neîncrezător pe chip. 

— To’aşu’ director nu e de resortul meu, spuse el apoi. 

Pe dumneavoastră eu n-am căderea să vă urmăresc... 

Şi, privindu-se, izbucniră amîndoi în rîs, Káló se hlizea 

chiar mai tare decît superiorul său, simţea că obţinuse 

acum, în nici jumătate de oră, ceea ce nu fusese în stare să 

305

obţină în luni de zile, dintr-un fitecine batjocorit şi dispreţuit 

devenise dintr-o dată favoritul directorului. Kenyér Pál chiar 

îl conduse pînă afară, pe coridor, îi întinse mîna şi îl privi 

încurajator în ochi, cu aerul că, după vorbe, se aşteaptă cît 

mai curînd la fapte din partea lui — autorul Noului Testament... 

După un timp directorul consideră că tevatura din jurul 

scandalului moral se mai potolise, părinţii fetei renunţaseră 

să se mai judece, sosise aşadar momentul să impună din nou 

disciplina de dinainte. Zornăindu-şi cheile, îşi băgă nasul prin 

toate cotloanele, făcu cu rîvnă pînă şi numărătoarea găleţilor 

şi măturilor cu care lucrau femeile de serviciu, îşi trecea 

degetul peste coloanele din foaier, ca să vadă dacă nu 

cumva erau prăfuite ; în fiecare zi asista pe neanunţate la 

cîteva ore, întrerupea explicaţiile profesorului, corecta şi 

completa cele spuse de colegul şi arareori se arăta mulţumit 

de metodele pedagogice ale acestuia ; dar cel mai mult îl 

nemulţumeau orele de ştiinţe naturale ale directorului adjunct, 

îi găsea vină că elevii nu cunosc cum trebuie dialectica 

evoluţiei, aceasta pentru că Pénzes nu accentuează îndeajuns 

contradicţia antagonică dintre materialism şi idealism, nu 

pomeneşte de primordialitatea materiei asupra conştiinţei şi, 

mai cu seamă, de evoluţie, rezultanta luptei contrariilor... 

— Bine, dar dialectica nu e o litanie, s-o turui ca o 

moară stricată, chit că vorbesc despre canguri sau despre 

bradul gigant ! izbucni Pénzes. Eu vreau să-l fac pe copil să-şi 

formeze o concepţie dialectică în mod indirect, ca să vadă şi 

să simtă la ce anume vreau să-l educ ! 

Dar directorul se mulţumi să înghită zdravăn în sec, 

clătină de zor din cap, de parcă ar fi vrut să spună : „O 

ţii întruna pe-a strîmbă”, apoi vîrî legătura de chei în 

buzunar, întoarse spatele profesorului şi părăsi clasa, pentru 

ca elevii, cuprinşi de îndoieli şi înfricoşaţi, să poată trage 

singuri concluziile necesare din umilirea ai cărei martori 

fuseseră. Mai tîrziu Pénzes bătu la uşa biroului său, ochii 

îi străluceau de lacrimi. 

— Spune-mi, de ce mi-ai făcut una ca asta ? 

Kenyér Pál îl privi, apoi se întoarse într-o parte. 

— Dacă eşti răvăşit, caută pricina în tine însuţi ! 

306

Într-o dimineaţă, după ce intră pe poarta şcolii şi urca 

din foaier spre mezanin, unde se aflau birourile, băgă de 

seamă că femeia de serviciu, înainte de a începe să împingă 

pe ciment cîrpa udă legată de prăjină, se apleacă, ridică ceva 

de jos, se uită cu un zîmbet mişcat la obiectul găsit, iar 

cînd îl zăreşte pe director, îşi duce iute mîna la spate şi 

caută să-l strecoare în buzunar. În primul moment Kenyér 

Pál avu intenţia să se prefacă de parcă n-ar fi observat nimic, 

dar pe urmă se răzgîndi : cazul Hencz Zsuzsa şi bîrfa 

în floare îi făcuse nu numai pe profesori să umble cu ascunzişuri 

faţă de el, dar contaminase şi personalul, care de atunci 

tăinuieşte întruna cîte ceva din faţa lui, se fereşte şi caută 

să-l inducă în eroare... Se duse deci lîngă femeie şi o întrebă 

cu severitate : 

— Ia spune, lele Sajtis, ce-ai ridicat de jos ?... Şi ce-i cu 

fereala asta, cu făţărnicia, cu mişmaşurile ?... 

Femeia desfăcu pumnul şi îi arătă palma zbîrcită şi arsă 

de sodă, care ţinea o oleografie micuţă, o Madonă de dimensiuni 

reduse a lui Leonardo da Vinci : pruncul Isus lasă 

sfîrcul plin şi pietros şi se întoarce spre privitor, s-ar zice 

că a auzit un glas zglobiu, un îndemn şăgalnic, poate rîsete, 

care îl preocupă în acest moment chiar mai mult decît inconştienta 

fericire a hrănirii ; dar din mişcarea lui oprită în 

loc se ghiceşte că buzele sale pline şi rozulii erau lipite adineaori 

de sîn, plosca vie şi trandafirie plină de lapte binemirositor, 

iar dacă a abandonat vreme de-o clipă izvorul cel 

dătător de hrană şi bucurie, a făcut-o cu siguranţa de sine 

senină a celui încredinţat că nimeni nu-i poate lua ceea ce îi 

aparţine numai şi numai lui... 

— O să vedem noi cine l-a pierdut ! spuse directorul şi 

vîrî iconiţa în portvizit. Mata vezi-ţi numai de treabă, restul 

lasă-l în seama mea ! se mai întoarse el o dată spre femeie. 

Dădu pe dată dispoziţie la cancelarie ca toţi profesorii, 

pe măsură ce sosesc, să fie trimişi fără întîrziere la el ; lăsă 

vorbă să fie chemat secretarul U.T.C. şi responsabilul sindical 

; omului de serviciu îi porunci să închidă la orele opt 

şi cinci minute atît poarta de la stradă, cît şi intrarea dinspre 

curte şi să nu lase pe nimeni să mai iasă, nici să intre. 

La ora opt fix se uită la ceas, lungindu-şi gîtul îi trecu în 

revistă dindărătul biroului pe cei chemaţi, îşi notă absenţii în 

carneţel, apoi spuse : 

307

— Tovarăşi, am convocat această şedinţă inopinată într-o 

chestiune ce nu suportă amînare ; şi anume, azi dimineaţă, 

după ce am intrat pe poarta şcolii, am descoperit o 

dovadă concretă a activităţii reacţiunii clericale, a infiltrării 

ideilor idealiste. Rog insistent pe toată lumea să caute bine 

prin clase, să cerceteze fiecare bancă, iar dacă găseşte vreun 

obiect care să poată fi pus în legătură cu concepţia metafizică, 

să-l confişte imediat şi să-mi raporteze cazul !... Atît 

pentru azi, tovarăşi, puteţi pleca !... 

Dar lui Pénzes, ca director adjunct, îi făcu semn să mai 

rămînă ; surpriza o păstrase pentru el, numai pentru el ; de 

îndată ce rămaseră singuri, scoase zelos din portvizit iconiţa 

şi i-o întinse ; rămase apoi în aşteptare, ca încredinţat că va 

desluşi pe chipul lui László aceeaşi stupefacţie pe care o 

simţise el la vederea micuţei oleografii ; dar, privind-o, directorul 

adjunct zîmbi. 

— Şi-acum de ce zîmbeşti ? întrebă Kenyér ofensat. Ce-i 

fi găsind atît de amuzant ?... 

— Cunosc pictura aceasta, zise directorul adjunct. E cea 

mai pămînteană, cea mai umană născătoare de Dumnezeu din 

cîte am văzut. 

— Pe mine nu mă interesează tablourile din muzee, ci 

microbii care se răspîndesc aici, sub nasul nostru !... 

Pénzes László îi înapoie mica pictură şi îl privi pe director 

cu un zîmbet deschis şi ironic. 

— Rîzi tu, rîzi ! îşi închise portvizitul Kenyér Pál înfuriat. 

Pesemne că rîdeai în sinea ta şi atunci cînd am luat 

poziţie împotriva libertinajului moral, cînd vorbeam de etica 

comportamentului faţă de femeie, cînd am reprobat metodele 

tale pedagogice, iar acum uite că rîzi şi cînd îţi semnalez 

pericolul contaminării de idealism... Deşi susţii tu însuţi 

că între ştiinţă şi religie se afla o contradicţie antagonică... 

În vreme ce ştiinţa se bazează pe fapte, religia se întemeiază 

doar pe nişte legende biblice... Ei poftim, iar te-a apucat rîsul... 

Cum să-mi explic această atitudine, tovarăşe director adjunct 

?... 

— Rîsul nu e străin nici de spiritul Scripturii ! dădu din 

mînă Pénzes, de-acum ostenit şi se aşeză în fotoliu fără să 

fie poftit. Rîd şi eu de bicisnicia voastră şi vă batjocoresc, 

cînd va sosi ceasul de care vă temeţi ! — se spune în Pilde, 

iar Sfîntul Augustin zise aşa : Haec tu misericorditer irride, 

308

ut eis ridenda ac fugienda commendes ! Să-ţi rîzi cu milă 

de greşalele lor, ca să le vadă ei înşişi caraghioase şi să se 

ferească de a mai cădea în ele ! 

Îşi închise ochii pentru o clipă, rîsul nervos de adineaori 

îl obosise parcă de moarte ; era din ce în ce mai bătător la 

ochi cît de mult slăbise, se topise, îmbătrînise acest om atît 

de zdravăn pe vremuri ; Kenyér Pál îl privea totuşi mîniat, 

cu ură, nu mai putea îndura că, orice i-ar spune, îi ripostează 

pe dată şi, ca să-i amintească trecutul, îşi moaie săgeţile vorbelor 

în veninul dulceag al slovei sfinte. În înverşunarea sa 

de acum, i se păru că etalarea rangului său nu era de ajuns, 

căută aşadar să-şi rănească şi el adversarul : 

— În zadar te străduieşti să evoci prin aluziile tale timpurile 

în care am trăit înrădăcinat în credinţă, fiindcă, iată, 

plesnesc de sănătate, deşi am smuls-o cu rădăcini cu tot din 

sufletul meu, în vreme ce de tine, răspopit odată cu mine, 

abia se prinde ceva din hrana cea nouă... 

Pénzes îşi deschise ochii şi luă aminte la directorul cel 

mătăhălos, fostul preot jigărit, cu stomacul sîngerînd. 

— Nici nu-i de mirare ! răspunse el cu glas domol, dar 

pe chip îi apăru din nou o umbră de maliţie. Pe mine ideile 

mele mă mistuie, dar pe ale tale ţi le mistui tu însuţi !... 

— Nu cumva de-asta rîdeai adineaori ?... 

— Ah, nu, contemplam doar rîvna exagerată şi tocmai 

de aceea falsă, cu care te ocupi de iconiţă ; mă uitam la 

tine cum tragi cu tunul după vrăbii, şi-mi ziceam : deocamdată, 

noţiunile lumii materiale au în gura ta un aer atît de 

nefiresc ca o proteză dentară, şi, pe măsură ce-ţi mişti placa 

asta cu mai mare gravitate şi eroism, gura ţi se schimonoseşte 

din ce în ce mai mult ; se prea poate că pe alţii reuşeşti 

astfel să-i înspăimînţi, dar pe mine mă faci să rîd, fiindcă 

eu n-am uitat încă ziua în care căutai să mă convingi, cu 

ochii arzînd de febră, că lumea n-are decît să piară, numai 

credinţa să dăinuiască... Şi iată că pentru tine nu mai are 

acum însemnătate decît universul şui pe care l-ai întocmit 

în sinea ta, nu-ţi mai pasă de nimic, chiar de-ar fi ca zidurile 

acestei lumi să se înalţe din osemintele adepţilor noii 

idei — aşijderi lui Leon al X-lea, care vroia să construiască 

biserica Sfîntul Petru din preţul biletelor de indulgenţă papală, 

cu alte cuvinte, din lîna, carnea şi oasele oiţelor sale... 

309

Directorul se postă în firida ferestrei, urmări de acolo 

forfota străzii largi, în josul căreia îl împresuraseră tenebrele 

şi-şi pierduse cunoştinţa, în vreme ce căuta să fugă 

din faţa imaginii copilului mort, a necazurilor reale şi a 

răspunderii ; în sinea sa, denumise strada bulevardul Damasc, 

în memoria sfîrşelii de cu totul altă sorginte a apostolului 

Pavel, iar acum, cînd Pénzes îi reproşă trecutul, avu impresia 

că toate acestea se petrecuseră nu cu ani în urmă, ci 

parcă ieri-alaltăieri ; căută o ieşire din situaţia sa strîmtorată, 

voia să cadă la învoială cu duşmanul său. 

— Nu vreau să ne războim, spuse el cu glas coborît, 

şi din vorbele sale se desluşi parcă un dram de bunăvoinţa. 

Cere-ţi transferul, eu te voi sprijini... 

Se întoarse totuşi după ce rostise aceste cuvinte, era curios 

să vadă chipul celuilalt, privirea, gesturile cu care îi 

întîmpină somaţia. 

— În interesul tău, te rog, pleacă din preajma mea ! 

urmă el repezit. Nu mă întreba de ce stărui s-o faci... Mai 

tîrziu ai să-ţi dai seama şi singur... 

— O să-mi dau seama că a fost în interesul meu, nu-i 

aşa ?... 

— De ce să neg, poate că e şi în interesul meu, nu numai 

al tău... Vreau să fiu acum sincer faţă de tine... Atît 

de sincer pe cît e cu putinţă ; uite, îţi mărturisesc că simpla 

ta prezenţă are darul de a-mi evoca nişte lucruri pe 

care nu vreau să mi le mai reamintesc... În al doilea rînd, 

aici tu eşti iubit, în vreme ce eu sînt doar temut... Şi-apoi, 

tu îmi cunoşti prea bine metehnele ca să mă mai pot simţi 

puternic în apropierea ta, mi se duce de rîpă toată încrederea 

în mine însumi, înţelegi ?... Mergi dar în pace, pleacă 

de-aici, pînă nu-i prea tîrziu... 

— Nu cumva mă ameninţi ?... 

— Nu eu te ameninţ, situaţia, ea a devenit ameninţătoare. 

Există lucruri care nu depind de vrerea noastră... 

— Dar de cine ?... N-ei fi vrînd să spui şi acum că de 

Dumnezeu ?... Şi, chiar de-ar fi aşa, nici el n-ar voi să te 

vadă alungîndu-mă din calea mea, pe mine, pacifistul... Ori 

te pomeneşti că „necesitatea istorică” cere ca tu să întruchipezi 

aici în persoana ta, de unul singur, principiul conducerii 

colective ?... Mă apucă şi frica, cînd stau să mă gîndesc... 

310

Kenyér Pál aruncă iar o privire rapidă şi bănuitoare 

spre adjunctul său. Căuta să evite capcanele cuvintelor. 

— Cu toate că pricinile le cunoşti chiar mai bine decît 

mine, spuse el cu glas scăzut, surescitat. Ori nu tu ai scris 

parabola aceea scurtă despre cei doi mîntuitori ?... Nu tu ai 

susţinut că cei angajaţi în lupta pentru idealuri comune trebuie 

să fie deopotrivă de dotaţi, că, altminteri, devin primejdioşi 

unii pentru alţii ?... Multă vreme după ce ţi-am 

citit nuvela, n-am reuşit să-i pătrund întru totul sensul, deşi 

te-am denunţat pentru ea la decan... Dar acum am descoperit 

marele adevăr pe care-l conţinea mica ta scriere... Acel 

Celălalt, care predica pe muntele Măslinilor, fără să fie însă 

dăruit, ca Maestrul, cu priceperea de a îmbina frumoasele, 

masivele, sculptatele pietre ale cuvintelor, acela sînt eu !... 

Da, sînt chiar eu, Kenyér Pál, acum ţi-o mărturisesc, oricît 

de mult mă vei dispreţui în urma acestei confesiuni... De ce 

n-aş recunoaşte, de vreme ce puterea se află în mîna mea şi, 

oricum, mai tîrziu, în public, tot aş tăgădui ?... 

— Aici ai dreptate : puterea şi gloria îţi aparţin în întregime 

! 

— Nu-i adevărat, gloria e a ta, şi tocmai asta-i buba : 

ai mai pomenit vreodată putere care să nu dorească a-şi 

dobîndi cît mai degrabă şi gloria ?... Dacă vei pleca de-aici, 

cine ştie, poate că, cu timpul, voi fi nu numai temut şi respectat, 

dar mă vor şi îndrăgi, mă vor aprecia... 

Pénzes László se ridică în picioare, zîmbi a neîncredere. 

— Dacă nu te-aş vedea stînd aici în faţa mea, nici 

nu mi-ar veni să cred că tu ai spus vorbele acestea ; aşadar, 

omul talentat e periculos, iar arivistului ambiţios trebuie să 

i se dea mînă liberă, ca să poată acţiona... Ciudată teorie, 

n-am ce zice ; parcă o aud din gura lui Şigaliov urecheatul, 

unul dintre demoni... Dar ce spui tu e pur şi simplu îngrozitor, 

pentru că, nimicindu-l pe cel talentat, l-ai condamnat 

totodată la pieire şi pe omul inteligent... De-ar fi 

numai atît şi-ar fi de ajuns ca să mă facă să nu plec de-aici... 

Dacă ar cere-o interesul public, m-aş duce fără întîrziere oriunde 

m-ar trimite ; dar cîtă vreme îţi stau numai ţie în 

gît, rămîn... Şi trebuie să rămîn, cu atît mai mult cu cît, 

după cum ştii prea bine, am început anul şcolar cu o clasă 

experimentală !... 

— N-are a face, asta să nu te reţină !... 

311

Cuvintele îi scăpară instinctiv, pe negîndite, rămase el 

însuşi mirat auzindu-se ; Pénzes se sculă, merse la el şi îi 

pipăi braţul, pieptul, apoi se retrase cu un pas. 

— E aproape de necrezut că eşti acelaşi om care mai 

ieri voia să propovăduiască Evanghelia „în pieţe mari şi 

răsunătoare”, care năzuia să cucerească împărăţia de mult 

pierdută a sufletelor şi, dornic de ispăşire, voma sînge şi 

fiere... Numai imaginîndu-ţi una ca asta şi te apucă groaza, 

iar eu am fost osîndit să mă conving zi de zi, ceas de ceas, 

ba chiar minut de minut că nu e defel o închipuire... Să 

nu crezi aşadar că eşti singurul care suferă din pricina acestei 

coexistenţe silite... Ori de cîtc ori te văd, tremură ficatul 

şi rinichii în mine şi prind iar şi iar ură faţă de mine însumi, 

văzîndu-mă în tine, monstrul neofit, a cărui viaţă ia o nouă 

întorsătură nu prin revelaţia conştiinţei iluminate, ci sub 

vălul întunecimii aşternute pentru o clipă asupra ei !... Dar 

tu n-ai schimbat o credinţă cu alta, ci ai înlocuit doar vechile 

dogme cu altele noi, care-ţi erau mai utile, fiindcă 

pentru tine credinţa nu era o realitate a lucrurilor nădăjduite, 

ci iluzia de împlinire a măreţiei tale ; după cum nici 

socialismul nu este pentru tine un ideal, ci numai posibilitatea 

de a parveni !... 

— N-ai nici un drept să faci astfel de presupuneri ! 

strigă directorul. Ai să-mi ceri scuze pentru cuvintele astea ! 

— Să-ţi cer scuze ţie, unui neofit ?... Iudei iudelor ? !... 

Prefer să mă spînzur !... 

— Şi de ce mă rog aş fi eu iuda iudelor ?... 

— Pentru că l-ai renegat nu numai pe Dumnezeu, dar şi 

pe mama ta, pe tatăl tău şi pe sora ta, iar în aceste clipe 

şi pe fostul tău coreligionar şi actualul tău coleg... Şi poate 

că nu peste multă vreme, mai înainte ca să răsune al trei 

sute treizeci şi treilea cîntat de cocoş, îţi vei renega şi idealul 

în numele căruia te-ai înveşmîntat în mantia însîngerată a 

inchiziţiei !... Adu-ţi aminte de cuvintele mele atunci cînd 

vei fi biruit asupră-mi şi vei fi dobîndit ca moştenire întreg 

dispreţul ce ţi se cuvine !... 

Directorul adjunct se trase spre uşă cu obrazul gol de 

sînge, ca şi cînd s-ar fi temut că, după toate loviturile şi 

decepţiile de care a avut parte în nici jumătate de ceas, i 

se va face rău în preajma lui Kenyér Pál, şi nimic nu i-ar 

fi repugnat mai mult decît una ca asta. 

312

Directorul dădu parcă să se ia ameninţător după el. 

— Cară-te de aici, calomniator ticălos ! urlă ei cu furie 

tardivă. Provocator ordinar !... Uite-acu’ dau telefon la regiune 

şi le spun că nici o clipă nu mai sînt dispus să lucrez 

în aceeaşi instituţie cu un agent al clericalismului !... 

Dar nu dădu telefon la regiune, ci de îndată ce directorul 

adjunct părăsi biroul trimise după pedagog şi îi ordonă ca din 

acest moment să fie cu ochii pe Pénzes în permanenţă, să 

se ţină după el pas cu pas, iar dacă-şi va da seama că e 

urmărit, cu atît mai bine, se va furişa astfel pînă şi în visele 

sale, îi va rînji din fundul ceştii, va adăsta, hlizindu-se, 

în preajma temerilor sale, pînă ce o va lua la fugă cuprins 

de teamă ; dar degeaba va fugi, fiindcă nu va izbuti să 

scape de urmăritorul său, după cum nici pisica nu se poate 

descotorosi de clopoţelul aninat de gît !... Hai, de-ajuns cu 

prostiile !... Acum, la treabă !...

Al trei sute treizeci şi treilea 

cîntat de cocoş 

Pe Pénzes László nu-l trăsese inima să locuiască la oraş 

nici după ce se mută de la parohie şi ocupă o catedră de profesor 

la şcoala medie. Alipi două camere casei vechi din Fînaţele, 

moştenirea soţiei sale, şi venea la cursuri cu micuţul său 

Topolino de la şaptesprezece kilometri. Ţinea să trăiască în 

preajma pădurii şi a cîmpului, nu se îndura să renunţe la 

orătăniile, iepurii şi porumbeii de pe lîngă casă, şi tuturor 

celor din comună le spunea că azi-mîine oraşul va ajunge atît 

de suprapopulat că oamenii vor prefera să locuiască ceva 

mai departe de centru, numai ca să-şi poată bucura ochii măcar 

cu un petic de iarbă verde. Mai avea şi o bucăţică de fîneaţă, 

fînul adunat de acolo ajungea pentru iernat unei văcuţe 

mititele dar vrednice, aşa că aveau copiii de unde bea lapte. 

De cînd se afla pe drum cel de-al treilea, îşi asumase toată 

grija şi povara treburilor casei, de multe ori pregătea şi cina, 

amesteca şi mămăliguţa, îi asculta pe copii lecţiile, mulgea 

şi vaca. 

Era profesor şi agricultor, tată de familie şi naturalist, un 

om care-şi educa copiii într-un spirit de simplitate, aproape 

puritan, de dragoste de muncă, de disciplină ; îi plăceau 

sentimentele elevate, dar şfichiuia sentimentalismul, dispreţuia 

mofturile şi urmărea cu ochi atent înclinaţiile puştilor 

săi. Pe Csaba, cel mai răsărit, îl lua cu sine în toate hoinărelile 

sale, simţea că lui îi va lăsa lupa, aparatul de fotografiat 

demodat dar înzestrat cu un obiectiv sensibil şi telescopul 

pe care şi-l meşterise singur şi cu care observa constelaţiile 

mai apropiate şi fenomenele cereşti. Băiatul se aţinea 

în apropierea lui prin pădure şi pe cîmp, ba rămînea 

niţel în urmă, ba i-o lua fuga înainte, reuşea să deosebească 

în covorul verde, aparent uniform al vegetaţiei ţintaura, 

hrişca tătărească sau omanul ; lua în palmă şarpele de apă, 

şopîrla, tritonul, avea o colecţie frumoasă de fluturi, era în 

stare să scurme toată grădina în căutarea vreunui „exemplar 

314

splendid” de coropişniţă, şi, o zi peste alta, se pricepea deja 

sa clasifice insectele după familii. 

Pénzes nici nu şi-ar fi putut duce la bun sfîrşit toate treburile 

dacă n-ar fi avut maşinuţa aia hîrbuită, dar care, fie 

iarnă, fie vară, se opintea credincioasă la deal. Cu ea a 

dus-o pe Emilia la maternitate, cu ea îşi făceau cumpărăturile, 

mergeau la dentist, la cunoscuţi ; cu trenul ori cu 

autobuzul nici n-ar fi reuşit să ajungă la timp la şcoală şi 

de-acolo, seara tîrziu, îndărăt la Fînanţele. Iar de cînd se încontra 

aproape zilnic cu directorul, cît ar fi fost de înfuriat 

văzînd exagerările lui Kenyér Pál, sectarismul său în pas cu 

vremea, în cele douăzeci de minute, cîte îi trebuiau să 

ajungă acasă cu maşina, se mai liniştea oarecît, deşi simţea 

că situaţia sa devine pe zi ce trece mai insuportabilă alături 

de acest om care, din două-n două vorbe, chiar şi atunci cînd 

erau singuri, i se adresa ostentativ cu „tovarăşe director adjunct”, 

căruia îi era ciudă că puştii ţin la profesorul lor de 

ştiinţe naturale, în vreme ce directorul le inspira doar teamă. 

Face mare caz de gradul cel mai înalt de umanism, dar 

nu s-ar da în lături să-i facă de petrecanie pînă şi camaradului 

său ! îşi zicea el, scrîşnind din dinţi revoltat. Şi toate acestea 

din pricină că, după ani de zile, a intuit adevărul unei parabole 

pe care ani scris-o în tinereţe şi a simţit pe pielea lui 

că în fruntea unei cauze ar trebui să se afle într-adevăr 

numai oameni deopotrivă de capabili şi de instruiţi, fiindcă 

altminteri, mai devreme sau mai tîrziu, ajung să-şi facă de 

petrecanie : mi-a înţeles prorocirea şi vrea să mă înlăture 

din drumul său ! 

Într-o zi Pénzes László primi o citaţie de la secţia de circulaţie 

a miliţiei ; ajuns acolo, locotenent-colonelul îl pofti 

să ia loc, îi oferi o ţigară, însă permisul de conducere pe care 

i-l ceruse în prealabil îl puse sub ochii lui în sertarul 

biroului, apoi, rezemîndu-se în coate, îl măsură cu suspiciune 

înveselită şi îl întrebă cum se simte la volan în vremea din 

urmă. Pénzes se uită la locotenent-colonel şi îi trecură 

puzderie de presimţiri rele prin cap, îl bătu chiar gîndul 

că pesemne cineva a fost călcat pe şosea cu maşina, făpta- 

315

şul a spălat putina, iar acum miliţia îl bănuieşte pe el, pe 

baza semnalmentelor furnizate de martori. 

— Nu-mi aduc aminte să fi comis nimic neregulamentar, 

spuse el, ca să isprăvească cît mai repede, dar îmi asum 

responsabilitatea pentru orice aş fi făcut. 

Locotenent-colonelului îi plăcu francheţea interlocutorului, 

ceea ce îl făcu parcă şi mai stingherit decît fusese la 

început. 

— Deocamdată nu e vorba nici de contravenţie, nici de 

vreun delict, ridică el din umeri zîmbind, dar tocmai de 

aceea v-am chemat, tovarăşe profesor, ca să preîntîmpinăm 

răul... 

Pénzes nu mai înţelegea nimic ; ochelarii i se aburiră 

dintr-o dată, fu nevoit să şi-i scoată ; privi uimit, aproape 

ofensat la ofiţerul de miliţie, dar gestul său de a-şi scoate 

ochelarii îi veni acestuia la ţanc. 

— Sper că n-aveţi necazuri cu vederea. Încă nu e necesar 

să vă măriţi dioptria lentilelor, aşa-i ?... Ori poate 

c-a crescut tensiunea în fundul de ochi, sau ceva asemănător... 

— Asta-i exclus, vă rog, recent am fost la control. Pot 

să vă asigur că văd perfect... 

De-acum situaţia locotenent-colonelului devenise de-a 

dreptul penibilă. 

— Cunoaşteţi şi dumneavoastră foarte bine, tovarăşe 

profesor, articolul respectiv din normele de circulaţie care ne 

cere să dispunem efectuarea unui nou control medical ori de 

cîte ori considerăm că unul sau altul dintre şoferi nu mai stăpîneşte 

volanul la perfecţie. Or, în cazul dumneavoastră, 

potrivit unor observaţii exterioare, se manifestă anumite 

tulburări în timpul conducerii... Deci, să nu credeţi că v-am 

chemat aici ca să vă căutăm cu tot dinadinsul noduri în 

papură. 

Şi îi puse în faţă o coală, formularul controalelor medicale 

obligatorii, la văzul căreia pe directorul adjunct îl luă 

cu călduri şi-l trecură sudorile, căci ştia prea bine cît va 

trebui să umble de colo-colo şi să aştepte prin anticamerele 

dispensarelor pînă cînd hîrtia va ajunge să poarte cele zece 

ori douăsprezece parafe cerute ; dar n-avea încotro, fiindcă 

în locul permisului reţinut primi doar o adeverinţă temporară, 

valabilă numai douăzeci şi patru de ore... 

316

Îi trebuiră două săptămîni pînă izbuti să termine toate 

controalele, de mai multe ori întîrzie de la orele de consultaţie 

ori nici nu mai apucă să se prezinte la policlinică. Dar 

între timp se abătu asupra lui şi un alt necaz : directorul 

revizui orarul şi operă nişte modificări, îi dispersă orele, 

ca el să nu se mai poată ocupa de clasa experimentală : pe 

cîteva dintre ele le mută la ciclul seral, iar jumătatea de 

normă a unui profesor tînăr care predase acolo o trecu la zi, 

numai ca să-i facă lui Pénzes un rău. De cînd ordonase 

să fie controlate băncile, şi nu se găsiră psalmi ori cărţi de 

rugăciuni din care bănuise că ar fi putut să cadă micuţa 

poză cu Madona, era ca turbat ; văzînd zarva ce se iscase şi 

că profesorii umblă de colo-colo înfuriaţi, femeia de serviciu 

se prezentă de bunăvoie la director şi mărturisi cu lacrimi în 

ochi că poza era a ei, îi căzuse din sîn în dimineaţa cu pricina, 

o primise de la feciorul ei, care a fost în schimb de experienţă 

la Leningrad cu o echipă de muncitori. Uluit, Kenyér 

Pál scoase din portvizit oleografia mititică şi, întradevăr, 

descoperi pe verso eticheta Ermitajului. Simţea acum 

şi el că făcuse din ţînţar armăsar, era o gafă asemănătoare 

umilinţei cu grave urmări la care o expusese cu cîteva săptămîni 

în urmă pe Hencz Zsuzsa ; parcă şi auzea ce-o să 

spună Pénzes cînd va afla treaba, de aceea, cuprins de furie 

neputincioasă, atacă el cel dintîi : 

— Toate grijile-s pe capul meu, asta pentru că unor 

domni le place să fie prezenţi numai cînd e vorba de luat decizii 

! spuse el la sfîrşitul celei de-a doua săptămîni, văzînd 

alergătura directorului adjunct. De acum înainte le 

voi cere subordonaţilor mei să dea socoteală pentru fiecare 

minut petrecut în afara zidurilor şcolii ! urmă el. 

Pénzes n-avusese intenţia să-l iniţieze în calvarul său, 

dar acum fu totuşi nevoit să-i istorisească întîmplarea ciudată 

; directorul făcu mai întîi pe miratul, dar apoi izbucni 

pe dată : 

— Tovarăşe director adjunct, eu nu-s pus aici ca sa 

mă ocup de rîşniţa ta !... Vinde-o şi basta !... Aşa cum alţii 

fac naveta cu trenul sau cu autobuzul, poţi s-o faci şi tu !... 

Vrei să fugi cu tot dinadinsul de greutăţi !... 

Pénzes dorea să evite altercaţia, acest du-te vino îl ostenise 

de ajuns, dar la auzul atacului neaşteptat se simţi ca 

pălmuit. 

317

— Eu fug cu tot dinadinsul de greutăţi ?! întrebă el 

înăbuşindu-se, palid la faţă. Eu, care stau de dimineaţa 

pînă seara în şcoală şi mi-am mîncat jumătate din sănătate 

alături de tine ? !... Dar cine-i omul la toate în şcoala asta 

dacă nu eu ? !... Şi cine-i cel care-şi zornăie întruna cheile 

ca pe nişte lanţuri şi împarte porunci dindărătul biroului ? !... 

— Te-am avertizat în repetate rînduri să nu mă mai 

subminezi !... 

— Regret, dar se pare că pe tine faptele te subminează, 

nu eu... Vei fi vrînd acum să zici că acuzaţiile tale calomnioase 

sînt pătrunse de intenţii constructive !... 

— Eu vorbeam de comoditate, atît şi nimic mai mult ! 

— Comoditate ! De mînie, Pénzes izbucni în rîs. Cum 

de îndrăzneşti să uzezi de cuvîntul acesta, tu, care ţi-ai 

cărat aici din biroul de-acasă pînă şi mobilierul ăsta lăcuit 

în negru şi ni l-ai vîrît pe gît în schimbul unei sume 

frumuşele, ca să-ţi ai la îndemînă şi trecutul dimpreună cu 

prezentul !... Cum altfel se poate numi asta, dacă nu comoditate 

? !... 

— Tovarăşe director adjunct, îţi interzic !... strigă Kenyér 

Pál şi-şi repezi mîna cu gestul său binecunoscut spre receptorul 

telefonului. Chiar acum am să informez comitetul 

regional despre noile tale denigrări !... 

— Care denigrări ? !... Păi, fotoliile astea două, canapeaua 

de piele şi dulapul de cărţi le-ai plătit din banii pe 

care i-am strîns prin comitetul de părinţi pentru un magnetofon 

; o sută de martori pot s-o dovedească, că doar am 

protestat din răsputeri, văzînd că vrei să bagi banii-n buzunar 

!... 

Degetul directorului încremeni pe discul telefonului, se 

holbă la adjunctul său, apoi trînti receptorul în furcă. 

— Aici eu sînt stăpîn, şi fac ce vreau !... Pe mine tu nu 

mă poţi trage la răspundere !... 

— Din păcate, asta am simţit-o pe pielea mea !... Dar o 

să te tragă la răspundere timpul, care se pîrguieşte în copiii 

aceştia care forfotesc aici, în jurul tău şi despre care nu ştii 

nimic !... Măi... castratule ! 

Roşu ca para focului, răvăşit, Pénzes László ieşi valvîrtej 

din biroul directorial, ca peste cîteva minute s-o pornească 

în goană spre miliţie, după permisul său de conducere. 

318

Locotenent-colonelul cercetă îndelung, foarte îndelung 

formularul împestriţat de parafe medicale, chibzui un răstimp, 

apoi începu iar să-l studieze ; în cele din urmă se duse 

la dulapul de fier ; dar înainte de a-i fi restituit permisul, 

zîmbi resemnat şi spuse : 

— Cazul este atît de ieşit din comun, încît am făgăduit 

familiei dumneavoastră să păstrez o discreţie absolută, însă 

acum mă văd nevoit să vă informez despre sesizarea ce ne-a 

fost înaintată... 

Şi netezi pe masă în faţa directorului adjunct o scrisoare 

scrisă de mînă : 

„Dumneavoastră nici nu vă puteţi închipui prin ce spaime 

cumplite trecem ori de cîte ori soţul meu ne obligă sa 

călătorim în maşina pe care o conduce ; de mult timp 

suferă de grave tulburări ale vederii, le resimte el însuşi, la 

vremea respectivă a obţinut certificatul medical necesar permisului 

de conducere numai graţie relaţiilor pe care le are... 

Vă rog din suflet, în numele copiilor mei şi al meu personal, 

să ne ajutaţi, fiindcă orice am încerca să facem noi, ar 

duce inevitabil la certuri groaznice, avînd în vedere că soţul 

meu e înnebunit după maşină...” 

— Acesta nu e scrisul soţiei mele ! spuse în sfîrşit Pénzes 

ridicîndu-şi privirea întristată şi intui dintr-o dată că 

fusese tîrît într-o luptă în care dispune de resurse mai 

slabe şi al cărei rezultat final nu poate fi nici măcar întrezărit. 

Cu toate acestea, acasă nu zise nimic, nu voia s-o 

tulbure pe Emilia, care pe-atunci era în patru luni şi jumătate 

cu ăl mic. Şi pînă acum îi spusese doar că şoferii trebuie 

să se prezinte la control medical şi că zile de-a rîndul nu 

izbutise să intre la oftalmologie... 

În timpul nopţii femeia îl trezi, gemuse tare, chinuit, 

mai că sculase şi copiii din somn. O vreme se holbă buimăcit 

la Emilia, apoi bolmoji „m-am aflat în pericol”, dar după 

aceea nu reuşi să mai adoarmă. Îi era frică. Pentru întîia 

oară în viaţa lui îl cuprinse teama şi, ceea ce era mai chinuitor, 

frica lui era complet lipsită de obiect, nici un om 

anume n-ar fi fost în stare să i-o insufle. Pe vremuri, această 

siguranţă de sine i-o dădea gîndul că nu făcuse niciodată 

nimănui vreun rău, nu comisese nici o faptă şi nu rostise nici 

un cuvînt pentru care să nu-şi fi putut asuma întreaga 

responsabilitate. Şi, totuşi, acum, de pe o zi pe alta, îl 

319

pătrunseseră temerile. După ce Emilia adormi şi în casă se 

aşternu din nou liniştea, ieşi în bucătărie, scoase din sertarul 

mesei satîrul de carne şi îl puse în pat, la picioare, ca să-l 

aibă la îndemînă în cazul în care va auzi vreun zgomot 

suspect... De îngrijare nu-l mai prinse somnul, stătea 

nemişcat şi-şi încorda auzul, pînă cînd începu sa fie torturat 

de linişte, Liniştea — menită să adăpostească în sînul ei 

primejdia care se va abate asupră-i pe negîndite şi fără 

să-i lase vreme nici măcar pentru a se apăra... Aprinse lampa 

de carte, încetul cu încetul se calmă şi pe la două şi jumătate 

aţipi din nou, dar avu un vis scurt şi înspăimintător : se 

făcea că prin fereastra deschisă sare în cameră Káló pedagogul, 

cu o mînă scutură clopoţelul, în cealaltă strînge un 

cuţit ; se apropie încet, pas cu pas, ameninţător de patul său, 

iar el nu se poate nici măcar clinti, e nevoit să privească 

neputincios la celălalt cum îi vine din ce în ce mai aproape 

ţinînd în mînă cuţitul ridicat ; dar înainte de a se arunca 

asupra lui ca să-l omoare, începe să scuture ca un apucat 

clopoţelul şi să urle : — A sosit ceasul de pe urmă, ceasul 

de pe urmă, trebuie să pieri ! — şi-atunci se trezi şi se 

frămîntă pînă-n zori, încercînd să ghicească de ce i se 

arătase oare în somn tocmai individul acela caraghios ; 

aproape se ruşina că se putuse speria, chiar şi numai în vis, 

de bicisnicul acela pe care îl iau în rîs pînă şi copiii si care, 

dintr-un fitecine, devenise dintr-o dată favoritul directorului. 

Ajuns la acest punct, se sculă brusc în capul oaselor 

şi începu să-şi maseze fruntea şi tîmplele, intuise o legătură 

între visul său deprimant şi persoana reală a lui Káló, îşi 

aduse aminte din ce în ce mai desluşit că în vremea din 

urmă, oriunde s-ar fi dus, pedagogul apăruse în preajma lui 

ori îl urmărise de la distanţă, şi n-o făcea, de bună seamă, 

din proprie iniţiativă... 

La şcoală fu prost dispus toată dimineaţa ; copiii îi 

aminteau de clasa experimentală care îi fusese luată, ceea 

ce îl ducea cu gîndul la director, şi numai la ideea că-l va 

întîlni, că va trebui să stea de vorbă cu el, fie chiar şi 

despre treburi banale, îl apuca sila. Îl evita şi pe pedagog, 

nutrea faţă de el un sentiment de stinghereală şi de culpabilitate, 

pricinuite de antipatia, de-a dreptul de ura pe care i-o 

stîrnise visul nocturn şi pe care fără îndoială că nenorocitul 

nu le merita, doar temerile îl făcuseră să-şi închipuie tot 

320

felul de blestemăţii despre el... Rememoră noaptea prin 

care trecuse, începînd din momentul în care l-a trezit Emilia ; 

deodată îşi aminti că uitase toporişca la picioarele patului, 

pesemne că nevastă-sa a şi găsit-o, a sucit-o nedumerită în 

mînă, i-a cercetat probabil tăişul, de parcă ar fi vrut să 

descopere pete de sînge ori vreun fir de păr lipit de el, 

fără să înţeleagă însă nimic ; iar acum el va trebui să scornească 

o minciună, în caz că nu se va îndura să-şi mărturisească 

ruşinoasa laşitate şi nălucirile absurde... Orele se 

scurgeau cu paşi de plumb, spaimele îl împresurară iar şi iar, 

de-acum s-ar fi vrut cît mai curînd acasă, ca să-i vadă 

măcar pe ai lui liniştiţi şi să se încredinţeze că toporul n-o 

înfricoşase pe Emilia... 

Spre uşurarea sa, ultima oră pe care o avea cu a VI-a B 

s-a suspendat, deoarece elevii trebuiră să plece la micro, aşa 

că îşi aruncă pardesiul pe umeri şi porni numaidecît spre 

partea din spate a clădirii, unde obişnuia să-şi parcheze 

maşina ; dar, stupefiat, îi fu dat să descopere că toate cele 

patru roţi erau pe geantă, cineva le scosese pînă şi ventilele ; 

peste drum de intrarea din dos a şcolii, de unde se prefirau 

zgomotele micuţei tipografii, adăsta doar un camion, dar 

şoferul acestuia nu se zărea pe nicăieri ; cedînd primului 

impuls, se întoarse, fără să ştie de ce, în clădirea şcolii, 

de parcă ar fi vrut să-i ceară cuiva socoteală acolo pentru 

gluma de prost gust. Pe coridor îl podidiră lacrimile şi, 

colac peste pupăză, tocmai atunci ieşea și directorul din 

biroul său şi se îndreptă spre el. 

— Da’ ce-ai păţit ? întrebă, mai degrabă cu uimire 

posacă decît compătimitor. Arăţi jalnic !... Pur şi simplu 

jal-nic !... 

Ieşi în stradă, se opri pe marginea trotuarului, în bătaia 

soarelui, lacrimile îi mai curgeau şi acum pe faţă ; vedea 

forfota trecătorilor ca prin ceaţă, şi nu-i venea nici un 

gînd salvator ; stătea ca paralizat, fără să ştie cine şi cînd 

îl va smulge din neputinţa care-l cuprinsese. În cele din 

urmă porni spre oraş, ca să facă rost de la vreun atelier 

de reparaţii de ventile, pînă le găsi şi umflă şi cele patru 

cauciucuri se făcu după-amiază tîrziu ; în maşină, cu volanul 

în mînă, se mai linişti oarecît, şi s-ar fi liniştit pînă acasă 

de-a binelea dacă după primii kilometri nu i-ar fi apărut 

321

necontenit în faţa ochilor imaginea directorului. Cu cîtă 

reprobare maliţioasă repetase : „arăţi jal-nic !” Era limpede 

ce anume voia să insinueze ; de-ar fi fost cît de cît sincer, 

ar fi putut începe cam aşa : „Iată, astfel îl umilesc şi-l calc 

în picioare pe cel care se pune împotriva voinţei mele, pe cel 

care nu se retrage din calea mea !” Ţinea volanul doar cu 

stînga, cealaltă mînă şi-o trecea întruna peste faţă, privi apoi 

de mai multe ori în oglinda retrovizoare, ca să vadă dacă 

într-adevăr chipul i-e chiar atît de răvăşit încît provoacă 

uimirea pe care o vădise Kenyér... 

Ajunse acasă întors pe dos ; Emilia îl aştepta zîmbitoare 

în pridvor, starea ei sufletească înrîurită de-un soroc o făcu 

să nici nu observe tulburarea soţului, dar din zîmbetul ei 

Pénzes ghici că se amuzase la gîndul satîrului pe care, 

uimită, îl descoperise cînd a strîns aşternuturile patului ; 

ar fi dat să zîmbească şi el, dar după noua păţanie nu-i 

ardea defel, căuta de-acum pornit pricină de ceartă ; din 

fericire, îşi demască din vreme propria intenţie, năravul 

şicanării şi al arţagului îl considera josnic şi îl dispreţuia 

la alţii, era de părere că omul nu trebuie să aducă cu sine 

nici măcar în curtea casei tina lipită de talpa ghetelor în 

preumblarea sa prin locuri imunde : zidurile căminului să-i 

fie pavăză împotriva ofenselor lumii dinafară ! Aşa că, 

în loc să pornească vreo sfadă, preferă să tacă, făcîndu-se 

că nu bagă de seamă zîmbetul cu care Emilia îl îndemna 

să-şi deschidă sufletul ; după ce se spălă pe mîini şi se 

aşeză în faţa prînzului întîrziat, spuse doar în treacăt, bombănind 

: 

— Vreun cîine şi-a rupt pesemne lanţul prin vecini şi 

s-o fi agăţat de gardul nostru, îmi venea de-a dreptul să-l 

omor, că m-a sculat a doua oară din somn, după visul 

acela urît... 

Într-o duminică dimineaţă apăru în curte un bărbat cu 

servietă, îmbrăcat în haină de piele, venise să facă numărătoarea 

vitelor şi orătăniilor ; după ce trecu în catastif pînă 

şi porumbeii şi iepurii, întrebă chiar de două ori dacă e 

adevărat că directorul adjunct are douăzeci şi cinci de 

familii de albine, iar mai tîrziu lui Pénzes i se păru că la 

auzul răspunsului său funcţionarul ridicase din sprîncene, 

ba chiar zîmbise cu un dram de neîncredere. Cine ştie, poate 

322

că n-ar fi trebuit să-i dea socoteală chiar aşa de exact, îşi 

zise mai apoi, că doar ăştia n-au cum să-l controleze de-a 

fir a păr ; dar acum era prea tîrziu, greşeala a fost săvîrşită, 

te pomeneşti că nu mai e nimic de făcut, din cele 

douăzeci şi cinci de familii de albine cei de sus vor trage 

concluzia că au de-a face în cazul lui cu o ditamai gospodărie, 

cineva va intra pînă la urmă la bănuieli, iar el va 

ajunge să fie considerat o oaie neagră... Şi în zadar încercă 

să-l convingă Emilia că exagerează şi intră în panică fără 

motiv, fiindcă văzuse el cu ochii lui ţăranii din Ierbioara 

care, cu două mîrţoage prăpădite, doi juncani şi niscai 

găini, s-au pomenit trecuţi pe lista chiaburilor, pentru că 

le-a pus cineva gînd rău şi, din răzbunare, a vrut să-i vadă 

ridicaţi şi făcuţi una cu pămîntul. Iar, dacă-i vorba de 

duşmani, nu duce nici el lipsă de ei... 

Aceasta îi aminti de faptul că pe vremuri, cînd relaţiile 

dintre el şi director nu se deterioraseră încă într-atîta, ori 

de cîte ori le ducea colegilor în servietă nişte roşii, ardei, 

ceva fructe pentru gustarea de la ora zece, Kenyér Pál 

zîmbea în doi peri : — Am impresia, chiaburule, c-ai fost 

pus la o cotă prea mică, de nu eşti în stare să consumi 

împreună cu familia tot ce produci. Pun prinsoare că faci 

şi pe precupeţul. — Chibzuind la toate astea, încetul cu 

încetul se înstăpîni în el convingerea că, în urma unor 

denunţuri calomnioase, ajunsese să fie pus pe lista chiaburilor, 

că o să i se ia casa şi cele cîteva răzoare ale grădiniţei 

de zarzavaturi, bucăţica de fîneaţă şi văcuţa, iar în vreme 

ce Emilia şi copiii, ajunşi de pripas, vor flămînzi aciuaţi 

în vreo odăiţă mizeră, el va fi dus la muncă forţată... Şi 

unde-i omul care să-i ţină partea cînd va fi la ananghie şi 

asupra lui va plana umbra bănuielii ?... Cîtă compasiune ar 

avea semenii, cînd e vorba de primejdie, sînt atît de fericiţi 

dacă-şi pot salva pielea că, în lumina orbitoare a acestei 

fericiri, nici nu mai observă năpăstuirea celor nevinovaţi... 

La două săptămîni după vizita recenzorului de animale, 

într-o după amiază tîrzie o ducea cu maşina pe Emilia la 

ginecologie, pentru controlul periodic, îi însoţeau puştii, 

Csaba şi Ákos ; era o zi mohorîtă, jilavă, ceţoasă, la volan 

Pénzes simţea de parcă negurile năpădite pe dealuri atîrnau 

şi deasupra şoselei în chip de zdrenţe puturoase ; după 

323

cîţiva kilometri pomi iar ploaia, în lumina fazei lungi a 

farurilor se putea vedea că din bazinul de decantare al abatajului 

de minereu de fier zeama cleioasă ca borhotul s-a 

scurs şi s-a prelins pe asfaltul drumului. Ar trebui să 

vînd vreo zece familii de albine, poate că atunci n-ar fi 

atît de bătător la ochi că ţin gospodărie ! îşi zise el din nou, 

sucind cînd şi cînd volanul la dreapta, ca să ocolească 

mîlul mîzgos, iar Emilia, chinuită, s-ar zice, de presentimente 

negre, de data asta îl povăţuia întruna : — Nu mergi prea 

repede, Laci ? — Vezi că-i un car cu boi în faţă ... Auzind-o 

pe mama lor, băieţii prinseră şi ei curaj, îşi avertizau tatăl 

de orice mişcare pe şosea, de fiece semn de circulaţie, iar 

Pénzes deveni din ce în ce mai iritat. — Ar trebui să las 

totul baltă şi să mă mut la oraş, dacă a ajuns să fie atît 

de primejdioasă creşterea animalelor şi cultivarea zarzavatului 

! căută el să-şi abată focul revoltei asupra domeniului 

în care ciudatele năluci izvodite de teama sa se înmulţeau 

de la ceas la ceas. Între timp devie iar la dreapta, intră cu 

două roţi pe acostament şi, la un moment dat, auzi un 

zgomot ca de explozie ; maşina se lăsă într-o rînă. Pénzes 

abia reuşi să sucească volanul în direcţie opusă ; judecînd 

după puternica detunătură, ştia de-acum că s-a spart camera. 

Ieşi din maşină în ploaia torenţială, în dezolanta şi împuţita 

jilăveală de afară, străbătută în răstimpuri de lumini supărător 

de puternice, iar cînd îşi dădu seama că n-are roată 

de rezervă, ci doar o cameră peticită şi răspeticită, îl 

copleşi o exasperare bolnăvicioasă : 

— Daţi-vă jos ! urlă el. Hai, daţi-vă jos, repede !... Voi 

sînteţi de vină pentru toate belelele ! Mă mir că nu m-aţi 

băgat în primul pom de pe marginea drumului !... 

Cei doi copii tăceau speriaţi ; nu le venea să creadă că 

tatăl lor, care pînă acum se jucase cu ei, îi dezmierda cu 

vorba şi nu admitea nici între ei, puştii, purtări brutale şi 

nedreptăţire, care îi învăţase mereu că omul trebuie să 

pună orînduială mai întîi şi-ntîi în sine însuşi, şi-atunci va 

fi şi în lume orînduială mai mare, acum, nitam-nisam, începe 

să răcnească, îi împroaşcă cu cuvinte tari şi vrea să-i alunge 

din maşină. Simţeau ei de la o vreme încoace că s-a petrecut 

ceva cu el, cîteodată zîmbea cam ciudat, începea să clatine 

fără vreun motiv vizibil din cap, ba l-au văzut parcă şi 

324

vorbind de unul singur şi ameninţînd din cînd în cînd pe 

cineva. Cuprinşi de milă şi uimire, nici nu erau în stare 

să articuleze vreun cuvînt, dar cînd Ákos văzu că maică-sa 

iese în ploaie şi se porneşte pe plîns, scoase speriat un ţipăt 

şi se grăbi să iasă după ea. 

— Tot ce mai lipseşte-i să-ncepeţi acum să-mi bociţi ! 

spuse Pénzes îndreptîndu-se spre spatele maşinii ca să scoată 

din portbagaj cricul şi cheia ; de-acum însă era şi el speriat, 

i se făcuse şi ruşine din pricina neaşteptatei crize de nervi, 

începu dar să izbească cu piciorul în cauciucul roţii, ca să 

vadă toţi trei că adineaori îşi pierduse cumpătul din cauza 

situaţiei disperate, a ciubărului de borhot în care s-a prăvălit 

pînă-n gît, cu maşină cu tot... 

După întîmplarea alarmantă, atît Emilia cît şi copiii, 

temători, se fereau din calea lui prin casă şi îi urmăreau 

fiecare mişcare ; femeia nu intrase la cine ştie ce gînduri 

cînd găsise satîrul în pat, ce-i drept, avusese ea nişte presimţiri 

în vreme ce-l spăla şi îl punea îndărăt în sertarul mesei din 

bucătărie, dar explicaţiile lui László o liniştiseră totuşi, 

crezuse povestea cu cîinele care îi stricase noaptea şi în care 

se pregătise să dea cu toporişca, însă, după scena petrecută 

pe şosea, întrezări o legătură între prezenţa armei aceleia 

în aşternut şi purtarea bărbatului în vremea din urmă, ceea 

ce avu darul s-o umple de nelinişte ; de pe o zi pe alta, 

simţi că băieţii nu se mai află în siguranţă şi începu să se 

roage de omul dezechilibrat să-i dea ascultare şi să se 

interneze pentru cîteva săptămîni la neurologie, unde va fi 

tratat şi se va putea odihni după anii lungi de corvoadă. 

Pénzes se temea de-acum şi de sine însuşi, la vorbele Emiliei 

se mulţumea să răspundă printr-o tăcere îndărătnică, ca 

şi cînd nici nu i-ar sta mintea acolo, ci la lucruri mult mai 

depărtate, dar, de un timp încoace, exasperatele rugăminţile 

femeii, de îndemnurile drăgăstoase şi de văicăreală, se repezea 

adeseori, din răzbunare, în faţa oglinzii şi se cerceta în 

ea schimonosindu-sc. 

— Da’ ce-ai păţit, tovarăşe director adjunct ? se prostea 

el cu glas subţire, imitîndu-l pe director ; se mîngîia pe 

obraz făcînd pe măscăriciul şi se mlădia cochet din mijloc. 

— Arăţi jalnic, ai auzit ?... Pur şi simplu jal-nic !... Trebuie 

să te tratezi cît mai degrabă !... Ai ajuns şi pentru familia 

325

ta o povară, nu vezi că le provoci silă şi că încearcă să 

scape de tine ? !... Ce-i mai fi aşteptînd ?... De ce nu-ţi 

pregăteşti odată funia săpunită ? !... 

Tot în acele zile, pe cînd umbla prin dulapul cu uşi 

de sticlă aflat în biroul său, în care totdeauna era ordine, 

i se păru că descoperă urma unei mîini străine, cineva îi 

răvăşise cărţile şi însemnările, de parcă ar fi căutat ceva : 

dar ce să fi căutat oare ?... Neliniştit, pînă la prînz făcu 

întruna presupuneri peste presupuneri ; cheie la dulap în 

afară de el n-avea decît directorul. Înainte de a încuia ușa 

dulapului, ajunse cît pe ce să se convingă pe sine că exagerase, 

că i se năzărise, pesemne că el singur, în graba-i 

nervoasă, răscolise cîteva volume şi uitase apoi, îşi zicea, 

dar deodată îl străfulgeră un gînd : în dulap, printre dosare 

se află subiectele de examen, pe care le alcătuiseră de curînd 

împreună !... Îşi îmbrăcase deja paltonul, dar acum se dezbrăcă 

iute, deschise din nou uşa dulapului, scoase subiectele, 

le confruntă cu cuvintele-titlu numerotate din caietul său 

de lucru, şi, din ce în ce mai stupefiat, constată că o bună 

parte din ele fuseseră furate... Se aşeză la masa de scris, 

tăie fîşii-fîşii cîteva coli de hîrtie şi, cu muncă trudnică, 

alcătui şi puse la loc subiectele care lipseau ; pînă termină, 

se făcu seară tîrzie. În indignarea sa, se consolă mai apoi 

încercînd sa-şi imagineze deruta ciudată în care se va afla 

elevul „ajutat” pe bază de mită ori de pilă, împreună cu 

sprijinitorii săi, cînd îi va fi dat să constate că subiectul 

pe care-l tocise în preajma examenului a fost tras de un 

alt coleg al său şi, pe deasupra, înaintea lui, astfel că va 

fi nevoit ori să răspundă din subiectul care i-a căzut în 

realitate, ori să dea potlogăria în vileag ; în orice caz, 

îşi propuse să anunţe din timp inspectoratul învăţămîntului 

şi să cheme pe cineva să asiste la examen ca martor... 

Însă, dintr-o dată, începură să-l cotropească fiori de 

spaimă : ce se va întîmpla dacă, tocmai în perioada examenelor, 

se vor dispensa de serviciile sale ? sau dacă va fi 

ales într-o altă comisie de examen ? ori dacă-l vor trimite 

la ţară, dacă-i vor da de înţeles pur şi simplu că sentinţele 

sale nu sînt concludente, avînd în vedere deteriorarea mereu 

mai vizibilă a nervilor săi, la care atît directorul cît şi 

326

pedagogul făceau aluzii din ce în ce mai insistent ? Pe zi 

ce trecea, i se întărea convingerea că era neputincios, fiindcă 

toată lumea s-a coalizat împotriva lui. Nopţile îl treceau 

sudorile şi delira, iar odată, intrînd în casă din curtea pustie 

luminată de razele lunii, începu să se plîngă cu voce tare 

că afară ninge cu fulgi mari şi că va trebui să se scoale 

de cum se crapă de ziuă, ca să măture zăpada... 

Emilia era din ce în ce mai deznădăjduită văzînd că 

starea soţului ei se agrava, spaimele lui se înteţeau, obsesiile 

stranii şi nălucirile i se înmulţeau cu trecerea timpului ; 

femeia era cu atît mai îngrijorată cu cît Pénzes László 

nu-i povestise nimic din cele ce se petrecuseră la şcoală, 

motivele gravei sale tulburări psihice. Dar de spus nu mai 

îndrăznea să-i spună nimic de cînd László, maimuţărindu-se 

în oglindă, jucase rolul acela isteric şi o acuzase că s-a 

dat de partea directorului şi că a ajuns şi pentru ea o 

povară, ca şi pentru neofitul ăla. 

Într-o dimineaţă directorul trimise după Káló, îi făcu 

semn să ia loc şi se preumblă apoi o vreme posac şi tăcut 

pe lîngă el. 

— În săptămînile din urmă n-ai prea venit să-mi prezinţi 

raportul... Ia spune, cu ce te-ocupi acum ?... 

— Mă-nsor, to’aşe director, spuse Káló îmbujorîndu-se 

la faţă şi zîmbi. Nu-i bine ca omul să trăiască de-unul 

singur... 

— Nu e bine, zici ? îl iscodi Kenyér Pál bănuitor şi în 

sinea lui îşi zise : a ajuns şi dobitocul ăsta să-mi vină cu 

citate din Biblie, ca Pénzes !... Nu cumva îndrăzneşte să 

facă aluzie la mine ?... 

Şi, după ce cugetă vreme de-o clipă la ciudăţenia vieţii 

sale solitare, întrebă : 

— Şi cu cine te însori, dacă-mi dai voie să te întreb ?... 

Ai dat peste vreo femeie cu bani, te pomeneşti... 

— Dimpotrivă, to’aşe director, zise pedagogul arătîndu-şi 

dinţii lucitori de metal. Am pus ochii pe-o fată de 

condiţie cît se poate de modestă, dar de încredere... Poate o 

ştiţi, că doar lucrează la bucătăria Casei Profesorilor... 

— Aşa deci, dumitale ţi-au căzut cu tronc porţiile 

duble ?... Ei, tovarăşe Káló, tovarăşe Káló ! Directorul clătină 

din cap a reprobare ironică, ca să nu se arate cîtuşi 

327

de puţin mişcat la vestea acestei însoţiri bizare şi pentru 

a-şi semnala în continuare superioritatea. Ia te uită, cine 

şi-ar fi închipuit că eşti atît de calculat!... 

— Păi, n-am ce zice, Lenuţa m-a omenit întotdeauna, 

dar nu-i vorba numai de asta... Mai are nevoie omu’ de 

cîte o cămaşă călcată, de-o izmană acolo, carevasăzică... 

Şi-apoi, ce mi-am zis eu : doar n-o să-mi înnegresc acum 

dosarul de la cadre prin cine ştie ce căsătorie mic-burgheză... 

Trebuie să iau pe-una care vine de jos, ca şi mine !... Un 

element neaoş, de origine sănătoasă, muncitorească... 

Şi, rostind aceste cuvinte, începu să se zvîrcolească în 

fotoliul de piele scuturat de hohote de rîs, cu aerul că şi-a 

jucat în sfîrşit cartea cea mare, prin care şi-a cîştigat de 

acum înainte încrederea şi mai deplină a directorului. Dar 

Kenyér îl privi dezgustat, pedagogul era primul om, după 

Pénzes, de care ar fi vrut să se descotorosească cît mai 

repede. 

— Treaba dumitale cu cine te-nsori, zise el în cele din 

urmă ; dădu din mînă a lehamite şi îşi întoarse privirea. 

Aş vrea doar să-ţi atrag atenţia asupra faptului că, de cînd 

flirtezi cu fetele de pe la bucătărie, ţi-ai cam neglijat sarcina 

pe care ţi-am încredinţat-o... Şi în loc să trag vreun 

folos de pe urma activităţii dumitale, intru pîn’ la urmă 

în vreo belea !... 

Káló încremeni în fotoliu şi clipi ofensat, de parcă i 

s-ar fi turnat în cap pe neaşteptate o găleată de apă rece ; 

directorul merse la uşă, o încuie pe dinăuntru cu cheia şi 

spuse cu glas înăbuşit : 

— Ştii, Káló, că directorul adjunct a descoperit mişmaşul 

şi a înlocuit imediat subiectele de examen sustrase ?... Acum 

degeaba te zgîieşti la mine, că asta e situaţia... Deşi eu te-am 

avertizat să pui toate lucrurile la loc aşa cum le-ai găsit... 

Dar probabil că dumneata ardeai de nerăbdare să pleci la 

întîlnire, şi te-ai grăbit... 

Îl lăsă pe pedagog să sufere niţel, să se muncească, cu 

gîndul la neglijenţele pe care le-a comis, apoi îi făcu semn 

să se apropie de masă, se aşeză în faţa lui şi îl ţintui cu 

privirea. 

— Eh, n-au ieşit chiar toate aşa cum le-am prevăzut, dar 

putem afirma totuşi că terenul a fost pregătit... Acum, 

la atac !... E clar că mania contrazicerii, grandomania şi 

328

teama născută de bănuieli l-au împins pe Pénzes într-o adevărată 

criză sufletească, a sosit aşadar timpul să-i asigurăm 

un concediu de boală pe termen nelimitat... Deci, vom 

redacta un raport aşa cum scrie la carte, iar eu mă voi 

îngriji să ajunga acolo unde trebuie... 

Îl privea neabătut pe pedagog. 

— Principalele mele capete de acuzare sînt următoarele : 

a numit etica marxist-leninistă a raportului faţă de femeie 

litanie adormitoare ; a instigat împotriva educaţiei tineretului 

în spirit comunist şi a propagat ideea destructivă a liberalismului 

moral ; a spus despre materialismul dialectic că 

e o tîrfă cu care oricine se poate destrăbăla după bunul său 

plac etc. etc. Noroc că mi le-am notat pe cele mai importante... 

Iar, din însemnările dumitale, cea mai mare pondere 

o are aceea cu „idealul socialismului e măreţ, dar nu toţi 

promotorii săi sînt nişte titani”, precum şi declaraţia prin 

care caută să dovedească superioritatea societăţii capitaliste, 

ţinîndu-le elevilor prelegeri despre nivelul de trai al suedezilor... 

De-acum, urmăreşte-i fiecare mişcare, ţine-te scai de 

el, urmează-l ca o umbră... Metoda asta are un deosebit efect 

psihologic... Iar acum poţi pleca, Káló, şi, te-nsori, nu 

te-nsori, caută să fii la înălţimea situaţiei, ai priceput ?... 

După un timp directorul adjunct Pénzes László începu 

să fie convocat zilnic la comitetul orăşenesc. Trebuia să se 

prezinte la tovarăşul Bunácsi, care îi spuse chiar de la bun 

început că a primit de la inspectoratul învăţămîntului un 

dosar conţinînd lucruri din cale-afară de întristătoare ; el, 

tovarăşul Bunácsi, ar fi cel dintîi care ar dori să se ajungă 

la concluzia că nu toate acuzaţiile sînt întemeiate, doar 

ştie că tovarăşul Pénzes a muncit, a activat din răsputeri, 

neprecupeţindu-şi uneori nici sănătatea ; dar, pe de altă 

parte, mai ştie din experienţă că oamenii de felul său fac 

cîteodată afirmaţii dintre cele mai primejdioase ; nu prea-şi 

păzesc gura, fără să-şi dea seama că, prin declaraţiile lor 

nechibzuite, ce reflectă rămăşiţe ale vechii mentalităţi, ajung 

să submineze securitatea statului. Tocmai de aceea l-a 

convocat aici pe tovarăşul director adjunct, ca să încerce 

să lămurească împreună cu el cazul, înainte de a preda 

dosarul celor în drept... 

329

— Şi, ceea ce e mai întristător în toată chestiunea, spuse 

el cu regret sincer în glas, afirmaţiile dumneavoastră au 

fost auzite chiar de mai multe persoane în acelaşi timp ; 

s-a notat aici despre fiecare declaraţie în parte, cînd, unde 

şi în ce împrejurări anume a fost făcută ; pare aşadar exclus 

să avem de-a face în cazul acesta cu incriminări nefondate, 

cu o acţiune de subminare întreprinsă de inamic ; e cu atît 

mai puţin verosimil cu cît în rîndul martorilor se numără 

şi cîteva persoane care se bucură de stima generală, oameni 

faţă de care comitetul orăşenesc nutreşte o deosebită încredere 

şi nu are nici un temei să pună la îndoială adevărul 

mărturiei lor... Uite, bunăoară, tovarăşe Pénzes, declaraţia 

dumneavoastră potrivit căreia idealul socialismului e măreţ, 

dar nu toţi promotorii săi sînt nişte titani... Hai, spuneţi-mi 

deschis, concret, la cine anume v-aţi referit ?... 

— Bine, dar... spuse Pénzes uluit. Mie nici măcar nu 

mi-a trecut prin cap una ca asta... Voiam să spun doar că, 

din păcate, de la moartea lui Lenin încoace s-au născut mult 

prea puţine personalităţi de prim rang care să fi dezvoltat 

în continuare marxismul în mod creator... La fel ca şi 

atunci cînd am luat poziţie în apărarea purităţii şi consecvenţei 

gîndirii şi am protestat împotriva tendinţei ca dialectica 

să fie interpretată arbitrar, după bunul gust, plac 

ori interes personal al oricui, am spus, dimpotrivă, ca dialectica 

nu este o tîrfă... 

Bunácsi ar fi vrut să-i dea crezare, dar n-o putea face ; 

pe masă, în faţa lui, se afla dosarul plin cu mărturii zdrobitoare, 

timpul îl zorea şi el, în anticameră oameni cu cele 

mai diverse necazuri aşteptau cu zecile să intre. În cele 

din urmă spuse : 

— Mai gîndiţi-vă, tovarăşe Pénzes, eu vă sfătuiesc să 

recunoaşteţi măcar o parte dintre acuzaţii ; dacă veţi da 

dovadă de spirit autocritic, am să vă ajut şi eu cît îmi 

stă în puteri... Poate voi izbuti să obţin ca să nu vă pierdeţi 

catedra... 

Şi curînd l-au convocat din nou, apoi îl chemară de cîte 

trei-patru ori pe săptămînă, cînd dimineaţa, cînd în orele 

după-amiezei, cînd seara ; nu-şi mai putea ţine nici cursurile 

conform orarului, iar oriunde se ducea, era de ajuns să se 

oprească locului şi să se uite primprejur ca să-l zărească 

330

negreşit pe Káló pedagogul clefăind întruna miezul nucilor 

pe care le zdrobea în căuşul palmelor. L-am mirosit eu demult 

că mă urmăreşte ! îşi zise Pénzes. Dar ce semnificaţie să 

aibă oare nucile astea zdrobite ?... Că, de însemnat, înseamnă 

ele ceva, nici nu mai încape îndoială ! O lua pe străzi lăturalnice, 

sărea în umbra porţilor, căuta să-şi piardă urma 

în vălmăşagul trecătorilor ; dar în zadar, cînd să iasă din 

mulţime, omul acela era iarăşi în preajma lui şi, zărindu-l 

din nou, o lua cîteodată la fugă pe străzi... 

Într-o seară deprimantă, pe cînd se întorcea din nou de 

la tovarăşul Bunácsi, tăindu-şi drumul prin strada Morii de 

apă unde pe un loc viran se instalase un carusel, îşi propuse 

ca la următoarea discuţie să recunoască totul, să ia asupră-şi 

orice învinuire, cît ar fi ea de grea, numai să se isprăvească 

odată cu tracasarea asta, căreia i-e de preferat pînă şi 

pierderea catedrei şi soarta de agricultor. Gîndul acesta îl 

mai linişti oarecum, dar cînd se opri ca să-şi scoată batista, 

îl zări peste drum pe Káló ; stătea lîngă parapetul spoit în 

alb al ulucului morii şi, cu pumnii aduşi ca de obicei în 

dreptul pieptului, zdrobea nuci, iar lui Pénzes i se păru că 

pedagogul nu-l pierde nici o clipă din priviri. 

Acum ştiu ce înseamnă gestul acesta, îl cotropi groaza. 

Ticălosul, vrea să-mi dea de înţeles că, orice aş face, oricît 

m-aş apăra, pînă la urmă, el, împreună cu directorul, tot 

îmi vor sfărîma ţeasta ! 

Şi începu să se retragă de-a-ndăratelea, se dădea pas cu 

pas înapoi, în fumăraia de friptură străbătută de ţipetele 

stridente ale trompetei care îmbiau la distracţii publicul 

puţin numeros. Retrăgîndu-se, simţi dintr-o dată că-şi pierde 

echilibrul şi cade într-unul din scaunele caruselului, care porni 

să se balanseze cu el, nici nu mai apucă să sară în picioare, 

ajutorul manipulantului îi încopcie pe dată lanţul în 

dreptul pîntecului şi se şi înălţă numaidecît în aer, începu 

să zboare în văzduh, se rotea de-acum deasupra chioşcului 

de ziare şi al cortului în care sfîrîiau fripturile, deasupra 

firului lucitor al apei morii şi al barăcii de tir, deasupra 

rigolelor, a acoperişurilor şi a coşurilor, deasupra oamenilor, 

deasupra tihnei, deasupra vieţii, zbura în gol, în vidul cel 

cumplit... Îşi duse deodată mîna la inimă, apoi capul îi căzu 

moale în piept, nu mai auzi nici strigătele celor de dedesubt, 

care cereau să fie oprit scrînciobul ăla drăcesc, fiindcă 

331

unui om i s-a făcut rău acolo sus... Cînd îl desfăcură din 

legături şi îl scoaseră din scaun, nu mai avea viaţă în el... 

Murise în urma unui atac de cord, iar pentru orăşeni rămase 

pe veci un mister motivul care-l făcuse pe acest om serios, 

chibzuit, care se bucura de stima tuturor, să se urce într-un 

carusel. 

În noaptea aceea Kenyér Pál se încuie în camera sa, 

aprinse lumînări, apoi scoase dintr-un sertăraş Biblia prăfuită 

pe care o dosea de ani de zile şi o deschise ; dar, înainte 

de asta, se rugă : 

— O, Doamne, iartă-i păcatele şi milostiveşte-te de 

mine, om slab, care, din calcul, mi-am întors pentru o 

vreme privirea de la tine ! spuse el cu ochii închişi, împreunîndu-şi 

mînile în rugăciune. 

Şi în clipa aceea auzi cocoşul, ţipătul său strident, ca 

de sirenă, cînta poate pentru a trei sute treizeci şi treia 

oară, aşa cum îi prorocise celălalt, cel hărăzit la mai mult, 

cel adevărat, că-şi va renega la sorocul împlinit şi noul 

ideal, în numele căruia se înveşmîntase cu mantia însîngerată 

a inchiziţiei...

Miraculoasa scriere de pe zid 

Stabilimentul ospiciului, aflat la marginea oraşului, servise 

pe vremea primului război mondial drept spital militar, 

după aceea a fost folosit pentru găzduirea bolnavilor contagioşi. 

Clădirile sale fără etaje au acoperişurile teşite ca 

hambarele, iar zidurile presărate de pete, urmele tencuielii 

coşcovite. Direcţiunea spitalului s-a instalat aici doar în 

mod provizoriu — în zona păduroasă din partea de nord-vest 

a oraşului a fost deja trasat locul viitorului institut psihiatric 

bazat pe terapia prin muncă —, tocmai de aceea se 

zgîrceşte să cheltuiască bani pentru înlocuirea conductelor 

de apă, a instalaţiei electrice ori a încălzirii centrale, aflate 

toate într-o stare de plîns. Personalul auxiliar ştie că lucrează 

în condiţii chiar mai grele decît cel de la secţia 

izolaţilor, aşezată în deal, lîngă grădina cimitirului, iar infirmierele, 

paznicii, grădinarii şi fetele de la bucătărie, cunoscînd 

această situaţie, îşi cam iau nasul la purtare ; unul 

zbiară la bolnavi şi îi îmbrînceşte în piept, altul strecoară 

băutură în spital şi o vinde bolnavilor la preţ întreit, al 

treilea îşi vîră mîinile pînă la coate în stocul de alimente 

ori îşi încropeşte un depozit particular de medicamente din 

doctoriile şterpelite, nedistribuite, iar dacă vreun internat 

îndrăzneşte să se răzvrătească, îl ameninţă că-l trimite la 

Borşa, la furioşi. 

Cînd sună cineva la intrare, durează mult şi bine pînă 

portarul Vasilca se arată vederii cu faţa scăldată într-o 

lumină roşiatică, de parcă ar veni din preajma cuptoarelor 

de cărămidărie, deşi, mai mult ca sigur că s-a beţivit cu 

şligoviţă, pitulat împreună cu grădinarul în umbrarul de 

ficuşi şi palmieri pitici. Locuieşte într-un sat de cîmpie din 

apropiere, dar de cînd şi-a pus în cap să se însoare cu 

vreo domnişoară dintre cele internate, o „tovarăşă” de treabă, 

care are bani la ciorap, un „caz mai uşor”, căreia îi va 

trece „bolunzeala” cît ai zice peşte alături de el, de atunci 

nu prea se mai duce acasă, ci e-n stare să şadă seri întregi, 

pînă la miezul nopţii, pe banca din curtea spitalului, mor- 

333

măind şi bombănind cîte unei femei. Dacă pe poartă intră 

un bărbat, îi vine fuga în întîmpinare un băieţel cam la 

vreo şapte-opt ani : de sub cămaşă i se iţeşte burta puhavă, 

mişcă din fund ca o raţă ieşită din baltă, internaţii i-au 

poreclit, nu se ştie de ce, Truman ; îl arată pe străin cu 

degeţelele sale murdare şi faţa i se încreţeşte toată a fericire 

în vreme ce repetă în neştire : — Taica, a venit 

taica ! — iar portarul, considerînd că printre atribuţiile 

sale se numără şi aceea de a-şi cere scuze, în numele stabilimentului, 

pentru vorbele acestea fără noimă, zvîrle cu 

şapca după el : — Unde vezi tu pe tac-tu ?... Tu nici n-oi 

fi avut tată ! Truman se retrage dezamăgit, dar numai pentru 

un răstimp, căci în curînd se repede iar asupra vizitatorului 

şi-i pretinde pîine, deşi din buzunarul său se ivesc 

capete de cornuri şi coltucuri de franzelă. 

Bolnavii, care umblă de colo-colo sau zăcăresc pe bancă, 

poartă halate vineţii, decolorate de spălat, spatele fiecărui 

halat, exact în acelaşi loc, e sluţit de cîte o arsură rotundă, 

mare cam cît o lipie. Mulţi dintre vizitatori nu pricep care 

să fie cauza acestor pîrlituri, după cum nici Bárány nu 

înţelesese, atunci cînd a ieşit pentru întîia oară din salon în 

curte şi a simţit că mădularele-i bicisnice se înalţă parcă 

în aer dimpreună cu pijamaua sa prea largă, umflată de 

adierea vîntului. Nici nu mai ştia dacă-i de pe această 

lume ori a nimerit pe-un alt corp ceresc, unde va ii adus 

în faţa judecăţii, şi rămase din cale-afară de uimit la 

vederea ciudatului semn purtat pe spate de bolnavi — urma 

sobei încinse de care se sprijină ei în lunile de iarnă. 

— Iată pecetluiţii din Apocalipsa lui Ioan ! gîngăvi 

Bárány cu gura surpată, ştirbă. O sută patru zeci şi patru 

de mii de pecetluiţi, din toate seminţiile fiilor lui Israel !... 

Şi patru îngeri suie dinspre soare-răsare, care au pecetea 

Dumnezeului celui viu şi cărora le-a fost dat să vatăme 

pămîntul şi marea... 

Iar cînd Vasilca deschise poarta pentru primirea unui 

grup de studenţi de la medicină, pe ceasornicar îl prinse 

teama că printre tinerii necunoscuţi se află ascuns şi Mártonka, 

venit cu gînd să-l omoare, aşa că şontîcăi anevoie 

îndărăt în salon. Dar mai tîrziu apăru din nou, se uita pe 

furiş prin uşa de pe culoar la „pecetluiţii” care, aduşi de 

spate şi trudiţi, îşi urmau drumul, ca şi cînd pe ei nu i-ar 

334

mai alina nici măcar stigmatul izbăvirii ; doar Péntek János, 

flăcăul de la ţară, călca băţos, de parcă de la paricid încoace 

ar fi fost osîndit să umble în cerc de dimineaţa pînă seara 

şi să susţină pe obrazu-i amorţit povara boltei cereşti : dintr-o 

ceartă, l-a pălit pe bătrîn cu sapa, de l-a lăsat lat 

pe cîmp... 

Cît ar fi fost curtea de pustie uneori, pe alee se arată 

întotdeauna o pereche bizară : bucălatul Daniló Dani, cel 

cu umblet de urs, îmbrăcat în trening şi tenişi, împreună 

cu ciolănosul şi costelivul Tilinka, care, în izmene lungi şi cu 

beretă ruptă de marinar pe cap, îşi tîrîie anevoie bocancii 

fără şireturi. Merg mereu întins, zorind spre o ţintă neştiută, 

dar se trîntesc pe prima bancă întîlnită în cale şi şed o 

vreme fără să scoată o vorbă ; în timpul acesta Tilinka 

aruncă priviri îngrijate spre Dani ori îi aranjează treningul 

pe trup ; dar pe chipul bucălat al acestuia se întrezăreşte 

şi în astfel de momente doar lumina egală a placidităţii, ca 

şi cînd creierul i s-ar fi uscat precum miezul nucii în învelişul 

sau dur, iar în vidul arid din interior ar continua să 

mai funcţioneze doar un mic mecanism, care se declanşează 

din cînd în cînd şi îl face să spună alternativ : — Mi-e 

foame ! Mi-e sete !... 

Ceilalţi s-au deprins deja să-i vadă împreună pornind 

pe neaşteptate, gonind şi adăstînd apoi din nou toropiţi pe 

bancă, doar Maszelka György, conservatoristul cu studiile 

întrerupte, îi priveşte bănuitor şi cîteodată mîniat, i se pare 

că alergătura asta îi primejduieşte opera, siguranţa şi tihna 

la care aspiră, căci el fortifică băncile şubrede cu proptele 

din beţişoare, locurile din curte pe care le suspectează a fi 

mlăştinoase le hotărniceşte cu pietricele, iar în răstimpuri se 

repede la stativul betonat pe care se bat covoarele şi începe 

să zgîlţîie drugii de fier, ca să atragă atenţia bolnavilor 

care se plimbă de colo-colo şi asupra stabilităţii relative a 

construcţiei. Mai nou, a înălţat în faţa salonului o piramidă 

din cărămizi, deşeuri de scînduri şi tot felul de alte ciurucuri, 

care, chipurile, va dăinui peste milenii ; dar, cu toate 

că e încredinţat de aceasta, stă cîtă-i ziua de lungă cinchit 

lîngă edificiul său ciudat şi inform şi urmăreşte paşii celor 

care trec prin preajmă, ca să nu-i dărîme cumva pietrele din 

piramidă. Părul său tuns scurt străluceşte nins, ca praful 

de sticlă, pielea obrazului i s-a zbicit pe trăsăturile veşnic 

335

încordate, dar, dindărătul suspiciunii, din privirea sa răzbate 

uneori şi cîte un crîmpei de raţiune, în vreme ce citează 

din biografiile cu iz de lexicon ale marilor compozitori : 

— Cele do-două oratorii ale bătrînului Haydn, Creaţiunea 

şi Anotimpurile, revin cu pu-pură candoare la frumuseţile 

inepu-pu-puizabile ale naturii... Totodată, Ludwig 

van Beethoven este eroul is-is-istoriei muzicii... 

Peste drum de dispensarul medical o rodie cu frunze 

pale îşi aşterne umbra asupra unei laviţe pe care, în pijamaua 

sa cu dungi albastre, stă ghemuit şi fumează de dimineaţa 

pînă seara Kölönthe, ziaristul decrepit în vîrstă de vreo 

cincizeci de ani. Fusese redactor al ziarului raional „Graiul 

Nou” din Abrud şi, cu toate că, din cauza hipertensiunii, 

medicii îi interziseseră să depună o activitate intensă, nu 

reuşea să ajungă niciodată acasă înainte de miezul nopţii, 

după ce rotativa intrase deja în funcţiune. Bătea comunele 

şi zonele miniere, făcea agitaţie prin articole de fond şi în 

reportaje pentru sporirea producţiei în exploatarea forestieră 

şi în extracţia de minereu, înfiera oierii ajunşi pe listele 

de chiaburi care îşi devoraseră ori îşi otrăviseră turmele 

ca să scape de cotele exagerate pe care ar fi trebuit să le 

predea statului ; fuma cîte trei-patru pachete de Naţionale 

pe zi, în munţi se nărăvise la ţuica de prune, pînă cînd 

într-o zi i s-a făcut rău : un cheag de sînge s-a oprit în 

vasele cerebrale şi, pe lîngă paralizia parţială a căilor nervoase 

motorii, s-a instalat şi o scleroză ce evolua rapid. De 

cînd a ajuns aici, coseşte parcă din picioare în timp ce 

păşeşte, iar raţiunea i se uzează pe zi ce trece mai mult, 

însă el nu-şi mai dă seama de toate astea : de-acum, îl 

îmbucură pînă şi prînzul ori cina pe care le aşteaptă ore 

în şir, precum şi ţigările pe care le poate fuma aprinzîndu-le 

una de la aha. Se ridică de pe băncuţă numai cînd vede 

apropiindu-se vreun străin care vine din oraş, îi face emoţionat 

semne din mînă : — Ce mai faceţi, ce mai faceţi ?... 

La sfîrşitul săptămînii mă ia şi pe mine mămica acasă ! 

Dar femeia căreia i se înmînează pensia de boală a lui 

Kölönthe s-a încurcat cu un şofer şi nu mai dă pe-aici cu 

lunile... 

Dimineţile, primul care i se alătură pe bancă e Pagonyi 

Zoli, tînărul agronom cu părul roşcat, stă să fumeze o 

ţigară împreună cu redactorul alienat. Vine întotdeauna cam 

336

adus de spate, chipul, dogorindu-i de o febră interioară, e 

aproape la fel de învăpăiat ca şi roşeaţa părului său, sub 

pielea obrazului i se întrevăd urme vineţii şi scorţoase de 

pecingine. Se beţivise doi ani de zile la Sarmaş, unde a fost 

repartizat, umbla încălţat în cizme de cauciuc şi trecea chiar 

şi o săptămînă pînă se îndura să se bărbierească ; suduia 

oamenii, se culca beat mort în groapa de siloz, o lăsă grea 

pe una dintre învăţătoare şi o părăsi, se întoarse apoi la 

oraş ; era în delirium tremens cînd îl aduseră aici, tremura 

din tot trupul şi se plîngea că un monstru alb cu cap enorm 

şi rotund de păpuşă dar cu ochi arzători îi striveşte pieptul 

cu genunchii ; o dată sau de două ori pe săptămînă e lăsat 

afară, de fiecare dată suge la ţuică pînă nu mai ştie de el, 

dar se întoarce întotdeauna luni dimineaţa, ferindu-se să 

comită vreo abatere înainte de a primi decizia de pensionare, 

care îl va îndreptăţi la jumătate de salariu... 

— Ştii ce îndrugă Bárány, bigotul ăsta ţăcănit ? i se 

adresează el redactorului. Se căinează întruna, cică l-a pierdut 

pe Dumnezeu ; deşi, pare-se că Dumnezeu l-a pierdut 

pe el, pe cînd se întorcea pe două cărări spre casă pe 

Calea Laptelui... Ce zici de asta ?... Sînt spiritual, nu glumă, 

ai ?... Ehehei, tăticule, de înnegrit hîrtia poate orişicine, dar 

să te fi văzut la Sarmaş ; Sarmaş e Sarmaş ! *... 

Kölönthe îl ascultă cu un zîmbet tont pe faţă şi trage 

din ce în ce mai des din ţigară ; în cele din urmă agronomul 

dă din mînă decepţionat şi mîniat. 

— Parcă vorbesc cu pereţii !... Stai aici şi tai frunză 

la cîini, şi-n vremea asta pe „mămica” o regulează altcineva ! 

Patul de fier al lui Bárány se află în salonul 9, lîngă 

perete. După cumplita întîmplare fusese dus la urgenţă, 

de-acolo a ajuns la secţia de chirurgie, iar mai tîrziu la 

ortopedie. Loviturile îi atinseseră splina şi ficatul, avea trei 

coaste rupte, mîna dreaptă a trebuit să-i fie pusă în ghips. 

Luni de zile l-au tot tăiat, i-au însăilat întruna trupul pe 

cale de a se destrăma, şi în răstimp nu avea pe nimeni pe 

lume care să-i fi dat măcar un pahar cu apă, să fi şezut 

vreme de jumătate de ceas la căpătîiul său, să-i fi adresat 

o vorbă bună. Cînd ieşi în sfîrşit din spitale, era deja psi- 

* Joc de cuvinte intraductibil : sár = noroi ; más = altceva 

(n. trad.). 

337

hopat de pe urma teribilelor suferinţe încercate, a zdruncinului 

sufletesc. Acum şade ziua-ntreagă pe marginea patului, 

şade şi clatină din cap, rîde fără noimă sorbind aerul prin 

borta rotundă şi neagră a gurii, ori, dosădit, îşi lasă picioarele 

să-i atîrne pe linoleumul de culoarea plămînului. 

În primele zile refuzase să mănînce, se temea că Mártonka 

i-a pus otravă în mîncare ; împins de foame, se îndură în 

cele din urmă şi se aşeză la rînd printre ceilalţi internaţi 

înşiruiţi în faţa sălii de mese, dar cînd se servi mîncarea, 

încercă să-şi schimbe farfuria cu aceea a unuia dintre comeseni, 

tentativă care îi aduse multe necazuri. Daniló Dani 

ori Tilinka îşi închipuiră că pe infirm îl ispitiseră porţiile 

lor mai mari, şi de aceea le smulgea farfuria din faţa nasului, 

săreau în picioare şi îl croiau pe atentator cu lingura în cap. 

După aceste dispute, supraveghetorii îi înmînau ceasornicarului 

lingura şi pîinea încă de la intrare şi îl aşezau la 

altă masă. Bárány se mulţumi să ridice din umeri şi să 

zîmbească, clătina din cap a îndoială, zicîndu-şi că ăştia 

vor cu tot dinadinsul să-l păcălească, scociora cu lingura 

în supă şi o tot turna îndărăt în farfurie pînă se răcea, iar 

chifla pe care o ascunsese în buzunar o sfărîmă în apă la 

robinetul din curte ; într-un rînd, cînd găsi o bucăţică de 

cărbune în coaja pîinii, şontîcăi triumfător jur-împrejur 

prin spital, încercînd să-i arate fiecărui medic că, iată, vechile 

sale bănuieli n-au fost lipsite de temei : — Ştiam eu 

ce ştiam !... Şi-acum uitaţi-vă, tovarăşe director : nu-i de 

ajuns că vor să mă otrăvească, dar îmi ascund în mîncare 

şi materiale dintr-astea de interceptare ! 

Cîteva zile mai tîrziu i-au şterpelit papucii, ceea ce îl 

tulbură din cale-afară, nici nu mai voia să iasă din salon, 

deşi migrarea enigmatică, înlocuirea ori dispariţia încălţărilor 

era la ordinea zilei în ospiciu. Alţi bolnavi aveau parte 

de alte belele ; cîteodată, în astfel de zile, întîmplările ciudate 

se ţineau lanţ : sora şefă l-a surprins pe Vasilca în vreme 

ce îi dădea lui Pagonyi Zoli o sticlă de rom învelită în 

hîrtie de ziar, Daniló Dani s-a năpustit asupra lui Tilinka, 

fidelul său însoţitor, şi a început să-l strîngă de beregată, iar 

ceva mai tîrziu îşi înfipse dinţii în braţul unei femei tinere 

şi frumoase care stătea în faţa dispensarului medical, fără 

să bănuiască ce o aşteaptă, Péntek János se aburcă pe gardul 

338

înalt de trei metri şi se aruncă în apa puţin adîncă a ulucului 

morii, trebuiră să-l pescuiască de acolo... 

În cugetul lui Bárány Lajos, realitatea se amesteca din ce 

în ce mai mult cu nălucirile, păşea de pe un tărîm pe 

celălalt de parcă ar fi circulat între camere fără uşi. Într-o 

după-amiază, cînd se întinsese pe pat şi, ostenit de numeroasele 

emoţii încercate, era cît pe-aci să aţipească, îl trezi 

unul dintre vecinii de cameră, un bulibaşă de pe lîngă 

Mediaş, a cărui barbă neagră împletită atîrna ciucuri-ciucuri, 

spunîndu-i să se ducă afară, fiindcă îl caută o cucoană. 

Bárány nu pricepea ce vor cu toţii de la el, de ce îi tot 

arată cu degetul spre curte, dar se sculă posac şi bănuitor şi 

trecu şontîc-şontîc prin salon. Ajuns afară, îşi duse mîna la 

obraz, lumina îl izbise pe neaşteptate în ochi, dar şi mai 

mare îi fu uimirea zărind-o pe femeia venită să-l viziteze. 

O cunoştea parcă de undeva şi totuşi îi părea străină, era 

îmbrăcată simplu, dar printre halatele pîrlite şi zidurile 

coşcove ţinuta ei avea o nuanţă de ostentaţie. Era Maria 

Magdalena, stătea în faţa lui într-o rochie albă, pe cap îi 

flutura o basma vaporoasă de muselină ; privea înlăcrimată 

ia bărbatul chilug, înjosit, cu chipul zbîrcit de riduri şi cu 

gura surpată, care-şi tîrîia zilele aici, în chip de rob ferecat 

în lanţurile propriilor sale spaime şi bănuieli. 

Femeia îi veni acum mai aproape. 

— Sfîntul Duh m-a îndemnat să vin la tine şi să-ţi fac 

mărturisire de credinţă în milostivenia nemărginită a Domnului... 

Pentru că, află, am intrat într-o adunare, unde ni 

se revelează în fiecare zi vrerea Tatălui, după viziunile 

cereşti ale lui Ioan... 

Întinse mîinile spre ceasornicarul călcat în picioare, alături 

de care mai ieri avusese de gînd să înceapă o viaţă 

nouă, ar fi vrut ca acesta să-i împărtăşească fericirea, dar 

Bárány se feri temător şi ursuz şi reveni şchiopătînd la patul 

său. Îşi trase iar pătura peste cap şi se întoarse cu faţa la 

perete, ca şi cînd s-ar fi decis să nu se mai lase deranjat ; 

dar în bezna stătută îi apărea necontenit în faţa ochilor 

imaginea frumoasei sibile cu ochi lăcrimaţi care, lucru de 

neînţeles, îi ştia numele şi venise să-l vadă, de-a dreptul 

la el venise, nu la altcineva, şi vorbise, vorbise întruna, cu 

339

toate că el n-a reuşit să dezghioace din învelişul cuvintelor 

dacă erau aducătoare de veşti bune ori rele... 

Nu se mai clinti din pat, în zadar îl zgîlţîiau, îl 

scuturau vecinii de cameră, nu mai mîncă şi nu mai bău. 

Mijea doar din ochi pătimit şi revoltat cînd infirmierul 

smulgea pătura de pe el ca să-i ia pulsul. Cel care îl privea 

în aceste clipe avea impresia că vede o statuie de lut dărîmată 

la pămînt care fusese învelită în cîrpe, cu toate că 

Bárány, în ciuda imobilităţii sale, simţea că mai are vlagă 

în el. Într-o seară, pe cînd asculta ciorovăiala celorlalţi 

bolnavi din salon, îl trecură sudorile de curgea apa de pe 

el, nu mai putea nici răsufla sub pătura în care se înfăşurase. 

O lepădă, se sculă în capul oaselor şi privi în jur 

cu un zîmbet cutremurat dar triumfător pe faţă. Ce s-o fi 

petrecut în sufletul său cît timp zăcuse zile şi săptămîni 

întregi închistat ca o larvă în gogoaşa sa din colţul camerei ? 

ce plăsmuiri misterioase îl preschimbară ? Cu trecerea timpului, 

a recunoscut-o totuşi pe Maria Magdalena în femeia 

care-l vizitase ? A revăzut cu ochii minţii grădina suspendată 

din vîrful străzii Scării ? Retrăise oare toate cîte se 

întîmplaseră cu el din momentul despărţirii lor pînă în 

ziua cînd l-au atras în chip ruşinos în capcană şi Mártonka 

i-a zdrobit şi oasele, i-a smuls cu patentul şi dinţii din gură, 

pînă ce ăl mic, Elifáz nu l-a pălit cu toporul, fâcîndu-se 

vinovat de fratricid ?... 

— Nu vă mai văitaţi, nu vă mai jeluiţi ! îi opri el cu 

glas şoptit dar poruncitor. Se poate oare asemui nevolnicia 

voastră cu nevolnicia mea ?... Am ucis pe cine am vrut, am 

iertat pe cine am vrut; am înălţat pe cine am vrut, am 

umilit pe cine am vrut !... Dar, iată, s-a împlinit sorocul 

pe care mi-l vestea glasul prevenitor al divinităţii, iar cînd 

inima-mi s-a împăunat peste măsură şi sufletul mi s-a încrîncenat, 

m-au lepădat din tronul împărătesc al Babilonuluî, 

pe mine, Nabucodonosor, de-am ajuns să mănînc iarbă precum 

dobitoacele, şi trupul meu fost-a udat cu rouă sfîntă, 

iar păroşenia mi-a crescut aşijderi penelor vulturului negru... 

Bulibaşa îl privi uimit, ochii săi bulbucaţi de bazedov 

îi ieşiră parcă şi mai mult din orbite, s-ar fi zis că bănuise 

340

de mult că, într-o bună zi, din mormîntul de zdrenţe va 

renaşte un alt om, dar, totuşi, n-ar fi crezut că în faţa 

lui va ieşi din incognitoul său, dezvăluindu-şi adevărata 

identitate, un potentat de un asemenea rang, îşi făcu dar 

înspăimîntat semnul crucii. Mongol Béla, maestrul de balet 

scos la pensie, care se îmbolnăvise de nervi din pricina protezei 

sale dentare ce nu prea i se potrivea în gură, îi duse 

acum, tîrîindu-se în genunchi, împăratului detronat al Babilonului 

papucii săi şi, ridicîndu-şi spre el privirea pătrunsă 

de emoţie, spuse : 

— Venerabile, vîră-ţi picioarele în tîrşîitorii ăştia înainte 

de a ieşi !... Iată, ţi-i dăruiesc, iar eu îmi voi şterpeli alţii !... 

Bárány umblă toată seara plîngînd, fără să-şi afle alinare 

în nimic ; se oprea cîteodată şi arăta îngrozit spre zidul 

clădirii pe care părea să desluşească iar şi iar miraculoasa 

scriere, semnul ce vestea pieirea fiului său Belsazar, adică a 

lui Elifáz ; tremurînd, bolmojea cu buzele învineţite : Mane, 

tekel, fares — şi-şi urma drumul plîngînd şi clătinînd din 

cap. Mai tîrziu, în loc să se ducă la cină, se ascunse în 

grădină, iar de acolo, strecurîndu-se printre ostreţele gardului 

şubred, o luă spre cîmp, ca să-şi afle loc pentru 

însingurata sa ispăşire. În zilele secetoase, zarzavagiii stropeau 

nu numai gradina de legume, dar şi fîneaţa, pe firele 

de iarbă străluceau picuri mărunţi de apă. Bárány îşi urma 

pelerinajul şchiopătînd, cu capul plecat în pămînt, apoi se 

opri, i se păru că dispre curtea spitalului răzbat mai multe 

glasuri care îl cheamă : recunoştea cînd vocea portarului, 

cînd pe acelea ale grădinarului şi ale fetelor de la bucătărie : 

— Hei, Bárány!... Unde eşti, Bárány ?!... Pe unde 

umbli, Nabucodonosor ? !... Răspunde, împărat al Babilonului 

!... 

Şi din acest moment i se risipi orice îndoială, se încredinţase 

că lui i se adresează oamenii cu veneraţie, aşa cum 

i se cuvine unui suveran. 

— Nu pot răspunde, fraţii mei ! scînci el stînd locului, 

şi saliva îi împroşcă pieptul. Nu pot răspunde, fiindcă eu 

sînt mărirea cea surghiunită pe pămînt şi inima mi-a devenit 

asemenea inimii dobitoacelor, şi, iată, hălăduiesc în deşertul 

pustiei, laolaltă cu măgarii sălbatici !... 

341

Şi, zicînd acestea, se culcă pe burtă scuturat de hohotele 

plînsului şi începu să pască iarba. Ar fi vrut s-o smulgă 

hîrşîind, s-o rumege, s-o înghită în cocoloaşe mari, compacte, 

în vreme ce ochii i se holbează şi urechile i se leagănă, 

să-şi simtă întreg trupul străbătut de rîvna teribilă 

a păscutului ; să sufle pe nări aburi calzi şi să duduie 

pămîntul cu coatele, în chip de copite grele ; să-l învăluie 

duhoarea baligii proaspete şi să se pătrundă, căit, cu întreaga-i 

fiinţă, de condiţia sa animalică ; dar nu izbutea să 

scoată decît hîmîieli jalnice, iar grunjii de pietriş, cojile melcilor 

şi firele tăioase de iarbă îi crestară gingiile ştirbe...

Coborîrea de pe cruce 

Cartea Terézei V. 

Întreruperea sarcinii a constituit o operaţie grea, căci 

fătul era deja dezvoltat, lui Harmat Vera, care stătea în 

chip de soră îngrijată lîngă Teréz, i s-a făcut atît de rău 

că a trebuit să fie scoasă pe culoarul spitalului. Avortul şi-a 

arătat consecinţele şi mai tîrziu, sevele menite să-l nutrească 

pe noul născut puseră la grea încercare, cu abundenţa lor, 

organismul ce se pregătea de maternitate, îi biciuiau nervii 

cu arsura lor acidă, Teréz lăcrima întruna : era de ajuns 

o amintire fugară, cîte o mireasmă, glasul ori rîsul unui 

copil, şi lumea i se înnegura pe dată în faţa ochilor. 

Convalescenţa, care a durat luni de zile, a petrecut-o 

zăvorîtă în casă, dar poate că această izolare de evenimentele 

lumii exterioare şi-a avut şi partea sa bună, căci tocmai 

pe-atunci fratele ei fusese arestat şi tribunalul militar l-a 

condamnat, împreună cu alţii, la opt ani de închisoare, sub 

acuzaţia de uneltire organizată împotriva statului. Despre 

adevărul celor întîmplate Teréz luă cunoştinţă mult mai 

tîrziu : unui grandoman pe nume Kerelő András, care avusese 

înainte de război o tipografie în Oradea, îi venise ideea 

să scoată un ziar de opoziţie, făcuse deja macheta primului 

număr, fără să-i fi consultat însă în prealabil pe colaboratorii 

avuţi în vedere ; astfel a ajuns să fie inclus şi studiul 

lui Vecserda József intitulat Morală şi etică, iar alegerea 

sa se datora de bună seamă şi renumelui de care se 

bucura avocatul, precum şi succeselor repurtate în vremea 

din urmă în apărarea unor acuzaţi. 

Culpa de colaborare părea să fie atît de evidentă, încît 

aproape că nu lăsa loc nici unei şanse de a o respinge ; în 

cîteva ore arestările trebuiau duse la îndeplinire, procedura 

trebuia accelerată, chiar dacă nu existau probe suficiente, 

fiindcă dincolo de Oradea armele pîrîiau, se dezlănţuiseră 

forţe necunoscute, iar iniţiativa jurnalistică dădea impresia 

343

că are legătură cu cele ce se petreceau de cealaltă parte a 

frontierei. În zadar avocatul care îl apăra pe Vecserda căută 

să dovedească, împreună cu avocaţii celorlalţi, că acel Kerelo 

nu avea asigurată nici hîrtia necesară, nici presa tipografică, 

nici localul, că nu dispunea nici măcar de un capital de 

cinci mii de lei, în zadar susţinu că clientul său nu-l cunoştea 

pe acuzatul principal, de sus sosise dispoziţie că toate elementele 

bănuite a fi contrarevoluţionare trebuie osîndite în 

mod exemplar, ba mai mult decît atît, se şoptea pe la colţuri 

că pedepsele fuseseră stabilite dinainte şi trimise în plic... 

Într-adevăr, judecătorul ascultă pledoariile plictisit, 

aproape cu indiferenţă, cu aerul celui care ştia că nu poate 

întregi cu nimic şi nu poate ştirbi nici cu o iotă cele ce 

i-au fost prescrise de superiorii săi. Miji din ochi arar şi 

meditativ chiar şi atunci cînd Kerelo îşi susţinu neabătut 

afirmaţia potrivit căreia vorbise cu Vecserda în pauza unei 

dezbateri şi, după ce domnul doctor îşi manifestase interesul 

pentru ziarul ce urma să ia fiinţă, se angajase să scrie 

articolul cu pricina. Acuzatul principal îşi enunţă declaraţia 

cu certitudinea cutremurată a unui martir, privirea fixă a 

ochilor săi de-un albastru iritant ardea pur şi simplu de 

transfigurare, fără îndoială că nici el nu mai putea deosebi 

adevărul din afirmaţiile sale de mărturiile mincinoase, 

spuse de nevoie, sub imperiul intimidării. Doar atunci cînd 

fu pronunţată sentinţa de închisoare pe viaţă, se pierdu cu 

firea şi-şi înălţă capul lunguieţ, tuns chilug. Degetele sale, 

pe care le ţinuse împreunate apostolic, se desfăcură, nu ştiu 

ce să spună atunci cînd i se dădu ultimul cuvînt, privi 

neajutorat şi stînjenit în jur, ca şi cînd ar fi aşteptat o 

hotărîre din partea celorlalţi acuzaţi. Dar tovarăşii săi de 

soartă stăteau tăcuţi şi cutremuraţi lîngă Kerelő, omul care 

îi tîrîse cu sine, nevinovaţi, în cea mai tenebroasă dintre 

genuni. În cele din urmă acuzatul principal, găsind parcă în 

aceste clipe grele cuvintele nimerite, care să ateste blajinătate, 

iertare, vocaţie şi măreţie sufletească, articulă bîlbîit : 

— Eu... vă rog, eu aş vrea să mai spun doar că... că 

vă datorez recunoştinţă pentru purtarea creştinească de 

care aţi dat dovadă faţă de mine... Pot afirma că nu m-au 

atins nici măcar cu un deget, nu mi s-a clintit nici măcar 

un fir de păr din cap pe parcursul arestului preventiv... Şi 

344

am primit dejunuri şi prînzuri îndestulătoare... Vă spun 

sincer, tovarăşii s-au purtat cu noi domneşte... 

Era un proces public, dezbaterile aveau loc într-o sală 

din dosul cazărmilor, în care se pătrundea trecînd printr-o 

curte strîmtă şi întunecoasă, dar pe bănci nu încăpeau decît 

vreo treizeci de persoane ; locotenentul de la interne care 

stătea de pază la intrare alegea la întîmplare dintre rudele 

şi cunoştinţele acuzaţilor, permiţînd accesul mai cu seamă 

celor mai înfigăreţi, care întindeau spre el cu mai mare 

insistenţă buletinele lor de identitate. Pe cei mai mulţi nu 

purtarea lui Kerelő îi interesa, ei aşteptau să-l vadă pe juristul 

simpatizat, să audă frazele sale strălucite prin care 

va izbuti să-şi dovedească nevinovăţia şi, totodată, să demaşte 

procesul ca fiind o înscenare ; nădăjduiau că nu va putea 

fi dovedită decît vinovăţia acuzatului principal dezaxat : 

ceilalţi, împreună cu Vecserda, erau doar nişte figuranţi, 

nevoiţi să ispăşească nişte vini inexistente, numai pentru a 

se crea aparenţa că e vorba de o organizare premeditată 

şi de mare anvergură, şi nu doar de o iniţiativă izolată, izvorîtă 

din mintea bolnavă a unui fanatic. Dar fratele Terézei 

ştia de-acum că nu-i mai stă în putere să-şi uşureze 

osînda dinainte stabilită, ar fi optat aşadar pentru tăcere, 

însă un fel de imbold lăuntric îl îndemnă, îl constrînse de-a 

dreptul să vorbească, astfel că, în cele din urmă, spuse : 

— Onorată instanţă !... Cît ar fi de mişcătoare cuvintele 

pe care le voi rosti, ştiu prea bine că ele nu vă vor putea convinge 

să-mi uşuraţi nici măcar cu un minut pedeapsa ce 

mi-a fost hărăzită. Unul din motive îl constituie faptul că 

nu dumneavoastră sînteţi cei care ne-aţi condamnat, că 

sînteţi aserviţi, întocmai ca şi noi, unei constrîngeri impuse 

de situaţia actuală. Marea majoritate a acuzaţilor, printre 

care mă număr şi eu însumi, sînt nişte victime ale încălcării 

legii, cu toate că, în ceea ce mă priveşte, n-am nutrit 

niciodată sentimente ostile faţă de noua orînduire ; dimpotrivă, 

am fost şi sînt, chiar şi acum, în urma acestei sentinţe 

grele, un adept al puterii populare. Totodată, ca apărător 

de profesie al adevărului — deşi îmbrăcat acum în 

haine de deţinut —, declar că puterea populară înseamnă 

legalitate, precum şi supravegherea, respectarea strictă a 

acestei legalităţi. Tocmai de aceea, trăiesc cu credinţa că 

cei care au încălcat legea şi abuzează de puterea ce li s-a 

345

încredinţat, uzînd de noţiunea de popor ca de un paravan, 

vor da socoteală tocmai în faţa poporului pentru gravul 

delict de care s-au făcut vinovaţi ! 

Judecătorul nu se arătă interesat nici de cuvintele sale, 

îi aruncă o privire posomorîtă şi cercetătoare doar atunci 

cînd Vecserda spuse că sentinţele au fost stabilite în altă 

parte şi că procuratura teritorială a acţionat sub constrîngere 

; dar apoi îşi sprijini din nou bărbia în căuşul degetelor 

împreunate, de parcă s-ar fi resemnat şi la gîndul adevărului 

pe care-l conţinea această afirmaţie, iar privirea îi redeveni 

la fel de indiferentă şi plictisită ca înainte. În cele 

din urmă dezbaterea fu închisă, iar rudele mai agere şi mai 

experimentate se repeziră afară, ca să-i poată vedea de 

aproape, pentru ultima oară, pe condamnaţii chilugi, îmbrăcaţi 

vărgat, cum îşi tîrşîie bocancii grosolani, apăsaţi de 

ruşinea şi umilinţa stării lor de aservire, care le-a şi stins 

de pe chipuri lumina raţiunii, pentru a le ascuţi toate instinctele 

în vederea unui singur ţel, acela al supravieţuirii. 

A trecut un an, au trecut doi, trei... Teréz încă nu ştia 

nimic despre fratele ei. Bănuia doar că acesta se află în 

viaţă, că trăieşte undeva, undeva, într-un loc incert, dar 

cu toate acestea real, care pesemne că poate fi hotărnicit 

cu exactitate ; deasupra lui Jóska trebuie că se întinde tot 

bolta cerească, în jurul său se află tot oameni, dar oare sub 

ce constelaţii, printre ce fel de oameni îşi duce zilele ? Poate 

că l-au azvîrlit într-o temniţă întunecată, ca să-l apese tavanul 

ei sumbru, poate că îndură foamea ori setea, poate ca 

e bătut zi de zi, fără să se poată apăra... Poate că aşteaptă 

din partea ei îmbrăcăminte călduroasă, chiar de-ar fi numai 

o şapcă, un fular... Poate că stă cu sufletul la gură, 

sperînd să primească şi el pachet, ca ceilalţi, iar apoi, cu 

ochii în lacrimi, decepţionat de fiecare dată, îşi ia din nou 

gîndul să-i mai parvină vreo veste din exterior... Iar dacă 

aceste presupuneri sînt întemeiate, nu cumva ea, Teréz e de 

vină că n-a epuizat absolut toate posibilităţile, că n-a plîns 

şi nu s-a milogit pe la toate uşile, ca să afle măcar locul 

unde e aşezată închisoarea în care fratele ei e deţinut, pentru 

a încerca să schimbe cîteva cuvinte cu el ?... 

La început o torturase tocmai acest sentiment insuportabil 

de culpabilitate, cu care se învinuia pe sine însăşi pentru 

346

suferinţele îndurate de Jóska ; ori de cîte ori o încerca durerea, 

îl vedea cu ochii minţii pe fratele ei, palid la faţă, cu 

boneta rotundă şi teşită de puşcăriaş stîndu-i între cele două 

urechi lungite şi subţiate ca printre nişte crengi. Dar, cu 

trecerea timpului, durerea din ea se domoli, suferinţele imaginate 

ale fratelui n-o mai chinuiră ca înainte, simţea doar 

o tristeţe surdă şi ternă. În răstimpuri suferi schimbări îngrijorătoare 

: nu mai putea dormi decît cu somnifere, vorbea 

cîteodată de una singură, se sfădea cu cineva, abia de se 

mai îngrijea de ţinuta ei, nici nu băga de seamă că şi-a 

stropit balonul cu noroi, că părul i s-a desfăcut din coc 

ori că i-a fugit un ochi de la ciorap. În redacţie stătea cufundată 

în muţenie, cu aerul că nu mai observă nimic din 

cele ce se petrec în jur, greşelile de dactilografie din manuscrisele 

ei se înmulţiră, iar într-o dimineaţă Sebes, după ce 

o măsură o vreme din priviri cu o expresie cam ciudată, 

ironică, o întrebă zîmbind, tutuind-o : 

— Ia spune, păpuşă : n-ar fi mai bine să ieşi la pensie 

de boală ? 

Aceasta o înspăimîntă, se strădui să lucreze mai corect, 

îşi făcea scrupule şi, temîndu-se să nu greşească, întreba şi 

lucruri pe care le ştia foarte bine ; dar constată că în spatele 

ei colegii chicotesc, ceea ce o făcu să stea în zilele 

următoare şi mai taciturnă în faţa maşinii de scris. Cu firea 

ei sensibilă, îndurase prea multe lovituri, nu se putea ca 

acestea să nu lase urme, astfel că de la o vreme se înstăpîni 

asupră-i o nouă idee fixă : presupunînd că mai e în viaţă, 

Jóska va muri, pentru că ea l-a lăsat de izbelişte, pentru că 

au ajuns să treacă ore întregi fără să se gîndească la el : 

iar cel spre care nu se îndreaptă raza nici unui gînd, omul 

uitat, mai curînd sau mai tîrziu, piere. Dar oricît s-ar fi 

silit, nu izbutea să-şi resuscite vechea durere, să statornicească 

locul pe care aceasta o ocupase în viaţa ei cotidiană, şi 

atunci îşi sugeră, în schimb, de pe o zi pe alta, că a dat 

totuşi naştere pruncului, să tot fie vreo zece ani de atunci ; 

era fetiţă, o botezase îndată cu numele de Orsolya şi îi 

legase o fundă roz de sunătoare ; mititica gîngurea, dădea 

cîteodată din mînuţe ţipînd de bucurie, se zvîrcolea în 

coşul de nuiele şi obrăjorul ei cît pumnul se împurpura de 

rîvna ferice a jocului... Dar, din păcate, n-a avut parte 

nici de ea, o urmărea nenorocul, fie că era vorba de tatăl ei, 

347

de mama ei, de căsnicia ei, într-un cuvînt, de întreaga ei 

viaţă, fiindcă Orsóka, cum îi zicea într-alint, a răcit la zece 

luni în urma unei băi, a contractat o pneumonie şi a murit... 

Nu-şi mai amintea dacă o dusese la cimitir cu un dric alb, ori 

purtase ea însăşi în braţe micuţul sicriu pînă acolo, dar din 

umbra acestui doliu artificial reuşea să reînvie imaginea lui 

Jóska, cutremurătoarea lui urgisire, şi astfel îşi redobîndea 

pe de-a-ntregul durerea de odinioară, din primele luni de 

după proces... 

Se mai întîmplă ceva în această etapă a suferinţelor ei : 

Bojtár Ernőd, bătrînul poet condamnat împreună cu fratele 

ei, fusese liberat, Teréz află că bardul graţiat petrecuse ani 

lungi de detenţie împreună cu Jóska. Ceru cîteva zile 

de concediu, se duse la Oradea şi căută să stea de vorbă cu 

el, dar fără succes. În răstimpul zilei bătrînul se zăvorea în 

casă, iar serile bătea neostoit străzile mărginaşe, pe gîtul 

subţire şi descuamat capul său ca o bidinea muiată în var 

se bălăngănea şi-i cădea pe spate în timpul mersului. Rănit 

în amorul său propriu, ocolea privirile oamenilor, îi dispreţuia 

de-a dreptul, dar se şi păzea de ei. Uneori se oprea totuşi 

în goana sa, îşi uita privirea pierdută în gol, consternat 

parcă de ceva, dar apoi dădea din mînă şi-şi urma drumul 

cu paşi şi mai grăbiţi. Mai tîrziu, obiceiul acesta al său 

fu explicat prin aceea că îşi aducea aminte necontenit de poezia 

pe care, fără ştirea sa, „publicistul” cel ţicnit a pus-o în 

pagina machetei ; era vorba de o poezie pe care o scrisese 

încă prin 1931, pe vremea marii crize : 

O, vai, aceasta este ţara morţii, 

Fugi dacă eşti de viaţă-ndrăgostit — 

Arhanghelul vestirii se arată, 

Mînia domnului s-a împlinit... 

La versurile acestea se gîndea temîndu-se că dacă nu 

şi le va alunga din memorie va fi din nou arestat şi condamnat. 

Teréz bătu la uşa lui, la auzul ciocăniturilor repetate 

bătrînul veni, dar după ce-şi scoase enervat capul prin crăpătura 

uşii, şi-l trase pe dată îndărăt. Mai tîrziu, Teréz 

încercă să-l întîlnească pe stradă, dar ori de cîte ori îi 

ajungea în preajmă în timpul peregrinărilor sale de seară, 

i se tăia glasul, iar după trei-patru tentative de acest gen 

348

Bojtár o recunoştea deja şi, înspăimîntat, căuta să fugă 

din calea ei, fiind convins că femeia fusese pusă să-l urmărească. 

Rememorîndu-şi mai apoi aceste scene, Teréz nici 

nu-şi putea imagina ce s-ar fi întîmplat dacă nu-i venea 

hazardul într-ajutor ; într-o dimineaţă, pe cînd stătea din 

nou la pîndă în preajma locuinţei poetului de pe malul 

rîului şi scruta ferestrele de la catul de sus al clădirii cu 

zid de cărămidă roş, îl zări apropiindu-se pe Petrán Balázs, 

pictorul, care-şi purta în spate şevaletul încărcat cu picturi 

şi pînze. Îi vizitase de mai multe ori pe vremea cînd Jóska 

se întorsese de la Focşani, fuseseră camarazi de prizonierat, 

le povestea întîmplări interesante şi hazlii despre anii aceia ; 

fiecare cuvînt al său mustea de înţelepciune şi de umor 

popular ; de îndată ce-l recunoscu, Teréz îi spuse oful său, 

i se plînse cît e de neajutorată, iar Petrán, după ce chibzui 

un răstimp, spuse : 

— Bojtár Emőd e o veche cunoştinţă de-a mea : tocmai 

cînd l-au arestat începusem să-i fac portretul ; dar, te rog 

să mă crezi, de cînd a ieşit din puşcărie, nici măcar eu nu 

îndrăznesc să-l deranjez ; a devenit suspicios, aproape că 

s-a sălbăticit, nu ştiu în ce chip m-aş putea apropia de el. 

Lăcrimînd, Teréz îşi apăsa batistuţa la gură fără să 

răspundă ; aştepta o soluţie din partea pictorului, iar Petrán, 

după ce-şi frămîntă mintea un răstimp, zise : 

— Ca să fiu sincer, mă pregăteam de mult să fac o 

încercare cu nefericitul acesta, cine ştie, poate că de astă-dată 

voi izbuti. Dumneata ascunde-te sub copacul acela de pe 

mal şi nu ieşi de-acolo pînă nu-ţi fac semn ! 

În vreme ce Teréz se pitea în locul indicat, el îşi scoase 

şevaletul din spinare, aşeză povara sub poartă şi începu să 

umble de colo-colo cu paşi grei pe sub ferestrele poetului ; 

la un moment dat bătrînul trase perdeaua la o parte, apoi 

deschise fereastra şi îi strigă : 

— Măi, căcăciosule, ce tot dai tîrcoale casei mele ?!... 

Ţi-e frică să vii sus ?!... 

Pictorul zîmbi uşurat, îşi luă şevaletul în spate şi urcă 

la Bojtár ; după vreo zece minute şi mai bine reveni şi, 

luînd-o de braţ pe Teréz, urcă împreună cu ea scările care 

duceau la locuinţa poetului, avertizînd-o însă pe drum să 

nu-l iscodească, să nu întrebe nimic, să aştepte pînă cînd 

nefericitul va aborda de bunăvoie subiectul anilor de puşcărie 

349

şi va pomeni de soarta lui Jóska. Bătrînul bard privi jenat 

la femeia care-i intra în casă, se ruşina deja că o suspectase 

pînă şi pe sora camaradului său de detenţie şi, în vreme ce 

îi ocolea privirea, se plînse de nenorocirea care-l lovise : 

zadarnic s-a străduit să se ascundă din faţa lumii, zadarnic 

a căutat să se pună la adăpost îndărătul uşii zăvorîte şi a 

ferestrelor închise, zadarnic a ţinut cu dinţii ca toate obiectele 

să rămînă la locul lor, fiindcă aseară sora lui i-a pătruns 

pur şi simplu prin efracţie în casă, deschizînd broasca cu 

şperaclul şi a făcut curăţenie generală, auzi dom’le, curăţenie 

generală !, lucru de care îi era silă chiar şi în vremea 

dinaintea anilor de închisoare ; Emese scuturase praful de 

peste tot, orînduise lucrurile după formă şi mărime, fără să-i 

cruţe în rîvna ei nici măcar cărţile, astfel că a ajuns acum 

să se simtă aici cu totul şi cu totul străin, de nici nu mai 

ştie unde-şi va petrece noaptea ; dar nu acesta e dezastrul 

cel mare, ci pieirea acelei capodopere, pe care o admira de 

săptămîni întregi... Dintr-un codru de pîine mucegăită, se 

înfiripase într-unui din colţurile camerei, deasupra măsuţei, 

o floare uriaşă, ţesută din mii de fire subţiri şi colorate, un 

adevărat miracol, care prindea să strălucească, să se irizeze 

în toate nuanţele curcubeului sub atingerea celei mai gingaşe 

raze de lumină şi care exprima toate nuanţele existenţei mai 

cuprinzător şi mai fascinant decît o făcuse vreodată pictura, 

fie ea contemporană sau din vremi trecute... Dar sora lui 

a rupt floarea aceasta de vis, a nimicit-o cu brutalitate şi 

nesocotinţă, poate că nici nu i-a trecut prin minte în clipa 

aceea că pentru el alianţa feerică dintre bucata de pîine şi 

lumină, transcendentalizată şi încărcată de sensuri superioare, 

însemnase un spectacol mai alinător decît orice Mona Lisă, 

încît era în stare să şadă ore-ntregi în faţa ei şi s-o privească, 

s-o privească în extaz... 

Spuse toate acestea cu glas plîngăreţ, chinuit, numai cînd 

pomeni de Mona Lisa privi la Teréz îngrijorat şi, ca să-şi 

depăşească stînjeneala, suspină pe dată şi zise : 

— Bietul Jóska ! A înfundat puşcăria, deşi era şi mai 

nevinovat decît mine, nu pusese pe hîrtie nici măcar un rînd 

din cele pe baza cărora l-au condamnat, habar n-avea de 

vreun ziar... 

Dintre ridurile chipului său boţit şi din priviri răzbătu 

un zîmbet încărcat de suferinţă, dar arăta totuşi hazlia 

350

cu ţeasta sa pleşuvă, lunguiaţă şi adîncită la mijloc în chip 

de şa. 

— La început am fost băgaţi în aceeaşi celulă cu delincvenţi 

de toate categoriile, şi n-am să uit cît trăiesc că nişte 

legionari au vrut să-l bată pe Jóska, pentru că a ţinut în faţa 

unui grup un seminar de marxism... 

Privi în jur înspăimîntat, amuţi şi nu mai suflă în ziua 

aceea nici o vorbă despre amintirile sale de închisoare. 

Teréz fu nevoită să-i facă multă vreme vizite, să se 

strecoare pe neobservate sub poartă, de-acolo să urce tiptil 

pînă la etaj, să apese cu infinite precauţii clanţa, conform 

indicaţiilor bolnavului, să intre şi să ia loc în vreme ce gazda 

gesticula muţeşte şi-şi rotea ochii îngrozit. Bojtár îşi mai 

căuta îndelung de treabă prin jurul ei pînă se îndura ca, 

după preparative interminabile şi misterioase, să-i scape cîte 

o istorioară, spusă pe nerăsuflate, din anii de după arestare 

şi din perioada de detenţie, iar din aceste cuvinte aruncate 

într-o doară Teréz trebui să reconstituie calvarul, tivit cu 

pietre cernite, pe care Jóska, trecînd prin mai multe închisori, 

îl străbătuse de la Oradea pînă la Jilava. 

— Dar acolo, acolo ce s-a-ntîmplat cu el ? întrebă ea, 

cînd poetul amuţi şi-şi strînse buzele cu îndărătnicie. Pentru 

numele lui Dumnezeu, nu-mi ascunde nimic... Fratele meu 

a murit ?!... 

Dar rugăminţile avură asupra lui Bojtár un efect total 

opus celui aşteptat ; sări în picioare şi începu să facă în 

goană ocolul camerei. 

— Ce mai doreşti din partea unui bătrîn zdrobit ?!... 

Ori poate că mă pizmuieşti pînă şi pentru că mi-am salvat 

viaţa asta nenorocită ?!.. Abia acum îmi dau seama cu ce 

informatoare primejdioasă m-a procopsit pictorul !... Lui, 

maşinaţiilor sale diabolice pot să-i mulţumesc că m-a luat 

gura pe dinainte şi am spus tot !... 

Şi, prăbuşindu-se în colţul camerei, îşi îngropă faţa în 

palme şi gemu din rărunchi ; Teréz pricepu totul şi îl 

lăsă singur. 

După mama ei, după tatăl ei, îşi pierduse aşadar şi unicul 

frate pe care-l avea, căsătoria fusese pentru ea cel mai ruşinos 

calvar pe care-l poate îndura o femeie alături de un bărbat, 

351

şi a fost nevoită să-şi smulgă din trup şi micuţul vlăstar 

de care ar fi vrut să se cramponeze... Rememorîndu-şi trecutul, 

îşi vedea destinul doar ca pe un şir de cruci într-un 

cimitir, iar de-acum înainte nu-i mai rămăsese să cugete la 

altceva decît la moarte... Care o fi sensul vieţii, ce semnificaţie 

să aibă cuvîntul fericire ? Nu încercase acest sentiment 

decît în copilărie, răstimp de cîţiva ani, şi aceia 

umbriţi de tot felul de ofense şi decepţii. Citise undeva ca 

ţelul vieţii se află dincolo de plăceri şi de suferinţă, dar 

că acest ţel e cu putinţă de atins numai dacă le încerci pe 

amîndouă ; şi mai citise — îşi însemnase chiar pasajul în 

cartea ei de amintiri — că alternarea plăcerilor şi suferinţelor 

constituie ritmul vieţii, întocmai ca şi expiraţia şi inspiraţia, 

iar cel ce-şi fixează un ţel în plăceri şi în evitarea suferinţei, 

va pierde calea ce trece prin ele... Cît de mult o interesase 

pe-atunci misterul existenţei, tainele sale felurite, miracolul 

ei, cît de mult năzuise să trăiască şi mai tîrziu în tihnă, cu 

simplitate, în împăcare... Jinduise ea la vreo plăcere ?... 

Dimpotrivă, încetul cu încetul a renunţat la totul, fiindcă 

a nutrit credinţa că viaţa, cît ar fi ea de pătimită, reprezintă 

o valoare supremă ; dar în acele vremuri încă nu bănuia că 

poate exista o soartă ca cea care i-a fost hărăzită... Ce-ar 

mai fi putut-o lega de viaţa asta, ori de ea însăşi ?... Poate 

că nici n-avea sens să mediteze la asta, la ce bun să se mai 

amăgească ? — singura îndatorire care îi mai rămîne de-acum 

înainte, cea spre care simte un imbold din ce în ce mai puternic, 

este aceea de a-şi urma cît mai grabnic părinţii şi 

fratele, iar dacă există cu adevărat o altă viaţă în afară 

de cea terestră, să caute a-şi dobîndi măcar acolo, alături 

de ei, locşorul modest pe care şi l-a meritat prin bunătate 

şi răbdare... De moarte n-are decît să se teamă cel pe care 

sfîrşitul îl deposedează de ceva ; din partea morţii, ea nu 

are decît de primit, căci viaţa i-a şi luat tot ce se poate 

lua unui om... 

Încă nu ştia în ce fel avea să-şi pună capăt zilelor, 

importantă pentru ea era acum hotărîrea în sine. În sfîrşit, 

într-o seară cînd reuşise să adune deja o sută de tablete de 

luminal, le pregăti pe noptieră cu o sticlă de apă minerală, 

scoase fotografiile de familie şi, vîrîndu-se în pat, zîmbi 

unui gînd : iată, cît ar fi viaţa de grea pentru unii, oricît ar 

blestema-o cei suferinzi, ei trebuie totuşi să recunoască, legea 

352

eternă a creat ceva minunat: putem pătrunde în existenţă 

printr-o singură intrare, dar ne stau la îndemînă nenumărate 

ieşiri, ca şi cînd natura, în ciuda robiei la care sîntem 

osîndiţi, ne-a hărăzit totuşi un tărîm al libertăţii pe care 

să hălăduirn... Gîndul acesta purtă parcă spre ea o adiere 

venită pe neaşteptate de pe cîmpii înmiresmate, îşi sprijini 

fotografiile pe piept şi începu să plivească una dintre cele 

mai vechi poze : mama ei, îmbrăcată în rochie neagră, lungă 

pînă la pămînt, cu uitătura îngrijată, s-ar zice că-i părea rău 

după banii pe care soţul ei „uşuratic” îi plăteşte pentru poză 

lui Ispas, fotograful din Baia Mare ; apoi privirea îi zăbovi 

asupra tatălui ei, care, jovial şi semeţ, îşi agăţase lanţul 

ceasului de degetul cel mare, deasupra buzunarului de la 

jiletcă, în vreme ce unul din degetele mănuşilor albe pe care 

le strîngea în mîna cealaltă se despărţise de suratele ei şi 

atîrna în jos, neverosimil de lung, ca un uger subţiat, iar 

mama, ori de cîte ori îi cădea în mînă amintirea aceasta de 

familie, se împurpura la faţă şi-şi ferea stînjenită privirea, 

de ruşine că, iacătă, nici măcar în faţa fotografului bărbatul 

ei n-a putut să stea fără să se facă ridicol... Îl privi în cele 

din urmă pe Jóska, în pantaloni scurţi şi haină cu găitane 

negre, tocmai absolvise clasele primare, îi căuta pe chip 

presimţirea tragediilor ce-aveau să vină, dar nu citi pe el 

decît severitatea prematură şi curiozitatea, ambiţia şi inteligenţa 

care mai tîrziu făcuseră din el o personalitate şi l-ar 

fi înălţat poate pe cele mai înalte trepte, dacă soarta i-ar 

fi fost alta... 

Nu luase încă tabletele, dar simţea deja o uşoară ameţeală, 

iar cînd închise ochii, sub pleoapele strînse i se înfăţişă 

imaginea unui mormînt ierbos, aflat undeva în depărtări, 

o moviliţă surpată şi părăsită în solitudinea nopţii ; mormîntul 

năpădit de buruieni n-avea cruce, dar îndărătul său 

se ridica, jilav şi dărăpănat, zidul închisorii, aşa cum şi-l 

închipuia din auzite... Întinse atunci dintr-o dată mîinile 

— mai tîrziu îşi aminti că scosese chiar un ţipăt —, sări 

din pat, fugi în camera de baie şi aruncă tabletele în toaletă, 

înainte de a comite vreun act necugetat... 

Din acest moment se înfiripă, apoi se înstăpîni din ce 

în ce mai mult asupra ei gîndul, devenit cu timpul o idee 

353

fixă, că, înainte de a-şi face seama, e de datoria ei să 

adune familia la un loc, să strîngă laolaltă osemintele risipite, 

că viaţa ei de pînă acum, suferinţele toate fuseseră doar 

un preludiu al unei fapte măreţe, generoase. Poate că era 

hărăzită de multă vreme acestei vocaţii, o şi simţise uneori, 

ea îi dăduse puterea să rămînă răbdătoare şi iertătoare 

chiar şi alături de bărbatul acela, în casa slujbei ; credinţa 

într-o îndatorire viitoare al cărei sens şi ţel i se vor revela 

abia mai tîrziu, ea o făcuse să nu-şi piardă smerenia... Serile, 

înainte de a adormi, îi apărea iar şi iar în faţa ochilor 

mormîntul acela, scăldat în lumina galben-verzuie, ca de 

pucioasă a lunii, întocmai ca în tabloul Ecce, reprezentîndu-i 

pe Victor Hugo, pe care îl contemplase de multe ori înfiorată 

pe coperta unei cărţi romanţioase în anii adolescenţei ; se 

pregătea în fiecare zi s-o pornească spre acel cimitir îndepătat 

şi necunoscut, ca să-şi elibereze măcar după moarte 

fratele din captivitatea nenumelui, dacă viaţa n-a fost în stare 

să i-o ocrotească. Dar se făcu toamnă de-a binelea pînă se 

simţi îndeajuns de puternică pentru acest drum şi pînă izbuti 

să strîngă şi banii necesari. Dar îndată ce-i avu, pe data de 

18 octombrie, luă trenul şi porni spre Jilava. Căptuşi un sac 

enorm, din pînză de urzică, cu material plastic şi-l împachetă 

separat într-o sacoşă de piele, ca să-l poată duce cu ea pretutindeni 

fără să bată la ochi ; o cam deranja doar faptul că 

sacul se mînjise, probabil în pivniţă, cu o vopsea roşie care 

strălucea pe el de parcă era sînge proaspăt... 

Alese un tren de seară şi călători toată noaptea. Nu 

dormi, nu bău şi nu mîncă, orice îndeletnicire, pînă şi 

alimentaţia, ar fi părut acum în ochii ei un gest supărător 

de egoist, un atentat la pietate, care i-ar fi distras atenţia 

de la unicul ţel al pelerinajului ; îşi observa pe furiş tovarăşii 

de drum, pe care după vreo două-trei staţii îi şi prinse 

toropeala ; chipurile li se destindeau încetul cu încetul şi 

se buhăiau, falca le cădea şi se porneau să horăie, căzuţi 

pradă oboselii. Dar cum se oprea garnitura de tren, tresăreau 

din somn şi, frecîndu-se la ochi, se holbau năuci la Teréz, 

ghiceau că ea nu dormise, căci obrazul ei nu era boţit... 

Sosi la Bucureşti la ora cinci şi jumătate. O ajunse oboseala 

nopţii pierdute numai cînd coborî din tren purtîndu-şi 

geamantanul şi sacul împachetat în sacoşă şi porni să iasă 

din gară. Luă o cameră într-un mic hotel de pe o străduţă 

354

dosnică, undeva în spatele pieţii abatorului. Încă din gară 

hamalii îi recomandaseră hotelul acesta, cel mai ieftin, îi 

ziceau Grand Hotel Balcan, dar sălaşul se numea acum 

simplu Hotel Popular ; în clădirea părăginită o scară de 

lemn scîrţîitoare ducea spre camerele aflate la etaj, peste 

tot plutea mirosul de DDT, ceea ce dădea de bănuit că 

serile mişunau pretutindeni gîndaci de bucătărie. Terézei 

i se strînse inima, nu lipsa de confort o îngrijora, ci sentimentul 

de a nu se simţi în siguranţă, abia acum îşi dădu 

seama cu adevărat de primejdiile pe care le implica planul 

ei. O irita pînă şi faptul că spre fiece palier dădeau, în chip 

de raze ale unui cerc, uşile a trei camere şi, cum ea nimerise 

într-o cameră din mijloc, de fiecare dată cînd în uşa din 

stînga sau din dreapta cheia se învîrtea în broască, avea senzaţia 

că oameni străini vor intra cu de-a sila peste ea şi îi 

vor lua pînă şi bruma de bani, ori o vor viola. 

Precis că aici se fac deseori razii ! îşi zise ea mai apoi 

şi, fără să ştie de ce, se înspăimîntă şi mai tare, de parcă 

comisese deja vreun delict grav. 

După amiază luă autobuzul şi făcu nouăsprezece kilometri 

pînă ajunse la Jilava. Penitenciarul militar se înălţa 

la marginea comunei, în atmosfera mohorîtă de toamnă 

zidurile sale de-un galben murdar se proţăpeau luminate 

parcă de razele unui alt soare, ascuns şi bolnav, Teréz nu-şi 

putu desprinde multă vreme privirea de pe clădire, răsuflarea 

i se îngreuie, dar nu izbuti să plîngă, trebui să-şi poarte 

povara durerii ca pe o piatră enormă. Cumpără un buchet 

uriaş de flori, cu gînd să se ascundă după el, să-şi disimuleze 

simţămintele, nu ieşi dindărătul acestei grădini însufleţite 

decît de vreo două ori, pentru a întreba de cimitir, ca şi 

cînd ar fi fost o rubedenie sosită la o înmormîntare de pe 

alte meleaguri. 

Şi chiar avea loc în ziua aceea o înmormîntare, o îngropau 

pe o femeie tînără, care murise de febra laptelui, după 

cum află Teréz ulterior. Jumătate din orăşel se grămădea 

în jurul mormîntului, îl putu zări şi pe preotul ortodox care 

se închina, era înalt, ca Sfîntul Ioan Botezătorul, aşa cum e 

înfăţişat în picturi, se urcase pe un fel de dîmb, ca glasul 

său implorînd milosîrdie şi pace veşnică să poată răzbate 

pînă departe. Retraşi din mulţime, trei gropari îşi răzuiau 

355

lutul roşietic de pe bocancii scîlciaţi ; erau şi ei ponosiţi, 

cu obrajii năpădiţi de bărbile ca nişte bălării uscate pe 

solul argilos. Îşi sprijiniseră uneltele de un oţetar, de pe o 

creangă a acestuia atîrna frânghia făcută ghem. Teréz se 

duse la ei şi li se adresă cu voce scăzută : 

— Ziua bună cu sănătate, oameni buni !... Aţi putea 

să-mi spuneţi pe unde vine cimitirul deţinuţilor ?... 

Cei trei gropari se uitară la femeia îndoliată şi, cu toate 

că erau deprinşi cu priveliştea morţii şi cu izbucnirile frecvente 

de durere, suferinţa aceasta reţinută, exprimată cu glas 

vlăguit şi, mai cu seamă, pomenirea cimitirului deţinuţilor 

îi mişcă mai mult decît jelaniile pe oare le auzeau zi de zi. 

Se mai uitară un răstimp la Teréz, apoi se întoarseră aproape 

deodată şi arătară spre un şes mărunt, aflat ceva mai încolo. 

Nu era departe, cimitirul deţinuţilor era despărţit de terenurile 

din preajmă doar de un gard de nuiele, care-i venea 

Terézei pînă la mijloc. Pe alocuri linia şesului era întreruptă 

de movile late, ca nişte gorgane năruite, erau poate gropi 

comune încă din vremea celui de-al doilea război mondial ; 

în rest doar adîncături ori muşuroaie de-un stînjen semnalau 

că sub ele cineva îşi doarme somnul veşnic. În hăţişul de 

scaieţi, cicoare şi puricariţă n-avea nici măcar cum să ghicească 

vechimea mormintelor, o vreme se învîrti fără rost 

printre moviliţe, apoi se opri speriată şi dezorientată, deşi 

avusese momente cînd simţea apropierea nemijlocită a fratelui 

ei. Într-un tîrziu, o porni îndărăt spre celălalt cimitir. 

Îngropăciunea se terminase, pînă şi ultimele rubedenii îndoliate 

se despărţiseră de mormîntul acoperit cu coroane, groparul 

care îi arătase cel dintâi cimitirul deţinuţilor, o matahală 

cu barbă de lipovean, strîngea scîndurile, îşi sprijini 

după aceea lopata cu zăngăt domol de o piatră şi o 

întrebă : 

— Găsit-aţi mormîntul, coniţă ?... 

Teréz suspină şi clătină tristă din cap ; atunci omul o 

măsură cu o privire ageră şi oarecum iscoditoare. 

— V-o fost soţu’, ori poate tatăl ?... 

Teréz îi spuse că pe fratele ei îl căuta. 

— Apăi, adevărat-îi, mare năcaz aista, spuse cel cu 

barbă de lipovean. Taman spuneam că dacă n-oţi răuşi... 

aţi putea încerca să-l căutaţi pe preot acasă la parohie, să-i 

356

povestiţi despre ce-i vorba... Cei de prin partea locului zic 

că nu-i unul să se nască ori să moară pe-aici fără ştirea 

preotului... Chiar dacă-i de altă credinţă, de-i păgîn ori, 

să zicem, puşcăriaş... 

Teréz începu să tragă iar nădejde şi le dădu oamenilor 

douăzeci de lei, ca să bea un kil de vin pentru sufletul 

răposatului ; bărbosul luă banii mişcat, îşi făcu cruce şi 

zise cu glas adînc, iar ceilalţi îi ţinură isonul : 

— Fie-i, Doamne, ţărîna uşoară !... 

Pe la amurgit îl căută pe preot. Îl găsi la parohie, stătea 

în pridvorul cu stîlpi, îmbrăcat într-un sacou simplu, negru 

şi purtat, le arunca grăunţe porumbeilor. Zărindu-şi vizitatoarea, 

îşi miji uimit ochii miopi şi se opri din îndeletnicire 

Apoi îşi conduse oaspetele într-o cameră spaţioasă, răcoroasă 

şi o pofti să se aşeze ; pe pereţi se vedeau cîteva icoane, 

iar într-un dulap enorm cu geamuri de sticlă cărţi, obiecte 

de cult, un mănunchi de lumînări, candele, iconiţe mititele. 

Terézei îi merse atît de mult la suflet tihna şi simplitatea 

care domneau aici, atenţia cu care preotul lua aminte la 

vorbele sale, încît îi istorisi toată soarta ei, de parcă s-ar 

fi spovedit. Între timp apăru şi preoteasa, o femeie mărunţică 

şi bondoacă, ascultă şi ea cu lacrimi în ochi povestea ciudată 

a vieţii acestei femei îndoliate sosite din depărtări, îi 

aduse în răstimp mămăliguţă cu lapte într-o strachină. Într-un 

tîrziu preotul se ridică în picioare, îşi mîngîie îngîndurat 

bărbuţa, dar purtarea sa nu lăsa să se ghicească dacă ştie 

ceva despre morţii din cimitirul deţinuţilor. Şi parcă ar fi 

vrut să sporească aceste îndoieli, începu cu digresiuni, deşi 

vorbele pe care le rostea erau alese : 

— Desigur, dacă nu ne arătăm de ajuns de vrednici ca 

să ţinem răbojul morţilor, cazna noastră e mai mare, şi mai 

greu e păcatul ce ne apasă, de parcă am fi dat uitării sufletele 

aflate în restrişte... Nu degeaba a păstrat Biblia, spre 

veşnică pomenire, minunata poveste a dispariţiei lui Iosif şi 

a lacrimilor vărsate de tatăl său... Şi, iată, de-atunci încoace 

se întîmplă mai mereu ca Iosifii să dispară, şi nu reapar întotdeauna 

acoperiţi de glorie, încărcaţi de mărire, aureolaţi 

de lumină, ei se afundă mai degrabă în morminte neştiute, 

pe meleaguri străine, lăsîndu-şi în urmă doar amintirea, 

aşa cum s-a întîmplat şi cu răposatul frate al nostru... 

357

Oftă, merse la dulapul cu geamuri de sticlă, îl deschise, 

migăli în el o vreme, pe urmă scoase de sub învelitoarea 

înflorată pe care erau aşezate obiectele de cult un caiet cu 

copertele unsuroase, îl răsfoi de mai multe ori, cînd de la 

cap la coadă, cînd invers ; se opri apoi într-un loc, se uită la 

Teréz şi întrebă, citind în româneşte numele fratelui căutat : 

— Iosif Vexerda, nu-i aşa ?... Că, de-i el, e-aici, e înscris 

pe micuţa mea parcelă, a fost îngropat la 11 iunie 1958 ; 

înainte de asta, a stat luni de zile în spitalul puşcăriei... 

Teréz sări în picioare, scoase chiar un mic ţipăt, ca şi 

cînd ar fi dat nu de urma locului de veci al fratelui ei, ci i-ar 

fi parvenit ştirea că e-n viaţă, sfielnică şi temătoare se plecă 

şi ea cu obrajii aprinşi asupra caietului, de parcă-şi arunca 

privirea într-o groapă deschisă. 

Preotul se arătă şi pe mai departe serviabil, îi oferi 

ajutorul său ; aveau să se întîlnească în cimitirul deţinuţilor, 

cu aerul că pe el îl aduce acolo menirea sa, iar pe 

femeia îndoliată trebuinţa ; se vor plimba primprejurul movilelor 

buruienoase, iar Teréz să-şi însemne în minte pe 

aceea lîngă care el se va opri şi va vorbi despre morţii 

neîngropaţi, fiindcă în acel loc odihneşte fratele ei. Şi, într-adevăr, 

a doua zi, în ceasurile dimineţii, erau amîndoi 

acolo, în cimitir, preotul sosi ceva mai tîrziu, ca să dea 

impresia că se întîlniseră din întîmplare ; porniră să dea 

ocol parcelei, urmînd prin hăţişul de bălării o cărăruie 

nevăzută, bătută poate doar de cîinii de pripas, mai mult 

noaptea decît pe lumină ; cei doi, preotul în sutană neagră 

şi femeia cernită, arătau ciudat în locul acela în timp ce 

păşeau alături printre cicoarele de dimensiuni respectabile, 

ca nişte cactuşi ; omul care păstra socoteala viilor şi morţilor 

îi vorbea Terézei cu glas molcom, spunea că a reuşit pînă 

acum întotdeauna să găsească cîte un gardian care să-i raporteze 

numele exact al deţinuţilor îngropaţi, boala şi cauza 

morţii lor, aşa a izbutit să-şi ţină evidenţa la zi şi să posede 

schiţa demnă de încredere a locurilor de îngropăciune. Mai 

tîrziu se opri şi urmă cu voce tare, gesticulînd larg : 

— Căci oricît ar fi fost de crîncenă odinioară cîte o 

bătălie, oricît s-ar fi duşmănit de mult războinicii, îngro- 

358

parea comună a morţilor le domolea spiritul belicos, chiar 

dacă numai pentru scurtă vreme... Iar Troia, pe cale de a 

fi cucerită, le-a oferit în zadar aheilor comorile sale fără 

număr, aceştia au continuat asediul, însă cînd a fost vorba 

de strîngerea celor căzuţi de pe cîmpul de bătălie, pînă şi 

cruntul Agamemnon a spus : Dar nu mă împotrivesc să fie 

înălţate rugurile pentru arderea morţilor : căci nu pizmuiesc 

defel leşurile că se vor bucura grabnic de flăcări, dacă au 

pierit în luptă... Deşi pe-atunci vitejii căzuţi nu erau lesne 

de recunoscut ; îi spălau însă cu apă de sîngele ce li se 

închegase pe trupuri şi îi aşezau pe care, vărsînd lacrimi 

fierbinţi, după cum ne spune poetul... Şi să ne amintim de 

Isus care, chemînd pe un discipol al său să-l urmeze, acesta 

îi răspunde astfel : — Doamne, lasă-mă să-l îngrop mai întîi 

pe tatăl meu ! 

Acesta să fie dar mormîntul lui Jóska ?... După ce preotul 

plecă, Teréz stătu îndelung privind grămăjoara aceea de lut 

năpădită de buruieni, o privea prin pînza lacrimilor : aici, 

în acest loc se încheie aşadar destinul ei, ţărîna asta e tot 

ceea ce i-a mai rămas, în chip de realitate palpabilă, din 

visele copilăriei : casa din Baia Mare, pomul cu mere aurii, 

cămăruţele de la „cucurigu”, decupate parcă din cărţile de 

poveşti ?... Aşa e sfîrşitul jocului de-a hoţii şi vardiştii, 

pentru aceasta să fi răsunat sever la ceas de seară fluierul 

domnului Augustus şi a şuierat cravaşa deasupra capetelor 

lui Viki şi Jaki, cînd se iveau cu întîrziere din grădina 

fermecată ?... O, acum ar fi răbdat cu dragă inimă ca băieţii 

s-o excludă zi de zi din cercul lor, ori să-i tragă jos chiloţii 

şi s-o croiască pe trup cu frînghia udă, numai de nu s-ar fi 

terminat niciodată jocul acela, de-ar fi putut rămîne copii... 

Îşi întinse mîinile ca să se sprijine de oblăduitorul său 

cu glas plăcut, care îi oferise cu fiecare vorbă a sa consolare 

şi alinare, care îi cîntărise situaţia cu atîta înţelepciune 

şi milostivenie ; abia atunci îşi dădu seama că a rămas 

singură, pesemne că preotul plecase ca să nu-i tulbure doliul, 

ori, mai degrabă, ca să nu trezească bănuielile cuiva. Îşi 

şterse lacrimile şi făcu un efort ca să-şi recapete dîrzenia 

şi fermitatea de dinainte ; mai întîi şi-ntîi trebuie să-i găsească 

pe gropari, ca să cadă cu ei la învoială în privinţa 

deshumării ; dar oamenii aceia ştiau că prea curînd nu va 

359

fi pe-aici o nouă înmormîntare, plecaseră la Bucureşti ca 

să-şi caute o muncă de ocazie şi se întoarseră numai pe 

înserate ; după cel cu barbă de lipovean Teréz trebui să 

trimită pe cineva în cîrciumă ca să-l cheme afară ; văzînd-o 

pe „cucoana în doliu”, omul cel mătăhălos mirosind 

a ţuică fu cuprins de o stînjeneală mahmură, dar se şi 

trase îndărăt temător şi şovăielnic, iar cînd afla şi despre 

ce-ar fi vorba, se dezmetici dintr-o dată, îşi făcu cruce şi 

clătină din cap. 

— Nu-i îngăduit să tulburi somnul morţilor, coniţă... 

Şi nici legea nu-ţi dă voie să faci aşa ceva... şopti el aruncînd 

priviri în jur. 

Dar Teréz ştia ce trebuie să spună : scoase din poşetă 

certificatul de naştere al lui Jóska pe care-l găsise şi îl flutură 

în faţa omului, ca şi cînd ar fi avut autorizaţia scrisă 

pentru deshumare ; bătrînul şovăi niţel, dar continuă să dea 

din mînă a refuz, începu să şi zîmbească, de parcă s-ar fi 

bucurat că izbutise să evite o primejdie şi că în curînd se 

va putea întoarce în cîrciumă la paharul său, ca să le povestească 

fîrtaţilor de băutură despre ispita aceasta neaşteptată. 

Teréz scoase din poşetă cinci hîrtii de o sută şi le 

răsfiră în chip de evantai, vorbind între timp fără încetare, 

spunea că e vorba doar de un ceas-două de muncă, groparii 

nu trebuie decît să deschidă mormîntul, restul e treaba ei ; 

privirea bătrînului zburătăci lacomă spre bani, îl cuprinseră 

din nou stinghereala şi îndoiala, îşi dădea seama că 

doamna îndoliată îi oferă acum mai mulţi bani decît cîştigă 

el într-o săptămînă de lucru cu ziua, din zîmbet i se 

ghicea frămîntarea. 

— Am să vorbesc cu oamenii mei, dar n-aş crede să 

se învoiască la una ca asta... Cu toate că v-am ajuta bucuroşi, 

dacă ne-ar sta în putere... 

Acceptă în cele din urmă un avans de o sută de lei şi 

făgădui să vorbească cu fîrtaţii, vor fi acolo a doua zi seara, 

dar el va ascunde dinainte uneltele în tufăriş. Teréz se întoarse 

la hotel, era obosită, dar se întinse în pat doar aşa 

îmbrăcată cum era ; nici pomeneală să adoarmă, i se întîmplaseră 

prea multe de cînd sosise aici, o frămîntau atîtea 

gînduri că nu numai creierul, ci şi ochii îi ardeau de încordare. 

Însă încetul cu încetul pleoapele i se îngreuiară, i-ar 

fi priit acum somnul, dar nici nu apucase să-şi închidă ochii 

360

cînd, deodată, pe palierul strîmt răsunară, ca nişte cioburi 

de sticlă ce se prăbuşesc, glasuri proaspete şi nemiloase ; 

cheia se răsuci din nou scîrţîind în broască şi Teréz avu iar 

senzaţia că cineva intră pe uşă şi dintr-un pas îi şi calcă 

pe piept ; dar juna pereche dădu buzna în camera de alături, 

hohotele lor de rîs umplură încăperea de bucurie zglobie 

şi optimism ; fata scoase o exclamaţie de încîntare, descoperise 

într-un coşuleţ-surpriză, strecurat pe furiş în cameră, 

o sticlă de şampanie şi două pahare, apoi zări şi 

buchetele de garoafe din vaze. — Orice-ai zice, colegii mei 

sînt totuşi nişte ţipi de treabă ! spuse mişcat băiatul. Nu 

s-au mulţumit să-mi ia cameră la hotel pentru noaptea 

nunţii, dar mi-au şi împodobit-o, mi-au adus şi cadouri, ca 

să mă simt şi eu măcar pentru trei zile proprietar ! Şi peste 

cîteva minute se şi tăvăleau în pat ; fata chirăia, muşca, 

scoase apoi un ţipăt de durere, pe urmă glasul i se frînse, 

de parcă şi-ar fi pierdut cunoştinţa, în vreme ce băiatul se 

osîrdea horcăind şi-şi lovea din cînd în cînd umărul de 

peretele subţire ce despărţea camerele. Teréz sări din pat, 

fugi în stradă şi se plimbă jumătate din noapte pe străzile 

liniştite şi pustii ale oraşului, pe care nu vedeai decît măturători 

şi îngrijitori spălînd cu furtunuri de cauciuc nu numai 

trotuarele, dar, pe alocuri, chiar şi caldarîmul. Se făcuse 

noapte tîrzie cînd se întoarse la Grand Hotel Balcan 

şi urcă în vîrful picioarelor scara de lemn scîrţîitoare. Din 

camera de alături nu mai răzbătea acum decît sforăitul arogant 

al bărbatului satisfăcut... 

Seara la ora nouă aştepta în cimitir. Privea sihla sinilie 

a cicoarelor, asculta zgomotele şi foşnetele, reale ori închipuite, 

cînd şi cînd o lua cu fiori, şi-şi zicea că s-ar teme 

din cale-afară, de bună seamă că nici n-ar putea îndura 

groaza dacă s-ar lăsa în voia fricii, dacă nu şi-ar încorda 

fiecare nerv al trupului cu gîndul la ţelul pe care şi-l propusese, 

care îi dădea curaj ; dar bărbosul nu se arătă nici 

la ora zece, nici peste un ceas... În geantă Teréz avea doi 

litri de ţuică şi o lanternă enormă ; adusese băutura ca să 

încerce să-i ameţească pe gropari, în caz că li s-ar năzări 

să se oprească din lucru ori s-ar codi să continue deshumarea 

; aprinse un chibrit şi-şi privi cesuleţul de la mînă : 

unsprezece şi un sfert trecute cu trei minute ! Pînă acum 

361

mai trăsese ceva nădejde, căutase să se amăgească cu tot 

felul de presupuneri : ba îşi zisese că omul a înţeles greşit 

ora la care se învoiseră să se întîlnească, ba că îşi aşteaptă 

fîrtaţii, care s-au îmbătat ori s-au înfricoşat de treaba care 

îi aştepta, la fel cum se înfricoşase el însuşi la început. Dar 

de-acum ştia, şi certitudinea o izbi ca un obiect dur şi 

rece : ăştia n-au să vină !, şi porni să plece, era mai degrabă 

ofensată şi supărată decît deznădăjduită, o pătrunsese 

şi frigul în răstimp, pînă şi în gură simţea un gust amar, 

căci era nevoită să-şi recunoască neputinţa în faţa vrerii 

altora, în faţa împrejurărilor exterioare, pe care n-avusese 

cum să le prevadă oricît ar fi fost de dîrză, oricît izbutise 

să-şi învingă propria fire timidă... Merse vreo sută de paşi, 

cînd din tufăriş buzni suflînd din greu o ditamai matahală, 

de parcă era umbra de om cu cătuşe la mîini dintr-un roman 

de Dickens. 

— Oricine-ai fi, bagă de seamă, am un topor în mînă !... 

— Iar eu un pistol ! spuse Teréz şi în aceeaşi clipă 

apucă lanterna, iar în răsfirarea jetului de lumniă îl zări 

pe bărbos, care îşi feri privirea cu palma, mijind ruşinat din 

ochi, căci zorea tocmai spre ea, în cimitirul deţinuţilor. 

— Văleu, că tare mi-i ruşine, coniţă ! spuse el gîfîind 

şi stupi. Mă grăbeam spre mătăluţă, ca să nu mori cumva 

de frică, că pînă şi mie mi-e nu ştiu cum în bezna asta ca 

de pe lumea ailaltă !... Pe bandiţii ăia n-a fost chip să-i 

strîng laolaltă, că s-au îmbătat criţă !... Mi-am zis că dacă 

vă mai găsesc aici, vă dau banii îndărăt şi vă petrec o bucată 

de drum... 

— Stai, omule ! spuse Teréz cu hotărîre. Uneltele le-ai 

adus ? 

— De adus, le-am adus eu, încă pe-nserate, zise bărbosul. 

Am venit să le iau şi pe ele... 

— Atunci o să deschidem mormîntul noi doi. Voi săpa 

şi eu !... Ai să vezi, nici nu-s chiar aşa de nevrednică... 

Omul cu barbă de lipovean rîse din guşă în întuneric ; 

cînd ajunseră la mormînt şi Teréz îndreptă lumina lanternei 

asupra moviliţei năpădite de buruieni, bătrînul se scărpină 

în cap şi spuse : 

— Să nu-ţi închipui că-i aşa de uşor, coniţă ; a turnat 

săptămîni de zile. Cîte-o lopată de lut dintr-ăsta îmbibat 

362

de apă îţi rupe braţu’ din umăr, nu alta... Avem de scormonit 

aici glodul pîn’ ne-apucă şi ziua de-apoi ! 

Teréz scoase una din sticlele cu secărică, rupse de pe ea 

capacul subţire de aluminiu ; mîna îi tremura, dar era din 

nou cît se poate de dîrză şi hotărîtă. Bău o înghiţitură, 

vrînd parcă să-şi aline propria teamă, setea şi strîngerea de 

inimă, pe urmă îl îmbie îndată şi pe bătrîn : 

— Trage o duşcă, uncheşule, că-ţi cade bine şi matale... 

De-acum, ce mai : deschidem groapa cît putem, de restul 

mă ocup eu. Înainte de a se crăpa de ziuă poţi să mă laşi 

singură, dar acum, hai să ne apucăm de treabă. Dacă fîrtaţii 

matale s-au înfundat în cîrciumă, cu atît mai bine, 

acum nici nu trebuie să mai împărţi cîştigul cu ei !... 

Omul bău lacom suflînd din greu, îşi drese un răstimp 

glasul, se şterse la gură şi bău iar. Cînd îi înapoie sticla şi 

porni după unelte, nu mai rămăsese în ea decît jumătate 

din conţinut, sau poate nici atît ; dar rezultatul se vădi. 

Săpa în cămaşă, haina şi-o zvîrlise de pe el. Încetul cu 

încetul ochii li se deprinseră cu bezna, din care se ghicea 

conturul dreptunghiului întunecat al gropii ; bătrînul se 

pleca mîniat asupra cozii noduroase şi puternice a sapei, se 

opintea în fierul ei cu toată greutatea trupului ; din cînd 

în cînd, Teréz aprindea pentru o clipă lanterna, ca omul să 

se poată orienta. 

Dar bărbatul, pe cît de mătăhălos arăta, era tot pe-atît 

de secătuit şi de molîu. Nu se născuse pentru meseria de 

săpător, făcea munca asta grea şi dispreţuită doar ademenit 

de prilej, iar cei cincizeci-şaizeci de lei pe zi de căciulă, pe 

care îi cîştiga una-două împreună cu ortacii săi, îi toca tot 

aşa de repede în cîrciumă ; dar de hrănit nu se hrănea ca 

lumea. Aşa că acum încerca în van, din omenie şi momit 

de făgăduiala banilor, să se osîrduiască, fiindcă după o 

vreme îşi pierdu suflul. Se sprijini în coada sapei, scoase 

apoi o ţigară şi în lumina chibritului i se zări vreme de-o 

clipă obrazul trudit, abătut, bărbos şi năduşit. Trase cîteva 

fumuri gîfîind, apoi spuse : 

— Ştiam eu că n-ajungem la oase nici pînă-n ziua de-apoi, 

coniţă !... În zadar ne trudim aici !... 

S-ar zice că această constatare îl despovără oarecîtva 

de cazna care îl mai aştepta, se şi foia parcă mai uşurat şi-şi 

trecea greutatea de pe un picior pe altul. Văzîndu-l, Terézei 

363

i se urcă dintr-o dată sîngele la cap, ar fi fost acum în 

stare să-l şi lovească de mînie. 

— Nu-mi vorbi mie de zădărnicie, tocmai aici, unde 

moartea, numai ea e zadarnică ! spuse ea cu glas înăbuşit. 

Mai bine pune iar mîna pe lopată şi sapă, omule !... Hai, 

la treabă !... 

Şi îi oferi iar ţuica, apoi se plecă asupra gropii ca să-l 

ajute, să apuce bulgării jilavi, încleiaţi, să scurme glodul 

cu unghiile, de va trebui. Zări înălţîndu-se în faţă-i coada 

sapei, o şi înşfacă pe dată şi se puse să zvîrle de zor pămîntul 

răscolit, deşi ţinea unealta cu stîngăcie ; bătrînul dădu 

de duşcă băutura ce mai rămăsese în sticlă, potrivi la gura 

mormîntului desfăcut scîndurile pe care le cărase încoace 

împreună cu uneltele, pe urmă se apucă în silă, tăcut, să 

continue deshumarea ; nu vorbi decît într-un tîrziu : 

— Nici ţărancă n-am mai întîlnit ca mătăluţă, darămite 

muiere de la oraş... Păi dumneata întreci pînă şi-un 

bărbat !... 

Pe Teréz o electriză pur şi simplu descoperirea că nu 

e silită să privească cu mîinile în sîn truda bărbosului, să-i 

asculte răsuflarea greoaie şi enervantă, care mai-mai să-i 

trezească ei însăşi îndoieli în privinţa şanselor de izbîndă, aşa 

că, văzîndu-l pe gropar că se opreşte din lucru ca să-şi mai 

tragă sufletul, îi lua îndată locul şi începu să arunce cu lopata 

pămîntul săpat. 

Din acest moment nu-şi mai vorbiră multă vreme, trudiră 

în tăcere, înverşunaţi ; trebuiau să se păzească doar de 

un singur lucru, şi anume, să nu se lase pătrunşi de descurajare 

după clipele de răgaz, să continue, iar cînd bătrînul 

stătea deja afundat pînă la mijloc în groapă şi Teréz n-avea 

cum să-l mai ajute la săpat, începu să împingă cu lopata 

mai încolo grămada de bulgări lutoşi, ca să nu se prăvălească 

îndărăt în mormînt, ori îi întindea şi îi lua uneltele, 

căci lama sapei întîlnea uneori rădăcini şi trebuia folosit 

tîrnăcopul. 

În astfel de clipe izbitura surdă se reverbera din adînc, 

pe Teréz o pălea miros de putreziciune şi de pămînt ud, şi 

pentru prima dată se înfioră de tăinicia planului ei. Lucrară 

aşa vreo două ceasuri şi mai bine, învinuindu-se în gînd unul 

pe celălalt din pricina acestei alianţe întîmplătoare şi silite, 

cînd dinspre capătul din vale al cimitirului, lîngă care şer- 

364

puia un drumeag, răzbătură din ce în ce mai desluşit scîrţîituri 

de roţi şi zgomot de căruţă hurducăind. Teréz se îndreptă 

din mijloc şi-şi încordă auzul ; apoi cu glas scăzut 

dar emoţionat, ca şi cînd ar fi început să tragă iar nădejde, 

întrebă : 

— N-or fi ăştia nişte căruţaşi ?!... Ieşi în drumul lor şi 

spune-le că plătesc oricît, le dau şi de băut, numai să ne 

ajute un ceas, nu mai mult !... 

Omul conteni lucrul şi-şi ciuli urechile, dar îşi gheboşă 

spinarea a împotrivire. 

— La ce bun să ne vîrîm şi mai abitir în belea, coniţă 

!? gemu el rugător, dar în glas i se desluşea şi un dram 

de ameninţare. Să batem darabana, ca să vadă şi alţii păcătoşenia 

asta ?... 

Dar Teréz se arătă neabătută ; simţea că îndeplineşte 

din nou porunca instinctului, ceea ce îi dădea putere şi siguranţă 

de sine ; era o forţă care nu putea să nu-i înrîurească 

şi pe cei din jur. 

— Du-te imediat în calea lor ! spuse ea. Oricum, mai 

rău decît să ne apuce zorile aici cu mormîntul ăsta zgîndărit 

nici că se mai poate !... Hai, porneşte, omule !... 

Groparul cu barbă de lipovean ieşi greoi din groapă şi 

porni cu paşi şovăielnici să coboare drumul. La o vreme 

Teréz auzi din capătul de jos al cimitirului glasuri puternice, 

dar enervante, din pricină că nu putea desluşi sensul 

cuvintelor ; fără să-şi dea seama ce face, se aplecă şi ridică 

un bulgăre, îl fărîmiţă apoi în faţa picioarelor, stînd în aşteptare. 

Bărbosul reveni însoţit de alţi doi oameni ; nu erau 

cărăuşi, ci nişte ţărani tarabagii, mai mult chercheliţi decît 

beţi ; unul dintre ei, slăbănog şi ţigănos la faţă îşi făcu înfricoşat 

cruce în preajma mormîntului răscolit şi declară 

fără înconjur că nu primeşte să ia mort în căruţa lui, oricîţi 

bani i s-ar oferi, iar celălalt, un om bondoc, auzindu-l 

pe cel dintîi, se trase şi el cu un pas îndărăt, dar cînd li se 

spuse că una ca asta nici nu face parte din învoială, după 

ce luară chilul de ţuică şi Teréz începu să-i îndemne făgăduindu-le 

o sută cincizeci de lei de căciulă pentru un ceasdouă 

de muncă, se aşternură la treabă. Lanterna mare ardea 

acum fără întrerupere, oamenii lucrau cu schimbul, încordaţi, 

voiau să scape şi ei cît mai degrabă din locul 

365

acesta. În fine, la trei fără un sfert se auzi din mormînt 

glasul omului cu barbă de lipovean : 

— Am ajuns la oase, coniţă... Dar, după cîte văd, aici 

hodinesc mai mulţi morţi... 

Teréz se plecă asupra gropii şi îşi aruncă privirea în 

locul de taină din care se prefira parcă o geană de lumină 

cafeniu-gălbuie. Cele auzite o umplură de o ciudată uimire : 

nu se aşteptase la asta, iar preotul uitase să-i spună cine 

mai fusese îngropat împreună cu Vecserda József, şi care 

dintre ei mai întîi, nu ştia, fireşte, de fapta temerară pe 

care o plănuia femeia. Stupefiată, un răstimp nu fu în 

stare să vorbească, dar apoi îl rugă îndată pe gropar să 

scoată din mormînt şi să rînduiască pe marginea lui toate 

rămăşiţele intacte, ca să şi-l poată îmbina din ele pe mortul 

ei. Şi curînd în faţă-i se înşiruia, albicios şi dezmembrat, 

tot ceea ce putuse dăinui de pe urma a trei oameni, 

iar Teréz, mînată de instinctul sigur al sîngelui, alese dintre 

aceste forme necuvîntătoare craniul, braţele şi gambele 

lui Jóska, fără s-o încerce nici măcar umbra vreunei îndoieli. 

Mai apoi ea însăşi a fost incapabilă să-şi explice 

această siguranţă, e drept, craniul putuse fi identificat după 

coroana de aur a unui canin din stînga, dar ce glas tainic 

îi şoptise, îi condusese mîna, de a putut găsi atît de repede 

şi cu atîta exactitate corelaţia dintre oseminte, ca şi cînd 

gesturile familiare, neşovăielnice ar fi replăsmuit fiinţa cea 

vie, ce părea destrămată pentru veşnicie ?... 

Cu pioşenie, puse ca celelalte oseminte să fie îngropate 

ia loc, iar pînă să aşeze una cîte una în sac aceste moaşte 

grele şi dragi şi să coase apoi gura sacului cu un ac de tapiţerie 

şi cu fir gros de cizmărie, cei trei bărbaţi isprăviseră 

treaba. Omul cu barbă de lipovean o ajută să care povara 

ciudată pînă la marginea cimitirului, de acolo însă nu mai 

vru s-o ducă nici măcar un pas. Teréz fu nevoită să aştepte 

zorile, să găsească un camion de ocazie, ca cel puţin o vreme 

să nu călătorească în spaţiu închis cu oasele jilave ; camionul 

o lăsă la periferia Bucureştiului, în preajma Filantropiei, 

de acolo purtă sacul o bună bucată de drum pe 

umăr, pînă la tramvai ; dar nu intră în vagon, rămase în 

spate, pe peron ; pe măsură ce se apropiau de centru, tramvaiul 

se aglomeră, la una din staţii un bărbat beat îşi croi 

drum prin mulţime cu coatele strigînd întruna : — La o 

366

parte, tîrlă, că io-s de la Interne, să ştiţi ! —, iar cînd cineva 

din spate îl apucă de umăr şi i se holbă în obraz, ca 

să afle despre ce fel de interne îndrugă beţivul, acesta se 

hlizi : — Ei, aflaţi că io-s cel care spală cadavrele la boli 

interne ! După ce coborî din tramvai, ridică iar sacul pe 

umăr, porni purtîndu-şi gîrbovită crucea, ca să-şi ia de la 

hotel geamantănaşul şi să se ducă din nou cu tramvaiul la 

gară... În tren, aşeză sacul în portbagaj şi îl acoperi cu pardesiul, 

iar pe parcursul celor şapte sute de kilometri pe care 

avea să-i străbată, tresări poate de şaptezeci de mii de ori, 

de fiecare dată cînd în compartiment intra cîte un nou călător, 

cînd se controlară biletele, cînd se scotoci trenul în 

căutarea mărfurilor de contrabandă ale bişniţarilor, cînd se 

schimbă deasupra capului ei aşezarea bagajelor şi oamenii 

îşi conteneau gestul, rămînînd cu privirea confuză pironită 

asupra sacului grosolan, teşit, dar pe alocuri umflat de proeminenţe. 

Cum ar fi putut găsi vreodată cuvintele trebuincioase 

ca să istorisească toate spaimele cîte o junghiară ca 

tot atîtea pumnale deschizînd răni sîngerînde, pînă să ajungă 

acasă ? Cînd ajunse totuşi cu chiu cu vai, puse sacul, aşa 

cum era, pe masa cea lungă din camera de zi, ca pe un catafalc, 

aprinse în jurul său lumînări şi, sfîrşită de oboseală, se 

aşeză lîngă el. 

Gata, s-a săvîrşit, l-am coborît de pe cruce ! îşi zise. 

L-am furat din mormîntul de piatră, ca să fac din el o legendă, 

de vreme ce n-a putut să-şi afle împlinirea în viaţă... 

Şi poate că tocmai aceasta fost-a răsplata zilelor mele, a 

tuturor suferinţelor, că mi-a fost dat să duc la bun-sfîrşit 

această faptă... Şi nu mă plîng, nu zic că e prea puţin... Se 

mai poate spune că a trăit în van omul care a făcut măcar 

o singură faptă sublimă, cel care a risipit măcar o singură 

prejudecată, potrivit căreia orice luptă e deşartă şi deşartă-i 

credinţa în mîntuirea viitoare a omului ?... 

Îşi puse capul lîngă sacul cu oseminte şi aţipi, bîntuită 

de durerea aducerii-aminte şi de osteneala drumului...

Cuprins 

Tablele legii şi viţelul de aur 5 

Pe sub pietre, printre gîngănii 19 

Deshumarea 34 

Stafia cu briciul 48 

Cîinele plînge cîteodată în somn 64 

Trei vaiete 89 

Epistola apostatului Bárány către adunare . . . 99 

Anticristul cu cunună de ceapă 107 

După prima comuniune 131 

Mrejele ispitelor cărnii 147 

În casa slujbei 171 

Seceriş vesel, toamnă cumplită 189 

Peştii din grotă 204 

Invocaţie pentru alungarea desperării . . . . 223 

Viespi de încercare 239 

Exercita spiritualia 259 

Bulevardul Damasc 287 

Al trei sute treizeci şi treilea cîntat de cocoş . . 314 

Miraculoasa scriere de pe zid 333 

Coborîrea de pe cruce 343 

Lector: PAUL DRUMARU 

Tehnoredactor: LEPOIEV ŞTEFAN 

Bun de tipar 4.I.1982. Apărut 1982. Coli editoriale 21,88 

Coli tipo 23. 

Tiparul executat sub comanda 

nr. 629 la 

Întreprinderea poligrafică 

„13 Decembrie 1918”, 

str. Grigore Alexandrescu nr. 89-97 

Bucureşti, 

Republica Socialistă România

Bálint Tibor Pelerinaj la Zidul plîngerii (Destine paralele) - Adatbank

You also want an ePaper? Increase the reach of your titles

Delete template?

Save as template?